Contextul istoric al zonelor de ocupatie din Germania

Odata cu primele victorii ale armatei sovietice impotriva trupelor germane si inaintarea Armatei Rosii spre Vestul european, in randul coalitiei de razboi si in special al partii britanice apar temeri ca Uniunea Sovietica ar putea ocupa intreaga Germanie. In acest context guvernul britanic elaboreaza in toamna anului 1943 un plan de divizare a Germaniei pe directia nord-sud prin care celor trei puteri aliate li se repartizeaza spre administrare cate o parte aproximativ egala din teritoriul german. Propunerea britanica prevedea prezenta de trupe "mixte" in fiecare zona de ocupatie, controlul si comanda acestora fiind exercitate insa de partea responsabila a zonei respective; Uniunea Sovietica era astfel obligata sa respecte zonele de ocupatie, indiferent de situatia frontului la sfirsitul razboiului. La 18 februarie 1944, Uniunea Sovietica accepta propunerea britanica de impartire a Germaniei in zone de ocupatie, dar respinge propunerea referitoare la formarea de trupe mixte de ocupatie. La 12 septembrie 1944 se semneaza la Londra protocolul negocierilor care reglementau si administrarea Berlinului, impartirea acestuia in sectoare de ocupatie si infiintarea unei structuri de administratie militara comuna. La 14 noiembrie 1944 puterile aliate semneaza protocolul asupra mecanismului de control pentru Germania si infiintarea Consiliului de Control Aliat. La 8 mai 1945, ziua capitularii definitive a Germaniei naziste, Uniunea Sovietica controleaza numai ca. din teritoriul zonei de ocupatie repartizate, dar in intregime Berlinul. Desi temerile britanice se dovedesc astfel neindreptatite, puterile aliate convin asupra retragerii fortelor anglo-americane din restul teritoriului repartizat sovieticilor in schimbul retragerii fortelor sovietice din sectoarele berlineze rezervate anglo-americanilor. La 5 iunie 1945 comandantii fortelor militare aliate declara preluarea puterii depline asupra zonelor de ocupatie si reglementarea problemelor globale ale Germaniei in cadrul Consiliului de Control Aliat. La 11 iulie 1945 isi incepe activitatea Comandatura Berlinului.

La Conferinta de la Postdam din iulie-august 1945 puterile aliate se inteleg asupra obiectivelor fundamentale ale politicii de ocupatie: democratizare, demilitarizare, denazificare si demontaje, cunoscute drept "politica celor 4 D". Partile considerau ca slabirea puterii economice a Germaniei va fi in interesul mentinerii pacii pe continentul european, dar totodata puterile aliate reafirma postulatul integritatii politice si economice a Germaniei pe perioada regimului de ocupatie. Pentru reglementarea industriei montane, productiei industriale, agriculturii, salariilor, preturilor, sistemului de rationalizare, comertului exterior, pentru domeniul monetar, fiscal si vamal puterile aliate au prevazut o politica si instante executive comune. In practica insa, Consiliul de Control Aliat s-a dovedit incapabil de a exercita o politica constructiva in spiritul principiului proclamat al unitatii Germaniei. Atit partea franceza cat si cea sovietica au boicotat inca de la inceput functionarea Consiliului, urmarind interese proprii, contrare principiilor stabilite la Postdam.

In timpul razboiului, Uniunea Sovietica si-a modificat de mai multe ori politica fata de Germania. La Conferintele de la Teheran si Ialta pozitia lui Stalin a oscilat intre planuri de impartire a Germaniei si conditionarea severa a pacii cu o Germanie unita. Un obiectiv pe termen lung al politicii sovietice l-au reprezentat planurile de instaurare a propriului sistem sovietic intr-o cat mai mare parte a Europei, Germania fiind un pilon important al politicii de expansiune sistemica a sovieticilor. In conditiile momentului, Uniunea Sovietica a fost nevoita sa accepte propunerea britanica de impartire a Germaniei, caci prin integrarea in sistemul de ocupatie aliat se distanteaza astfel de orice suspiciuni referitoare la intentia de "sovietizare" a Europei de Est si a Germaniei. Imediat dupa terminarea razboiului Stalin favorizeaza insa solutia Germaniei unite si declanseaza totodata un subtil proces de transformare "antifascista si democratica" in zona sa de ocupatie, punind astfel bazele unui sistem de factura comunista cu tendinte de extindere la niveul intregii Germanii, sau in varianta redusa, numai la nivelul zonei de ocupatie sovietice.     

Pe linga obiectivele principale ale Puterilor Aliate in Germania ocupata, stabilite de cele trei puteri la Conferinta de la Postdam, URSS urmarea si obiective proprii datorate situatiei sale economice si caracterului militant al sistemului comunist pe care il reprezenta.

In primul rand Uniunea Sovietica era interesata in rezolvarea pragmatica a problemei reparatiilor de razboi. In cadrul Coalitiei Aliate nu exista indoiala ca URSS a fost tara cea mai afectata de razboi, atit din punct de vedere economic cat si uman, urmarile razboiului fiind cifrate de catre sovetici la 27 milioane victime si 128 miliarde dolari pierderi materiale. In principiu puterile aliate vestice au fost de acord cu pretentiile sovietice pentru acordarea unor despagubiri de razboi din partea Germaniei invinse, pe de alta parte exista insa temerea ca o suprasolicitare a Germaniei va conduce inevitabil la "intretinerea" acesteia de catre aliati si la tulburari sociale. Suma de 20 miliarde dolari propusa de catre sovietici ca despagubiri de razboi, din care 50% urmau sa revina URSS, a fost acceptata de catre puterile vestice numai ca baza de discutie in vederea intocmirii cat mai rapide a "Planului Industrial" pentru Germania. S-a stabilit ca Germania sa presteze despagubiri sub forma de capacitati industriale (ce urmau sa fie demontate si transferate in tarile despagubite), confiscarea de resurse financiare aflate in strainatate, livrari de marfa din productia curenta si forta de munca germana (de regula, prizonieri de razboi). Puterile Aliate au cazut de acord ca pretentiile de despagubire ale fiecarei parti sa fie satisfacute din propria zona de ocupatie, in plus URSS mai avea dreptul la 25% din capacitatile industriale din zonele de ocupatie vestice, cu conditia ca acestea sa nu fie destinate constructiei noii industrii de pace germane, iar 60% dintre acestea au fost conditionate de livrari de marfuri din zona de ocupatie sovietica catre zonele vestice. Pretentiile de despagubire ale SUA, Marii Britanii, Frantei si celorlalte state urmau sa fie efectuate din cele trei zone vestice si din conturile din strainatate ale fostului Reich german.

Desi Uniunea Sovietica urmarea o schimbare a raportului de forte pe plan international, intarirea pozitiei sale in Europa si extinderea zonelor de influenta, importanta vitala a reparatiilor de razboi pentru economia sovetica aflata deja in criza si necesare reconstructiei, l-a determinat pe Stalin sa evite in perioada imediat urmatoare terminarii razboiului orice aparente intentii de transformare sistemica a Germaniei si a Europei de Est. Politica duplicitara sovietica a reusit sa induca in eroare pentru o buna perioada de timp aliatii vestici.

Zona de Ocupatie Sovietica si Administratia Sovietica pentru Germania

In urma deciziei Consiliului Comisarilor Poporului din 6 iunie 1945 se infiinteaza la nivelul zonei de ocupatie sovietica Administratia Militara Sovietica pentru Germania (Sovietische Militradministration fr Deutschland, pe scurt SMAD). La 9 iunie 1945, prin Ordonanta Nr. 1, SMAD isi face cunoscuta constituirea si decide o luna mai tirziu infiintarea de administratii militare sovietice la nivel regional. La conducerea SMAD se afla comandantul trupelor sovietice de ocupatie, la aceea data maresalul Schukow care va ocupa aceasta functie pina in aprilie 1946. De la aceasta data si pina in martie 1949 conducerea SMAD va fi exercitata de maresalul Sokolowski; acestuia ii urmeaza generalul de armata Tschuikow care ramine pina in vara lui 1953, deci dupa constituirea RDG si transformarea SMAD in Comisia Sovetica de Control (Sovietische Kontrollkommission, SKK). In vara lui 1953 la conducerea Comisiei Sovietice de Control este numit Wladimir Semjonov care se lucra in SMAD inca de la constituirea acestui organ avind functia de consilier politic. SMAD a fost intens sprijinita de catre comunistii germani intorsi din exil in spatele armatei sovietice si condusi de catre Walter Ulbricht und Wilhelm Pieck.

