Cauzele si conditiile aparitiei fascismului

Cauzele si conditiile aparitiei fascismului

Ascensiunea dreptei radicale dupa primul razboi mondial a fost fara indoiala un raspuns, o reactie la pericolul si chiar la realitatea revolutiei sociale si a puterii clasei muncitoare in general, la Revolutia din Octombrie si leninism in special. Fara acestea, nu ar fi existat fascismul, deoarece, desi extremistii demagogi de dreapta au fost prezenti in politica intr-un numar de tari europene incepand cu sfarsitul secolului al nouasprezecelea, totusi au fost foarte bine tinuti sub control inainte de 1914. In aceasta privinta, sustinatorii fascismului au, probabil, dreptate in afirmatia ca Lenin a dat nastere lui Mussolini si lui Hitler.

Conditiile aparitiei fascismului sunt in numar de patru.

Prima conditie a fost ca trebuia sa se bucure de asentimentul si legitimitatea generale. Democratia insasi se bazeaza pe acest asentiment, dar nu il si creeaza, cu exceptia faptului ca in democratiile bine stabilite si procesul in sine al votului normal a tins sa confere cetatenilor - chiar si celor in minoritate - un sentiment ca procesul electoral legitimeaza guvernele pe care le genereaza. Dar putine dintre democratiile interbelice erau stabile. intr-adevar, pana la inceputul secolului douazeci, democratia exista in putine tari - Statelor Unite, Franta si cam atat. intr-adevar, cel putin zece dintre statele Europei dupa primul razboi mondial erau fie in intregime noi, fie altfel decat in situatia anterioara, pentru ca nu au prezentat o legitimitate speciala pentru locuitorii lor. Si mai putine democratii erau stabile. Politica statelor din Era Catastrofei era, mai curand, o politica de criza.

A doua conditie a fost un grad de compatibilitate dintre variatele componente ale 'poporului', al carui vot suveran urma sa determine guvernul. Teoria oficiala a societatii burgheze liberale nu a recunoscut 'poporul' ca un corp de grupuri, comunitati si alte colectivitati cu interese potrivit clasificarii respective, in ciuda faptului ca antropologii, sociologii si toti politicienii care desfasurau o activitate politica recunosteau acest lucru. Oficial, poporul, mai curand un concept teoretic decat un organism viu real de fiinte umane, consta dintr-un ansamblu de indivizi ale caror voturi se adaugau la majoritatile si minoritatile aritmetice, care se traduceau in adunari alese ca guverne majoritare si opozitii minoritare.

Acolo unde votul democratic a trecut frontierele dintre impartirile populatiei nationale, sau acolo unde era posibil sa se concilieze sau sa se inlature conflictele dintre ele, democratia a fost viabila. Oricum, intr-o era de revolutie si tensiuni sociale, lupta de clasa s-a transpus in politica mai degraba decat pacea intre clase. Intransigenta ideologica si de clasa puteau distruge guvernul democratic. Acordurile de pace incheiate in fuga dupa 1918 au inmultit ceea ce noi, la sfarsitul secolului douazeci, numim virusul fatal al democratiei, adica divizarea corpului de cetateni exclusiv conform demarcatiilor etnico-nationale sau religioase.

Caderea celor trei imperii multinationale, Austro-Ungaria, Rusia si Turcia, a fost inlocuita de trei state supranationale, ale caror guverne erau neutre fata de numeroasele nationalitati peste care guvernau, cu state intr-o proportie mai multinationala, fiecare identificat cu una sau cel mult doua sau trei dintre comunitatile etnice dintre granitele respective.

A treia conditie a fost ca guvernele democratice sa nu aiba prea mult a face cu guvernarea. Parlamentele au inceput sa functioneze nu atat ca sa guverneze, cit pentru a controla puterea celor care faceau acest lucru, o functie care este inca evidenta in relatiile dintre Congresul Statelor Unite si presedintia Statelor Unite. Erau mecanisme desemnate ca frane si care au actionat ca motoare. Adunarile suverane, alese pe baza unor drepturi cetatenesti restranse, dar pe cale de a se extinde, au fost, desigur, comune incepand cu Era Revolutiei, dar societatea burgheza a secolului nouasprezece a presupus ca multimea cetatenilor sai si-ar capata locul nu in sfera guvernarii, ci in economia care se autoregleaza si in lumea asociatiilor particulare si neoficiale (societatea civila)*. Ea a ocolit dificultatile guvernelor in functie, prin adunarile alese, in doua moduri: prin a nu se astepta prea mult sa guverneze sau chiar sa emita legi de la parlamentele lor si prin a observa ca guvernarea - sau mai curand administrarea - ar putea fi dusa mai departe fara sa se tina seama de capriciile sale. Asa cum am vazut, organisme ale unor oficiali independenti, permanent numiti public, devenisera un instrument esential pentru guvernarea statelor moderne. O majoritate parlamentara era capitala numai acolo unde decizii de conducere majore si controversate urmau a fi luate sau aprobate, iar organizarea si mentinerea unui organism adecvat de sustinatori era sarcina majora a conducatorilor de guverne, de cand (numai in cele doua Americi) guvernul regimurilor parlamentare nu era ales direct. in statele cu sufragiu restrans (adica un electorat compus in special din minoritatea bogata, puternica si influenta) acest lucru a fost facut mai usor de un consens comun a ceea ce constituia interesul lor colectiv ('interesul national'), ca sa nu mai amintim de resursele de patronaj.

Secolul douazeci a multiplicat ocaziile cand a devenit esential ca guvernele sa conduca. Statul care s-a limitat la asigurarea legilor de baza pentru afaceri si pentru societatea civila, iar politia, inchisorile si fortele armate - la cele pentru mentinerea in frau a pericolelor interne si externe, 'statul de tip paznic de noapte' al spiritului politic a devenit tot atat de invechit ca si 'paznicii de noapte' care au inspirat metafora.

A patra conditie a fost bogatia si prosperitatea. Democratiile din anii '20 s-au destramat sub tensiunea revolutiilor si a contrarevolutiilor (Ungaria, Italia, Portugalia) sau a conflictelor nationale (Polonia, Iugoslavia); iar cele din anii '30- sub tensiunile Marii Crize.