Calamitatile de la sfarsitul evului mediu (sec. 14-15)

Calamitatile de la sfarsitul evului mediu (sec. 14-15)

Inceputul sec. 14 constituie pentru Europa debutul unei epoci de calamitati pe care le rezuma celebra rugaciune adresata lui Dumnezeu de umanitatea in suferinta: "Apara-ne, Doamne, de foamete, de ciuma si de razboi!". Dincolo de suferintele oamenilor, insasi structura Europei medievale pare sa se prabuseasca - sistemul seniorial, Biserica, marile edificii politice - Sfantul Imperiu si Bizantul - mostenite din trecutul roman, in timp ce conflicte insolvabile si inepuizabile pun fata in fata statele formate pe ruinele visului de unitate pe care in van Evul Mediu incearca sa-l realizez.

1. Ciuma si foametea

Acestea sunt doua flagele strans legate intre ele: subalimentatia ste un teren bun pentru epidemie, careia ii stimuleaza propagarea. Oamenii arinsi de ciuma parasesc muncile campului Þ o reducere a recoltelor Þ compromiterea subzistentei populatiei. Cronologic foametea este cea care se manifesta prima ca urmare a unor modificari de clima si a unei umiditati excesive, care duce in tarile de N la o reducere a suprafetelor cultivabile cu cereale. In 1315, aceasta isi face aparitia in Europa de N, unde face ravagii inainte de a atinge apogeul (1330) in zona occidentala a Mediteranei. Ca urmare pretul graului ajunge la cote foarte inalte Þ cei mai saraci nu pot sa si-l procure Þ devin primele victime ale crizei alimentare. Zonele cele mai putin afectate sunt: zonele portuare, unde se comercializeaza graul, si regiunile traversate de fluviile pe care se face transportul cerealelor.

Ciuma Neagra, care se abate asupra Europei incepand din 1347, face si ea ravagii. Vasele genoveze, care ancoreaza in Sicilia, venind din Marea Neagra, aduc cu ele ingrozitoarea boala. Aceasta se raspandeste in lunile urmatoare Þ Italia, apoi Proventa sunt afectate. In 1348, boala ajunfge la Paris, in regiunea Canalului Manecii si in Tarile de Jos. In 1349, epidemia se raspandeste in Germania, Austria, Marea Britanie, tarile scandinave, tarmurile Atlanticului si Pen. Iberica. Incepand din 1360 noi accese se produc. Dupa scurte perioade de disparitie ciuma reapare, complicandu-se cu epidemii de gripa, de tifos si tuse convuldiva. Pana catre 1450, Europa traieste intr-o amenintare permanenta.

Raspandirea bolii se explica si prin lipsa de igiena (locuinte neaerisite, orase in care gunoaiele se aduna pe strazi Þ atrag sobolanii, care sunt agentii de propagare ai epidemiei) si a subnutritiei. Medicina epocii este luata pe nepregatite. In lipsa remediilor Þ se cauta tapi ispasitori Þ mai ales evreii, care ar infesta aerul. La Paris, macelarii sunt condamnati la moarte, fiind raspunzatori de murdaria de pe strazi.

Pierderile in vieti omenesti au fost imense: intre 1348-1450 Europa a pierdut intre 30-40% din populatie, cu diferente destul de clare de la o zona la alta. Fara indoiala cele mai afectate au fost Franta si Anglia, in timp ce Spania, unde epidemia a izbucnit mai tarziu si a disparut catre 1390, pare crutata. Ca urmare, Europa este total devastata: parasind orasele si satele oamenii raspandesc boala. Casele se ruineaza nemaifiind intretinute, iar campurile sunt lasate in paragina din lipsa fortei de munca.

2. Razboiul

Sec. 14-15 raman in memoria colectiva a occidentalilor sreopt perioada Razboiului de 100 de Ani. Aceasta expresie figurativa exprima o lunga serie de lupte confuze si intermitente. Dara indoiala, razboiul nu este o noutate in evul mediu european. Totusi, daca pana in sec. 14 luptele dintre diferitii seniori raman limitate in timp si in numarul efectivelor angajate, incepand cu sec. 14, conflictele pun fata in fata state organizate, care dispun de mijloace mult mai avansate. Chiar daca operatiunile militare sunt lovituri date intr-un singur punct, marile batalii sunt rare si nu exista un front permanent, europeanul sec. 14-15, in satul sau in orasul sau traieste in nesiguranta.

