METODICA PREDARII ISTORIEI

METODICA PREDARII

ISTORIEI

I. GLOSAR, TERMENI, NOTIUNI, CONCEPTE ISTORICE

Aria curriculara reprezinta un grupaj de discipline scolare care au in comun anumite obiective si metodologii si care ofera o viziune multi si/sau interdisciplinara asupra obiectelor de studiu. Curriculumulul national romanesc este structurat in sapte arii curriculare desemnate pe baza unor principii de tip epistemologic si psihopedagogic. Ariile curriculare au fost selectate in conformitate cu finalitatile invatamantului, tinand cont de importanta diverselor domenii culturale care structureaza personalitatea umana, precum si de conexiunile dintre aceste domenii. Ariile curriculare sunt: limba si comunicare, matematica si stiintele naturii, om si societate, arte, educatie fizica si sport, tehnologii, consiliere si orientare. Ponderea lor in cadrul ciclurilor curriculare si de-a lungul anilor de studiu este variabila.

Competentele reprezinta ansambluri structurate de cunostinte si deprinderi dobandite prin invatare. Acestea permit identificarea si rezolvarea in contexte diverse a unor probleme caracteristice unui anumit domeniu.

Competentele generale se definesc pe obiect de studiu si se formeaza pe durata invatamantului liceal. Ele au un grad ridicat de generalitate si complexitate si au rolul de a orienta demersul didactic catre achizitiile finale dobandite de elev prin invatare. Competentele specifice se definesc pe obiect de studiu si se formeaza pe parcursul unui an scolar. Ele sunt derivate din competentele generale, fiind etape in dobandirea acestora. Competentelor specifice li se asociaza, prin programa, unitati de continut.

Curriculum nucleu reprezinta expresia curriculara a trunchiului comun, care cuprinde acel set de elemente esentiale pentru orientarea invatarii la o anumita disciplina si reprezinta unicul sistem de referinta pentru diversele tipuri de evaluari si examinari externe (nationale) din sistem si pentru elaborarea standardelor curriculare de performanta.

Curriculum la decizia scolii (CDS) reprezinta ansamblul proceselor educative si al experientelor de invatare pe care fiecare scoala le propune in mod direct elevilor sai in cadrul ofertei curriculare proprii. La nivelul planurilor de invatamant, CDS reprezinta numarul de ore alocate scolii pentru constituirea propriului proiect curricular.

Curriculum aprofundat, pentru invatamantul general, reprezinta, acea forma de CDS care urmareste aprofundarea obiectivelor de referinta ale Curriculumului nucleu prin diversificarea activitatilor de invatare, in numarul maxim de ore prevazut in plaja orara a unei discipline.

Curriculum extins, pentru invatamantul general, reprezinta acea forma de CDS care urmareste extinderea obiectivelor si continuturilor din Curriculumul nucleu prin noi obiective de referinta si unitati de continut, in numarul maxim de ore prevazut in plaja orara a unei discipline. Aceasta presupune parcurgerea programei in intregime.

Obiectivele cadru sunt obiective cu un grad ridicat de complexitate si generalitate. Ele se refera la formarea unor capacitati si atitudini generate de specificul disciplinei si sunt urmarite de-a lungul mai multor ani de studiu. Au o structura comuna pentru toate disciplinele apartinand unei arii curriculare si au rolul de a asigura coerenta in cadrul acesteia.

Obiectivele de referinta sunt obiective care specifica rezultatele asteptate ale invatarii la finalul unui an de studiu si urmaresc progresia in formarea de capacitati si achizitia de cunostinte ale elevului de la un an de studiu la altul.

Plaja orara reprezinta variatia de ore situata intre numarul minim si numarul maxim de ore atribuit prin planul-cadru de invatamant unei discipline intr-un an de studiu. Standardele curriculare de performanta reprezinta criterii de evaluare a calitatii procesului de invatare. Ele reprezinta enunturi sintetice in masura sa indice gradul in care sunt atinse obiectivele fiecarei discipline de catre elevi, la finele fiecarei trepte de invatamant obligatoriu.

Trunchi comun reprezinta numarul de ore care trebuie parcurse in mod obligatoriu de catre toti elevii unei clase pentru o anumita disciplina. Acest numar de ore este alocat prin planurile-cadru de invatamant si asigura egalitatea sanselor in educatie.

Unitatea de invatare este o structura didactica deschisa si flexibila, care are urmatoarele caracteristici: determina formarea la elevi a unui comportament specific generat prin integrarea unor obiective de referinta sau competente specifice; este unitara din punct de vedere tematic; se desfasoara in mod sistematic si continuu pe o perioada de timp si se finalizeaza prin evaluare.

Ciclurile curriculare sunt periodizari ale scolaritatii care au in comun obiective specifice si grupeaza mai multi ani de studiu, apartinand uneori de niveluri scolare diferite. Aceste periodizari se suprapun peste structura formala a sistemului de invatamant cu scopul de a focaliza obiectivul major al fiecarei etape scolare si de a regla procesul de invatamant prin interventii de natura curriculara. Fiecare ciclu curricular ofera un set coerent de obiective de invatare, care consemneaza ceea ce ar trebui sa dobandeasca elevii la capatul unei anumite etape ale scolaritatii , o serie de dominante care se refera la alcatuirea programelor scolare.

Obiectivele ciclurilor curriculare sunt:

a)      Ciclul achizitiilor fundamentale (grupa pregatitoare, clasele I-II) are ca obiective acomodarea la cerintele sistemului scolar si alfabetizarea initiala;

b)      Ciclul de dezvoltare (clasele III-VI) are ca obiectiv major formarea capacitatilor de baza necesare continuarii studiilor;

c)      Ciclul de observare si orientare (clasele VII-IX) are ca obiectiv orientarea in vederea optimizarii optiunii scolare si profesionale ulterioare;

d)      Ciclul de aprofundare (clasele IX-XI) are ca obiectiv major adancirea studiului, alegerea profilului si a specializarii asigurand in acelasi timp o pregatire generala pe baza optiunilor de la celelalte arii curriculare.

e)      Ciclul de specializare corespunde invatamantului universitar.

II. CURRICULUM PENTRU ISTORIE

2.1.Planul cadru

In perioada de formare, timpul scolar reprezinta un procent insemnat din viata fiecarei persoane. Ca urmare, modalitatea in care scoala ii organizeaza unui elev timpul reprezinta totodata o forma de control si de influenta asupra existentei acesteia.

Desi planul cadru de invatamant este vazut adesea ca un instrument de politica educationala ce afecteaza in primul rand normele profesorilor, in realitate este un instrument de organizare a vietii elevilor. Modalitatea de control unitar la centru, materializata printr-un plan unic de invatamant a reprezentat si reprezinta produsul unui sistem politico-social dominat de autoritarism si de lipsa dreptului la optiune; aceasta in timp ce modalitatea in care decizia la nivelul scolii intervine asupra timpului scolar, materializata prin planuri cadru de invatamant prezinta produsul unui sistem socio-politic in care domina participarea sociala si dreptul la optiune.

Planul cadru de invatamant este un document reglator esential care jaloneaza resursele de timp ale procesului de predare-invatare. Planurile-cadru ofera solutii de optimizare a bugetului de timp: pe de o parte sunt cuprinse activitati comune tuturor elevilor din tara in scopul asigurarii egalitatii de sansa a acestora, pe de alta parte este prevazuta activitatea pe grupuri/clase de elevi in scopul diferentierii parcursului scolar in functie de interesele, nevoile si aptitudinile specifice elevilor.

Ariile curriculare au fost selectate in conformitate cu finalitatile invatamantului, tinand cont de importanta diverselor domenii culturale care structureaza personalitatea umana, precum si de conexiunile din aceste domenii.

Organizarea planurilor de invatamant pe arii curriculare ofera ca avantaje:

• posibilitatea integrarii demersului mono-disciplinar actual intr-un cadru interdisciplinar;
• echilibrarea ponderilor acordate diferitelor domenii si obiecte de studiu;
• concordanta cu teoriile actuale privind procesul, stilul si ritmurile invatarii;
• continuitatea si integritatea demersului didactic pe intregul parcurs scolar fiecarui elev.

Principiile de generare a planurilor-cadru de invatamant sunt: principiile selectiei si ierarhizarii culturale, principiul functionalitatii (racordarea diverselor discipline si a ariilor curriculare), principiul coerentei (caracterul omogen al parcursului scolar), principiul egalitatii sanselor, principiul flexibilitatii si a parcursului individual, principiul racordarii la social.

2.2.Programa de istorie

Este parte a Curriculumului national. Termenul de curriculum deriva din limba latina, unde printre altele inseamna drum catre. Conceptual, programele scolare actuale se diferentiaza de programele analitice prin accentul pe care il pune pe interiorizarea unui mod de gandire specific fiecarui domeniu transpus in scoala prin intermediul unui obiect de studiu. Actualele programe scolare subliniaza importanta rolului reglator al achizitiilor elevilor in plan formativ. Centrarea pe obiective/competente reprezinta unica modalitate ce permite ca sintagma centrarea pe elev sa nu ramana o lozinca fara continut.

Programa scolara descrie oferta educationala a unei anumite discipline pentru un parcurs scolar determinat. Competentele noilor programe se structureaza diferit la clasa a IX-a care in viitorul apropiat va face parte din invatamantul obligatoriu, fata de clasele a X-a, a XII-a (a XIII-a) care vor ramane sa constituie in perspectiva invatamantul liceal.

Programa scolara cuprinde:

• Nota de prezentare, care descrie parcursul obiectului de studiu respectiv, argumenteaza structura didactica adoptata;
• Obiectivele cadru, obiective cu un grad ridicat de generalitate si complexitate. Se refera la formarea unor capacitati si atitudini generate de-a lungul mai multor ani de studiu;
• Obiective de referinta, specifica rezultatele asteptate ale invatarii si urmaresc progresia in formarea de capacitati si achizitia de cunostinte ale elevului de la un an de studiu la altul;
• Competentele generale se definesc pe obiect de studiu si se formeaza pe durata invatamantului liceal; Au un grad ridicat de generalitate si complexitate si au rolul de a orienta demersul didactic catre achizitiile finale ale elevului.
• Competentele specifice se definesc pe obiectul de studiu si se formeaza pe parcursul unui an de scolar. Ele sunt derivate din competentele generale, fiind etape in dobandirea acestora.
• Exemple ale activitatii de invatare propun modalitati de organizare a activitatii in clasa; programa ofera cel putin un exemplu de astfel de activitati pentru fiecare obiectiv de referinta in parte.
• Continuturile sunt mijloace prin care se urmareste atingerea obiectivelor cadru si de referinta propuse.
• Standarde curriculare reprezinta standarde nationale, absolut necesare in conditiile introducerii unei filosofii educationale centrate pe diversitate. Reprezinta criterii de evaluare a calitatii procesului de invatamant.
• Valorile si atitudinile acopera intregul parcurs al invatamantului liceal.
• Sugestiile metodologice sunt recomandari generale privind metodologia de aplicare a programei. Aceste recomandari se pot referi la desfasurarea efectiva a procesului de predare-invatare centrat pe formarea de competente, identificarea celor mai adecvate metode si activitati de invatare, dotari materiale necesare pentru aplicarea in conditii optime a programei, evaluarea continua.