Obiectivele principale ale SMAD constau in:

reconstructia economiei din zona de ocupatie sovietica si garantarea functionarii acesteia;

asigurarea continua a fluxului despagubirilor de razboi sub forma demontajelor si a livrarilor din productie curenta;

restructurarea economiei si crearea conditiilor de statalizare a economiei si de introducere a planificarii centralizate.

SMAD exercita de facto functia unui guvern, structura acestuia la nivelul organelor functionale era similara Consiliului de Control Aliat. SMAD avea in subordine patru "sub-administratii": economica, civila, militara si politica, la randul lor impartite in diverse departamente. La scurt timp dupa constituirea SMAD se infiinteza si "sub-administratia" pentru propaganda (din 1947 sub denumirea de "administratia" pentru informatie).

SMAD se afla in directa subordine a Biroului Politic Sovietic si a Consiliului Comisarilor Poporului. La nivel regional SMAD are in subordine 5 administratii militare regionale constituite in iulie 1945, comandaturi orasenesti si comunale. Pina in 1948 mai existau si comandaturi raionale aflate in subordinea imediata a administratiilor regionale. In exercitarea curenta a puterii s-au implicat regulat si in mod arbitrar o serie de organe sovietice cu imputerniciri speciale. In 1945 SMAD dispunea de un numeros personal, 50.000 de persoane, acesta se reduce treptat pina la 15.000 in 1948.

Instrumentul de conducere si control al zonei sovietice de catre SMAD il reprezentau Ordonantele, prin intermediul carora se va impune instaurarea dictaturii comuniste precum si modificarea structurilor economice, nationalizarea industriei, centralizarea planificarii si dirijarea economiei, etc.

La sfirsitul lui iulie 1945 SMAD dispune constituirea a 12 administratii germane centrale a caror atributii corespundeau structurii SMAD, rolul acestora nefiind altul decat executarea si punerea in aplicare a Ordonantelor SMAD precum si operatiunile de coordonare intre autoritatile locale si regionale si SMAD. Administratiile germane centrale mai importante: industrie, agricultura, finante, munca, social si interne erau conduse deja de comunisti, administratiile pentru transporturi, comert si alimentatie, comert extern si intrazonal, sanatate si statistica se aflau in mina social-democratiilor, numai cele pentru justitie, combustibil, posta si telecomunicatii erau conduse de specialisti sau politicieni ai altor partide.

In zona de ocupatie sovetica SMAD a conditionat constituirea administratiilor germane de restructurarea personala a acestora, fapt care - motivat prin procesul de denazificare - a condus la asigurarea din timp a unei mase de manevra la nivel administrativ pentru viitoarea transformare sistemica. Prin indepartarea membrilor NSDAP din viata politica si profesionala, SMAD a reusit o vasta purificare a zonei de est, in totala contradictie cu procedurile din zonele vestice unde in slujba reconstructiei au fost mobilizati si fosti membrii NSDAP. Procesul de denazificare promovat de SMAD a creat posibilitatea folosirii lagarelor speciale destinate fostilor nazisti si pentru internarea, incepind cu 1946, a oponentilor incomozi ai noului sistem (chiar si comunisti).

Situatia economica si structura sociala in zona de ocupatie sovietica. Reparatiile de razboi.

In 1936, pe teritoriul care dupa razboi va constitui zona de ocupatie sovietica si mai tirziu RDG se realiza 26% din productia industriala a Germaniei, industria grea fiind insa foarte slab reprezentata. Din punct de vedere al valorii adaugate, cele doua teritorii (viitoarele RDG si RFG) prezentau in 1936 o dezvoltare similara: agricultura 19,5% RDG fata de 16,2% RFG, industria si mestesugurile 57,8% RDG si 60,1% RFG, comertul, transporturile si serviciile 22,7% RDG si 23,1% RFG. Se poate constata ca in cele trei domenii economice diferentele dintre est si vest nu erau semnificative. Daca luam totusi in consideratie productia industriala a Germaniei in granitele din 1945 raportata la nivelul anului 1936 ni se prezinta o alta imagine: partea zonei de ocupatie sovietica in industriile prelucratoare de metal se situeaza intre 45% (armaturi industriale) si 61,6% ( electrotehnica). Totusi, partea zonei de ocupatie sovietica la industria prelucrarii materiilor prime era foarte mica si nu se baza pe materii prime proprii; in 1936 teritoriul RDG producea numai: 1,3% fier brut, 2,3% antracit, 6,6% otel laminat. Singurele materii prime de care va dispune din belsug viitorul RDG erau: lignit (64,1%) si sare (58%), cu mentiunea ca lignitul era de calitate inferioara. Situatia era la fel de catastrofala si in ce priveste materialele de constructie. Pina in 1945 toate materiile prime importante (antracit, fier, otel) precum si materiale auxiliare si semifabricate erau aduse din zonele vestice, iar in timpul razboiului si din tarile ocupate. Pina catre sfirsitul anilor `50 RDG a depins la materii prime si materiale aproape in exclusivitate de livrarile din URSS si alte tari socialiste, in timp ce comertul intergerman scade la 10% din nivelul atins inainte de razboi si capata un rol simbolic pina la destinderea politicii intergermane initiate de cancelarul federal Willi Brand in anii `60. Dimpotriva, situatia industriei usoare prezenta un avantaj net in favoarea zonei sovietice, intre 56,8% (confectii) si 70% (industria producatoare de zahar), in anumite domenii cotele fiind chiar mai mari, pina la 100% (ciorapi fini). Se poate afirma ca, la sfirsitul razboiului, existau disproportii serioase in ceea ce priveste structura industriala a celor doua teritorii si ca avantajul industrial era net in favoarea teritoriului viitoarei RFG; in RDG predomina agricultura si industria usoara.

Ordonanta SMAD Nr.9 din 21 iulie 1945 decreteaza reluarea procesului de productie in zona de ocupatie sovietica, insa pina la sfirsitul anului 1945 abia 29% din totalul intreprinderilor industriale pot sa-si reia activitatea productiva. In 1945 productia industriala in zona sovietica atinge 27% din nivelul anului 1936. Prin ordonantele nr. 43 si 67 din noiembrie 1945 se introduce obligativitatea intocmirii de planuri economice trimestriale pentru anul 1946; pentru ultimul trimestru al anului 1945 se alcatuiesc planuri economice pentru productia unor bunuri de importanta majora. Obligativitatea intocmirii planurilor economice revenea administratiilor germane si cuprindea toate unitatile economice, inclusiv cele aflate in proprietate privata, ordonantele SMAD fiind interpretate drept obiective de plan. Odata cu formarea in 1946 a guvernelor regionale si provinciale se infiinteaza un Departament Central al Planificarii Economice, care preia sarcina intocmirii planului economic.

Avind in vedere situatia reala a economiei zonei sovietice la terminarea razboiului si efectul distrugerilor materiale din timpul razboiului un rol extrem de important in dezvoltarea RDG l-au jucat reparatiile de razboi prestate catre URSS. In timp ce distrugerile razboiului au fost mai mari in zonele vestice (raportul distrugerilor bazei industriale era de 18:12), efectul negativ al reparatiilor manifestat prin demontaje, livrari din productia curenta, confiscari si trecerea multor intreprinderi in proprietate sovietica a avut un impact enorm asupra reconstructiei economice in zona de est. In zonele vestice aliatii occidentali au abordat problema reparatiilor cu generozitate si au pus la dispozitie insemnate ajutoare economice, partea sovietica s-a situat la polul opus impunind chiar solutii extreme. Pina in 1946 sovieticii au demontat mai mult de 1.000 de intreprinderi, transferand utilajele, echipamentele si baza materiala in URSS; pina in vara lui 1948 cind demontajele au fost oprite, intre 2.000 si 2.400 de intreprinderi au fost afectate total sau partial de aceaste actiuni. In ciuda dezechilibrului industrial dintre zona de est si zonele de vest, sovieticii nu s-au sfiit sa demonteze in special intreprinderile industriei grele sub pretextul demilitarizarii economiei. Capacitatile industriale si de transport ale zonei sovietice se reduc astfel substantial, de ex. reteaua feroviara reprezinta numai 48% din capacitatea anului 1938. In total, zona de ocupatie sovietica a pierdut peste 30% din capacitatea industriala, iar mare parte din aceasta in domeniile cheie: constructii de masini, chimie, industria optica, transporturi feroviare.

