CADRUL GEOGRAFIC-ISTORIC - BIZANTINOLOGIE

CADRUL GEOGRAFIC-ISTORIC - BIZANTINOLOGIE

Imperiul roman de Rasarit sau bizantin, asa cum am vazut, nu este altceva decat Imperiul roman descompus in Occident de invazii si continuat in rasarit, in jurul "noii Rome", dar cu trasaturi noi, care i-au dat o originalitate istorica. Civilizatia sa este, prin urmare, o sinteza a tuturor elementelor politice, religioase si intelectuale a lumii antice din ultima sa parte de existenta: traditie latina, elenism, crestinism, cultura orientala.

Succesul acestei opere istorice a fost favorizata si de un cadru geografic in care s-a derulat intreaga istorie a Bizantului. Fara indoiala ca frontierele au fost mereu diferite dar a existat o grija deosebita pentru nucleul de baza al sau, grupat in jurul Constantinopolului. Aceasta i-a determinat pe imparati sa-si asigure in primul rand stapanirea teritoriilor necesare apararii si abia apoi a expansiunii. Aceste teritorii au constituit cadrul geografic de baza al Imperiului de Rasarit. Daca in secolul al VI-lea mai exista inca speranta reconstituirii statului roman din epoca sa de glorie, dupa moartea lui Iustinian I mersul istoriei a dovedit ca acest lucru nu este, practic, posibil. Istoria secolelor urmatoare a dovedit ca Imperiul bizantin in evolutia sa a devenit preponderent rasaritean, centrul sau de greutate fiind in Peninsula Balcanica si in Asia Mica.

Care a fost intinderea Imperiului? La Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381), in canonul 2, se enumera diacezele civile existente atunci in Imperiul de rasarit, dupa care s-a orientat si organizarea bisericeasca: Egipt, cu metropola Alexandria, Orient, cu metropola Antiohia, Asia, care, in mod exceptional avea in frunte un proconsul (aici intrau si insulele litoralului si Hellespontul), Pont, cu capitala Cezareea Capadociei si Tracia, a carei metropola a fost la inceput Heracleea (Pyrint) iar dupa 30 mai 330, Constantinopolul. Canonul 2 nu mentioneaza Illyricum care era o prefectura mai putin intinsa: cuprindea Macedonia si Dacia (transdunareana, aureliana) si care din punct de vedere bisericesc a apartinut multa vreme de episcopul Romei.

Daca ne referim la frontierele Imperiului, nu putem sa le descriem decat in linii generale, ele fiind mereu in schimbare. Daca la inceputuri mai existau frontiere naturale sau amenajate (limesuri), acestea din urma n-au mai corespuns intinderii initiale a statului.

La nord, limita o forma linia Dunarii, de la gurile fluviului pana la confluenta cu raul Sava. Hotarul cobora spre sud-vest, de-a lungul Savei pana la Sirmium (Sremsca Mitrovita), apoi spre cursul Drinei si ajungea la Marea Adriatica, intre gurile fluviului Cattaro si lacul Scutari. Aceasta granita despartea Illyricul occidental care era una dintre diecezele prefecturii Italia si facea parte din Imperiul de Apus. Intre aceste frontiere, toata Peninsula Balcanica facea parte din Imperiul bizantin. Hotarele de vest ale Imperiului de Rasarit s-au extins dupa prabusirea, in 476, a celui de Apus si, mai ales atunci cand Iustinian I, in veacul al VI-lea a incercat refacerea vechiului Imperiu roman. Acum hotarele de vest ajung pana pe tarmurile Adriaticei iar Dalmatia a ajuns una din provinciile sale.

In est, ca urmare a tratatelor incheiate cu persii in 363 si 387, frontiera urma aproximativ urmatorul traseu: de la Marea Neagra, de la gurile lui Lycos-Boas, de-a lungul cursului inferior, lasand imperiului o fasie ingusta de-a lungul raului, apoi urma o linie nord-sud lasand Imperiului Theodosiopolis din Armenia (Erzerum) si urma cursul raului Nymphios pana la confluenta cu Tigrul, incluzand astfel Tartyropolis si Amida. De aici, se urma cursul lui Abboras intre Dara la vest si Nisib la est, pana la Circesium, pe Eufrat. Frontiera strabate apoi desertul Siriei si ajungea la tarmul Marii Rosii, la golful Akaba.

In Africa, Egiptul apartinea Imperiului in sud pana la Philae si la prima cataracta a Nilului. De aici o linie dreapta spre nord-vest strabatea desertul si, ocolind Cirenaica, ajungea la Marea Mediterana acolo unde se afla golful Syrta Mare.