Pentru clasele X-XII(XIII) in loc de obiective se folosesc competentele. La liceu se trece de la programe centrate pe obiective, avand un anumit grad de generalitate, la programe centrate pe competente cu specific actional, care permit o evaluare orientata spre perspectiva iminentei integrari a elevilor in viata sociala si profesionala

In elaborarea programei au fost luate in considerare: structura organizationala a liceului, obiectivele ciclurilor curriculare, anii de studiu si obiectivele specializarilor. Dincolo de structura unitara a programelor scolare, curriculumul national actual propune o oferta flexibila, ce permite profesorului adaptarea cadrului formal la personalitatea sa si la specificul clasei de elevi cu care lucreaza.

Elevul exprima puncte de vedere proprii, realizeaza puncte de vedere proprii, argumenteaza, pune intrebari cu scopul de a intelege, de a realiza sensul unor idei, coopereaza in rezolvarea problemelor si a sarcinilor de lucru.

Profesorul faciliteaza si modernizeaza invatarea, ajuta elevii sa inteleaga si sa exprime punctele de vedere proprii, este partener de invatare.

Invatarea are loc predominant prin formare de competente si deprinderi practice, invatarea se realizeaza prin cooperare. Evaluarea vizeaza masurarea si aprecierea competentelor, pune accent pe elemente de ordin calitativ - (valori, atitudini), vizeaza progresul de invatare la fiecare elev.

III. ISTORIA CA OBIECT DE STUDIU

3.1.Locul istoriei in scoala

La formarea personalitatii elevului, fiecare disciplina de invatamant contribuie in functie de continutul ei, prin modalitati si cai specifice. Prin natura sa, istoria trezeste si cultiva sentimente, creeaza acele stari rationale si afective de care are nevoie orice fiinta umana pentru a trai si a-si valida capacitatile creatoare in conformitate cu cerintele progresului si cu interesele societatii. Istoriei ii revine un rol esential in formarea personalitatii elevilor . Istoria nu doar transmite un volum de cunostinte in informarea elevilor asupra curgerii datelor sau a desfasurarii unor evenimente istorice ci are rolul important de a forma capacitati de interpretare, intelegere si actiune. Istoria vizeaza atat latura cognitiva cat si cea rational-afectiva contribuind la dezvoltarea cunostintelor din toate sferele existentei sociale. Istoria este un exemplu pentru prezent, este o stiinta de sinteza, componenta esentiala a culturii generale, opereaza cu concepte, notiuni specifice si altor discipline, constituie fundament pentru cunostintele dobandite la discipline ca: limba si literatura romana, literatura universala.

3.2.Rolul istoriei in educarea elevilor

Volumul si structura cunostintelor istorice aduse in fata elevilor sunt prezentate de catre cele doua documente scolare de baza: programa analitica si manualul scolar elaborate si aprobate de Ministerul Educatiei Nationale.

Profesorii trebuie sa insiste in cadrul lectiilor asupra procesualitatii istorice, a descifrarii mecanismului dezvoltarii, inlantuirii faptelor si fenomenelor istorice.

3.3.Raportul dintre logica stiintei istorice si logica didactica

Stabilirea obiectivelor educationale a constituit una din preocuparile principale ale tuturor clasicilor pedagogiei, care le-au formulat tinand seama de nivelul stiintelor in general, al stiintelor psiho - pedagogice in particular si in concordanta cu nevoile epocii respective.

In vederea stabilirii unui continut al invatamantului care sa reflecte stadiul actual al dezvoltarii stiintelor si cerintele societatii se impune formularea explicita a obiectivelor, a modurilor in care elevii trebuie sa fie formati in cadrul procesului educativ. Redefinirea obiectivelor istoriei ca disciplina didactica si exprimarea lor reprezinta un pas important pe linia sporirii eficientei studierii continutului ei.

3.4.Selectarea materialului istoric dupa criteriile eficientei si esentialitatii

Inarmarea elevilor cu notiuni si cunostinte cu privire la dezvoltarea societatii omenesti si a devenirii sale istorice nu este totdeauna suficienta deoarece prin lectie trebuie sa se urmareasca si ce trebuie sa realizeze elevii in functie de continutul specific al fiecarei lectii, ca de exemplu, motivarea, cu argumente istorice bazate pe adevar, a fiecarui moment in parte. In fiecare lectie se vor urmari ambele aspecte, informativ si formativ. Informatia trebuie sa fie selectiva si sa urmareasca criteriile eficientei si esentialitatii. Lectia nu trebuie sa se bazeze pe o avalansa de date care sa copleseasca elevii, profesorul avand obligatia selectarii si esentializarii faptelor in devenirea lor istorica pentru a putea eficientiza o lectie sau alta.

Prin latura educativa se urmareste formarea educatiei patriotice, a unei morale si decente atat de necesare tineretului scolar de astazi. Formularea explicita, pe criteriile eficientei si esentializarii obiectivelor activitatii didactice, permite profesorului sa stabileasca etapele pe care trebuie sa le parcurga elevii pentru atingerea performantelor finale si sa elaboreze metodologia adecvata de lucru, creand in acelasi timp o baza obiectiva pentru evaluarea rezultatelor obtinute.

3.5.Locul istoriei in planurile de invatamant ; modernizarea continutului predarii istoriei in noile programe

Profesorul, fiind pus in situatia de a cunoaste de la inceput ce va face elevul la terminarea studiului, are posibilitatea de a planifica, de a jalona etapele pe care elevul le parcurge. Al doilea motiv pentru formularea explicita a obiectivelor il constituie faptul ca ele sunt folositoare la evaluarea performantei.

Pe plan mondial, plecandu-se de la redefinirea obiectivelor, s-a incercat o modernizare a continutului predarii, prin elaborarea unor programe analitice, sistematizate, axate in special pe :

• cunoastere, achizitionarea de cunostinte specifice disciplinei respective;
• dezvoltarea capacitatilor intelectuale, ceea ce presupune intelegerea, transpunerea, interpretarea, extrapolarea, aplicarea, analiza, sinteza si evaluarea.

Predarea istoriei se poate elabora plecandu-se de la obiectivele fiecarei teme si lectii in asa fel incat continutul fiecarei etape sa contribuie intr-un mod specific la realizarea dezideratelor generale.

3.6.Modernizarea continutului predarii istoriei in noile programe si manuale privind istoria Romaniei si istoria universala

Este important ca cetateanul fiecarei tari sa cunoasca punctele de reper din trecutul poporului sau. Procesul formativ cuprinde astazi pe plan educational, lectia de istorie ca nucleu in jurul careia pivoteaza didactica invatamantului istoriei. Lectia reuseste, la modul concret, sa asigure continuitatea aportului instructiv-educativ al istoriei ca obiect de invatamant si sa-i inzestreze pe elevi cu deprinderi de munca intelectuala.

Profesorul, in activitatea sa, trebuie sa urmareasca mai multe aspecte:

improspatarea informatiilor destinate dobandirii lor de catre elevi, manualele de istorie nu reflecta intotdeauna cele mai noi rezultate ale cercetarii istoriografice;

reflectarea raportului dintre istorie ca stiinta si istorie ca disciplina de invatamant

elaborarea continutului lectiei de istorie in concordanta cu obiectivele informationale si formative ale acesteia; lectiile de predare-invatare-evaluare a istoriei presupun: atitudini si capacitati spirituale; priceperi si obisnuinte; concepte si metodologii, profesorul care stie sa selecteze cantitatea imensa de informatii din manualele scolare, filtrand-o pe intelesul elevilor, obtine rezultatele didactice pe care si le-a propus;

stabilirea locului si importantei lectiei in ansamblul temei, capitolului sau materiei predate; profesorul are datoria de a prezenta continutul faptic din perspectiva cauzalitatii si adevarului in stransa legatura cu spatiul istoric si cu imprejurarile epocii in care s-au derulat evenimentele;

respectarea logicii stiintei; reliefarea esentialului prezentat concret si sintetic, in asa fel incat sa se prezinte ca un nucleu in jurul caruia sa pivoteze continutul lectiei;

respectarea logicii didactice; prelucrarea si adoptarea continutului lectiei la particularitatile psihice, de varsta si intelectuale, adecvandu-se predarea la o multitudine de situatii;

orientarea continutului lectiei de istorie in viziune interdisciplinara

integrarea elementelor de istorie locala in istoria nationala si a acesteia in istoria universala.

3.7.Manualul de istorie

Are urmatoarele caracteristici:

• opereaza o selectie permisiva a continuturilor, din care rezulta un ansamblu variabil de informatii in care profesorul si elevii au un spatiu de creatie;
• informatiile prezentate stimuleaza interpretari alternative si deschise, constituind un mijloc pentru formarea unor competente, valori si atitudini;
• reprezinta un mecanism de stimulare a gandirii critice.

Manualele de istorie alternative reprezinta un semn al normalizarii scolii in directia democratizarii invatarii. Sunt necesare deoarece nici profesorii si nici elevii nu sunt identici. Programele scolare actuale definesc in termeni generali informatiile necesare pentru formarea intelectuala, fara a mai preciza timpul necesar asimilarii fiecarei unitati de continut. Ramane la latitudinea autorului de manual si a profesorului sa organizeze instruirea in functie de obiectivele competentele si continuturile prevazute in programele scolare si de propriile optiuni privind progresia, abordarea metodologica si interesele elevilor.

IV. STABILIREA OBIECTIVELOR SPECIFICE PREDARII ISTORIEI

4.1.Dobandirea unui sistem de informatii specifice

Pentru realizarea acestui obiectiv, la sfarsitul studiului programelor de istorie, elevii trebuie sa cunoasca periodizarea istoriei, sa deosebeasca principalele caracteristici ale fiecarei epoci, sa cunoasca evenimentele si procesele economico-sociale, politice si culturale care au contribuit la dezvoltarea societatii omenesti, sa plaseze in timp si spatiu aceste evenimente, sa cunoasca aspectele care au unit, unesc si apropie popoarele, sa descrie faptele istorice, etapele fenomenelor si proceselor petrecute in istoria dezvoltarii societatii, sa cunoasca perspectivele de dezvoltare ale societatii.