Razboiul de 100 de Ani nu este singurul conflict de amploare al acestei perioade:

ð    Germania, unde se prabuseste puterea imperiala, cade prada ambitiilor diferitilor printi, care se lupta intre ei pentru a pune mana pe diferitele ramasite ale Imperiului.

ð    Italia este devastata de razboaiele municipale care pun fata in fata orasele cu seniorii acestora.

ð    Scandinavia si Iberica sunt sfasiate de certuri dinastice

ð    englezii se lupta cu scotienii

ð    castilienii lupta cu maurii etc.

Ca urmare a numeroaselor conflicte, razboiul incepe sa devina o profesie Þ acesta nu se mai practica in cadrul acelui service d'ost (serviciu militar pe care vasalii il datorau suzeranului lor), tocmai pentru ca efectivele furnizate de acestia au devenit insuficiente. Prin infiintarea unei fiscalitati regulate si prin dari exceptionale, regii isi permit sa intretina armate permanente, formate, in special, din mercenari. Acestia dispun de un armament mult mai eficient. Primele piese de artilerie apar din sec. 14. mult mai periculoase sunt arme, precum arcul galez (de 3 ori mai rapid decat cel genovez) sau sulita. Folosind aceste arme, englezii si italienii reintroduc manevre, care inlocuiesc confuza lupta corp la corp de tip feudal.

Aceasta perfectionare isi are si consecintele ei negative: aceste armate traiesc pe spinarea statului, jefuiesc teritoriul inamic atat petru a lua prazi cat si pentru a slabi adversarul Þ turme, recolte, sate, uneori chiar orase cad victime acestui nou tip de conflict armat. Dusmanul nu este singura tinta a acestor razboinici: pe timp de pace, regii au tendinta de a opri subventionarea armatelor mercenare Þ acestia cauta compensatii Þ jefuiesc tara suveranului pentru care sunt angajati sa lupte Þ din soldati se transforma in hoti la drumul mare. Ca urmare, regii sunt nevoiti de multe ori sa orienteze aceste jafuri catre tarile vecine.

In fata acestor bande taranii nu se pot inarma Þ singura lor solutie este fuga Þ razboiul contribuie la agravarea crizei in care se zbate Europa: acesta mareste mortalitatea Þ lipseste mana de lucru, perturba viata economica si distruge structurile sociale.

3. Lumea satelor zdruncinata

Mult mai afectate de foamete, epidemii si razboaie decat orasele, comunitatile rurale au fost nevoite sa fuga catre locatii mai propice Þ la inceputul sec. 14, 20% din totalitatea satelor din Anglia erau parasite (lost villages), iar in Germania proportia era de 30%. Abandonarea satelor Þ micsorarea suprafetelor cultivabile Þ scade productia de cereale: 35% Ile-de-Frrance, 50% in Normandia sau 70% in unele parti ale Angliei si Germaniei. Daca pretul acestora este in crestere in perioadele de foamete, in timpul razboaielor sau asediilor, tendinta generala a pretului cerealelor (1350-1450) este in scadere. Aceasta tendinta se explica prin:

ð    politica de importare a cerealelor ieftine din Europa Orientala, politica dusa de puterile occidentale

ð    scaderea cererii, ca urmare a scaderii demografice si prin schimbarea obiceiurilor alimentare (scaderea cantitatii de paine)

Totusi, acest tablou nu este atat de sumbru pe cat ar lasa sa se creada: chiar daca epidemiile, foametea si razboiul fac ravagii importante, acestea duc la stabilirea unor noi structuri care modifica infatisarea continentului. Taranii parasesc satele, dar vin sa ingroase numarul populatiei oraselor , a marilor targuri si a satelor din luminisuri (padurea constituie un refugiu mai bun decat sesul), care cunosc acum o dezvoltare remarcabila, datorita unei mai mari securitati si dinamismului lor economic. De asemenea are loc o reorientare a taranilor: trecerea la cultivarea legumelor, plantelor textile, cresterea animalelor (oi, vite, cai) care avea un pret mai ridicat. Culturi de arbori fructiferi si zarzavaturi apar la periferiile oraselor, viile sunt refacute si incep sa se castige teren, in sfarsit cresterea animalelor este stimulata de transformarea in pasuni a campurilor parasite si de cresterea consumului de carne in orase.

