Viata sociala in Dacia romana

Viata sociala in Dacia romana

In Dacia, ca in tot Imperiul, diferentele sociale erau determinate de mai multi factori: avere, conditie sociala (oameni liberi sau aserviti), statut civic (cetateni romani ori peregrini), rang social. Starea sociala a unei persoane este determinata in cele mai multe cazuri de actiunea complexa a acestor factori.

Totusi, in Dacia, diferentele sociale sunt mai putin frapante decat in Italia sau provinciile vechi si bogate ale Imperiului; cauza consta in lipsa marii proprietati funciare in aceasta provincie. Aristocratia senatoriala este reprezentata doar prin guvernatorul provincial (insotit eventual de unii membri ai familiei sale) si de tribuni laticlavii ai legiunilor care au stationat in Dacia; nu avem insa vreo dovada despre ridicarea unor provinciali pana la cel mai inalt ordin al societatii romane (ordo senatorius - amplissimus ordo).

Cum am mai avut prilejul sa remarcam, sclavia nu a detinut un rol important in viata economica a provinciei. De fapt, deosebirea esentiala o constatam in cadrul categoriei oamenilor liberi, intre cetateni si peregrini.

Cetatenii romani (cives Romani) se bucurau de drepturi depline. Din randul lor fac parte in primul rand inaltii functionari, burghezia" municipala (municipes) si fruntasii satelor; un numar important provin din randul ofiterilor si fostilor militari ai armatei romane. Acestia din urma isi inscriu cu mandrie in inscriptii calitatea de veterani, precum acei vet(erani) et cives Romani de la Micia. Se stie ca, dupa terminarea serviciului militar, soldatii trupelor auxiliare primeau cetatenia romana (civitas Romana) si dreptul de a contracta o casatorie legitima (conubium): prin aceasta se legitima si eventuala legatura cu o femeie peregrina (dar pentru una singura!); aceste drepturi, acordate special printr-un decret imperial (constitutio), sunt inscrise in diplomele militare (in care se specifica acordarea cetateniei romane titularului diplomei, sotiei lui si copiilor nascuti sau care se vor naste). Cat timp cetatenia a fost acordata cu zgarcenie, doar pentru credincioasa slujba" (pie et fideliter, cum glasuieste o diploma), ea a reprezentat un stimulent pentru colonistii veniti de pretutindeni si pentru autohtoni; dar incepand cu Caracalla, extinderea dreptului de cetatenie prin Constitutio Antoniniana (urmarind de fapt extinderea fiscalitatii, dupa Cassius Dio) a devalorizat calitatea de cetatean roman si atasamentul fata de statul roman.

Din randul cetatenilor bogati se recruteaza membrii consiliului municipal (ordo decurionum) si magistratii oraselor. Elita obtine adesea demnitatea ecvestra, precum Cominii, Procilii sau Varenii de la Sarmizegetusa; din randul lor se aleg magistratii municipali, marii preoti (cum ar fi sacerdos arae Augusti, flamines, pontifices), iar o serie de colegii si orase se grabesc sa-i solicite sa le fie patroni. In randul cavalerilor romani par a fi patruns si unii autohtoni (precum P. Aelii de la Apulum sau familia acelui P. Aelius Peregrinus, originar din Napuca, tribun al legiunii I Italica de la Novae). Din randul cetatenilor sunt alesi (ori numiti) fruntasii satelor, cum ar fi acel praef(ectus) pag(i) Aquensis (care era si decurion al coloniei Sarmizegetusa), cei doi magistri pagi Miciensis ori curial(es) territ(orii) Suc(idavensis)

Se considera ca numarul decurionilor era in functie de numarul cetatenilor, fiind fixat prin actul de intemeiere al fiecarui oras; la fiecare cinci ani, quinquennales revedeau lista consiliului (album decurionum). Pentru a face parte din consiliu se cereau: calitatea de om liber, un cens (minimum 100 000 de sesterti) si varsta de cel putin 25 de ani; dar se cunosc si cazuri cand cei inscrisi nu au implinit inca aceasta varsta (numiti praetextati), iar altii care au primit numai insemnele onorifice ale decurionatului (ornati ornamentis decurionalibus: liberti sau alti binefacatori ai orasului). Cu timpul, ordo decurionum se transforma intr-o categorie sociala; in anul 212, un rescript al imparatilor Caracalla si Geta exclude pe plebei homines de la dreptul de a fi magistrati municipali (Dig. L 2,4,26).