Din punct de vedere geomorfologic, barajul natural format din ramasitele masivului devonian care leaga Europa de Asia, nu poate fi trecut decat printr-o trecatoare ingusta nascuta prin spargerea de catre apele Marii Negre a unui vechi sistem hidrografic ale carui urme sunt vizibile inca in caracterul fluviatil al estuarului de la Cornul de Aur si in stramtoarea Bosfor si Dardanele. Pe aceasta peninsula lunga si ingusta, situata intre Cornul de Aur si Propontida, s-a ridicat orasul Constantinopoil, pe un teren ce domina malurile prin trepte abrupte, peninsula fiind ea insasi taiata de depresiuni, punctata de inaltimi de pana la 110 m si care se pot asemana foarte bine cu colinele Romei.

Constantinopolul a fost asezat pe un baraj natural ce separa Marea Mediterana de Marea Neagra. Desi apropiate geografic, in antichitate zonele adiacente celor doua mari au reprezentat lumi diferite, reunite doar prin influenta binefacatoare a civilizatiei grecesti. In acelasi timp, noua capitala se afla si pe axul drumului de lega Europa continentala de Orientul Apropiat, valea Dunarii de cea a Eufratului. Analizand traseele de pe uscat ale primelor patru cruciade, se constata ca linia cea mai dreapta, preferata de razboinicii cauzei Crucii, a fost, in general, chiar axul de influenta al Imperiului, linia Dunarii, cu atingerea Constantinopolului. La fel migratorii asiatici, atrasi de faima capitalei, au ales calea spre sud, pe la gurile Dunarii si au patruns in imperiu prin Dobrogea, pe la vadul de la Oblucita folosit in intregul Ev. Mediu pentru traversarea Dunarii.

Caile vest-est si nord-sud au fost batatorite temeinic de pelerinajele crestinilor. Drumul de uscat spre Locurile Sfinte nu putea evita Constantinopolul. Aceasta este si explicatia ca orasul s-a dezvoltat si datorita portului sau natural, un magnific estuar de 7 km lungime, cu maluri incretite, care formeaza golfuri naturale de pana la 42 m adancime. Pe malul sau stang a fost intemeiat, inca in epoca romana, cartierul Syk, mai tarziu Galata si Pera. Pe malul asiatic, dincolo de Bosfor, cartierul Chrysopolis (Scutari), dateaza de pe vremea anticului Bizant si, mai la sud, Calcedon (Kadi-Keui), au fost inglobate in orbita sa.

Malul asiatic, prin functia de aparare a stramtorilor si a Propontidei, se leaga strans de Constantinopol, prin natura solului, prin populatia sa si prin intreaga istorie. In mijlocul Propontidei se afla peninsula stancoasa Cyzic si insula Proconesse, cu cariere de marmura ce au slujit infrumusetarii orasului, golfurile adanci de la Mudania si Ismid, campia bogata de la Brusa la picioarele Olimpului Bithiniei, care se ridica la inaltimea de 2.800m, foarte populata si frecventata pentru apele sale termale, orasele azi decazute de la Nicomedia (Ismid) si de la Niceea (Iznic) odinioara orase de prima marime, formau marile zone adiacente ale Constantinopolului.

Acesta a fost centrul privilegiat al imperiului din care au pornit toate drumurile importante de legatura cu lumea larga.

Un rol determinat in istoria statului dar mai ales a capitalei sale l-au jucat cele doua stramtori.

Bosforul este un culoar ingust, cu o lungime de 30 km, in care malurile se apropie pana la 550 m. La mijloc, curentii sai pot atinge o viteza de pana la 3 m pe secunda. Bosforul deschide intrarea in Marea Neagra, flancata pe malul anatolian de bariera muntoasa a arcului pontic, intrerupt numai de locul de varsare al Halysului, cu cele doua porturi, Amastria si Sinope. Intreg acest mal sudic al Pontului Euxin, caracterizat printr-o luxurianta vegetatie este dominat de orasul-port Trapezunt (Trebizonda, azi Trabson), de unde se ajunge in zona Caucazului, in care se gaseau o serie de posesiuni sau state vasale Imperiului. Aici se afla Georgia (Transcaucazia), o campie stramta, inchisa intre muntii Caucaz si Masivul Armeniei, tari cu o veche si bogata cultura, cu o clima blanda. De la Trapezunt, drumuri comerciale se indreptau spre Mesopotamia iar altele, prin trecatorile Caucazului, spre stepele caspice. Pe versantele occidentale ale Caucazului locuiau abasgii sau abhazii, aliati ai Imperiului, zona impanzita de cetati si centre comerciale infloritoare. In sfarsit, intocmai ca si in epoca romana, Crimeea completa sistemul defensiv impotriva popoarelor nomade si asigura expansiunea comerciala in stepele din nordul Marii negre. Cu toate ca in aceste campii s-au asezat succesiv huni, cazari, tatari, pe versantul muntos, spre Pont, ocrotiti de paduri si de inaltimi, continua sa traiasca un trib al gotilor, incepand cu secolul al III-lea al erei crestine, vasali Imperiului. Bizantul si-a pastrat pana in veacul al XIII-lea stapanirea asupra orasului si portului Cherson, veche colonie greaca, un post avansat al Constantinopolului in Marea Neagra. In schimb n-a emis niciodata pretentii asupra gurilor Niprului si Bugului, intinzandu-si influenta asupra gurilor Nistrului si ale Dunarii precum si asupra Scythiei Minor (Dobrogea) si a porturilor de aici intre care se detasau Histria, Tomis si Callatis.