4.2.Dezvoltarea gandirii elevilor, a capacitatii de analiza si comparare

Profesorul trebuie :

sa defineasca prin notele esentiale notiunile de istorie si sa stabileasca relatiile de ierarhizare dintre notiuni;

sa opereze corect cu aceste notiuni in analiza datelor, faptelor si evenimentelor din istorie;

sa integreze corect datele, evenimentele si procesele istorice particulare in categoria din care fac parte;

sa analizeze fiecare fapt istoric prin raportarea la cauzele care l-au generat, prin evidentierea fortelor care au participat, a desfasurarii si a urmarilor lor, evidentiind relatia cauza-efect;

sa poata analiza dupa acelasi algoritm, toate evenimentele si procesele istorice asemanatoare;

sa stabileasca, pe baza analizei si comparatiei, ceea ce au in comun si deosebit evenimentele istorice care au avut loc in acelasi timp, dar in spatii diferite.

4.3.Formarea conceptiei stiintifice

Formarea conceptiei stiintifice presupune ca la sfarsitul studiului istoriei elevii:

• sa inteleaga ideea de evolutie a societatii omenesti din cele mai vechi timpuri si pana astazi;
• sa sesizeze factorii determinanti ai acestei evolutii si sensul spre progres al acesteia;
• sa inteleaga interdependenta acestor factori in determinarea dezvoltarii societatii omenesti;
• sa inteleaga cauzalitatea evenimentelor, proceselor si fenomenelor istorice, caracterul legic al dezvoltarii istorice;
• sa integreze istoria romaneasca in istoria universala;
• sa inteleaga aportul civilizatiei romanesti la dezvoltarea civilizatiei si culturii universale.

Formarea unor trasaturi morale

Elevul trebuie sa-si insuseasca valorile moral-formative oferite prin lectia istoriei, sa manifeste dragoste si respect fata de trecutul istoric al romanilor, sa manifeste respect fata de valorile culturii si civilizatiei universale.

Formularea clara a obiectivelor instructiv-educative ale fiecarei teme si lectii in parte este astazi considerata drept o problema esentiala pentru asigurarea eficientei procesului de invatamant. Este necesara stabilirea cu precizie a obiectivelor pe care planul de invatamant le urmareste.

4.4.Valori si atitudini prin studiul istoriei

Valorile si atitudinile reprezinta suma calitatilor care dau sens si insemnatate unei fiinte umane iar atitudinile reprezinta dispozitii de a reactiona la diversi stimuli.

Argumente pentru formarea, dezvoltarea si asumarea unui sistem de valori si atitudini

• din punct de vedere istoric, educatia valorilor si atitudinilor este un subiect ce tine de preocuparea fiecarui grup social, fiecarei societati si epoci istorice de a formula matricea unui sistem de valori care sa-i confere identitate, rezistenta si solidaritate in fata fenomenelor de aculturatie; se creeaza astfel modele culturale care sunt desemnate prin termenul mentalitate, care apartine "duratei lungi a timpului";
• pe planul politicii educationale, disciplinele din aria curriculara "Om si societate" pot actiona concret asupra modelului cultural-istoric de tip autoritar in sensul inlocuirii sale cu unul deschis, pozitiv, democratic;
• din perspectiva psihologica, dobandirea, recunoasterea si asumarea de catre individ a unui sistem de valori propriu creeaza premisa responsabilitatii acestuia in luarea deciziilor. Actiunea responsabila a personalitatii individuale dezvolta si activeaza factorii cu incidenta asupra motivatiei actiunii: increderea in sine si in celalalt, eficienta actiunii individuale sau de grup, satisfactia personala sau de grup;
• din perspectiva comunicarii sociale,valorile si atitudinile devin criterii operationale in situarea individului in pozitia de receptor, mediator sau emitator al informatiei; explozia informatiei angajeaza direct si brutal optiunile individuale.

Metode si tehnici de schimbare a conduitelor si atitudinilor*

• prin competenta si credibilitatea emitatorului
• prin argumentare: unilaterala si cu mesaj explicit pentru un auditoriu mai putin instruit sau bilaterala sau multilaterala si cu un mesaj implicit pentru un auditoriu instruit;
• prin apelul la frica
• prin comunicare perturbanta
• prin influenta sociala

V. PROCESUL INVATARII CONTINUTULUI PREDARII ISTORIEI IN SCOALA

5.1.Formarea si dezvoltarea gandirii istorice: rolul notiunilor fundamentale de istorie, competentele acestora in dezvoltarea facultatilor intelectuale ale elevilor

Cunoasterea faptelor istorice reprezinta doar primul pas in studierea istoriei, gandirea elevilor fiind condusa de la analiza faptelor la intelegerea legitatilor istorice. Prin formarea si consolidarea notiunilor, se asigura elementele necesare de intelegere a proceselor si fenomenelor istorice in toata complexitatea lor, precum si a legaturilor existente intre cauza si efect. Cu ajutorul notiunilor corect asimilate, elevii pot sa dobandeasca un model rational, care ii va ajuta la intelegerea dezvoltarii istoriei in ansamblul ei, la formarea unor conceptii asupra dezvoltarii societatii omenesti, la intelegerea in mod logic a evenimentelor si proceselor istorice, ajungandu-se la generalizare si abstractizare.

Procesul formarii notiunilor de istorie ca instrumente operationale ale gandirii are loc concomitent cu dobandirea cunostintelor de istorie si reprezinta un proces complex si indelungat. In acest proces, in care este angajata intreaga activitate psihica a celui care invata, are loc dezvoltarea operatiunilor mintale - analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea, generalizarea.

Notiunile de istorie au un specific aparte impus de materialul ale carui insusiri le generalizeaza. Notiunile de istorie generalizeaza date, fapte, evenimente petrecute in viata societatii intr-un timp mai mult sau mai putin indepartat, in ceea ce au ele specific, esential.

Notiunile de istorie au o sfera deosebit de cuprinzatoare, integrand fapte si evenimente care se intind in timp si spatiu pe perioade foarte mari in istoria dezvoltarii sociale. Notiunile de istorie au un caracter complex, datorita faptului ca istoria nu reprezinta, nu studiaza fenomenele izolat ci intr-o stransa interdependenta si inlantuire cauzala, asa cum se petrec ele in realitate.

Formarea sistemului de notiuni are o importanta deosebita pentru dezvoltarea gandirii elevului si pentru intelegerea istoriei in lumina conceptiei despre lume si viata. Studierea istoriei universale contribuie la intelegerea esentei notiunilor de istorie, la sesizarea semnificatiei lor, la stabilirea relatiilor dintre ele, la ierarhizarea si ordonarea lor intr-un sistem caracteristic istoriei Romaniei.

Rezulta ca formarea de notiuni trebuie sa ne preocupe in mod permanent; oricat de multe cunostinte transmite profesorul, ele nu raman in mintea elevilor daca nu sunt consolidate si garantate printr-un numar de notiuni ferme si cuprinzatoare. Simpla narare a faptelor si fenomenelor disparate, fara a marca interdependenta dintre ele, cauzalitatea care le conditioneaza si evolutia lor, nu reuseste sa redea dezvoltarea societatii omenesti de-a lungul istoriei.

Prima etapa de formare a notiunilor este aceea a crearii reprezentarii din care ulterior profesorul va desprinde, cu ajutorul elevilor, elementele esentiale - in acest scop profesorul avand la indemana obiecte, tablouri, ilustratii.

A doua etapa a cunoasterii reprezinta gandirea abstracta. Cu ajutorul ei se va elimina neesentialul din materialul de senzatii si perceptii, pentru a retine partea lor comuna si permanenta.

Notiunea reprezinta forma a gandirii, capabila sa reflecte esenta fenomenelor istorice asemanatoare. In stiinta istoriei operam cu notiuni precum: ordine sociala, stat, lupta de clasa, cultura, timp, spatiu. Fiecare notiune reflecta mai multe fenomene.

Din experienta profesorului la catedra reiese ca notiunile istorice se formeaza in mod treptat, prin reluarea problemelor, a laturilor componente in decursul anilor de scolarizare, la nivelurile respective de cunoastere si de cultura ale elevilor. De asemenea, intr-o lectie se pot folosi concomitent mai multe notiuni, cu conditia ca profesorul sa se opreasca asupra fiecaruia si sa-i determine pe elevi sa gandeasca asupra lor.

Este de retinut folosirea, ca procedeu metodic cu eficienta deosebita, a schemei logice. Ea permite compararea fenomenului istoric si in felul acesta descoperirea legitatilor generale ale dezvoltarii. Folosirea repetata a schemei tip le permite elevilor utilizarea ei ca mijloc de cunoastere a realitatii istorice.     

5.2.Notiunea de spatiu istoric si notiunea de timp istoric

Dintre numeroasele probleme fundamentale ce se pun profesorului de istorie, mai cu seama in ciclul gimnazial, aceea a situarii unui eveniment in spatiu si timp ramane cea mai actuala si cea mai dificila. Este absolut necesara gasirea unui instrument de lucru care sa fie practic prin conceptie si totodata, eficace in aplicare. Din pacate, putini elevi au notiune precisa a localizarii geografice cand este vorba de un subiect de istorie. Trecand la localizarea unui eveniment, atragem atentia ca acest lucru nu trebuie sa se faca intr-un context stramt. Devine necesara o localizare dubla in spatiu. Acest tip de localizare pune o problema istorica intr-o entitate geografica ce este sau era a sa indiferent de secol.

Odata fixat cadrul geografic al problemei istorice studiate, trebuie sa se treaca la situarea in timp. Si aici este necesara o dubla actiune. Intr-un prim stadiu se situeaza precis perioada fixata pe linia timpului traditional. Ramanerea la un asemenea sistem ar insemna imposibilitatea materiala de a ajunge la o linie a timpului evolutiv, care sa fie proprie perioadei in discutie. Aceasta conduce la un al doilea stadiu, solicitand realizarea unui dispozitiv care sa puna in paralel problemele esentiale, relevante ale acestei perioade.

O asemenea tehnica poate da rezultate satisfacatoare, permitand elevului sa asimileze, in complexitatea ei o realitate sesizata in aspectele ei esentiale.

5.3.Stabilirea de raportului dintre faptele si fenomenele istorice. Rolul faptelor si a corelatiilor in predarea istoriei

Predarea moderna nu propune elevilor invatarea faptelor ci intelegerea evenimentelor si fenomenelor istorice, care nu este posibila decat prin analiza cat mai independenta si prelucrarea cat mai stiintifica a faptelor si fenomenelor istorice. In lumina acestor adevaruri incontestabile trebuie dezbatute criticile aduse predarii istoriei. Istoria se desfasoara totdeauna in timp si spatiu si se realizeaza in fapte si actiuni. Astfel, factorul spatiu include mereu anumite cunostinte cronologice iar evenimentele, cunostinte concrete. Nu exista deci cunoastere istorica fara insusirea unei anumite cantitati de date cronologice, ani, intamplari. Nu este vorba ca elevul sa cunoasca toate datele si evenimentele consemnate in manuale ci sa stie sa opereze cu ele in procesul cunoasterii istorice.