Pentru cetatenii romani, dar si pentru peregrini, familia continua a fi gruparea sociala cea mai importanta si respectata; cetatenii romani poarta tria nomina si isi noteaza in inscriptii tribul (care este insa omis incepand cu sec. III). Terminologia epigrafica privitoare la viata de familie este extrem de sugestiva si bogata; citam in ordine alfabetica, traducand numai in cazurile mai deosebite: adfinis (ruda), avunculus, coniux, conpar, femina, filius, filia, frater, gener, nurus (nora), heres, iuvenis, liber, maritus, marita, mammulus (bunic), mater, matrimonium, natus, nepos, neptis (dar si neptia), parentes, pater, puer, puella, pupilus, socer, socrus, soror, tutores, uxor, virginius. Atasamentul pentru viata de familie se exprima prin epitetele acordate, in special in inscriptiile funerare: cel mai obisnuit, bene merentes; cand pierd pe cei dragi, autorii inscriptiilor sunt mater infelicissima, pater infelix, filii pientissimi; sotii morti sunt numiti coniux pius, pius virginius; sotiile sunt cinstite cu epitete superlative, precum pientissima, piissima, carissima, sanctissima, optima, inocentissima, rarissima, incomparabilis. O piatra noteaza despre doi soti ca au trait impreuna 11 ani si 10 luni sine ulla querella. Resemnarea fata de moarte este consemnata prin formule arhicunoscute precum ave viator ori sit tibi terra levis.

La inceput, cetatenii reprezentau o patura extrem de subtire a populatiei provinciei; totusi, Eutropius arata ca princpalul motiv care l-a oprit pe Hadrian sa abandoneze Dacia a fost ca nu cumva multi cetateni sa cada in mana barbarilor (ne multi cives Romani barbaris traderentur). Cu timpul, numarul cetatenilor romani a crescut, prin adaugarea numerosilor Ulpii, Aelii si Aurelii.

Principala patura producatoare o formau oamenii simpli (incolae, peregrini), lipsiti de drepturi cetatenesti. Cei chemati din afara (ex toto Orbe Romano) sa locuiasca in noua provincie se bucurau de anumite privilegii si chiar de dreptul de proprietate; unii au fost adusi ca specialisti in diferite domenii (precum minerii dalmatini), dar multi ingroasa randurile gloatei urbane: plebs (intr-o inscriptie de la Sarmizegetusa), populus (la Apulum). Posibil ca unii din colonisti, indeosebi cei din provinciile vecine, au venit in Dacia cu gandul sa cultive ogoarele (cum afirma Eutropius); majoritatea truditorilor pamantului erau insa autohtonii daci, care traiau in teritoriile militare sau in zonele mai departate de orase (in beneficiul carora probabil li se expropriasera pamanturile).

Sclavia in Dacia romana. Intr-o lucrare aparuta cu peste patru decenii in urma, D. Tudor intocmea si un repertoriu epigrafic cuprinzand 152 de inscriptii referitoare la sclavi si liberti; intre timp s-au adaugat alte circa 100 de informatii noi. In aceste epigrafe este vorba deopotriva de servi privati si servi publici; cei mai multi sunt barbati, mai putini la numar femei si copii; in proportie aproximativ egala, numele sunt romane sau de alta origine (indeosebi grecesti).