In vestul Propontidei, Hellespontul (stramtoarea Dardanele), deschidea drumul spre Mediterana. Ca si Bosforul, si acesta este o straveche vale scufundata, dar mai lunga (circa 75 km) si mai larga (in medie 4 km dar si 1.270 m). Viteza curentului variaza intre 3 si 8 km pe ora. La iesirea din Propontida, pe istmul de la Chersonul Traciei, acolo unde latimea trecatorii nu este mai mare de 1.350 m, la Abydos, era instalata vama imperiala. Iesirea din Hellespont asigura trecerea prin Marea Egee, inchisa in partea de sud prin arhipelagul Cyclade, o adevarata punte de legatura intre Grecia si Asia Mica. Sunt,de fapt, trei randuri de insule ce bareaza trecerea. O prima linie este formata de insulele de se insira de la Eubeea: Andros, Tenos, Icaros, Samos. O a doua linie porneste de la capul Sunium, pana la peninsula Halicarmas si este formata din mai multe insule, dintre care amintim: Keos, Kythnos, Serpios, Paros, Naxon, Cos. In sfarsit, al treilea arc porneste de la Cap Malea (Matapan) si cuprinde insulele Cyters, Creta Carpathos si Rhodos. Era o zona cu relativ dese eruptii vulcanice. Unele dintre ele au avut chiar implicatii in viata sociala a Imperiului. Este cazul eruptiei din 726 care a avut loc in grupul insulelor Santorin si care a dus la marirea considerabila a insulei Palaia Kaimene. Fenomenul s-a manifestat atat de puternic incat s-a simtit pana la Constantinopol determinandu-l pe imparatul Leon III sa se foloseasca de acest prilej pentru a declansa criza iconoclasta.

Insula Creta era deosebit de importanta in viata economica a Imperiului bizantin. A fost suficient ca ea sa fie ocupata de o putere ostila imperiala (arabii din Spania, intre 827-961 si Venetia, dupa 1204), pentru ca libera circulatie comerciala in bazinul estic al Mediteranei sa fie serioa amenintata.

Din punct de vedere strategic a fost foarte importanta ocuparea tarmurilor atat de bogate in golfuri ale Greciei si Asiei Mici, caci aceasta zona a fost cea mai activa in viata maritima a imperiului. Aici au fost marile ateliere de constructii navale, alimentate de padurile Asiei Mici. Aici se insirau marile porturi: Tesalonic, Lesbos, Phoceea, Smirna, Samos, Rhodos si Candia.

Dar Bizantul n-a mai fost numai o thalassocratie, adica o putere maritima, caci drumurile sale de uscat i-au asigurat si caracterul de putere continentala. S-ar putea spune chiar ca o mare greseala au facut imparatii bizantini, incepand din secolul al IX-lea cedand controlul economic, comercial si militar asupra estului Mediteranei unor republici italiene (Venetia , Genova) acest fapt ducand la grabirea decaderii economice a Imperiului.

In nord, mai multe drumuri legau Constantinopolul cu campia Dunarii, deschizand calea spre Europa centrala. Erau usor de strabatut cartierele sale europene asezate pe un platou inalt, calcaros, taiat de vai adanci, usor de aparat, intarite din secolul al VI-lea prin marele zid al lui Anastasie, destinat sa apere padurile din vestul capitalei, un adevarat rezervor hidrografic al Constantinopolului si taind peninsula de la o mare la alta. Un drum cobora apoi spre orasele-porturi de pe tarmul de vest al Pontului Euxin - Odessos (Varna) si Tomis (Constanta).