La 5 iunie 1946 prin Ordonanta Nr. 167 au fost trecute in proprietatea Uniunii Sovietice 200 de mari intreprinderi din domeniul industriei grele, electrotehnica, chimie, energie, s.a., prin transformarea acestora in SAG (Sovietischer Aktiengesellschaften, Societati Sovietice pe Actiuni). Aceste intreprinderi realizau la data respectiva ca. 25% din productia zonei sovietice. Pina la retrocedarea lor catre RDG se apreciaza ca, in medie, 70% din productia SAG a luat drumul URSS in fiecare an. In acest fel are loc si o reorientare a politicii reparatorii sovietice de la demontaje catre livrari din productia curenta. Nivelul livrarilor din productia curenta s-a cifrat pina in 1953 la ca. 15 miliarde DM, productia SAG nefiind considerata in aceasta suma. Se apreciaza ca din productia curenta totala est-germana, pina in 1953 in jur de 70% a luat drumul URSS.

Daca luam in consideratie distrugerile de razboi, demontajele si SAG-urile, in primii ani de dupa razboi zonei sovietice si mai apoi RDG-ului i-au stat la dispozitie numai in jur de 40% din capacitatea industriala a anului 1936. Politica sovietica a prestarilor reparatorii a avut drept rezultat o puternica deindustrializare in zona de est, apreciata ca fiind de 9 ori mai mare decat in zonele vestice. Sovieticii au luat nu numai ce le statea de drept prin Tratatul de la Postdam, ci 40-60% mai mult, raportul est-vest la demontaje a fost de 10:1, iar la livrarile din productia curenta de 98:2. Este evident faptul ca zona de ocupatie sovietica a suportat singura cea mai mare parte a povarei reparatorii catre URSS pentru intreaga Germanie.

Demontajele, reparatiile si cheltuielile cu ocupatia s-au situat in 1946 la aproape 50%, iar in 1948 la 33% din PSB. Calcule mai recente cifreaza aportul zonei de est la reparatiile de razboi catre URSS intre 14 si 16,3 miliarde dolari (in preturile anului 1938). Suma de 10 miliarde dolari ceruta de URSS la Conferinta de la Postdam a fost astfel cu mult depasita si suportata aproape in exclusivitate de RDG. O comparatie de ansamblu a valorii prestatiilor reparatorii suportate de cele doua state germane scoate in evidenta, odata in plus, discrepanta dezvoltarii reconstructiei economice intre vest si est; in timp ce suma suportata de RFG la nivelul preturilor din 1953 se cifreaza la aproximativ 2,1 miliarde DM, pentru RDG aceasta a fost de circa 99,1 miliarde DM, ceea ce reprezinta 97-98% din total. In plus RDG a fost lipsita si de fondurile financiare aliate (de ex. Planul Marshall) de care a beneficiat din plin RFG.

In aceste conditii reconstructia economica a inaintat foarte greu, in 1946 nivelul productiei industriale a zonei sovietice atinge doar 42% (respectiv 22% pe cap de locuitor), in 1947 59% si 1948 72% din productia anului 1936. Desi pentru 1950 statisticile est-germane calculeaza un plus de 10,6% fata de 1936, nivelul real al dezvoltarii economice se situa sub cifrele calculate si in special in industria metalurgica, a materialelor de constructii si industriei alimentare. Productivitatea se situa cu mult sub nivelul de dinainte de razboi, iar rata acumularii atingea abia 7% din venitul national (comparativ cu 20% din PSB in RFG). Economia s-a axat in acesti ani in special pe asigurarea subzistentei populatiei. Datorita resurselor limitate si mentalitatii fortei de munca bunurile produse de industria zonei erau de calitate inferioara si in sortiment redus comparativ cu situatia de dinainte de razboi; o mare parte a productiei industriale avea o utilitate redusa.

Situatia agriculturii era dezastruoasa, recolta anului 1945 reprezentind abia 44% din media recoltelor din anii premergatori razboiului, 30% din utilajele agricole si 40% din mijloacele de transport agricole fiind distruse. Inca dinaintea izbucnirii razboiului agricultura zonei de est nu asigura necesarul populatiei, situatia agravindu-se odata cu capitularea Reich-ului. Productia agricola a zonei se dezvolta extrem de lent, in 1948 - la 3 ani de la terminarea razboiului - productia agricola atinge abia 55% din cea a anului 1936, in anul urmator 65% si in 1950 85%. Stocul de animale scade fata de 1938 cu 75% la vite si 35% la porcine.     

In ce priveste structura sociala, populatia zonei de ocupatie sovietica creste razant odata cu terminarea razboiului, datorita numarului mare de refugiati si expulzati germani din teritoriile estice si fostele tari ocupate. In 1939 populatia zonei cuprindea 15,2 milioane de locuitori, aceasta creste la sfirsitul anului 1945 la 16,2 milioane si atinge virful in 1948 cu 19 milioane de locuitori, in timp ce pierderile umane datorate razboiului au fost estimate la 1,8-2 milioane.

Inainte de 1933 pe teritoriul viitoarei zone de ocupatie sovietica se aflau importante centre ale miscari muncitoresti germane; 40% din membrii Partidului Comunist German si 60% din cei ai Partidului Social-Democrat locuiau si munceau in acest teritoriu. Zona de est a Germaniei ocupate era inca dinaintea instaurarii regimului national-socialist - datorita numarului mare de muncitori in totalul populatiei ocupate si probabil si din cauza aproprierii geografice de URSS - puternic dominata de orientari de stinga: socialiste si comuniste.

Din cauza razboiului populatia masculina scade absolut de la 7,5 milioane la ca. 6,6 milioane, in timp ce populatia feminina creste de la 7,7 milioane la 9,6 milioane (cu 24%). Din acest punct de vedere structura sociala a zonei sovietice precum si ceea a viitoarei RDG va fi cantitativ dominata de populatia feminina, deja in 1946 cota de ocupare a femeilor in economie era de 41% comparativ cu 31,6% in 1939. In 1945 s-au inregistrat mari discrepante in structura pe virsta a populatiei masculine, numarul barbatilor intre 18 si 40 de ani - care reprezentau forta de munca a economiei - a scazut cu 54% din cauza recrutarilor, victimelor si prizonieratului. In 1947 se mai gaseau in prizonierat inca 1,7 milioane soldati germani dintre care 830.000 in URSS. Majoritatea celor reintorsi incepind cu 1948 se stabilesc in zonele de vest ale Germaniei ocupate si viitoarei RFG (450.000 pina in 1951), in timp ce numai o mica parte dintre acestia aleg zona de est si viitoarea RDG. Din punct de vedere al populatiei si structurii sociale zona de ocupatie sovietica nu dispunea de conditii propice reconstructiei economice rapide si restructurarii sociale.

Ascensiunea partidului comunist la puterea politica si infiintarea RDG

La o zi de la infiintare si cu mult timp inaintea anglo-americanilor, Administratia Sovietica pentru Germania emite Ordonanta Nr. 2 prin care se permite infiintarea de partide politice in zona de ocupatie sovietica. Partidele politice infiintate trebuiau sa isi desfasoare activitatea sub controlul administratiei sovietice si se obligau sa fie "antifasciste", sa respecte "democratia" si "libertatile civile". Prin aceasta Ordonanta Administratia Sovietica pentru Germania a inlesnit constituirea unui sistem pluripartid in zona sovietica, cu toate ca termenii "democratie" si "libertati civile" erau considerati interpretabili, in spiritul ideologiei sovietice. In timp ce in zonele vestice partidele erau acceptate numai la nivel regional, Ordonanta sovietica permitea partidelor sa fie active in intreaga zona sovietica si Berlin. Odata infiintate partidele erau obligate sa se inregistreze la autoritatile de ocupatie si sa prezinte lista cu membrii conduceri.

Primul partid infiintat in Germania postbelica a fost la 13 iunie 1945 KPD (Kommunistische Partei Deutschland, Partidul Comunist German). In declaratia Comitetului Central al KPD se cerea inlaturarea urmarilor regimului national-socialist si impiedicarea oricaror tentative de reinstaurare a unei dictaturi fasciste in Germania. Totodata KPD renunta la declaratiile programatorii din timpul Republicii de la Weimar care vizau constituirea unei Germanii Sovietice, considerand ca "instaurarea unui regim sovietic nu corespunde conditiilor actuale de dezvoltare ale Germaniei". KPD declara ca urmareste "instaurarea unui regim democratic antifascist, a unei republici democrate parlamentare cu toate drepturile si libertatile pentru popor". Pentru atingerea acestui obiectiv KPD recomanda infiintarea de partide si sindicate libere, epurarea sistemului de educatie si invatamint si reinstaurarea organelor democratice in administratie.