Cele mai relevante inscriptii privitoare la sclavi provin din orase. Aici sclavii erau folositi la munci casnice (de exemplu, un relief funerar de la Rediu, jud. Cluj, reda toaleta unei matroane romane), intendenti ai gospodariilor aristocratiei municipale sau ca villici in gospodariile de la tara ale orasenilor. Inscriptiile amintesc despre sclavi si liberti folositi de stapani sau patronii lor in diferite activitati administrative si financiare: pentru strangerea taxelor provenind din arendarea vamilor de catre conductores publici portorii sau de alti arendasi ai unor bunuri (spre exemplu, ai salinelor si pasunilor). Intr-o tablita cerata continand contractul a doi camatari (argentarii), pentru crearea unei societas danistaria, apare un sclav actor, insarcinat cu aceasta activitate. Este de la sine inteles ca inscriptiile nu fac mentiune despre cei cuprinsi in activitatile agricole; ele ne-au pastrat memoria doar a celor care, desi robi, soarta le-a fost mai favorabila. Astfel, la Potaissa, stapanii mentioneaza pe aceeasi piatra funerara fiica, libertul si menesterii (forma populara pentru minister: slujitor"); la Tibiscum, un flamen al municipiului pune o inscriptie lui Iupiter Optimus Maximus Dolichenus, pro salutem suam suorumque omnium contubern(al)ium; alteori, sclavii si libertii apar ca mostenitori (singuri sau alaturi de alti membri ai familiei) ai defunctului. Adeseori libertii, alaturi de membrii familiei, se ingrijesc de monumentul funerar al stapanilor.

O serie de inscriptii din Dacia mentioneaza sclavi si liberti ai imparatului, folositi intr-o serie de birouri ale procuratorilor imperiali (cei ai provinciilor, ai portoriului, ai minelor de aur); inscriptiile retin un bogat repertoriu de atributii: arcarius, contrascriptor, dispensator, librarius si adiutor tabularii, scriba, vicesimarius etc.

Se cunosc sclavi ai unor temple: astfel, la Ampelum, o inscriptie mentioneaza un aedituus, paznicul unui templu; iar la Apulum este mentionat un libertus numinis Aesculapi. Posedau sclavi si orasele; dintre asemenea sclavi provin probabil P(ublusi) Publicius Anthus si P(ublius) Publ(icius) Cletus, care inchina la Sarmizegetusa o inscriptie Genio lib(ertorum) et servorum.

Starea acestor sclavi sau liberti era mai buna; astfel, de la Sarmizegetusa aflam cum un om liber dedica un altar lui Iupiter Optimus Maximus Aeternus, pro salute Ianuari Aug(usti servi) ex arcario et Vitiae Threptae eius; un sclav imperial, Caes(aris) n(ostri) servos (sic) librarius, ridica un templu pentru Caelestis Virgo Augusta: templum a solo pecunia sua ex voto fecit. La Sarmizegetusa si Apulum, libertii intra in colegiul Augustalilor, insarcinati cu efectuarea cultului imperial. Doi augustali, de la Sarmizegetusa si Apulum, multumesc zeilor deoarece au fost cinstiti de orasele respective cu ornamenta decurionalia.

Despre provenienta sclavilor, datele de care dispunem sunt nesemnificative. La Alburnus Maior, trei tablite cerate cuprind contracte pentru vanzari de sclavi: un copil (puer) costa 600 denari, o femeie (mulier) 402 denari, iar o fetita (puella) 205 denari. In antichitate, galatii (atestati in zona miniera) aveau faima de negustori de sclavi. Multi sunt insa crescuti in casa, vernae, fie ei ai imparatului sau persoane particulare; echivalentul grec este qrept si qrpth, pastrate in numele libertilor Valerius [T]hreptus si Vitia Threptes de la Sarmizegetusa.

In peisajul social, un loc important ocupa asociatiile private, cunoscute in general sub numele de collegia; ele erau recunoscute de stat si functionau legal, participand in unele cazuri la viata publica. Scopul lor era de a permite reunirea membrilor cu diferite prilejuri si de intrajutorare.