Respectul pentru fapte si date, precum si o gandire operativa sunt deosebit de importante in predarea istoriei si in formarea unei conceptii istorice. Reactia negativa la invatarea faptelor si datelor a avut cauze multiple si explicabile. Una din mostenirile negative ale predarii istoriei in scoala din deceniile anterioare era tocirea datelor, apelul la memoria elevului si nu la inteligenta lui. Stimularea creativitatii elevilor la lectiile de istorie nu este o sarcina prea usoara, pretinde multa energie din partea profesorului, o pregatire prealabila temeinica, o sustinuta activitate educativa.

Rostul predarii istoriei nu poate fi decat cunoasterea trecutului, precum si orientarea elevilor in problemele actuale ale societatii, prin dezvaluirea legaturilor profunde dintre trecut si prezent. Acest lucru este posibil daca elevii invata sa cunoasca dezvoltarea societatii.

5.4.Modalitati si conditii in realizarea sarcinilor educationale prin procesul invatarii istoriei

Istoria este nu numai o dimensiune a culturii ci si o latura a educatiei prin care sunt rezolvate unele probleme pe care omul le intalneste in plan existential.

Un istoric sau un profesor de istorie nu poate cunoaste faptele studiate daca nu face efortul sa le inteleaga. Trecutul poate fi inteles numai prin prisma prezentului, adica supralicitand valoarea educationala a existentialului. Subiectul care isi propune sa reconstruiasca esafodajul faptelor, fie ca este profesor, fi ca este elev trebuie sa fie capabil sa patrunda epoca, esenta ei, sesizand faptele fara prejudecati.

Dascalul de istorie nu poate fi indiferent la influentele negative pe care le poate suferi personalitatea elevului cand asemenea riscuri sunt trecute cu vederea. Pentru a evita aceste riscuri , nu trebuie uitat sub nici o forma ca istoria este un proces continuu de actiune reciproca intre istoric si faptele istorice, un dialog permanent intre prezent si trecut. In fapt, acest dialog neintrerupt constituie calea prin care se maturizeaza simtul istoric si se formeaza constiinta istorica, se constituie acea invatare care formeaza personalitatea. Cu alte cuvinte, istoria poate sa-i invete pe oameni sa devina mai umani, ceea ce corespunde obiectivelor urmarite de orice analiza a invatarii si a creativitatii.

Invatarea istoriei depinde de calitatea si extinderea experientei individuale, precum si de solutionarea unor probleme ce se pun in fata profesorului ca istoric. Aceste probleme se refera la posibilitatea de generalizare in istorie si la exprimarea pe baza de fapte a unor judecati de valoare, a unor judecati morale.

Cercetarea istorica are un rol important atat pentru istoric cat si pentru cel care invata istoria; si intr-un caz si in celalalt, este angajata personalitatea celui care "cauta" care recurge la experienta sa si la experienta altor oameni.

Cercetarea istoriografica are tendinta dubla de a cultiva explicatia cauzala si explicatia conditionala a faptului istoric.

Istoria este gandita ca un proces in care oameni si culturi sunt angajati in cautarea si cercetarea semnificatiei pe care o au devenirea umana si construirea umana adecvata a acestei deveniri.

Studiul istoriei ca stiinta a omului gaseste in timp elemente de cultura si, totodata, dobandeste obisnuinte fundamentale de orientare in existenta personala si sociala, fundamente care vor consolida actul educational.

VI. METODELE DIDACTICE UTILIZATE IN PREDAREA ISTORIEI

6.1.Reconsiderarea metodelor traditionale in paralel cu metodele moderne

Reprezinta o problema controversata ce alimenteaza noi discutii si experimentari. In plus, numarul metodelor de invatamant este mare si acest numar sporeste atat prin elaborarea unor metode cat si prin importanta pe care o dobandesc unele procedee de predare a anumitor teme, transformandu-le astfel in metode.

Metodele de invatamant au anumite caracteristici, intre care un rol determinant il ocupa demersurile teoretico-actionale. Acestea sunt forme exclusive de predare-invatare care asigura desfasurarea si finalizarea cu eficienta a procesului de invatamant indeplinind functii normative de genul: ce si cat predam si invatam, ce, cat, cum si cand sa evaluam cunostintele contribuind la indeplinirea obiectivelor didactice. Alte caracteristici ale metodelor de invatamant sunt legate de demersurile de cunoastere stiintifica, de documentare si experimental-aplicative, contribuind la dezvoltarea teoriei si practicii pedagogice, imbinandu-se in acest scop cu formele cunoasterii si cu operatii logice. Metodele nu sunt simple practici didactice de aplicare a teoriei pedagogice, ci ele cuprind si dinamizeaza elemente pedagogice teoretice care asigura fundamentarea stiintifica a actiunilor de predare-invatare, contribuind la evolutia teoriei pedagogice.

Metodele de invatamant se elaboreaza si se aplica in stransa legatura cu specificul disciplinei de invatamant, cu felul activitatii didactice, cu nivelul de pregatire al elevilor. Au caracter dinamic in sensul ca mentin ceea ce este valoros si elimina ceea ce este uzat moral, fiind astfel deschise innoirilor si perfectionarilor in pas cu societatea moderna, informationala. Totodata ele au un caracter sistemic in sensul ca, fara a-si pierde specificitatea, se imbina, alcatuind un ansamblu metodologic coerent.

Metodele

1. care stau sub incidenta muncii profesorului: predarea, prelegerea, conversatia;
2. care servesc mai ales munca elevului: invatarea, lectura, exercitiul.

Este necesar ca toate metodele, separat sau imbinat sa contribuie la realizarea cu succes atat a predarii cat si a invatarii. In cadrul orelor de curs, pentru obtinerea unor rezultate pozitive in actul predarii-invatarii, profesorii au obligatia sa imbine si sa foloseasca adecvat si creator metodele didactice.

Clasificarea metodelor didactice dupa profesorul Constantin Cucos:

• din punct de vedere istoric: metode traditionale clasice (expunerea, conversatia, exercitiul), metode moderne (algoritmizarea, problematizarea, instruirea programata);
• in functie de sfera de specialitate: metode generale (expunerea, prelegerea, conversatia), metode particulare (exercitiul, exemplul);
• dupa gradul de angajare al elevilor la lectie: metode expozitive sau pasive, centrate pe memoria reproductiva si pe ascultarea pasiva si metode active, cere se bazeaza pe angajarea directa a elevului;
• dupa forma de organizare a muncii: metode individuale, metode de predare-invatare in grupuri, metode frontale, metode combinate;

in functie de axa de invatare prin receptare (mecanica) - prin descoperire (constienta): metode de invatare mecanica (expunerea, demonstratia), metode de invatare prin descoperire dirijata (conversatia euristica, observatia dirijata, instruirea programata, studiul de caz), metode de invatare prin descoperirea propriu-zisa (observatia, exercitiul, rezolvarea de probleme).

Pe langa accentuarea caracterului activ si creator al metodelor moderne se impune ca utilizarea acestora in predarea-invatarea istoriei sa asigure o imbinare judicioase a muncii independente a elevilor cu activitatea colectiva in invatarea istoriei, metodele si procedeele nu se folosesc izolat ci intotdeauna integrate intr-un sistem metodic.

6.2.Metodele de invatamant si aplicarea acestora in procesul de predare-invatare a istoriei in scoala

a. Expunerea sistematica a cunostintelor

Reprezinta una dintre metodele cu numeroase valente educative, bazata pe utilizarea cuvantului. In predarea cunostintelor de istorie nu se poate evita comunicarea cunostintelor intrucat faptele istorice nu pot fi supuse verificarii directe a celor care invata, nu pot fi prin urmare intelese pe calea cercetarii efectuate de elevi si nici nu pot fi sintetizate sau integrate intr-un sistem independent. De aceea in multe situatii de invatare a istoriei se utilizeaza transmiterea orala a cunostintelor. Expunerea cunostintelor ofera profesorului posibilitati largi de spontaneitate si de adaptare cu usurinta la specificul temei si la nivelul clasei iar elevilor le ofera un model rational de abordare a realitatii istorice. O expunere poate fi activa atunci cand in cadrul ei profesorul realizeaza o comunicare vie cu elevii, solicitandu-le in permanenta capacitatile psihice prin prezentarea planului expunerii, clasificari, comparatii, ordonari, sinteze.

Ori de cate ori situatiile de invatare permit, profesorul trebuie sa recurga la procedeul comparatiei istorice, al analogiilor, al orientarii unor date statistice. Profesorul va reusi sa solicite operatiile gandirii elevilor, sa-i determine sa analizeze ideile, sa puna in miscare resursele afectiv-emotionale ale acestora, transformand expunerea cunostintelor intr-o activitate de gandire autentica.

Profesorul trebuie sa realizeze o expunere corecta, accesibila intelegerii elevilor, plastica si emotionala prin care sa realizeze nu numai retinerea evenimentelor ci si dezvoltarea sentimentelor, stimularea imaginatiei si a vointei elevilor.

Variante si tipuri de expunere

Povestirea este o forma de expunere cu caracter narativ si descriptiv a dinamicii, frumusetii si dramatismul faptelor istorice, in mod clar, accesibil, gradat, captivant si expresiv, fara sa se abata de la adevarul istoric. Emotia provocata de povestire se degaja din cuvintele intrebuintate si de tonul folosit. Ele genereaza emotii, vibratii puternice si convingeri, angajeaza imaginatia si afectivitatea, fixeaza actiuni memorabile din istorie, cultiva sentimente de admiratie sau dezaprobare, ofera modele de conduita. Sporeste expresivitatea povestirii si caracterul sau emotional atunci cand limbajul este adecvat, cand se accentueaza corect , cand gesturile sunt modelate dupa intelesul ideii.

Explicatia

In predarea istoriei la clasele mari, expunerea sistematica a cunostintelor imbraca, adesea, forma explicatiei. Reprezinta o varianta a metodei expunerii care consta in argumentarea stiintifica a faptelor relatate nu atat prin descrierea lor, cat prin accentuarea cauzelor care determina evenimentul istoric, a modului de desfasurare, a urmarilor si a relatiilor dintre faptele si evenimentele istorice. Ea solicita intr-un grad mai mare operatiile gandirii si ajuta elevii in intelegerea notelor definitorii ale notiunii de istorie si a legaturilor care se manifesta in dezvoltarea acesteia. Explicatia este forma expunerii care pune in miscare operatiile gandirii logice in reconstituirea si explicarea faptelor istorice dezvaluind adevarul pe baza argumentatiei deductive. Prin explicatie, profesorul se adreseaza mai mult gandirii elevului si mai putin afectivitatii sale.