Pe plan economic KPD incearca sa devina pe de-o parte promotorul liberei initiative si a comertului liber pe baza proprietatii private, iar pe de alta parte cere exproprierea averilor fostilor functionari nazisti si criminali de razboi si trecerea acestora in proprietatea poporului si la dispozitia administratiilor comunale si regionale, precum si nationalizarea intreprinderilor de interes public (energie, transport public, etc.). In domeniul agriculturii KPD propune lichidarea marilor proprietati si improprietarirea gospodariilor mici sau ruinate de razboi.

Toate aceste declaratii nu insemnau insa renuntarea KPD la obiectivul instaurarii unei republici de tip sovietic pe teritoriul Germaniei. Strategia KPD se afla in deplina concordanta cu ceea a URSS, de ostentativa indiferenta vis-a-vis de transformarea sistemica a Germaniei. Pe de alta parte KPD dorea sa atraga in baza programului sau eliberat de influente ideologice vadite, cat mai multi membri si sa submineze in acest fel SPD (Partidul Social-Democrat) care dupa numarul de membri era in avantaj net. Favorizarea publica a modelului sovietic ar fi fost neproductiva pentru atingerea acestui obiectiv precum si pentru extinderea activitatii KPD in zonele vestice; aliatii occidentali ar fi impiedicat cu orice mijloace constituirea unui partid comunist devotat modelului sovietic in zonele lor de ocupatie. KPD renunta in documentele publice chiar si la mentionarea sub orice forma a numelor lui Marx sau Engels. Pe aceasta traiectorie se inscrie si respingerea ofertei SPD din iunie 1945 de unificare a celor doua partide.

Al doilea partid infiintat dupa razboi a fost la 15 iunie 1945 SPD (Sozialdemokratische Partei Deutschland, Partidul Social-Democrat German) care avea drept obiective "democratia in stat si comune, socialism in economiei si societate". SPD s-a dovedit, in comparatie cu KPD, mai radical si strins ancorat in programatica traditionala socialista. SPD cerea - printre altele - nationalizarea bancilor, asigurarilor, a resurselor naturale si exploatarilor miniere, utilizarea tuturor profiturilor realizate de pe urma razboiului in slujba reconstructiei tarii precum si nationalizarea marilor proprietati. In plan politic SPD se pronunta, ca si KPD, pentru constituirea unui regim democratic, antifascist si a unei republici democratice parlamentare. Un punct important al programului SPD il reprezenta unitatea miscarii muncitoresti si constituirea impreuna cu KPD a unui singur partid muncitoresc. La scurt timp dupa infiintare, SPD ofera KPD posibilitatea de fuzionare a celor doua partide intr-un singur partid, reprezentant unic al miscarii muncitoresti. Oferta SPD este respinsa de KPD in iunie 1945, KPD urmarind cucerirea hegemoniei in sistemul partidic cu ajutorul Administratiei Sovietice pentru Germania, profita totusi de ocazia oferita de SPD si incearca sa limiteze pe viitor actionismul social-democrat prin constituirea unui "comitet de actiune comun". Odata cu oferta de fuziune, in SPD se prefigureaza o scindare a partidului intr-o aripa pro-occidentala (sub conducerea unor personalitati social-democrate din zonele vestice) si o aripa pro-KPD (localizata in mare parte in zona sovietica).

La 26 iunie 1945 ia fiinta CDU (Christlich-Demokratische Union, Uniunea Crestin-Democrata) care se proclama promotoare a unei politici crestine, democrate si sociale. CDU sustine programatic proprietatea privata si impletirea acesteia cu "responsabilitatea sociala". Prin cerinta de nationalizare a resurselor naturale si de exercitare a unui control statal asupra exploatarilor miniere si a altor intreprinderi cu pozitie de monopol, CDU se inscrie pe traiectoria KPD, ba chiar un pas mai departe prin afirmarea necesitatii unei planificari rigide a economiei in conditiile mizeriei sociale existente. LDP (Liberal-Demokratische Partei, Partidul Liberal-Democrat) ia fiinta la 5 iulie 1945 ca adevarat reprezentant al liberei initiative si al proprietatii private. LDP se inscrie de la inceput la dreapta spectrului de partide din zona sovietica. Si LDP sustine un control statal al monopolurilor, dar numai in anumite conditii.

La 14 iulie 1945 cele patru partide se unesc la initiativa KPD in cadrul Frontului Unit Antifascist (Antifa-Block) ca o prima etapa in alinierea tuturor partidelor politice la linia KPD. Partidele stabilesc prin consens prioritatile Blocului Antifascist: eliberarea Germaniei de ideologia national-socialista, reconstructia economica, instaurarea unui stat de drept, libertatea spirituala, colaborarea cu autoritatile de ocupatie si indeplinirea obligatiilor reparatorii catre URSS. Deciziile in cadrul Antifa-Block se puteau lua numai in unanimitate de voturi, KPD reusind astfel sa impiedice posibilitatea oricaror decizii contrare intereselor sale. Prin cearea Frontului Unit Antifascist, KPD reuseste in scurt timp sa slabeasca social-democratia si sa izoleze partidele conservative si liberale. Totodata KPD cistiga suprematia in aparatul administrativ al zonei.

Paralel cu infiintarea partidelor, atit KPD cat si SPD depun eforturi de (re)infiintare a organizatiilor sindicale proprii. Datorita slabiciunii SPD si dorintei conducatorilor social-democrati de realizare a unitatii muncitoresti, comunisti reusesc sa impuna un "compromis" care prevedea crearea unui sindicat unic FDGB (Freien Deutschen Gewerkschaftsbund, Uniunea Sindicala Libera Germana) care ia fiinta la 15 iunie 1945 si unde reprezentantii comunisti se aflau in majoritate. In acest fel social-democratii pierd o importanta pirghie de mobilizare a maselor; numai comitetele de intreprindere, constituite prin decizia Consiliului de Control Aliat din aprilie 1946, au mai reprezentat pina in 1948 un pol al opozitiei muncitoresti. Dupa aceeasi schema are loc si organizarea tineretului in iulie 1945, pornind de la organizatiile de tineret ale KPD care vor anihila astfel orice curente social-democrate in randul tineretului.

Initial KPD a refuzat propunerea social-democrata de fuzionare a celor doua partide, obiectivul prioritar al comunistilor fiind pozitionarea partidului in spectrul politic, cistigarea in scurt timp a suprematiei politice si administrative in zona sovietica si slabirea SPD. Odata cu atingerea acestor obiective comunisti au inceput sa actioneze de pe pozitii de forta in scopul dezmembrarii SPD si constringerii aripii de est spre fuzionarea cu KPD. Sub presiunea Administratiei Militare Sovietice, a KPD si scindarea evidenta a partidului, social-democratii din zona sovietica sub conducerea lui Grotewohl decid la 11 februarie 1946 unificarea SPD-Est si KPD intr-un partid unic. Intre 21 si 22 aprilie 1946 are loc congresul comun al SPD-Est si KPD care decide in unanimitate fuziunea celor doua partide si constituirea in acest fel a partidului unic SED (Sozialistische Einhetspartei Deutschland, Partidul Socialist Unic German). Congresul adopta totodata si programul SED pentru Germania postbelica, care se intelege ca un compromis intre principiile si obiectivele ambelor partide. Principalele obiective ale SED erau la aceea data: refacerea unitatii Germaniei sub forma unei republici antifasciste si parlamentar-democratice, consolidarea autonomiei administrative prin alegeri democratice, promovarea intereselor sindicale si inlaturarea monopolurilor capitaliste. Un obiectiv mai indepartat al SED il reprezenta transformarea pe "cale democratica" a productiei de tip capitalist in productie de tip socialist "prin si pentru societate". SED isi rezerva programatic si dreptul de a recurge la mijloace revolutionare in cazul in care "clasa capitalista va parasi principiile democratice". Pentru a nu colida cu interesele URSS si a evita sa incinga spiritele in randul populatiei, comunistii renunta sa abordeze orice referiri la Lenin sau Stalin si proclama SED drept partid socialist de sorginte germana acceptind ca figuri ideologice numai pe Marx si Engels si implicit ideologia marxista. Odata cu Programul SED se aproba si Statutul de Organizare (care corespundea sistemului de organizare al social-democratiei germane) al carui principiu de baza era repartizarea paritara (intre comunisti si social-democrati) a functiilor de partid la toate nivelurile.