Un alt drum important strabatea Tracia spre nord-vest, prin Adrianopol, urma raului Marita atingand Philippopolis si, prin "portile lui Traian", trecea prin Sardica (Sofia), la 565 m altitudine. Dupa ce traversa defileul de la Taribord si Pirot, cobora pana la Naissus (Nis), unde se afla unul dintre cele mai importante incrucisari de drumuri, continuand pana la Belgrad. Acest drum, odinioara via militaria a romanilor era considerat cel mai important din intreaga peninsula, "drumul taranilor" din documentele sarbesti, dublata azi de calea ferata Belgrad - Istanbul. Acest drum a fost strabatut si de Iancu de Hunedoara in 1443, in "campania cea lunga" impotriva otomanilor.

Un al treilea mare drum ducea prin Chrystopolis (Cavacala), Philippi (mare oras, disparut), Serhes si, lasand la sud peninsula Calcidica, atingea Tesalonicul, a doua metropola a peninsulei, de unde porneau trei drumuri de o importanta vitala. Primul spre sud, prin Thermopile, era "drumul Greciei". Al doilea, spre nord, "drumul Belgradului" strabatea valea Vardarului prin Skoplje, pe sub arcul de triumf al lui Galeriu, traversa Macedonia prin Edesa (Vodena), pe la marile lacuri, Monastir, traversa lantul muntos, de la Iablanita, si atingea Adriatica la Dyrrachium (Durazzo), de unde se putea trece usor in Italia. Acest drum era principala legatura pe uscat a Constantinopolului cu Italia si cu lumea occidentala fiind strabatut din toate vremurile de armate, de negustori si de pelerini.

Mult mai importanta, mai ales pentru economia Imperiului, era calea terestra ce strabatea platoul Anatoliei si, prin trecatoarea Taurus din Muntii Ciliciei, intra pe portile Orientului. Drumurile antice ale Indiilor care porneau din Sardes ("drumul regal al persilor") si din Efes (in epoca romana), au fost inlocuite dupa intemeierea Constantinopolului de drumul militar si comercial care trecea prin Brusa, Niceea, Dorylaion (Eskiseir) si se bifurca la Iconion. De aici un drum o lua pe vechea cale a Indiilor si, prin Heracleea si trecatoarea Taurus, intra in Cilicia, apoi in Siria si, prin Alep, pe valea Eufratului. Un altul inainta spre nord-est pana la Cesareea Capadociei si, prin valea lui Kyzil-Irmak, atingea partile de nord ale vaii Eufratului, prin Theodosiopolis (Erzerum), intra in Armenia.

Stapanirea acestor drumuri strabatute de caravane si de ostiri precum si regiunile prin care ele treceau, era de o importanta vitala pentru Bizant, care a trebuita sa le apere succesiv de persi, de arabi si de turci.

Toate aceste drumuri si cai maritime convergeau spre Bosfor definind esenta geografica a Imperiului de Rasarit.

Anticul Bizant s-a multumit inainte sa profite de avantajele stricte ale locului unde era amplasat, de cel al stramtorii. Rolul istoric al Constantinopolului a constat in apararea acestor mari drumuri impotriva invaziilor si folosirea lor pentru expansiunea sa. Ele au servit in mod egal armatelor Imperiului, negustorilor sai, misionarilor, care au dus pana departe influenta sa.

Peninsula Balcanica, tarmurile Adriaticii, valea Dunarii, tarmurile Marii negre, Asia Mica, Transcaucazia si Mesopotamia de sus, Siria si Antiohia, au fost cadrul cel mai propice de a se constitui intr-un stat in care Constantinopolul sa fie centrul. Perioada cea mai prospera a istorie Bizantului a fost aceea in care Imperiul a putut, in timpul dinastiei macedonene, sa-si asigure stapanirea acestui domeniu intr-o maniera incontestabila. Amenintat, Imperiul a beneficiat de avantajul ca a putut sa-si miste pe caile sale interioare trupele, de pe un continent pe altul.

Spre deosebire de vechea Roma, pozitia geografica a celei noi, nu a predestinat aceasta metropola sa devina resedinta exclusiva a unui Imperiu mediteranean. Dovada este ca, dupa pierderea unor importante parti ale sale - Egipt, Siria, Africa si chiar Italia - parti ce constituiau entitatea sa, existenta imperiului a fost salvata de marea redresare care a atins apogeul la sfarsitul secolului al X-lea. Capitala a fost destinata sa stapaneasca asupra unui Imperiu continental si maritim in egala masura, care facea legatura intre Europa si Asia, intre cultura greco-romana, crestinism si civilizatia Orientului.