Prelegerea este o forma de expunere neintrerupta, bine organizata si sistematizata a unei teme din programa de istorie, cu caracter mai amplu, folosita cu precadere in ultimele clase liceale, la universitate, timp de una sau mai multe ore. Incepe cu prezentarea titlului temei, cu sublinierea importantei acesteia si cu precizarea planului problemelor ce urmeaza a fi analizate. Se foloseste o vorbire aleasa, calda, expresiva, convingatoare, capabila sa cucereasca auditoriul, facandu-l partas la stabilirea adevarului istoric si la apararea dreptatii umane. Cunostintele sunt prezentate stiintific, clar, coerent, logic, accesibil. Este o forma speciala de dialog intre profesor si elev, a carei valoare este data de capacitatea de sinteza a profesorului si de darul sau de a comunica, de amploarea cunostintelor pe care acesta le are in domeniul respectiv.

In predarea istoriei se folosesc mai multe tipuri de prelegere, cum ar fi:

• prelegerea sub forma de monolog, cand sensul informatiei este unic;
• prelegerea aplicata, care consta in expunerea pe scurt a unor cunostinte teoretice, teze sau principii de catre profesor, dupa care urmeaza aplicatii practice (excursii, vizite, elaborarea unor comunicari, cercetarea istoriei locale);
• prelegerea-dezbatere, cand se prezinta una sau mai multe teorii, urmate de dezbatere pro si contra si de rezolvarea ipotezelor formulate;
• prelegerea cu oponent presupune existenta celui de-al doilea profesor sau a unui elev instruit in acest sens in vederea discutarii unei teme privite din mai multe puncte de vedere.

Expunerea prezinta numeroase virtuti si avantaje deoarece este o cale simpla si directa de transmitere a unui volum mare de informatii intr-un timp determinat scurtand accesul la continutul lectiei, un singur profesor poate instrui simultan o colectivitate, valorifica potentialul educativ al lectiei de istorie, cultivand sentimente morale si influentand atitudinile si convingerile elevilor, ofera modalitati de gandire stiintifica si de vorbire, indica traseul stabilit pentru descoperirea adevarului istoric in lectiile cu un grad mare de dificultate, ajuta la dezvoltarea imaginatiei creatoare a elevilor.

O buna expunere trebuie sa vizeze atat continutul acesteia cat si forma ei concretizata in imbinarea stilului stiintific cu cel literar, conferind claritate si eleganta expresiei, caldura tonului, exprimare creatoare, artistica, plastica, respectarea principiilor didactice, folosirea de limbaje variate, sa orienteze studiul individual si independent al elevilor.

Dezavantajele expunerii ar fi: asigura o slaba individualizare a predarii-invatarii, neparticiparea directa a elevilor la elaborarea cunostintelor, circulatia informatiei numai intr-un sens nu exerseaza atentia, gandirea elevilor, acestia devenind simpli spectatori sau consumatori nevoiti sa inregistreze lanturi verbale si nu concepte. Pentru optimizare, profesorul anunta planul expunerii si a obiectivelor operationale, formuleaza intrebari retorice la care tot profesorul sa raspunda argumentand pro si contra.

b. Conversatia

Constituie una dintre metodele principale de identificare a activitatii elevilor. Metoda a evoluat spre forme din ce in ce mai active si mai eficiente. De la o metoda care viza cu precadere exersarea memoriei, prin intrebari formulate de profesor, la care elevii raspundeau prin dirijarea excesiva a acesteia, la o metoda in care profesorul intreaba si este intrebat, dirijeaza cu suplete conversatia, stimuleaza dezbaterea si confruntarea de idei, antreneaza elevii la un schimb de informatii si la exprimarea unor opinii personale.

Se recomanda evitarea intrebarilor cu functie reproductiva, care se adreseaza in special memoriei si se recomanda utilizarea acelor intrebari care conduc elevii la actiune, la efectuarea diferitelor operatii intelectuale. In invatarea istoriei conversatia are valoare formativa deosebita deoarece ea dezvolta atat memoria, imaginatia, gandirea istorica a elevilor cat si afectivitatea acestora. Cu ajutorul conversatiei, elevii trec mai usor la retinerea faptelor, la intelegerea stiintifica a dezvoltarii societatii omenesti.

Nu poate fi utilizata in insusirea unor fapte, evenimente, procese istorice, date necunoscute de elevi. Numai dupa ce elevii cunosc evenimentul istoric dat, profesorul ii va solicita prin intrebari, sa-l prelucreze, sa-l analizeze, sa-i stabileasca relatiile si cauzele care l-au generat sa-l integreze in sistemul caruia ii este subordonat si sa-i aprecieze valoarea. Profesorul poate utiliza atat conversatia euristica cat si conversatia de consolidare, sistematizare si verificare a cunostintelor de istorie.

Conversatia euristica confera istoriei un caracter afectiv si eficient. Aceasta investigatie consta dintr-o succesiune de intrebari care, prin valorificarea cunostintelor dobandite de elevi anterior, stimuleaza gandirea acestora in sesizarea notelor caracteristice si comune unui grup de fenomene istorice. Prin inlantuirea intrebarilor, profesorul va putea dirija gandirea elevilor de la cunoasterea evenimentului in fiecare etapa a dezvoltarii sale, la intelegerea cauzelor si a importantei lui si, treptat, la intelegerea lui in categoria de fenomene istorice din care face parte.

Eficacitatea metodei conversatiei necesita conceperea si respectarea unor conditii in primul rand ale dialogului adica ale intrebarilor si raspunsurilor.

Conditii pentru intrebari:

• formularea dupa caz a tipului celui mai potrivit de intrebari: retorice, de gandire, repetitive, inchise, deschise, inlantuite, suplimentare;
• sa se refere la materia predata, sa fie clare, concise din punct de vedere stiintific;
• sa stimuleze gandirea, spiritul critic si creativitatea elevilor;
• sa fie formulate in forme schimbate, variate;
• sa fie complete, cuprinzatoare, complexe, fara a fi duble sau triple;
• sa nu duca la raspunsuri monosilabice;
• sa se adreseze intregului grup de elevi s apoi sa se fixeze pe cel care sa dea raspunsul in cazul activitatilor didactice;
• sa nu se puna intrebari viclene, cursa, voit gresite, care pot induce in eroare elevii;
• sa se puna intrebari suplimentare;
• sa se formeze la elevi capacitatea de a formula intrebari;

Adresarea acestor tipuri de intrebari presupune si anumite exigente in ceea ce priveste felul in care trebuie acceptate raspunsurile.

In primul rand:

• cel care raspunde trebuie sa vorbeasca pana isi epuizeaza lantul cunostintelor;
• sa stimuleze gandirea, spiritul critic, creativitatea;
• sa formuleze intrebari intr-o varietate de forme, sa se foloseasca intrebari ajutatoare, sa fie complete, sa fie date individual si nu in cor de catre toata clasa;
• profesorul trebuie sa dea dovada de intelegere, de rabdare, tact pedagogic;

Discutia

Are semnificatia unui schimb reciproc si organizat de informatii si de idei, de impresii si de pareri, de critici si de propuneri in jurul unor teme cu scopul:

• examinarii si clarificarii in comun a unor notiuni de istorie;
• a consolidarii si sistematizarii datelor si conceptelor cu care participantii au avut contact;
• al explorarii unor analogii sau diferente intre teorii;
• al solutionarii unor probleme teoretice si practice complexe;
• al dezvoltarii capacitatii de expresie verbala si de creativitate colectiva.

Exista mai multe variante de discutii cum ar fi: discutia - dialog, consultatii in grup, discutia de tip seminar, discutia in masa, masa rotunda, metoda asaltului de idei, discutia dirijata, colocviul.

Demonstratia

In predarea istoriei, demonstratia este metoda cu ajutorul careia profesorul prezinta elevilor obiective arheologice in mod direct sau indirect, prin imagini ale acestora, cu scopul de a asigura activitatii de invatare o baza perceptiva si documentara mai bogata si mai sugestiva.

Este necesar ca profesorul sa depaseasca simpla ilustrare a faptelor si proceselor istorice sa ii conduca pe elevi la perceperea acestora la efectuarea unor operatii de analiza, comparare, sinteza, pentru a-i face sa inteleaga esenta, sa treaca de la reprezentare la idee. Elevul este angajat in activitati de prelucrare a datelor concrete, in antrenarea unui sistem de operatii care sa-l conduca la intelegerea elementelor definitorii ale notiunilor.

Metoda demonstratiei in predarea-invatarea istoriei Romaniei si a istoriei universale imbraca forme variate, in functie de mijloacele de invatamant specifice si anume:

Demonstratia cu ajutorul unor obiecte si urme istorice reale se foloseste ori de cate ori profesorul dispune de obiecte si urme arheologice, etnografice si numismatice concludente pentru intelegerea procesului istoric studiat. Profesorul trebuie sa utilizeze si sa procure din timp aceste obiecte cu atat mai mult cu cat acestea, de regula, nu se gasesc in scoala.

Demonstratia cu ajutorul documentelor istorice are o valoare formativa deosebita (ca si mijloc de invatamant). Utilizarea documentelor scrise da posibilitatea elevilor sa redescopere trecutul si sa realizeze o invatare a istoriei prin descoperire. De asemenea, contactul elevilor cu documentul scris ii inarmeaza cu cunoasterea tehnicilor de cercetare a istoriei, le mareste increderea in veridicitatea celor prezentate, le dezvolta curiozitatea stiintifica si dragostea pentru studiul istoriei.

Demonstratia cu ajutorul izvoarelor de istorie locala

Profesorul poate folosi izvoarele de istorie locala, arheologice, documente, fragmente din cronici, din arhivele institutiilor. Izvorul istoric local poate fi folosit in toate momentele lectiei, acolo unde profesorul considera ca are cel mai mare efect si poate fi integrat in istoria patriei.

Demonstratia cu ajutorul beletristicii

Profesorul poate apela si la operele cu continut literar, care dau posibilitatea prezentarii faptelor istorice in formele accesibile si plastice. Este bine sa fie selectate numai operele literare care reflecta cel mai autentic si semnificativ realitatea istorica.

Demonstratia cu ajutorul unor reprezentari grafice cuprinde tablouri, fotografii, harti, planuri, scheme. Prezinta in fata elevilor imagini ale unor obiecte din trecut, personalitati istorice, fapte si evenimente din istorie pe care ei nu le pot percepe in mod direct;

Demonstratia cu ajutorul hartii geografice si istorice asigura formarea reprezentarilor si notiunilor elevilor despre timpul istoric si spatiul geografic in care s-au desfasurat diferite evenimente istorice. Elevii dobandesc cunostinte si se formeaza reprezentari asupra spatiului geografic ca element definitoriu indispensabil evolutiei pentru stabilirea de la inceputul orei a teritoriului in care se desfasoara evenimentele studiate, indicarea pe harta, in timpul desfasurarii lectiei a localitatilor istorice sau a traseului strabatut de armate in timpul unei lupte.