Aceste schimbari economice de amploare Þ schimbarea structurii sociale a satelor, bazata pe feudalitatea rurala. Proprietar al unui domeniu, seniorul pastra pentru sine pamantul de rezerva si acorda fiecarui taran o bucata de pamant (tenure), al carei stapan exceptional ramanea. Or, numeroase castele feudale au fost devastate Þ taranii au fugit, iar pamanturile au ramas in paragina. Dupa inlaturarea pericolului domeniul trebuie refacut, dar de data aceasta proprietarul trebuie sa acorde unele avantaje taranilor care urmeaza sa vina pe pamanturile sale: serbii se pot elibera sau li se reduc obligatiile, micii arendasi isi vad arenzile reduse, salariile incep sa creasca. Cheltuielile seniorilor cresc intr-un moment in care scaderea pretului cerealelor le ameninta veniturile. Cei care au fost loviti din plin au fost micii nobili de tara din Franta, Anglia si Spania Þ acestia au fost nevoiti sa-si inchirieze pamanturile Þ seniorul inceteaza sa mai fie cel ce exploateaza pamantul pentru a deveni un rentier al acestuia. chiar si asa renta este mica si este supusa la fluctuatiile monetare.

Micii fermieri, tarani proprietari ai pamantului lor, care nu au drept tel decat propria lor supravietuire si nu au de platit salarii, sunt mai putin afectati, ba chiar devin avantajati. Din randul acestora se ridica o clasa de burghezi rurali, care, profitand de scaderea arenzilor si folosindu-se de taranii cei mai saraci, realizeaza exploatari de teren rentabile. Marii proprietari sunt si mai avantajati: posesori ai unor vaste terenuri, acestia obtin surplusuri enorme de recolte, a caror comercializare, mai ales in timp de foamete, le aduce profituri imense.

Daca pentru unii aceasta criza a satului se dovedeste profitabila pentru altii criza provoaca a agravare a sortii ansamblului lumii rurale: unii tarani sunt mult prea saraci pentru a-si permite sa ia in arenda o bucata de pamant Þ recurg la camatari, care, in cele din urma, ii distrug sau ajung sa intre in randul marginalizatilor: unii devin talhari si formeaza bande de jefuitori.

La randul lor, seniorii care nu pot rezista crizei incearca, fiind deseori sprijiniti de monarhie, sa reduca cresterea salariilor si sa-i lega pe tarani de glie. Aceste masuri lovesc in drepturile acelei clase mijlocii din mediul rural, care a reusit sa ia in arenda pamant si a obtinut de la senior anumite facilitati. Ca urmare, foarte legate de noile drepturi primite, aceasta clasa intentioneaza sa si le apere de incercarile oraselor, monarhiei si a seniorilor de a-si stabili un control asupra-i. Tocmai aceasta clasa mijlocie formeaza trupele marilor revolte taranesti din sec. 14-15, care izbucnesc in toate partile Europei: Flandra: 1323-1328 sau taraile scandinave. Cele mai cunoscute, insa, sunt cele din Franta si Anglia.

Rascoala taranilor din Anglia isi are originile in ordonanta din 1351, data de Eduard III prin care acesta doreste sa limiteze cresterea exagerata a salariilor din mediul rural, consecinta indirecta a primei epidemii de ciuma. Aceasta masura nu este respectata tocmai din cauza faptului ca seniorii au resursele necesare de a-i plati pe tarani, care refuza sa munceasca Þ regele incearca sa-si impuna decizia prin reprezentantii sai Þ revoltele dureaza mai multi ani si intretin o agitatie permanenta in mai multe regiuni engleze. Situatia se agraveaza datorita fiscalitatii excesive care, sub forma impozitului personal, producere o scurgere a veniturilor. Hotararea luata in 1380 de a percepe o poll tax de 1 siling/ caop de locuitor Þ mai 1380 Eseex-ul se rascoala, iar in iun. 1380, taranii furiosi, condusi de Watt Tyler, intra in Londra si asediaza palatul regal Þ regele Richard II este nevoit sa cedeze Þ acesta aboleste iobagia si transforma pe toti exploatatorii de pamanturi in fermieri liberi. Totusi, in scurt timp rascoala se stinge odata cu omorarea liderilor, Watt Tyler si John Ball.