Social-democratii din zona de ocupatie sovietica au sperat pina in ultimul moment ca vor reusi sa practice prin si cu SED o politica social-democrata, o amagire care va dura mult timp si care va avea urmari fatale nu numai in procesul de dezvoltare al SED, dar si al Germaniei de Est. Victoria comunistilor prin crearea SED nu va fi umbrita decat de refuzul organizatiilor SPD din Berlin de a fuziona cu KPD; in sectoarele vestice SPD a continuat sa existe, iar in sectorele sovietice SPD se va autodizolva abia in anul 1961.

Dupa constituire, SED in calitate de cel mai puternic partid al zonei sovietice (1,3 milioane de membri) ridica pretentia de hegemonie in sistemul politic est-german, pretentie care insa nu se va concretiza practic inca de la primele alegeri locale de la 1 septembrie 1946, SED obtinind pe ansamblu numai o majoritate de 53% in comparatie cu 22% LDP si 21% CDU. La alegerile din octombrie 1946 pentru parlamentele regionale SED obtine un rezultat si mai slab, 47,6% si numai datorita mandatelor obtinute de organizatia de masa a taranilor (VdgB) poate accede la majoritatea absoluta in 3 din 5 landuri, LDP obtine 24,6% si CDU 24,5%. La nivel de landuri si comune majoritatea SED a fost foarte fragila, coalitia LDP-CDU reusind in multe situatii sa "izoleze" SED in opozitie. In Berlin alegerile locale s-au soldat pentru SED cu un rezultat catastrofal, partidul ajungind abia pe locul trei dupa SPD cu aproape 50% si CDU cu 22%. In primavara lui 1947 partidele parlamentelor regionale adopta de comun acord cele 5 constitutii ale landurilor respective.

Puterea electorala a partidelor de opozitie CDU si LDP (reflectata si in numarul mare de membri) si preferintele unei mari parti a electoratului erau evident o stavila in calea instaurarii hegemoniei politice a SED care incepe sa se concretizeze pregnant in toate domenile vietii politice, economice si sociale cu sprijinul vadit al Administratiei Militare Sovietice si al URSS. Raporturile intre SED si partidele de opozitie in cadrul Frontului Unit Antifascist devin din ce in ce mai apasatoare si destructive, dar in conditiile in care SED trebuia sa tina cont de intentiile sovietice si de propria politica a unitatii germane, zdrobirea opozitiei (dupa modelul Ungariei sau Romaniei) era considerata inoportuna. SED se afla in imposibilitatea de a actiona direct si ofensiv impotriva CDU si LDP, singura sansa raminind alinierea acestor partide in cadrul Blocului la politica SED. Singurul partid care s-a opus acestei incercari de aliniere a partidelor la ideologia SED a fost CDU, fapt ce a determinat reactia violenta a Administratiei Militare Sovietice care, incalcind orice principiu democratic, a demis la 20 decembrie 1947 intreaga conducere a partidului. O prima etapa in realizarea acestui obiectiv a constituit-o convocarea de catre SED - la initiativa lui Stalin - a unui Congres Popular in sprijinul ideii nationale. Un al doilea pas spre slabirea si alinierea opozitiei a fost - tot la initiativa lui Stalin - crearea de noi partide de opozitie in calitate de organe ale SED, NDPD (National-Demokratische Partei Deutschland, Partidul National-Democrat German) si DBD (Demokratische Bauernpartei Deutschland, Partidul Taranesc-Democrat German).

Momentul de rascruce in politica sovietica fata de zona estica a Germaniei l-a reprezentat incepind cu 1947 inrautatirea relatiilor cu fostii aliati si in special cu SUA. Noile obiective ale politicii externe americane manifestate prin "Doctrina-Truman" si Planul Marshall inaugureaza confruntarea directa cu Uniunea Sovietica si reprezinta inceputul razboiului rece. Incercarile aliatilor vestici si ale sovieticilor de a mentine integritatea Germaniei si implicit integrarea acesteia in zona respectiva de influenta esueaza; fiecare parte va reusi sa-si atinga obiectivele in cadrul zonelor de ocupatie administrate, respectiv in vestul Germaniei sistemul capitalist se va instaura sub o noua forma, iar in est transformarea sistemica catre un stat socialist devine evidenta. Incercarile partii germane de mentinere a unitatii nationale va fi sortita esecului prin retragerea reprezentantilor landurilor estice de la Conferinta din iunie 1947 de la Mnchen a conducatorilor tuturor landurilor germane. In cei doi ani de la terminarea razboiului distanta dintre vest si est devenise deja irecuperabila, iar la urma urmei, vointa reprezentantilor germani nu prea era luata in serios in jocurile politice la aceea vreme.

Evolutia zonei de ocupatie sovietice incepind cu jumatatea anului 1947 se incadreaza pe linia practicata de sovietici in tarile Europei de Est. Dupa refuzul tarilor ocupate de sovietici din estul Europei de participare la Planul Marshall (refuz impus de sovietici), crearea in septembrie 1947 a Kominform-ului (Biroul Comunist de Informatii) si conflictul cu Partidul Comunist Jugoslav, calea de transformare a zonei de ocupatie sovietice in "democratie muncitoreasca" este libera. In marea majoritate si pina la sfirsitul lui 1948 partidele comuniste din tarile Europei de Est au eliminat in scurt timp de pe scena politica partidele democratice, au obligat social-democratia la fuzionarea cu partidul comunist si in cele din urma au proclamat trecerea la socialism.

Schimbarile majore din economie si societate pina in 1947 precum si starea perpetua de criza au contribuit in tarile Europei de Est si in zona de ocupatie sovietica la introducerea planificarii si centralizarii la nivel general care reprezinta astfel si caracteristica comuna de transformare sistemica a Europei de Est. Acapararea puterii absolute intr-un cadru statal socialist reprezenta cel putin interesele laturii comuniste a SED (care din 1947 se afla in majoritate fatisa) si corespundea din ce in ce mai mult cu interesele URSS, care in fata iminentei proclamarii unui stat de sine statator in vestul Germaniei se vedea nevoita sa contrabalanseze situatia. Pe acest fundal reprezentantii sovietici se retrag la 20 martie 1948 din Consiliul de Control Aliat, iar la 23 iunie 1948 incepe Blocada Berlinului care se va solda cu un esec total pentru sovieticii si SED.

La 8 mai 1948, sovieticii inmineaza conducatorilor SED un text care cuprinde pozitiile, intentiile si sarcinile viitoare ale SED din perspectiva sovietica: "1. Dezmembrarea Germaniei in doua zone care se dezvolta dupa principii diferite a devenit fapt. 2. Dezvoltarea zonei de ocupatie sovietica se va realiza sub forma unui nou tip de democratie. 3. Puterea in zona de ocupatie sovietica va fi exercitata de catre partidul muncitorilor si taranilor. 4. Functiile puterii de stat se modifica fundamental". In urma acestui "dictat", intre mai si septembrie 1948, in SED incepe transformarea sa intr-un partid "de tip nou", un partid de cadre, prin eliminarea principiului paritar, declansarea unui proces de epurare in randul membrilor de partid, inlaturarea oponentilor, campania impotriva social-democratismului, orientarea ideologica catre PCUS si recunoasterea rolului conducator al PCUS. In acest nou context si prin interventia masiva si directa a Administratiei Militare Sovietice, partidele de opozitie CDU si LDP sunt degradate treptat in postura de organe ale noii ordinii socialiste si vor prelua functii specifice de transmisie in procesul transformari.

Paralel cu schimbarile fundamentale in structura si programul SED, au loc si primele actiuni in vederea proclamarii unei republici est-germane "Deutsche Demokratische Republik" (Republici Democrate Germane) in principiu acceptata si de Stalin. Congresul Popular convocat de SED la 6 decembrie 1947 si apoi in martie 1948 alege o Adunare Populara mandatata cu organizarea unui plebiscit asupra unitatii Germaniei si cu alegerea unui Congres Popular. La 22 octombrie 1948 Comisia Constitutionala din cadrul Adunarii Populare prezinta un proiect al viitoarei Constitutii. Al treilea Congres Popular care se constituie la 29 mai desemneaza pe baze "democratice" o noua Adunare Populara care accepta la 30 mai 1949 proiectul Constitutiei Republicii Democrate Germane. Dupa tentativa esuata a lui Stalin de a frina procesul constitutiv-statal din vestul Germaniei, Adunarea Populara se autoproclama la 7 octombrie 1949 in Camera Populara Provizorie, iar incepind cu 11 octombrie Constitutia RDG devine lege fundamentala pe teritoriul zonei de ocupatie sovietice. O zi mai tirziu se formeaza primul guvern sub conducerea lui Otto Grotewohl (fost SPD) din care faceau parte si partidele de "opozitie", presedintele republicii devine Wilhelm Pieck (fost KPD).