Demonstratia cu ajutorul schemei are o larga aplicabilitate in predarea-invatarea istoriei datorita faptului ca reprezinta extragerea esentialului din multitudinea de date. Cu ajutorul schemei sunt ordonate si ierarhizate categorii de date si evenimente, se evidentiaza cadrul cronologic in care se petrec, legatura logica dintre ele. Schema devine un important instrument in invatarea istoriei. Alcatuirea schemelor pe tabla imprima procesului invatarii un caracter activ deoarece elibereaza gandirea de eforturi inutile pentru memorarea mecanica a faptelor.

Demonstratia cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale

O importanta deosebita revine demonstratiei cu ajutorul mijloacelor audiovizuale deoarece valorifica virtutile imaginii imbinate cu cuvantul si adesea cu miscarea. Dau posibilitatea observarii prelungite de catre intreaga clasa a unor fenomene petrecute in istorie, indepartate in timp si spatiu, inaccesibile sau greu inteligibile. Prezentarea faptelor in desfasurarea lor, dinamismul imaginii nu numai ca imprima o mai accentuata nota de realism lectiilor, dar are si marele merit ca izbuteste sa conduca gandirea elevilor spre esenta: se realizeaza o fixare mai temeinica a cunostintelor intrucat perceperea materialelor se face prin mai multi analizatori.

Prezentarea mijloacelor de invatamant va fi imbinata, cu explicatia profesorului care poate sa insoteasca sau sa urmeze demonstratia si sa asigure intelegerea legaturilor cauzale. Dozarea judicioasa a mijloacelor de invatamant in raport cu experienta cognitiva acumulata de elevi si asigurarea unui ritm corespunzator demonstratiei le dau acestora posibilitatea sa-si insuseasca corect problemele.

Problematizarea

Problematizarea orienteaza si activizeaza gandirea elevilor in procesul invatarii dirijate a cunostintelor prin faptul ca ii conduce la rezolvarea unor situatii conflictuale, reale sau aparente intre cunostintele dobandite anterior de acestia si noi informatii despre fenomenul sau procesul studiat.

La baza folosirii problematizarii in invatarea istoriei sta capacitatea profesorului de a formula intrebari sa depaseasca dificultatile ivite in intelegerea situatiilor de invatare create. Nu orice intrebare adresata elevilor constituie insa o problematizare. In practica scolii apar uneori confuzii, problematizarea fiind redusa la o suita de intrebari si raspunsuri obisnuite anterior.

O intrebare devine problema numai in cazul in care se trezeste in mintea elevilor o contradictie neasteptata, o tensiune, o incertitudine, o uimire care le stimuleaza interesul, le mobilizeaza capacitatile psihice si ii determina la o atitudine activa, pana la gasirea solutiei.

O caracteristica a invatarii prin problematizare in cazul istoriei o constituie faptul ca intregul material informativ este dobandit de elev prin intermediul a numeroase surse precum explicatiile profesorului, manualul, documentele istorice. In situatia in care este vorba de insusirea unor fapte si date istorice concrete, nu se poate vorbi de invatatura prin problematizare. Profesorul nu trebuie sa dezvaluie elevilor dificultatile elementelor definitorii ale notiunilor de istorie.

In predarea istoriei, prezentarea problemelor poate fi facuta de profesor in modalitati variate, pornind de la diferite mijloace de invatamant specifice: documente istorice, beletristica si pe calea expunerii, comparatiei, conversatiei, modelarii, descoperirii. Problematizarea poate fi extrem de utila la lectiile recapitulative, fie ca sunt introductive sau conclusive. Indiferent de problematizarea utilizata este important ca profesorul sa orienteze, sa dirijeze activitatea intelectuala a elevilor spre sesizarea problemelor, analizarea continutului acestora si stabilirea directiei de solutionare.

Comparatia reprezinta calea sau procesul prin care profesorul si elevii reconstituie si explica trecutul prin desprinderea asemanarilor si deosebirilor faptelor istorice, pe baza unor criterii stiintifice. Toate tipurile de lectii si toate etapele acestora pot avea obiective operationale care sa solicite comparatia.

Comparatia concomitenta reprezinta compararea in functie de diferite criterii stiintifice a faptelor si fenomenelor istorice asemanatoare care s-au produs in aceeasi perioada in conditii istorice diferite.

Comparatia succesiva reprezinta compararea progresiva a etapelor aceluiasi proces istoric sau a diferitelor notiuni de acelasi fel care s-au succedat pe scara timpului. Acest tip de comparatie poate fi folosita in predarea-invatarea temei Primele revolutii burgheze- factor de progres in epoca moderna, la clasa a X-a. Elevii clasei a XII-a sunt antrenati sa compare puterea legislativa cu puterea executiva si puterea judecatoreasca din societatea romaneasca a anilor 1918-1938. Profesorul apeleaza deseori la raporturi, comparatii in scopul clarificarii unor cunostinte, prin gasirea corespondentelor necesare.

Invatarea prin descoperire

Dezvoltarea capacitatilor creatoare, de munca intelectuala independenta, de investigare, cercetare este in mod expres formulata in programele scolare. Elevul trebuie pus in situatia ca, prin munca sau gandirea sa, sa descopere lumea, sa se autoperfectioneze si apoi sa contribuie la dobandirea unor noi cunostinte de care are nevoie.

Invatarea prin descoperire sau prin investigare este o modalitate de lucru prin care elevii sunt pusi in situatia de a destitui adevarul reconstituind drumul elaborarii cunostintelor printr-o activitate proprie. Spre deosebire de alte metode, in invatarea prin descoperire nu se prezinta doar produsul cunoasterii ci mai ales caile prin care se ajunge la acest produs, metodele si procedeele de investigare si de cunoastere a datelor stiintei. Aceasta metoda pune elevii in situatia de a analiza documentele de a formula pe aceasta cale unele concluzii despre fapte, evenimente istorice si procese istorice necunoscute de ei.

Profesorul trebuie sa reflecteze din timp asupra lectiilor la care se preteaza invatarea prin descoperire, sa reflecteze judicios documentele istorice in functie de varsta elevilor, de capacitatea lor intelectuala, de timpul acordat studierii lor in economia lectiei si mai ales de scopul urmarit.

Invatarea prin descoperire inductiva se bazeaza pe rationamentul inductiv si consta in analiza unor documente care relateaza fapte, evenimente si procese istorice particulare, in vederea compararii, clasificarii si extragerii generalului, a esentialului necunoscut de elevi.

Invatarea prin descoperire deductiva poate fi utilizata la aproape toate temele de istorie. Astfel la aproape toate lectiile se pot folosi diverse izvoare istorice, cu precadere documentare. Pornind de la documente, elevii vor ajunge la enuntarea unor adevaruri stiintifice, la descoperirea unor informatii noi, la stabilirea unor concluzii.

Intre invatarea prin descoperire si invatarea prin problematizare exista o stransa corelatie intrucat gasirea solutiilor unei probleme de catre elevi constituie un act de descoperire iar orice invatare prin descoperire are ca punct de plecare o problema, o intrebare. De aceea, in practica studierii istoriei aceste modalitati didactice sunt folosite impreuna in foarte multe situatii de invatare. Exista cazuri cand cele doua metode sunt folosite independent.

Modelarea

Este o modalitate de cunoastere a realitatii prin intermediul unor modele materiale sau ideale, ca analogie a obiectelor si fenomenelor reale, prin care gandirea elevilor este condusa la descoperirea adevarului prin antrenarea rationamentului analogic.

Specificul continutului istoriei nu permite explicarea si analiza faptelor, evenimentelor si proceselor social-politice pe situatii originale ci impune ca in cunoasterea lor sa fie folosite anumite substitute, modele conventionale care permit interpretarea si cunoasterea lor. Modelul nu reprezinta o copie a originalului; el este asemanator cu acesta, nu prin totalitatea insusirilor sale ci numai prin cele esentiale. Modelul se afla intr-o corespondenta mai mare sau mai mica cu originalul pe care-l reprezinta fiind mult mai simplu, mai usor de observat, dar in acelasi timp mai abstract.

Folosirea modelelor contribuie la dezvoltarea gandirii elevilor. Ii obisnuieste cu ideea ca obiectele si fenomenele realitatii pot fi modelate si ii conduce la descoperirea unor proprietati si relatii de cunoastere mai adanca a acestora. In practica scolara, in predarea istoriei, modelarea este utilizata in mai multe variante:

Modelarea similara reprezinta modele matematice cunoscute sub denumirea de obiectuale sau substantiale, fizice sau concrete si care reproduc cu ajutorul diferentelor materiale obiecte si fenomene naturale; ele pot fi izomorfe si substitutive.

Modelul prin analogie realizeaza prin modele ideale abstractizarea si generalizarea de situatii particulare. Modelul ideal poate fi reprezentat prin planuri, scheme, tabele sinoptice in functie de natura materialului studiat.

Modelul grafic, matematic si statistic poate fi folosit in mod frecvent la lectiile privind dezvoltarea economico-sociala in diverse etape istorice.

VII. MIJLOACE DE INVATAMANT PENTRU STUDIUL ISTORIEI, INTRE TEORIA SI PRACTICA DEMERSULUI PEDAGOGIC

7.1.Aspecte teoretice

Mijloacele de invatamant reprezinta totalitatea materialelor si instrumentelor ajutatoare intrebuintate de catre profesor in procesul predarii si de elev in cel al invatarii istoriei, cu scopul de a facilita dobandirea cunostintelor, formarea deprinderilor, realizarea atitudinilor, valorilor si calitatilor personale si evaluarea lor cat mai obiectiva si mai exacta.

Functiile pedagogice ale mijloacelor de invatamant sunt:

• functia cognitiv-formativa (documentara si didactica), mijloacele de invatamant asigura date, informatii asupra realitatii studiate, ajutand in acelasi timp la usurarea actului de cunoastere;
• functia de legare a procesului de invatamant cu realitatea socio-profesionala: cu ajutorul mijloacelor de invatamant se leaga procesul de predare-invatare cu viata, cu realitatea fenomenelor de profil dar si cu realitatea economico-sociala, fapte ce contribuie la formarea tinerei generatii;
• functia de educatie estetica si moral-civica
• functia de dezvoltare multidimensionala si integrala a personalitatii

Structura mijloacelor de invatamant

Diapozitive - avantaje: se folosesc in diferite etape ale lectiei, ritmul proiectiei apartinand profesorului, permite adoptarea comentariului la nivelul clasei, succesiunea imaginii se stabileste de catre profesor; dezavantaje: nu prezinta dinamic un fenomen;

Diafilme avantaje se folosesc in diferite etape ale lectiei, ritmul proiectiei apartine profesorului, proiectia este reversibila, textul insoteste imaginea, succesiunea imaginilor este obligatorie; dezavantaje: nu prezinta dinamic un fenomen.