Jacqueria din Franta are aceeasi cauza principala: fiscalitatea excesiva. Regele Ioan cel Bun cere platirea impozitului pe sare, fumaritul si ia de la supusii sai cele 3 milioane de ecu necesare rascumpararii sale de la englezi. Ca urmare, dupa o perioada de suportare, taranii izbucnesc in mai 1358 Þ aproape toata Franta este cuporinsa de o rascoala generala, condusa de Guillame Charle. Bandele de tarani jefuiesc si incendiaza castelele, dar cu toate acestea miscarea dureaza aprox. 15 zile, fiind inabusita de Carol cel Rau, regele Navarrei. Totusi, taranii primesc unele concesii: confirmarea cutumelor si garantarea mentinerii avantajelor recent obtinute.

4. Orasul in criza

Este incontestabil faptul, ca in ciuda numeroaselor calamitati, populatia oraselor creste in intervalul 1350-1450. zoidurile de intarire nu constituie intotdeauna cea mai buna aparare Þ multe orase sunt jefuite, iar locuitorii masacrati. De frica mercenarilor, negustorii parasesc itinerariile mai periculoase ruinarea unui mare numar de orase comerciale (ex. orasele din Champagne). Atacurile piratilor perturbeaza si ei transportul marfurilor pe mare si stingheresc economia oraselor portuare. In sfarsit, statele puternice nu ezita sa foloseasca arma economica in razboaiele lor nemiloase: pentru a-i obliga pe flamanzi sa treaca de partea englezilor, Eduard III opreste exportul de lana spre orasele flandreze care produceau postav Þ acesta provoaca revolta producatorilor impotriva ducelui de Flandra si plaseaza regiunea sub obladuire engleza.

Centru de resedinta al negustorilor, bancherilor si diferitelor corporatii de mestesugari, orasul finanteaza razboaiele prin diferitele taxe, percepute de suverani. De multe ori acestia cer imprumuturi pe care rareori le returneaza. In sfarsit, nesiguranta generala cere ca zidurile sa fie permanent intretinute sau reconstruite in caz de distrugere, sa se mituiasca diferitele bande de jefuitori. Toate acestea duc la o impovarare a oraselor Þ fragilitate financiara care deseori duce la falimente de rasunet, cum ar fi cel al Bardilor si Peruzzilor (1345), doua corporatii florentine, care odata cu ele atrag dupa sine si intreaga Florenta. Aceste dificultati provoaca si intretin numeroasele conflicte sociale urbane.

Inceputa in sec. 13, in Italia, miscarea de extindere a guvernarii oraselor este accelerata de criza. Aceasta accentueaza conflictele de interese si pune in evidenta diferentele sociale din interiorul cetatilor. Astfel, exista trei categorii cetatenesti:

ð    patriciatul urban, format din marii negustori, comercianti si bancheri, care sunt deschisi spre un orizont international si care sunt legati de printi, sunt adevaratii guvernatori ai oraselor.

ð    meseriasii incep sa aiba o influenta tot mai mare in guvernarea cetatii. Aceasta restructurare Þ adoptarea unor regulamente care stabilesc precis conditiile de intrare in meserie, de promovare, procedeele de fabricatie sau procesul de vanzare al marfurilor.

ð    servitorii si ucenicii, care sunt total dependenti de meseriasi, fiindu-le interzisa orice promovare si fiind constransi sa lucre in orice conditii li se ofera. Dupa epidemiile de ciuma, pentru a evita cresterea prea mare a salariilor, meseriasi au fixat un "nivel maxim", iar atunci cand muncitorii refuza sa lucre, meseriasii fixeaza prin ordonante durata zilei de lucru de la rasaritul zilei pana la apus. Ca urmare, situatia muncitorilor se inrautateste Þ acestia se asociaza in confrerii si pornesc revolte.

Astfel, in interiorul oraselor avem de-a face, incepand cu sfarsitul sec. 14, cu doua conflicte:

ð    unul intre patriciat si meseriasi pentru conducerea orasului

ð    unul intre meseriasi si muncitori, pentru recunoasterea drepturilor celor din urma

Un exemplu in acest sens este revolta ciompilor, din 1378, de la Florenta. Revolta muncitorilor care prelucrau lana se termina cu ocuparea palatului seniorial si instaurarea unui guvern democratic, care insa va fi alungat de fortele meseriilor superioare, care reiau puterea.

In ciuda faptului ca atat orasele cat si satele sunt in plina criza, orasele se vor adapta mult mai repede noilor conditii, dand dovada de un dinamism remarcabil.

5. Redresarea europeana de la sfarsitul secolului 15

Dupa un secol si jumatate de tulburari de tot felul, a doua jumatate a sec.15 reprezinta pentru Europa o perioada de redresare si instaurare a unei ordini pe baze noi.