Locul principal era detinut de colegiile profesionale. Cele mai bine cunoscute sunt colegiile fabrilor (grupand diferiti mesteri, precum zidari, fierari, dulgheri). La Sarmizegetusa, collegium fabrorum se impartea in decurii (sunt atestate epigrafic cele cu numerele de ordine I, III, IIII, VI, XIII, XV), avand in frunte cate un decurio. Acestia erau oameni de frunte ai colegiului, precum la Apulum P. Aelius Valerianus, augur al coloniei, decurion si patron al colegiului fabrilor, a carui piatra de mormant o pun decuriones et pricipales coll(egii). Acesti principales, prin analogie cu gradatii din armata, erau cei care detineau anumite misiuni in colegii, precum vexillarii si imaginiferi; aceasta organizare cvasi-militara era in legatura si cu serviciul de pompieri indeplinit de fabri. La Sarmizegetusa, in acest colegiu intrau si negustori, caci in decuria IV intalnim doua personaje, unul dintre ei fiind mentionat intr-o alta epigrafa ca negustor sirian. La Sarmizegetusa, ei aveau local propriu, aedes; cel de la Drobeta poarta numele de scola.

Cateva inscriptii atesta existenta unui collegium fabrum in municipium Aurelium, apoi in colonia Aurelia, numarand cel putin 11 decurii; altul este atestat in municipium Septimium Apulense. Un collegium fabrorum mai este atestat la Tibiscum, iar la Drobeta este cunoscut din mentiunea unui dec(urio) scol(ae) fab(rum).

La Apulum mai sunt amintite un collegium centonariorum, al producatorilor de postav, precum si un collegium dendr(ophorum) (purtatorii pinului sacru, in sarbatorile de primavara ale zeitei Cybele si lui Attis), alcatuit probabil din dulgheri.

Alte colegii mentionate epigrafic in Dacia: collegium nautarum la Drobeta (nu la Apulum, cum se afirma de obicei); collegium utriculariorum (producatori de burdufuri), la Marga (Pons Augusti) si Calugareni; la Micia este atestat un collegium, probabil al lapidarilor; un colleg(ium) aurariorum (?)este atestat la Germisara.

Un loc important detin asociatiile de caracter etnic, precum col(legium) Galatarum la Germisara, collegium Ponto-Bithynorum la Apulum, collegium K. Baridust[a(rum)] de la Alburnus Maior sau spira cu nomina Asianorum de la Napoca. Alte inscriptii atesta organizarea unor colegii cu caracter religios: la Potaissa, un collegium Isidis; la Alburnus Maior, doua inscriptii grecesti mentioneaza un kollgeion ca autor al unor dedicatii pentru Zeus Narenos (divinitate galata) si Zeus Sarnendenos (si acesta divinitate microasiatica); in aceeasi localitate, pe o dedicatie pentru Diana apare un mag(ister) coll(egii), iar intr-o tablita cerata un collegium Iovis Cerneni, de caracter funerar. Inscriptiile ne dau si alte informatii despre sistemul asociativ roman in domeniul religios: la Ulpia Traiana, o dedicatie adresata Deo Aeterno et Iunoni et Angelis de catre un augustal al coloniei, se refera probabil la o lucrare (templu ?): colitoribus d(ono) d(ederunt) p(osuerunt); la Micia, intr-o dedicatie [H]erc(uli) Aug(usto), apar doi magist(ri) cultorum Hercul(is); niste cult(ores) Iovis apar la Ampelum intr-o dedicatie pentru Septimiu Sever si fiii sai (anul 201); la Apulum, aflam ca familiaricum a solo Prosmoni ex suo fecerunt per Aur(elium) Statium et Ulp(ium) Paulum quaestores; la acestea se pot adauga numeroasele sodalicia legal constituite, grupand pe fidelii lui Mithra ori Dionysos ori ai altor divinitati cu mistere.