Folii transparente - avantaje: se adapteaza particularitatilor clasei, utilizeaza datele "la zi", proiectia este reversibila, ritmul de predare apartine profesorului, imaginea poate fi realizata concomitent cu explicatiile profesorului, care poate fi autorul imaginilor; dezavantaje: nu prezinta dinamic un fenomen.

Alte mijloace de invatamant pe cale vizuala sunt: documentele istorice, tablourile, fotografii, portrete, harti si atlase, documente de istorie locala, manualul de istorie, tabla si creta, schema pe tabla (analitica, cronologica si comparativa).

Banda magnetica - avantaje: inregistrarea se face de catre profesor, se pastreaza timp indelungat, informatia depasita poate fi stearsa si actualizata, auditia poate fi intrerupta si reluata; dezavantaje: nu prezinta vizualizarea.

Emisiunea radiofonica - avantaje: evoca emotional fapte si evenimente istorice; foloseste personalitati stiintifice de prestigiu; este mereu de actualitate; dezavantaje: lipsa de vizualizare, impune un orar fix.

7.2.Clasificarea mijloacelor de invatamant

Pentru comunicarea informatiei: reprezentari video ce se pot proiecta pe ecran (folii transparente, diapozitive, diafilmele, videobenzile, dvd-uri), reprezentari audio-video ce se pot reprezenta pe ecran (filme didactice, filme de televiziune, videocasete, tv cu circuit inchis).

Pentru obtinerea informatiei: obiective arheologice (unelte, obiecte casnice, arme, monede, podoabe), modele (machete, mulaje).

Pentru verificarea si consolidarea informatiei: mapa cu teste programate, harti cu caracter istoric.

Pentru transmiterea si receptionarea informatiei: retroproiectoare, video, TV, calculator, radio, casetofoane, magnetofoane.

7.3.Baza didactica a studierii istoriei

Realizarea sarcinilor studierii istoriei presupune, pe langa stabilirea obiectivelor, optimizarea continutului si a metodelor de invatamant si existenta unei sali specializate, dotata cu mijloace de invatamant specifice predarii-invatarii istoriei si care sa asigure un mediu educativ prielnic dezvoltarii capacitatilor intelectuale, afective si volitionale ale elevilor.

Cabinetul de istorie permite si impune schimbarea opticii asupra organizarii procesului de invatamant, in sensul acceptarii spiritului de observatie, a sigurantei, independentei si creativitatii elevilor. El ofera cadrul propice transformarii elevilor din obiecte ale educatiei in subiecte ale acesteia, prin faptul ca organizarea si dotarea lui permit participarea elevilor la desfasurarea activitatii didactice, deci la propria lor informare si formare.

Dotat cu mijloace de invatamant specifice istoriei, asigurand conditii tehnice moderne, cabinetul ofera posibilitatea integrarii adecvate a acestora in procesul de invatamant. Cabinetul de istorie are o influenta favorabila asupra dezvoltarii trasaturilor morale ale elevilor, asupra educarii acestora. Cabinetul stimuleaza introducerea si dezvoltarea unor noi relatii intre profesori si elevi, relatii de cooperare, profesorul devenind indrumatorul si coordonatorul activitatii elevilor.

Principalele mijloace care trebuie sa intre in dotarea acestuia sunt: mijloace audio-vizuale mijloace tehnice audio-vizuale modelele, materialele arheologice, numismatice, etnografice.

Biblioteca trebuie sa fie dotata cu lucrarile necesare studiului istoriei. Profesorul va urmari miscarea cartilor si mai ales modul in care elevii se informeaza.

Colectiile de material arheologic, numismatic, de documente istorice, etnografice realizate cu ajutorul elevilor contribuie la sporirea functionalitatii cabinetului de istorie.

Muzeul scolii este un cadru potrivit pentru desfasurarea unor activitati. Poate fi folosit in cadrul unor lectii privind dezvoltarea culturii, invatamantului, in special, sau atunci cand se vorbeste despre personalitati.

VIII. PROIECTAREA ACTIVITATII DIDACTICE. LECTIA DE ISTORIE

8.1.Prelucrarea metodica a continutului stiintific - sistemul de lectii

Sistematizarea materialului destinat insusirii cunostintelor istorice se bazeaza pe proiectarea unor lectii, principalul obiectiv constand in identificarea modalitatilor de a-i determina pe elevi sa dezbata, sa reflecteze si sa se implice mai activ in propriul proces de instruire.

Proiectarea unei lectii constituie o piatra de incercare pentru orice cadru didactic. Reusita unei lectii este garantata de buna pregatire si anticipare a secventelor instructiv-educative de catre cadrul didactic. Pregatirea unei lectii constituie un act de creatie prin care se imagineaza si se construiesc etapele ei, dar si cele de amanunt. Din aceste considerente, profesorul trebuie sa probeze atat o temeinica pregatire de specialitate, cat si o pregatire didactica, o instructie pedagogica, o experienta in domeniul predarii.

Planul sau proiectul de lectie trebuie sa descrie solutiile optime care vor prezida situatia de invatare, fiind o modalitate intermediara, intre prefigurarile mentale si concretizarile faptice ale actiunilor instructiv-educative. Un proiect eficient se caracterizeaza prin:

- adecvarea la situatiile didactice concrete;

- operationalitate, adica posibilitatea de a descompune in secvente si operatiuni distincte;

- flexibilitate sau adaptabilitate la situatii ce se cer a fi rezolvate din mers;

- economicitate discursiva si strategica, care sa scoata in evidenta cat mai multe valente practice ale

discursului didactic;

Proiectarea instruirii la o lectie presupune realizarea unei concordante intre trei "puncte-cheie":

- obiective sau scopuri;

- metode, materiale, mijloace si experiente sau exercitii de invatare;

- evaluarea succesului scolar.

Eficienta predarii-invatarii disciplinei istorie in scoala depinde de parcurgerea urmatoarelor etape:

1.Planificarea judicioasa a sistemului de lectii si stabilirea pozitiei fiecarei lectii, prin consultarea programei;

2.Stabilirea aportului fiecarei lectii la realizarea obiectivelor sistemului, in raport cu locul pe care-l

ocupa;

3.Structurarea problematicii lectiei in functie de obiectivele pe care le are de realizat, de logica stiintei

istorice si de logica didactica.

4.Alegerea si imbinarea intr-un sistem a metodelor, procedeelor didactice si a mijloacelor de

invatamant de care are nevoie;

5.Fixarea ponderii fiecarei sarcini didactice in raport cu importanta ei pentru realizarea sarcinii

urmatoare;

6.Determinarea in functie de continutul temei si de nivelul de pregatire al clasei, a modalitatii de tratare diferentiata a locului acestora in desfasurarea lectiilor si a timpului care trebuie acordat pentru aceasta;

7. Preconizarea formelor care vor permite o evaluare cat mai riguroasa si obiectiva a rezultatelor

invatarii elevilor;

8.Stabilirea formelor de desfasurare - activitate frontala, pe grupe, individuala - in raport cu

particularitatile clasei si cu mijloacele de invatamant disponibile.

Proiectul de lectie cuprinde:

1. Data
2. Obiectul
3. Clasa
4. Subiectul lectiei
5. Tipul lectiei
6. Obiectivul fundamental
7. Desfasurarea lectiei

Desfasurarea lectiei se refera la momentele de parcurs, cu precizarea reperelor temporale, a metodelor si mijloacelor de invatamant, a formelor de realizare a invatarii. Proiectul de lectie trebuie axat atat pe continut cat si pe actiunea profesorului si a elevilor.

Pentru modernizarea demersului didactic, trebuie depasite limitele activitatii frontale, practica scolara evidentiind o serie de modalitati care sa contribuie la sporirea eficientei lectiei. Literatura pedagogica recomanda cresterea ponderii activitatii independente, individuale si pe grupe a elevilor. Profesorul nu poate renunta la activitatea frontala, intrucat prin intermediul ei va asigura formarea reprezentarilor si notiunilor elevilor, le va clarifica relatiile dintre faptele si procesele istorice, legaturile cauzale dintre ele si le va dirija formarea si dezvoltarea capacitatilor intelectuale.

8.2.Proiectarea didactica la clasele V-VIII, IX

Lecturarea programei

Utilizarea programei scolare presupune intelegerea locului pe care il ocupa fiecare element component in proiectarea didactica. Astfel, fiecarui obiectiv cadru ii sunt asociate mai multe obiective de referinta iar acestora le sunt asociate activitati de invatare propuse prin programa.

Exemplu: la clasa a V-a obiectivul cadru "Cunoasterea si interpretarea surselor istorice" are ca obiective de referinta: sa identifice si sa descrie o sursa istorica, sa foloseasca informatii din mai multe surse istorice. Activitatile de invatare sunt: studierea si descrierea izvoarelor istorice, citirea si documentarea izvoarelor documentare, analiza unui document folosind un plan dat.

Elementele / unitatile de continut (capitolele + lectiile) se gasesc in ultima parte a programei.

Studiile de caz reprezinta exemplificari ale unor teme generale sau ocazii de invatare prin descoperire in ceea ce priveste modalitatile de scriere a istoriei.

Obiectivele de referinta pot fi realizate prin intermediul mai multor unitati de continut.

Planificarea calendaristica este conceputa de catre profesor. Ofera o imagine asupra modului de punere in aplicare a programei pe durata unui an scolar, tinand cont de contextele didactice specifice. Se intocmesc folosind urmatoarea rubricatie:

Proiectarea unitatilor de invatare (clasele V-VIII-IX)

Identificarea, structurarea si ordonarea unitatilor de invatare se realizeaza la inceputul anului scolar si se consemneaza in planificarea calendaristica. Pentru structurarea unitatilor de invatare profesorul trebuie sa aiba in vedere mai multe elemente:

• numarul de ore alocat pe saptamana;
• integrarea tuturor elementelor componente ale programei;
• proiectarea unor activitati de invatare intr-o succesiune adecvata parcursului invatarii si o indicare clara a pasilor pentru acele strategii didactice complexe precum: investigatia, proiectul, jocul de rol, dezbaterea;
• identificarea unor forme de evaluare relevante;
• inventarierea celor mai adecvate resurse.

Proiectarea demersului didactic reprezinta acea activitate desfasurata de catre profesor care consta in anticiparea etapelor si a actiunilor concrete de realizare a predarii. Proiectarea demersului didactic presupune: lectura personalizata a programei, planificarea calendaristica, proiectarea secventiala.

Unitatea de invatare reprezinta o structura didactica deschis si flexibila cu urmatoarele caracteristici: determina la elevi un comportament specific generat prin integrarea unor obiective de referinta si competente specifice, este unitara din punct de vedere tematic, se desfasoara in mod sistematic si continuu pe o perioada de timp si se finalizeaza prin evaluare.

8.3.Predarea eficienta

Obiective: identificarea modalitatilor de a-i determina pe elevi (studenti) sa dezbata, sa reflecteze si sa se implice mai activ in propriul proces de instruire.

