Contextul international de manifestare a politicii externe a Statelor Unite pana la preluarea puterii de catre Ronald Reagan

Contextul international de manifestare a politicii externe a Statelor Unite pana la preluarea puterii de catre Ronald Reagan

Pe scena politica a relatiilor internationale in intervalul 1978-1985 au avut loc o serie de evenimente care au perturbat linistea, oarecum instalata in urma celui de-Al Doilea Razboi Mondial, si care au adus modificari atat pe plan ideologic, cat si al determinarii sferelor de influenta.

Batalia pentru obtinerea suprematiei s-a dat intre cele doua mari puteri, Statele Unite si Uniunea Sovietica, care au iesit din razboi de aceeasi parte a baricadei, cu o dorinta arzatoare de a-si intinde tentaculele asupra unor zone care din punct de vedere geopolitic, cat si geostrategic reprezentau alimentarea cu energie a economiilor lor, cat si raspandirea si promovarea unui plan ideologic caracteristic fiecarei superputeri.

Relatiile dintre cele doua state se vor deteriora foarte mult, in asa fel incat, datorita dezvoltarii si promovarii armelor nucleare, aproape s-a ajuns la un conflict, care ar fi putut determina o noua harta a lumii. Apogeul acestei dualitati a fost reprezentat de inarmarea Cubei cu armament nuclear[1] ca raspuns la ceea ce detinea Statele Unite la granita cu Turcia.

In ceea ce priveste politica interna a statului american, destinderea      realizata de Richard Nixon a luat sfarsit in 1979, fapt ce a determinat o schimbare a politicii SUA in noul context international.

Statele Unite ale Americii aveau nevoie sa se asigure de neutralitatea Uniunii Sovietice fata de razboiul din Vietnam, profitand pentru a-si extinde influenta in lume. Din Etiopia, unde imparatul Haile Selassie a fost inlaturat in 1974, si pana in Angola, comunistii au reusit sa ia puterea in 1975, Africa devenind o zona de expansiune pentru Uniunea Sovietica.

Pe de alta parte, Conferinta de la Helsinki[3] a parut sa anunte o epoca a intelegerii, bazata pe stabilizarea frontierelor si pe intensificarea schimburilor cu blocul de Est.

In acest context, se intelege de ce presedintele Carter a dorit sa reinnoiasca politica externa a tarii sale. El si-a propus o indepartare de anticomunismul care isi dovedise limitele in Vietnam si intemeierea actiunii sale pe un sens moral, veghind ca drepturile omului sa fie respectate de aliatii Statelor Unite, ca vanzarile de arme sa se reduca si ca problemele africane sa fie, pentru prima data, luate in considerare.

Aceasta politica explica reducerea ajutoarelor pentru Argentina, Etiopia sau Uruguay, imbunatatirea relativa a relatiilor cu Cuba, desi marea insula a ramas in continuare supusa embargoului instituit in 1962 si semnarea unor noi tratate cu Panama. Aceste tratate au transformat tara intr-un adevarat protectorat american si a prevazut ca zona canalului va reveni in deplina suveranitate a statului Panama in anul 1999.

Aceeasi orientare a determinat Statele Unite ale Americii sa se indeparteze de dictatorul Somoza[4] din Nicaragua, pe care-l sustinusera mult timp, fapt care a contribuit la caderea lui in 1979.

In Orientul Mijlociu au fost angajate negocieri dificile, in care presiunea vanzarilor de arme a avut un rol important.

Cu toate acestea, presedintele Carter, primindu-i pe egipteanul Anwar El Sadat, care incetase relatiile cu Moscova, si pe israelianl Menahem Begin, la resedinta prezidentiala de la Camp David, in septembrie 1978, a reusit sa-i convinga sa aprobe un proiect de tratat de pace. Acesta a fost semnat la Washington, in martie anul urmator, reprezentand un succes al diplomatiei lui Carter.

Inca din anii 1950, Iranul a fost un aliat de baza pentru Statele Unite ale Americii. Tara care s-a modernizat prin politica de mana de fier a sahului, pe care americanii l-au sprijinit sa exercite puterea, Iranul era, in acel interval, un bastion impotriva Uniunii Sovietice vecine.