Dar acestui program cuprinzator i se opuneau traditiilor seculare aduse de Constantin pe malurile Bosforului. Succesori legitimi ai imparatilor vechii Rome, imparatii bizantini au avut mereu ambitia de a restabili in integritatea sa imensul Imperiu dezmembrat de barbari. Aceasta dorinta de a constitui un Imperiu universal era imposibil de realizat fara stapanirea Mediteranei iar, pe de alta parte, necesitatea de a apara drumurile terestre si maritime care duceau la Constantinopol explica contradictiile istoriei Imperiului bizantin. Era, practic, imposibil de a se asigura dominatia imperiala in Asia, in Balcani, in Marea Neagra si de a urmari, in acelasi timp, restaurarea puterii in Occident. Aceasta realitate se poate demonstra clar prin domnia lui Iustinian si a succesorilor sai. Este cert ca, dupa distrugerea flotei vandale, Bizantul a redobandit stapanirea asupra marii pastrand-o pana la constituirea marinei omeiade, in secolul al VII-lea, dar provinciile pe care Iustinian I le-a cucerit cu un asemenea efort - Africa, Italia, marile insule din Marea Tireniana - n-au facut parte nici o data din Imperiu, in sensul strict al cuvantului, fiind mai mult ca niste teritorii coloniale, in care tendintele separatiste i-au favorizat pe invadatori. Aceasta situatie a existat, daca nu intr-o forma mai grava, in raporturile cu Siria si, mai ales cu Egiptul, in permanent conflinct politic si religios cu Constantinopolul.

Si, totusi, pana in secolul al XIII-lea, imparatii au manifestat intentia de a-si restabili autoritatea asupra Occidentului. Aceste tentative - ultima a fost cea a lui Manuel I Comnenul - erau de la bun inceput condamnate esecului. In plus, ele reprezentau si un serios pericol deoarece dispersau fortele Imperiului, puneau in pericol apararea spatiului geografic in care Constantinopolul era centrul natural si a carui stapanire ii puteau asigura linistea si grandoarea.

In marea masa a evenimentelor ce s-au succesat in cei mai bine de o mie de ani de existenta ai Imperiului, s-a cautat a se distinge acele momente de importanta maxima care au dat o unitate diverselor perioade ale istoriei sale. Istoricii n-au cazut de acord pana in prezent, fiecare plasandu-se potrivit domeniului de cercetare - istoria dinastiilor, a institutiilor, a razboaielor - pe pozitii diferite. Ori, aceasta trasatura comuna se gaseste subsumata in mediul geografic al Bizantului si este marcata de impartirile teritoriului sau. De trei ori acest Imperiu, prin loviturile pe care le-a primit, a fost amenintat cu disparitia: din partea barbarilor, in secolul al V-lea, din partea arabilor si slavilor in veacul al VII-lea si, mai ales, din partea cruciatilor occidentali in cel de-al XIII-lea. De trei ori Imperiul si-a gasit in interiorul resursele necesare de a se autoapara, de a se organiza si a duce contraofensive victorioase, urmate de restructurari mai mult sau mai putin de durata si de perioade de prosperitate manifestate prin restabilirea prestigiului imperial si de expansiunea pasnica a civilizatiei bizantine in Europa.

In functie de cresterea sau descresterea intinderii sale teritoriale, constatam trei perioade mari in istoria Imperiului bizantin: prima in timpul lui Iustinian (527-565), a doua in timpul dinastiei amoriene si macedonene (867-1057), a treia in timpul Paleologilor (1261-1397).

Bizantul si-a inceput caderea odata cu pierderea unor apreciabile teritorii din nucleul sau constitutiv. In Peninsula Balcanica a trebuit sa faca fata ambitiilor bulgare si sarbe, dornice de a-si crea state independente. In Asia Mica s-a creat un nou "Bizant", statul de la Trapezunt, care i-a inchis Marea Neagra. In arhipelagul din sud si in Grecia, pozitiile economice, comerciale dar si militare ale Constantinopolului au fost serios subminate de pretentiile tot mai mari ale republicilor italiene.

Golit de resursele sale necesare apararii, slabit de razboaiele civile si luptele religioase, supus presiunilor Occidentului, Bizantul n-a mai putut rezista cuceririi otomane, cu toate ca agonia sa a mai durat inca un secol.

BIBLIOGRAFIE

Louis Brhier, Vie et mort de Byzance, Paris, 1969;

Charles Diehl, Figuri bizantine. Marile probleme ale istoriei bizantine, vol. I, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1969, pp. 21-29;

Stelian Brezeanu, Imperiul bizantin in secolele IV-XI si XI-XV, in Istoria universala medie, coordonator Radu Manolescu, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1980, pp. 52-83 si 242-250;