Seminariile reunesc un grup de elevi (studenti) care, impreuna cu profesorul lor, dezbat teme si probleme legate de obiectul lor de studiu. Numarul de studenti dintr-o grupa poate varia semnificativ, desi numarul acestora este de obicei cuprins intre 10 si 25. Elevii de la cursurile practice (laboratoare) sunt mai putini.

Seminariile sunt eficiente deoarece dezvolta capacitati intelectuale si alte aptitudini personale: capacitati de comunicare, ascultare, punere de intrebari, furnizare de raspunsuri, prezentare de materiale, capacitati de colaborare, activitate in grup, negociere, toleranta, rabdare.

Reguli de grup: pregatirea se face de catre toti, citirea se face de catre toti, toti participa la toate seminariile. Se elaboreaza o structura clara, toti participa, creativitatea este incurajata.

8.4.Lectia de istorie

Reprezinta o forma de activitate care se desfasoara in clasa, sub conducerea unui profesor, intr-un interval de timp precis determinat pe baza cerintelor cuprinse in programa si in functie de orarul scolar. Este o forma a procesului de invatamant prin care un cuantum de informatii este perceput si asimilat activ de catre elevi. Prin continutul ei ofera elevului posibilitatea sa exerseze capacitatile intelectuale si afective, sa-si formeze si sa-si consolideze sentimente si convingeri, trasaturi pozitive de caracter, forme adecvate de comportament. Asigura un sistem de relatii intre profesori si elevi.

Lectia de istorie ramane forma organizata de predare a istoriei in invatamantul nostru.

Tipuri de lectii de istorie

Lectia de comunicare a cunostintelor (cu varianta mixta sau combinata), avem in vedere: momentele principale, planul lectiei, elementele componente, schema la tabla si intocmirea schitei in cursul transmiterii noilor cunostinte;

Lectia de recapitulare, sistematizare si fixare a cunostintelor are un rol hotarator in selectionarea si consolidarea cunostintelor elevilor pe o durata mare de timp. Profesorul este obligat sa alcatuiasca planul unei astfel de lectii si sa urmareasca realizarea lui;

Lectia destinata formarii priceperilor si deprinderilor pentru munca independenta a elevilor vizeaza munca cu documentele istorice, cu materialele arheologice, etnografice, numismatice;

Lectia de verificare, control si apreciere a cunostintelor elevilor are si ea un scop bine definit. Profesorul isi poate alcatui in cadrul unui plan de verificare orala a cunostintelor. Verificarea cunostintelor se poate face prin lucrari scrise si trimestriale.

8.5.Predare si tehnici de activitate independenta

Pentru a fi stimulati sa invete mai temeinic, elevii au nevoie de anumite tehnici de studiere care sa le permita sa culeaga informatii pentru ei insisi, sa citeasca activ si sa scrie eficient. De mult timp elevii par lipsiti de aceste aptitudini esentiale. In aceste conditii trebuie explorate metodele care permit solutionarea acestei probleme cu care sunt frecvent confruntate cadrele didactice.

Stapanirea unor metode eficiente de studiere si aplicarea lor efectiva in cadrul diferitelor tipuri de lectii ii fac pe elevi mai increzatori in posibilitatea de a-si asuma responsabilitati mai mari in privinta propriei instruiri. Daca nu va fi asigurata o pregatire adecvata, o intrepatrundere a tipurilor de lectii si o corelare a acestora cu metodele moderne est posibil ca elevii sa esueze sau sa atinga un nivel scazut de intelegere.

Orice tip de lectie trebuie sa aiba in vedere, in mod necesar, urmatoarele aspecte sau tehnici esentiale:

• luarea de notite la ore, luarea de notite de lecturi;
• citirea lectiilor din manuale, folosirea bibliografiei;
• scrierea de referate, activitati de grup, prezentarea orala a unei teme;
• folosirea eficienta a timpului, recapitularea pentru lucrarile trimestriale sau examene;
• sustinerea lucrarilor scrise sau a examenelor.

Oricare dintre aceste tehnici introduse pe parcursul lectiei trebuie sa urmareasca o seama de tehnici de sustinere sau strategii de studiere. Aplicarea tehnicilor de studiere in cadrul lectiilor presupune insusirea de catre profesor a catorva sfaturi utile:

• asigurarea de la bun inceput a unei baze conceptuale;
• integrarea bazei conceptuale in lectie si sustinerea ei prin tehnici de studiere;
• mobilitatea lectiei prin folosirea cat mai multor metode;
• evitarea lectiilor sablon;
• explicarea in mod clar a scopului lectiei;
• dialogul permanent profesor-elevi cu scopul eliminarii unor dificultati intampinate de catre elevi.

Profesorul, conlucrand cu elevii sai, poate sa stapaneasca factorul timp corespunzator planului de invatamant, aplicat saptamanal, trimestrial sau anual. Succesul unei lectii tine si de modul in care elevii isi iau notitele necesare la cursuri. Nu exista modalitati corecte de luare de notite, dar exista o serie de tehnici si abordari din care fiecare individ poate sa aleaga pentru a-si crea un stil propriu..

8.6.Planificarea actiunii didactice pentru o predare eficienta

Factori - cheie pentru o predare eficienta sunt:

• obiective clare;
• accent pe intelegere;
• incarcare adecvata;
• evaluare adecvata;
• accent pe independenta;
• simtul responsabilitatii

Profesorul trebuie sa ia in calcul ce fel de lucruri trebuie sa invete elevii, ce posibilitati vor fi oferite, ce obiective de evaluare vor fi stabilite, ce criterii vor fi utilizate si ce gandesc elevii.

8.7.Evaluarea invatarii

Obtinerea de reactii cu privire la predare si la lectii a devenit o prioritate. Reactiile elevilor au devenit un element central al procesului de invatare, un indiciu direct al faptului ca elevii au "profitat" sau nu de pe urma lectiilor predate. Aprecierile elevilor au devenit un test cheie privind eficienta predarii.

Strategii de evaluare si notare

Experienta muncii didactice precum si multitudinea de obiective ale evaluarii impun alcatuirea unor strategii diferite ca mod de percepere si aplicare. Plecand de la cele doua repere principale: cantitatea de informatii sau experienta incorporata de catre elevi si axa temporala la care se raporteaza verificarea, metodele si tehnicile de evaluare ingaduie o anumita clasificare.

In raport cu cantitatea de informatii evaluarea poate fi:

• partiala (se verifica elementele cognitive sau comportamentale secventiale);
• globala (cantitatea de cunostinte si deprinderi este mare datorita cumularii acestora);

In raport cu criteriul temporal

• evaluare initiala (la inceputul unei etape de instruire);
• evaluare continua ( in timpul secventei de instruire) - ascultare si lucrari scrise;
• evaluare finala, corolar al intregii activitati didactice (examen de bacalaureat);

Colaborarea dintre doua criterii poate duce spre o alta clasificare:

Evaluarea cumulativa - se realizeaza prin verificari partiale incheiate cu aprecieri de bilant asupra rezultatelor . Opereaza prin verificari sau sondaj in randul elevilor si in materia predata. Se apreciaza rezultatele, prin compararea lor cu scopurile generale ale disciplinei. Neaplicata corect, poate genera atitudini de neliniste si stress la elevi. Evaluarea cumulativa utilizeaza o parte considerabila din timpul rezervat instruirii.

Evaluarea continua are un caracter pronuntat formativ. Se aplica prin verificari sistematice, pe parcursul programului, pe secvente mici. Are loc prin verificarea tuturor elevilor si a intregii materii, ca urmare a faptului ca nu toti elevii invata la fel de bine. Are ca scop ameliorarea procesului de invatare scurtand considerabil intervalul intre evaluarea rezultatelor si perfectionarea activitatii. Necesita un timp mai redus sporind timpul alocat instruirii.

Metodele utilizate in evaluarea performantelor scolare sunt de mai multe feluri: orale, scrise si practice.

Evaluarile orale au avantajul verificarii rapide, poate beneficia de intrebari suplimentare; dezavantajele constau in lipsa baremurilor controlabile, putandu-s strecura subiectivitatea, pot aparea inhibitii, nu se pot corecta raspunsurile.

Evaluarile scrise (teze, probe de control, alte lucrari scrise) sunt elaborate de profesor in timp. Elevul nu este tracasat si poate lucra independent. Probele scrise clasice au numai 2-3 subiecte neputandu-se afla gradul de pregatire al elevului fata de intreaga materie.

Evaluarile practice sunt folosite mai ales la disciplinele experimental-aplicative si mai rar la istorie.

Evaluarea sub forma de examen asigura promovarea la o disciplina a unui an scolar sau ciclu de invatare (se pot folosi mai multe modalitati de evaluare mentionat anterior: oral, scris, practic dupa caz.

Concursurile reprezinta examene de selectie a valorilor in care se confrunta si ierarhizeaza competentele in functie de numarul de locuri sau de baremuri folosite la concursurile de admitere in licee, scoli profesionale, facultate, concursuri pentru ocupare de posturi, in care se folosesc forme de evaluare scrisa, orala sau practica.

8.8.Tipuri de itemi

Itemii obiectivi testeaza un numar mare de elemente de continut intr-un interval de timp scurt

• itemi cu alegere duala, ofera posibilitatea elevilor sa aleaga raspunsul corect din alternativa adevarat/fals, sunt folositi in testarea insusirii unor cunostinte, determina daca elevii pot utiliza o definitie in clasa, apreciaza corectitudinea unor enunturi.
• itemi de tip pereche, solicita elevilor stabilirea unor corespondente intre informatii distribuite pe doua coloane. Informatiile din prima coloana se numesc premise sau baze iar cele din a doua coloana reprezinta raspunsurile. Tehnica perechilor este adecvata masurarii rezultatelor invatarii prin asociere, prin cunoasterea unor relatii simple, de tip: termeni-definitii, date-locuri-evenimente istorice, personalitati politice-fapte de seama, etc.
• itemi cu alegere multipla reprezinta cel mai utilizat tip. Sunt formati dintr-un enunt, numit premisa sau baza urmat de un numar de optiuni din care elevul trebuie sa aleaga raspunsul corect, numit cheie. Raspunsurile gresite se numesc distractori.

Itemii semiobiectivi sunt usor de construit si nu necesita elaborarea unor scheme de notare detaliate.

• itemii cu raspuns scurt/de completare presupun formularea unui raspuns scurt astfel incat acesta sa capete sens si valoare de adevar;
• intrebari structurate, formate din mai multe intrebari de tip obiectiv sau semiobiectiv;

Itemii subiectivi (cu raspuns deschis) constau in: eseu cu raspuns restrans, eseu structurat, eseu nestructurat.

Metodele complementare de evaluare sunt: investigatia, proiectul, referatul, portofoliul,