Partea sovietica acceptase deja la 10 octombrie 1949 rezolutiile Adunarii Populare si a Camerei Populare Provizorii si decide transferul puterii executive asupra guvernului RDG. Administratia Militara Sovietica se transforma in Comisia Sovietica de Control (Sowjetische Kontrollkommission) care are ca sarcini controlul respectarii Tratatului de la Postdam si a rezolutiilor Puterilor Aliate referitoare la Germania. La putin timp dupa proclamarea RFG are loc constituirea celui de-al doilea stat german de factura socialista, care va pecetlui pentru 40 de ani divizarea Germaniei.

Reforma Agrara si Colectivizarea

Primul pas spre transformarea ordinii sociale si economice a zonei de ocupatie sovietice a fost realizat prin reforma agrara din septembrie 1945, care a reprezentat si inceputul voalat al procesului de colectivizare fortata a agriculturii.

Reforma agrara a fost initiata de KPD si sustinuta de Administratia Militara Sovietica sub lozinca: "Junkerland in Bauernhand" (Pamintul latifundiarilor in mina taranilor) si a fost motivata in principal de aspecte politice si nicidecum de dorinta de improprietarire a taranilor fara pamint sau a refugiatilor. In primul rand printr-o reforma agrara KPD isi asigura multi simpatizanti in mediul rural, iar in al doilea rand se inscena astfel declansarea "luptei de clasa" la tara. Pentru atingerea acestor obiective KPD s-a folosit de toate mijloacele care ii stateau la dispozitie: expropierea fara despagubire a marilor proprietari, confiscarea si distrugerea partiala a castelelor si mosiilor, alungarea si terorizarea psihica a nobilimii, a arendasilor si taranilor instariti. Prin caracterul ei, reforma agrara si inceputul colectivizarii fortate se afla in contradictie cu planul puterilor aliate din 23 aprilie 1947 de intarire a pozitiilor taranimii.

La 30 august 1945 KPD preia in cadrul Blocului Antifascist initiativa reformei agrare impotriva opozitiei CDU. In cursul lunii septembrie majoritatea administratiilor provinciale adopta hotariri corespunzatoare privind "exproprierea activistilor nazisti, a criminalilor de razboi si a proprietarilor cu peste 100 ha teren". Exproprierea s-a realizat fara plata unor despagubiri si in conditii aflate la granita legalitatii. De la expropriere au fost exceptate numai proprietatile statului, ale bisericilor si a anumitor organizatii si institute. In cadrul reformei agrare au fost expropriate in jur de 14.000 proprietati cu o suprafata totala de ca. 3,3 milioane ha, suprafata care a fost repartizata in parcele cuprinse intre 0,5 si 10 ha la peste 500.000 de persoane (in total 2,1 milioane ha), o treime din suprafata expropriata a fost alocata comunelor, regiunilor, provinciilor, unor unitati agricole proprietatea poporului precum si unor organizatii KPD. Peste 34.000 ha pamint de ceea mai buna calitate inclusiv hale, hambare, mijloace de productie si animale vor fi repartizate Armatei Rosii. Suprafata expropriata reprezenta 35 % din totalul terenurilor arabile ale zonei de est. In urma reformei agrare s-a modificat radical structura proprietatii agrare: numarul proprietatilor intre 5 si 10 ha creste de la 16,4% in 1939 la 31,6% in 1946 in timp ce ponderea proprietatilor cu mai mult de 100 ha scade de la 28,3% in 1939 la 5,2% in 1946. Marea majoritate a noilor proprietari au obtinut numai suprafete mici, care nu permiteau o exploatare productiva si ca atare nu erau competitive, jumatate din gospodariile agricole detineau mai putin de 20 ha de pamint. Prin reforma agrara s-a creat artificial, la inceputul anilor '50, "necesitatea" (de la bun inceput urmarita de KPD) de asociere a acestor "falsi" agricultori in LPG (Landwirtschaftliche Productionsgenossenschaften, Cooperativa Agricola de Productie) care v-a marca debutul colectivizarii fortate dupa model sovietic si instaurarea ordinii socialiste in agricultura. Reforma agrara se incheie in anul 1948 fiind prezenata ca un succes deplin al politicii KPD/SED in ciuda deteriorarii de lunga durata a sistemului de alimentatie si aprovizionare a zonei de est. CDU care a refuzat idea unei exproprieri fara despagubiri a fost sanctionata de catre Administratia Militara Sovietica prin demiterea fortata a conducerii partidului.

Cererea conducerii SED in perioada premergatoare proclamarii RDG de reasezare a proprietatii agricole pe bazele sigure, sanatoase si productive ale unei economii taranesti bazate pe proprietatea privata se dovedeste in scurt timp pura propaganda de partid. Imediat dupa proclamarea republici incepe o noua etapa in lupta de clasa la sat, noii dusmani erau taranii instariti care amenintau puterea SED in mediul rural. Incepind cu 1949 sub presiunea exagerarilor in planul de livrari catre stat si a sicanelor de orice fel, gospodariile instarite intra intr-un proces de degradare, fie ca unii proprietarii renunta total sau partial la agricultura, fie ca altii prefera sa se refugieze in RFG. In 1951 suprafata medie a unei gospodarii agricole se situeaza la ca. 7,9 ha, agriculturii RDG ii lipseau ca. 11.000 gospodarii mijlocii si mari. Pentru a evita agravarea aprovizionarii cu alimente in RDG, conducerea de partid si de stat preia prin intermediul custozilor gospodariile abandonate si le uneste in cadrul LB (rtliche Landwirtschaftsbetriebe, Gospodarii Agricole Locale) care constituie alaturi de MTS (Masinen-Traktoren-Stationen, Statiunea de Masini si Tractoare) si BHG (Buerliche Handelsgenossenschaft, Cooperative Taranesti de Comert) primul stadiu de organizare a agriculturii in LPG.

In iulie 1952 se declanseaza ultima etapa a reformei agrare prin lupta totala impotriva "marilor gospodarii agricole care detin 50 ha sau mai mult si care exploateaza permanent forta de munca straina" si totodata marcheaza inceputul constructiei socialismului in mediul rural. Pretentiile politice ale aparatului de partid si de stat s-au impus in fata oricarei logici economice de politica agrara si alimentara. Sistemul de control al livrarilor catre stat s-a dovedit instrumentul cel mai eficace impotriva gospodariilor instarite, alaturi de sistemul de planificare al culturilor agricole si de reglementare a efectivelor de animale. Prin VEAB (Volkseigene Erfassungs- und Aufkaufbetrieben, Unitati Populare de Inregistrare si Preluare Agricola) statul detine monopolul comercializarii si dirijeaza in acest fel desfacerea, exercitind o forma de constringere indirecta asupra "marilor capitalisti" din agricultura.

Tot in iulie 1952 se incepe formarea LPG-urilor care existau deja partial, dictate de pozitia gospodariilor, sub forma unor asociatii taranesti neinregistrate. Formal se introduc trei forme cooperatiste:

LPG Tip I care permitea utilizarea comuna a terenurilor arabile proprii sau luate in arenda;

LPG Tip II care alaturi de caracteristicile tipului I cuprindea si mijloacele de productie tehnice sau animale ale membrilor spre uz comun;

LPG Tip III cuprindea toate suprafetele de pamint, mijloacele de productie si chiar cladiri;

Dreptul de proprietate, de vinzare si mostenire asupra terenului agricol adus in LPG ramineau in continuare la proprietar, cooperativa avind insa un drept de preemptiune. La dispozitia membrilor si pentru uz personal se repartizeaza 0,5 ha pamint.

Asocierea in LPG se realizeaza in mod liber si voluntar pina in 1959 cind SED si organele de stat incep presiunile asupra gospodariilor care nu doreau sa se asocieze in LPG. In 1954 existau 2.060 LPG de tip I si II cu o suprafata totala de 188.000 ha teren arabil si 3.060 LPG de tip III cu 743.000 ha teren arabil. Odata cu revolta din 17 iunie 1953 o mare parte din cooperative se autodizolva din cauza obligatiilor exagerate la livrarea produselor agricole si animale.