Cresterea pretului petrolului i-a permis Iranului sa se lanseze intr-un vast program de industrializare si inarmare, scopul fiind de a face din armata sa a treia putere a lumii. Tinerii din clasa conducatoare erau formati in America si piata iraniana era atractiva pentru firmele americane si cele europene. Acest context explica de ce au considerat americanii ca Iranul este o insula de stabilitate si i-au acordat sahului toata increderea, ca unui aliat fidel.

De aceea, Carter nu a considerat ca ar fi util sa verifice respectarea drepturilor omului in Iran. Revolutia siita care a lovit Teheranul in 1978[5] i-a luat pe americani complet prin surprindere, acestia nu cunosteau decat o elita, parte restransa si, de fapt, superficiala, a societatii iraniene. In ciuda prezentei lor puternice in tara sau poate tocmai din aceasta cauza, americanii nu au fost capabili sa impiedice plecarea sahului, in ianuarie 1979.

Reintoarcerea ayatolahului Khomeiny[6] a declansat isteria antiamericana, de o rara violenta. Oamenii calcau in picioare drapelul SUA, considerat "Marele Satan", care a corupt tara.

Dupa o peregrinare de cateva luni, sahul a fost primit in Statele Unite ale Americii, fapt care a provoacat uriase manifestatii in Iran, care s-au incheiat, pe 4 noiembrie 1979, prin ocuparea ambasadei americane.

Guvernul american si-a dat seama foarte repede ca nu era posibila nicio negociere din cauza faramitarii puterii in Iran si dorintei de a umili tara care il sprijinise pe sah. Sanctiunile economice, toate fondurile iraniene, de mare valoare din Statele Unite ale Americii au fost inghetate. Revolutia Islamica din 1979 a produs o schimbare radicala a datelor sovietice.

In esenta, dincolo de aceasta problema, noua linie a politicii externe iraniene a fost una echivalata sintagmei de nealiniere "nici Est, nici Vest"[7], o politica poate nu tocmai eficienta in conditiile in care atat URSS, cat si SUA si-au manifestat ingrijorarea fata de obiectivul declarat al Teheranului de "export" al Revolutiei Islamice.

Din aceasta cauza nu s-a produs nici apropierea de URSS (ingrijorata de posibila destabilizare a republicilor sale majoritar musulmane din Asia Centrala si acuzata de Teheran de politica sa seculara in genere si de interventia militara in Afghanistan in particular), la fel cum ostilitatea comuna a sovieticilor si americanilor fata de noul regim a determinat sustinerea regimului lui Hussein in detrimentul Teheranului in razboiul iraniano-irakian din 1980-1988.

Pe acest fundal tensionat, la 27 decembrie 1979, trupele sovietice au invadat Afghanistanul[8] unde, de mai multe luni, lupta dintre autoritati divizaze partidul comunist local. Stoparea comunismului parea sa se naruie. Moscova viza Orientul Mijlociu, poate chiar controlul Golfului Persic si al "marilor calde", vechi obiectiv al tarilor.

In aceste conditii, presedintele Carter s-a simtit inselat si a luat anumite masuri. Exporturile de grau catre Uniunea Sovietica au fost suspendate. S-a adoptat decizia de a se boicota Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1980, gest fara precedent.

Tratatul SALT II nu a mai fost ratificat de Senat. Totodata, presedintele american le-a propus aliatilor din NATO desfasurarea unor noi rachete cu raza medie de actiune, Pershing, in Europa pentru a face fata rachetelor SS20 , acumulate de sovietici.

In sfarsit, pentru a dovedi fermitatea hotararii luate, un considerabil program de reinarmare a fost adoptat, iar sub impulsul dat de secretarul de stat pentru Aparare, Harold Brown, bombardierul B1 a fost pus la punct dupa ce, in 1977, Carter refuzase construirea lui. Aceasta energica schimbare de politica este ascunsa de neputinta administratiei democrate fata de problema ostaticilor din Iran.

Jimmy Carter, care in caz de succes ar fi fost aclamat ca salvator, a scazut in sondaje la cel redus nivel[10].

In ciuda unui efort de ultim moment de a reveni la popularitatea initiala, degradarea situatiei economice si povara ostaticilor au fost suficiente pentru explicarea infrangerii presedintelui in alegeri.

Pentru a agrava rusinea, ostaticii au fost eliberati de Teheran, in mod perfid, la 20 ianuarie 1981, chiar in ziua cand Ronald Reagan depunea juramantul ca presedinte.