Blocada Berlinului

Blocada Berlinului

Blocada Berlinului (iunie 1948- mai 1949) a fost una dintre primele crize majore ale Razboiului Rece cand Uniunea Sovietica a blocat accesul stradal si ferat catre Berlinul de Vest.

Criza a luat sfarsit atunci cand Uniunea Sovietica a permis sosirea ajutoarelor americane, britanice si franceze, care erau trimise pe calea aerului in Berlinul de Vest, operatiune cunoscuta sub numele de 'Operatiunea Vittles'. Blocada Berlinului a fost una dintre cele mai mari blocade din istorie.

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial in Europa, pe 8 mai, 1945, trupele sovietice si cele occidentale (americane, britanice si franceze) se aflau pe pozitii arbitrare, pe o linie care trecea prin centrul Europei. De la 17 iulie la 2 august, 1945, Puterile Aliate victorioase au ajuns la o intelegere in cadrul Conferintei de la Potsdam, asupra soartei Europei postbelice, impartind Germania invinsa in patru zone de ocupatie (astfel intarind principiile Conferintei de la Ialta), si impartind si orasul Berlin in patru zone, denumite apoi Berlinul de Est si Berlinul de Vest. Sectoarele francez, american si britanic constituiau o enclava in zona de ocupatie sovietica, si prin urmare un punct de acumulare al tensiunilor corespunzatoare prabusirii aliantei occidentale cu Uniunea Sovietica, din timpul razboiului.

Sovieticii au cerut despagubiri de la uzinele industriale ale Germaniei de Vest, controlata de Aliati, desi acest lucru nu facea parte din intelegere. Evident, Harry S. Truman a refuzat sa consimta la despagubirile sovieticilor; Iosif Stalin a raspuns prin separarea sectorului sovietic al Germaniei intr-un stat comunist.

La 18 iunie, 1948, cele trei sectoare occidentale au promulgat legi, intrand in vigoare de la 20 iunie, care scoteau din circulatie moneda de ocupatie si introduceau marca germana, Deutsche Mark, pentru a efectua presiuni asupra lui Stalin pentru reunificarea Germaniei si a impulsiona reconstruirea tarii. Sovieticii au obiectat la aceasta miscare. Dupa ce au fost invadati de doua ori de Germania in precedentele trei decenii, ei voiau ca Germania sa fie demilitarizata, asemenea Japoniei, inainte ca reunificarea sa aiba loc. Sovieticii au considerat de asemenea aceasta actiune o incalcare a intelegerii de la Conferinta de la Potsdam din 1945, care afirma ca Germania urma sa fie tratata ca o singura unitate economica.

La 24 iunie, 1948, Uniunea Sovietica a blocat accesul la cele trei sectoare occidentale ale Berlinului, aflate in interiorul zonei controlate de sovietici, oprind accesul rutier sau pe cale ferata care treceau prin Germania controlata de sovietici. Puterile occidentale nu negociasera cu sovieticii un pact care sa garanteze aceste drepturi de libera circulatie. In timpul discutiilor de la Conferinta de la Londra, sovieticii au respins argumentele ca dreptul de ocupare a Berlinului si utilizarea drumurilor in precedentii trei ani au oferit Occidentului dreptul de a folosi la discretie reteaua rutiera si feroviara. Pentru a creste presiunea, sectoarele occidentale ale Berlinului au fost izolate de la reteaua electrica a orasului, oprind accesul locuitorilor la energia electrica in scopuri casnice sau industriale.

Comandantul zonei de ocupatie americane din Germania, Generalul Lucius D. Clay, a propus trimiterea unei coloane blindate rutiere pasnice, pe autostrada din vestul Germaniei spre vestul Berlinului, dar care sa fie capabila sa se apere in cazul in care ar fi oprita sau atacata. Presedintele Harry S. Truman, a considerat aceasta optiune ca un factor de risc ce ar putea duce la razboi. Lui Clay i s-a cerut sa lucreze impreuna cu Generalul Curtis LeMay, comandant al Fortelor Aeriene ale SUA din Europa pentru a vedea daca ar fi posibila crearea unui pod aerian. Intamplator, Generalul Albert Coady Wedemeyer, insarcinat cu Planuri si Operatiuni, era in Europa intr-o inspectie cand a survenit criza. El fusese comandantul teatrului de razboi China-Burma-India al SUA si cunostea bine podul aerian efectuat din India peste Himalaya in al doilea razboi mondial. El cunostea, de asemenea, persoana cea mai potrivita care putea coordona aceasta operatiune: Lt. General William H. Tunner a fost insarcinat cu organizarea si comanda podului aerian al Berlinului datorita experientei sale in comanda si organizarea podului aerian indian.