In ciuda sprijinului masiv acordat de stat prin scutiri la impozit, tratament preferential din partea MTS, livrari preferentiale de seminte si ingraseminte, acordarea de credite si cote de livrare reduse, cooperativele agricole nu s-au dovedit productive. Cu presiuni si promisiuni regimul comunist a reusit pina in 1959 sa cuprinda in structurile cooperatiste 44% din suprafetele agricole inclusiv gospodariile respective.

Procesul de colectivizare fortata a fost declansat dupa Plenarea Comitetului Central al SED din decembrie 1959. La aceasta Plenara s-a hotarit ca taranii care se impotriveau asocierii la LPG sa fie obligati la aceasta atit prin metode fizice cat si psihice. Teroarea regimului comunist impotriva ultimilor tarani independenti se incheie in aprilie 1960, 90% din suprafata agricola fiind inglobata in LPG-uri. Odata cu incheierea colectivizarii fortate, in mediul rural se instaureaza relatiile de productie de tip socialist, proprietatea asupra mijloacelor de productie fiind astfel complet eliminata, tarani independenti dispar (cu cateva exceptii) din agricultura est-germana. Agricultura RDG fusese transformata in scurt timp in agricultura socialista, dar care raminea totusi neperformanta, desi cu un efort financiar urias se propaga mecanizarea si utilizarea de noi ingraseminte. In 1961 sectorul socialist produce 90% din productia bruta agricola.

Reforma Industriala

Reforma agrara a reprezentat un prim pas spre instaurarea sistemul socialist dar, mult mai importanta pentru dezvoltarea viitoare a zonei sovietice de ocupatie a fost asa-numita reforma industriala declansata in 1945 tot la initiativa KPD. In iulie 1945 sectorul bancar fusese deja nationalizat prin dispozitiile Ordonantei 10, iar rezervele monetare ale bancilor sunt transferate catre bancilor regionale si provinciale nou infiintate; nationalizarea formala si retroactiva a sistemului bancar are loc la nivelul landurilor prin decizii ale parlamentelor respective in perioada 1947-1948. In septembrie 1945 resursele naturale si exploatarile miniere sunt nationalizate in landul Thuringia. Un anumit numar de intreprinderi care apartinusera unor nazisti notorii au fost preluate imediat dupa terminarea razboiului la initiativa angajatilor de catre comitetele de intreprindere special constituite si care vor administra aceste unitati in regie proprie pina la exproprierea formala.

Incepind cu iulie 1945 KPD lanseaza initiativa de expropriere a averilor partidului nazist si organizatiilor acestuia, a fostilor functionari si simpatizanti nazisti, a criminalilor de razboi, sub pretextul denazificarii societatii. La 30 octombrie 1945 prin Ordonanta 124 si 126, Administratia Militara Sovietica dispune confiscarea tuturor proprietatilor statului german, ale partidului nazist si organizatiilor sale, aliatilor statului nazist si ale tuturor persoanelor neagreate de catre autoritatea de ocupatie. Totodata Administratia Militara Sovietica instruieste administratiile provinciale, regionale si locale sa inregistreze si sa preia sub conducere provizorie toate intreprinderile industriale, comerciale si agricole fara proprietar nominal (societati pe actiuni). Pentru realizarea exproprierii autoritatea sovietica aproba constituirea unor "comisii germane de sechestru" dar preia si in mod direct o parte a intreprinderilor. In urma verificarilor, "comisiile de sechestru" impart intreprinderile in trei categorii: intreprinderi destinate exproprierii, intreprinderi (in special cele mici) destinate retrocedarii si intreprinderi fara proprietar nominal, deci societati pe actiuni.

Ordonantele sovietice cuprindeau practic toate intreprinderile mari si cele apartinind unor concerne. Toate aceste unitati economice confiscate partial (sechestrate) sunt trecute prin Ordonantele 154 si 181 din 21 mai 1946 la dispozitia administratiilor regionale pina la clarificarea definitiva a drepturilor de proprietate. De la aceasta dispozitie au fost excluse intreprinderile preluate direct de sovietici si transformate in SAG (Sovietischer Aktiengesellschaften, Societati Sovietice pe Actiuni). Inca inainte de aceasta data, parlamentul landului Saxonia a promulgat prin referendum popular legi de expropriere a averilor deja confiscate si trecerea acestora in "proprietatea poporului"; pina in august 1946 toate parlamentele landurilor si provinciilor zonei de ocupatie sovietica au promulgat legi de expropriere dupa modelul saxon. In urma legilor de expropriere intreprinderile din prima si ultima categorie au fost trecute fara despagubiri in proprietatea statului.

Prin Ordonanta 167 din 5 iunie 1946, 213 intreprinderi est-germane au fost trecute in proprietatea statului sovietic si transformate in SAG. Incepind cu 1947 sovietici au inceput retrocedarea SAG-urilor catre autoritatile est-germane care se incheie in 1954 cind au fost retrocedate ultimele 33 de intreprinderi. In prealabil autoritatile est-germane s-au obligat sa compenseze cresterea de valoare a intreprinderilor retrocedate, o parte dintre acestea acestea urmau sa fie rascumparate la o valoare de 1,75 miliarde marci, suma la care sovieticii au renuntat ulterior pe fundalul evenimentelor din iunie 1953.

Exproprierile desfasurate pe baza reformei industriale dureaza pina in primavara lui 1948 si cuprind un numar de 9.281 de intreprinderi (8% din totalul intreprinderilor) dintre care 3.843 intreprinderi industriale cu o capacitate de productie de 40% din capacitatea industriala totala a zonei est-germane. Prin masurile de expropriere aproape intreaga industrie a zonei sovietice a fost retrasa de la dispozitia proprietarilor si managerilor si prin urmare din circuitul economiei capitaliste. Intreprinderile trecute in proprietatea statului aveau sa constituie pilonii noii ordini economice: intreprinderi in proprietatea poporului si planificarea centralizata. Rezultatul reformei industriale se reflecta in cresterea ponderii intreprinderilor socializate la produsul net industrial al RDG care in 1950 reprezinta deja ca. 2/3 din acesta. La mijlocul lui 1949 existau 75 uniuni ale VEB (Volkseigener Betriebe, Intreprinderi in Proprietatea Poporului) cu peste 1700 de intreprinderi, in 1950 numarul uniunilor creste la peste 2600 cu un numar de peste 5000 VEB. Numarul angajatilor in VEB creste de la 900.000 in 1950 la peste 1,7 milioane in 1953. Exproprierea intreprinderilor mijlocii si mari s-a produs astfel pe trei cai: prin actiuna spontana a muncitorilor, prin ordonanele sovietice si in cele din urma prin legi germane.

Conducerea intreprinderilor expropriate si confiscate a fost asigurata initial de organele locale constituite la nivel de oras sau comuna sub denumirea "Amt fr Betriebsneuordnung" (Oficiu pentru Reorganizarea Intreprinderilor). Oficiile dirijeau si controlau organizarea intreprinderilor si a productiei, asigurau materiile prime si urmareau stabilirea unui echilibru intre unitatile slab dotate si cele bine dotate. In acest fel intreprinderile nu numai ca si-au schimbat forma de proprietate dar si-au pierdut si autonomia economica fiind subordonate unor obiective pur birocratice. In vara lui 1946 atributiile oficiilor au fost preluate de o Administratie Generala, organ al Ministerului Economiei si Muncii, care grupeaza intreprinderile dupa criterii regionale si de ramura in 65 de Administratii Industriale. Intreprinderile pierd definitiv orice independenta juridica si economica; deciziile referitoare la productie, materii prime, finante din cadrul intreprinderii deveneau astfel atributia Administratiilor Industriale.

Din punct de vedere al numarului de intreprinderi ceea mai mare parte a industriei se afla in continuare in proprietate privata fiind in ceea mai mare parte intreprinderi mici si foarte mici. In decursul anilor numarul acestora va scadea continuu datorita discriminarilor si sicanelor de tot felul. Inca din 1949 intreprinderile private erau conectate la economia planificata printr-un sistem de contracte cu societatile de stat sau cu intreprinderile socialiste. Aceste contracte reglementau livrarile societatilor private si deci productia acestora care statea astfel la baza repartitiei de materie prima si materiale, proprietarul nu mai putea decide singur si liber asupra mijloacelor de productie. De la jumatatea anilor '50 statul incepe o campanie de transformare a formei juridice a acestor societati in comandite cu participare majoritara a statului la capitalul societatii, proprietarul devenind astfel complementar si statul comanditist. In 1958 la 29% din totalul intreprinderilor private statul detinea parti din capital. In 1972 toate societatile cu participarea statului la capital vor fi trecute definitiv in proprietatea statului.