Ca pretutindeni, si Dacia va fi cunoscut framantari sociale si emotii, in special in perioadele de nesiguranta. Cele mai multe sunt generate de invazii straine: la sfarsitul domniei lui Traian si inceputul celei a lui Hadrian, cand sarmatii iazigi ataca provinciile Pannonia Inferior si Dacia (acum Muntenia este pierduta); la inceputul domniei lui Antoninus Pius, cand ameninta poate dacii din nord si vest, iar roxolanii ataca se pare Dacia Inferior; sub Marcus Aurelius, cand, asa cum afirma biograful imparatului din Historia Augusta (M. Ant. Phil. 22,1), gentes omnes Illyrici limite usque in Galliam conspiraverunt In timpul marii conflagratii din timpul lui Marcus, dusmanii (sarmatii din vest si neamurile germanice) patrund pe teritoriul provinciei; dintr-o inscriptie de la Sarmizegetusa aflam ca atunci templul lui Liber Pater a fost incendiat, iar din alta ca orasul a fost mantuit de un dublu pericol (ancipiti periculo virtutibus restituta). In tot acest timp, populatia autohtona a ramas linistita, indurand, alaturi de ceilalti locuitori ai provinciei, spaima si primejdia.

Sub Commodus, in unele provincii, intre care si Dacia, au avut loc tulburari si chiar razmerite (Pannoniae quoque compositae et Britannia et in Germania et in Dacia imperium eius recusantibus provincialibus), fiind aduse sub ascultare de guvernatorii lor (quae omnia ista per duces sedata sunt) (SHA, Comm. 13,5-6); aceste framantari au fost generate de starea generala de nesiguranta si de cresterea fiscalitatii. La acestea se adauga ravagiile produse de ciuma, careia ii cade victima insusi imparatul Marcus Aurelius, in lagarul de la Vindobona.

Totodata, diferite neamuri barbare, dislocate de altele din locurile lor de bastina, cer imparatului sa se aseze pe pamant roman. Cassius Dio (LXX 11,4) arata ca unii au fost colonizati in Dacia, Pannonia, Moesia, Germania si chiar in Italia. Mai tarziu, sub Commodus, 12 000 de daci marginasi cer guvernatorului C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes sa se aseze in Dacia. Pentru a feri provincia de infiltrarile barbare, Commodus le impune acestora sa nu-si mai pasca vitele intr-un teritoriu situat la 40 de stadii (= 7,5 km) de Dacia (Cassius Dio, LXXII 3,2). Toti acestia erau acceptati in calitate de dediticii.

Starea de nesiguranta stimuleaza starea infractionala. Cateva inscriptii din Dacia amintesc de crimele comise de latrones. Astfel o stela fragmentara cu inscriptie de la Zegaia (jud. Mehedinti) aminteste de o tanara (numele pe piatra este distrus) interfecta a latro(nibus) et vindicata (parintii sai, Ulcudius Baedari si Sutta Epicadi, poarta nume illirice). De la Baile Herculane provine un altar funerar ridicat lui Lucius Iulius Bassus: dec(urioni) mun(icipii) Drobetae, interfecto a latronib(us); piatra i-a fost ridicata de fiii si fratele sau (acesta i-a razbunat moartea: frater mortem eius exsecutus). Tot in Banat, la Slatina (jud. Caras-Severin), sotia, fiii si nepotii ridica o stela funerara lui P. Aelius Ariortus: IIIIviro an(nuali) m(unicipii) D(iernae), interfect(o) a latronibus. Autorii acestor omoruri erau talhari organizati in cete, care atacau noaptea sau chiar ziua la drumul mare; cu acest nume erau desemnate si grupurile mici de barbari care se infiltrau ilegal, pentru a comite jafuri, peste granitele provinciei.

La pericole nenumite fac aluzie doua inscriptii de la Sarmizegetusa: Hilarus pro Alexan[d]ro fratre deae Nemesi [qu]em periculo liberavit si Tibiscum: qu[od] eff[u]gerit periculum; tot asa la Baile Herculane, patru cetateni, intorsi de la Roma (unde asistasera la instalarea la consulat a lui M. Sedatius Severianus, fost guvernator al Daciei Superioare), multumesc zeilor ca s-au intors cu bine acasa (incolumes reversi).

Dupa inca o perioada mai linistita, in timpul domniilor Severilor, incepand cu Filip Arabul, cand carpii ataca Dacia, starea de nesiguranta va afecta aproape intreg sfertul de secol ramas pana la retragerea aureliana.