Gail Halvirsen, pilot in Fortele Aeriene ale SUA a avut ideea aruncarii de dulciuri si guma de mestecat cu parasute minuscule, ceea ce ulterior a fost numita operatiunea Little Vittles. La 25 iunie Clay a lansat ordinul unui masiv pod aerian (care a durat 462 de zile) si care a dus in zbor provizii in sectoarele vestice ale Berlinului peste blocada instituita in perioada 1948-1949. Primul avion a zburat de-a doua zi, iar primul avion britanic pe 28 iunie. Aceasta aprovizionare aeriana a Berlinului a devenit cunoscuta drept Podul Aerian al Berlinului. Actiunii SUA i s-a dat numele de 'Operatiunea Vittles'. Un plan britanic deja existent si cunoscut ca planul 'Knicker' a evoluat in planul 'Carter Paterson', iar apoi a devenit operatiunea 'Plainfare' la inceputul lui iulie 1948. Sute de avioane, botezate Rosinenbomber ('raisin bombers') de catre populatia locala au fost folosite pentru a transporta in zbor o gama larga de provizii, inclusiv peste 1,5 milioane tone de carbune. La apogeul operatiunii, pe 16 aprilie 1949, un avion aliat ateriza in Berlin la fiecare minut si fusesesera livrate 12,840 tone de marfa. Containerele variau de la containere mari la pachetele micute cu bomboane, avand parasute minuscule destinate copiiilor berlinezi. La zborurile de intoarcere erau evacuati copii bolnavi. Avioanele erau aprovizionate si detinute de SUA, Marea Britanie si Franta, dar pilotii si ceilalti membri de echipaj proveneau si din Australia, Canada, Africa de Sud si Noua Zeelanda. In total au fost executate 278.228 de zboruri, 2.3264.406 tone de alimente si provizii fiind livrate in Berlin.

Pe 4 aprilie, 1949, puterile vestice au semnat Tratatul Nord Atlantic, punand bazele NATO, prin care un atac asupra unuia ar fi fost considerat atac asupra tuturor. URSS si-a ridicat blocada la ora 23:59, pe 11 mai, 1949. Podul aerian insa s-a finalizat pe 30 septembrie, natiunile vestice dorind sa asigure suficiente provizii in cazul in care sovieticii ar fi instituit blocada din nou.

Initial britanicii aveau circa 150 de avioane C-47 Dakota si 40 Avro York. Pana pe 18 iulie Fortele Aeriene Britanice (RAF) duceau in zbor 995 tone de provizii zilnic in Berlin. In iulie, avioanelor Dakota si York li s-au alaturat 10 aeronave Sunderland si 2 Hythe, care zburau de la Elba langa Hamburg pana la raul Havel. Aeronavele acestea erau specializate in transportul sarii brute care se dovedise coroziva pentru celelalte nave. In noiembrie au fost incluse o serie de avioane Handley Page Hastings si au fost scoase unele avioane si echipaje pentru a le antrena pe altele. Pana la mijlocul lui decembrie RAF transportase 100.000 tone de provizii. In aprilie 1949, companiile civile implicate au format o Divizie de Transport Aerian Civila pentru a opera sub controlul RAF. Pana la mijlocul lunii aprilie, podul aerian al tuturor operatiunilor efectuase 1.398 zboruri in 24 de ore, ducand 12.940 tone de provizii, carbune si masini.

Bibliografie:

1. Robert E. Griffin; D. M. Giangreco, Airbridge to Berlin : The Berlin Crisis of 1948, Its Origins and Aftermath, Presidio Press, 1988.

https://www.pbs.org/wgbh/amex/airlift/ - documentar american asupra evenimentului

https://www.gwu.edu/~nsarchiv/nsa/publications/berlin_crisis/berlin.html