Centralism si Planificare

Uniunea Sovietica creeaza in zona ei de ocupatie, odata cu declansarea reformei agrare si a reformei industriale, conditiile propice pentru realizarea transferului sistemului economic sovietic in zona de est a Germaniei. Desi inca din noiembrie 1945, prin Ordonanta Nr. 67, Administratia Militara Sovietica introdusese obligativitatea planului economic trimestrial, aceste planuri economice au reprezentat mai degraba o reactie la situatia de criza economica existenta in teritoriu decat o incercare de sovietizare a sistemului economic. Planificarea economica trimestriala se baza pe sistemul de rationalizare si control al preturilor existente inca din timpul razboiului si preluate fara mari modificari de la admnistratia nazista, dar era mult mai vast conceput. In afara capacitatilor de productie planurile trimestriale mai cuprindeau reglementari pentru materii prime si materiale precum si pentru personal. In principiu guvernele locale si regionale intocmeau un plan la nivelor lor de competenta care urma sa fie coordonat la nivelul zonei de catre Administratiile Centrale pe domenii, care insa nu dispuneau de prerogativele necesare acestui act. Prin urmare apar din ce in ce mai des tendinte de dezvoltare autarhica. Instanta superioara abilitata in aprobarea planului final era chiar Administratia Militara Sovietica care il impunea prin ordonante. Planificarea trimestriala s-a dovedit insa ineficienta in directionarea industriei, avind in vedere interesele contrare intre pretentiile reparatorii ale URSS si dorinta de dezvoltare industriala a zonei, intre necesarul de materii prime si materiale si cotele repartizate, iar la urma urmei trimestrul s-a dovedit a fi o perioada mult prea scurta pentru opera de planificare. Planurile economice trimestriale au contribuit totusi la o stabilizare relativa a situatiei in zona sovietica. Prima incercare de plan economic dupa model sovietic a fost planul economic pe jumatate de an iunie-decembrie 1948; la putin timp dupa acesta va urma primul plan "adevarat" sovietic pe doi ani, 1949-1950. Proprietatea socialista si planificarea centralizata iau locul proprietatii private si al profitului ca motivatie de productie si vinzare. Obiectivul prioritar l-a reprezentat in anii de inceput ai planificarii atingerea si depasirea nivelului productiei industriale din 1936.

Odata cu adincirea colaborarii dintre SED si Uniunea Sovietica, a cresterii ambitiilor liderilor SED, dar si datorita schimbarii treptate a situatiei geo-politice in Europa si cristalizarea unor noi zone de influenta, Uniunea Sovietica trece in Europa de Est de la o politica de transformare sistemica fatise la o varianta ofensiva si deschisa. Datorita faptului ca in URSS exista deja un sistem al economiei planificate care isi aratase roadele pe parcursul razboiului, caracterizat prin dezvoltarea fortata a industriei grele si colectivizarea agriculturii, a fost probabil la indemina liderilor SED sa opteze pentru transferul acestui "model sovietic" la nivelul zonei de ocupatie sovietica si mai tirziu RDG. Cert este ca motivele politice si tendintele de dominatie sovietica au predominat in procesul de sovietizare a Germaniei de Est. Pe de alta parte URSS era interesata in asigurarea continua a despagubirilor de razboi care puteau fi mai usor controlate si dirijate prin metode si organe rigide de planificare. Un alt motiv care a stat la baza politicii URSS in RDG a fost de natura istorico-ideologica: din perspectiva comunista, capitalistii din industrie si agricultura au fost cei care au sustinut intentiile de expansiune naziste fiind deci "instigatorii" atacului nazist din iunie 1941 asupra Uniunii Sovietice, aceste ramasite capitaliste trebuiau astfel eradicate din punctul de vedere sovietic (dar si al SED). Nu trebuie insa uitat faptul de importanta majora ca instaurarea sistemului economiei planificate s-a putut realiza imediat dupa razboi mai usor decat trecerea la economia de piata, in primul rand pentru ca multe structuri existau deja intr-o forma apropriata fiind preluata de la sistemul nazist, iar in al doilea rand pentru ca situatia de criza si penurie existenta nu permitea alta alternativa. In timp ce SUA - puterea protectoare in Vest - nu a fost direct afectata de razboi, ba chiar se afla in boom economic, URSS - puterea protectoare in Est - a fost cel mai grav atinsa de urmarile razboiului si se afla la randul ei, in ciuda tuturor eforturilor propagandistice, intr-o situatie de criza economica.

Datorita cresterii permanente a numarului de intreprinderi aflate in proprietatea poporului si a aportului acestora la productia industriala (VEB si SAG in 1948 61%, in 1949 69% si in 1950 76%) se creeaza inca din 1947 conditiile propice unei planificari cel putin pe termen mediu. Un pas important spre centralizarea si planificarea economiei est-germane l-a constituit infintarea in iunie 1947 a DWK (Deutsche Wirtschaftskommission, Comisia Economica Germana), prin Ordonanta Nr. 138. DKW a reprezentat rezultatul unui lung proces conflictual intre parlamentele si guvernele regionale alese pe baze democratice in octombrie 1946 si Administratiile Centrale create inca din iulie 1945 si subordonate Administratiei Militare Sovietice. Sarcina principala a DWK era coordonarea Administratiilor Centrale (care sunt transformate in departamente ale DWK) si impunerea planului economic la nivelul intregii zone, obiectivul principal find restabilirea nivelului productiei de dinainte de razboi si implicit asigurarea reparatiilor de razboi catre sovietici. In februarie-martie 1948 are loc reorganizarea DWK care, prin responsabilitatile acordate de Administratia Militara Sovietica si care limitau drepturile parlamentelor si guvernelor regionale, devine un organ central de conducere; un fel de preguvern. Presedintele DWK, Heinrich Rau, si patru din cei sase vicepresedinti apartineau SED a carui dominatie in economie era astfel asigurata inca de la inceputuri. In 1948-1950 DWK elaboreaza planuri economice simple, pentru semestrul al doilea din 1948 un plan semestrial, iar pentru 1949-1950 un plan pe doi ani care impunea clar atingerea niveului de productie anterior razboiului. DWK preia si aprovizionarea centralizata cu materii prime si materiale ceea ce conduce la exercitarea unei influente directe asupra dezvoltarii productiei si asupra fiecarei intreprinderi. Din 1950 se introduc pentru toate VEB planurile complexe pe intreprindere.     

In aprilie 1948, DWK dispune subordonarea celor mai importante intreprinderi est-germane si unificarea acestora in 75 de centrale zonale, VVB (Vereinigungen der Volkseigenen Betriebe, Uniuni ale Intreprinderilor Proprietate Populara). Unitatile constitutive VEB (Volkseigenen Betriebe, Intreprinderi Proprietate Populara) se transforma astfel in filiale dependente ale VVB, fara competente economice, financiare sau juridice proprii. Decizia DWK, in parte controversata, devine obligatorie prin Ordonanta Nr. 76 emisa de Administratia Militara Sovietica. In afara concentrarii organizatorice a unitatilor economice, Administratia Sovietica dispune si eliminarea oricaror forme de conducere colectiva in intreprinderi. Prin aceasta dispozitie se trece in VEB la aplicarea "principiului sovietic al conducerii singulare", de catre un director. Cum acesta era numit de catre administratiile economice (coordonate de DWK) se pune astfel baza transmiterii directe si fara echivoc a sarcinilor de plan de sus in jos. Un rol important in realizarea acceptantei sistemului planificarii centralizate la nivel de unitate economica il vor juca din ce in ce mai mult functionarii sindicali. In aceasi spectru de masuri se incadreaza si intensificarea procesului de identificare a fiecarui salariat cu intreprinderea la care lucreaza, "al doilea camin".     

Urmatorul pas important in preluarea metodelor economice sovietice l-a constituit demararea procesului de planificare centralizata si completa a economiei. Inca la Conferinta Nationala a SED din septembrie 1947 se afirma intentia de trecere la planificarea economica pe termen lung. De la mijlocul lui 1948 in economia zonei sovietice se introduce planul semestrial. La 30 iunie 1948 SED hotareste introducerea planului pe doi ani 1949/1950, ca urmare logica a dezvoltarii societatii spre o proprietate generalizata a poporului. In 1948 intreprinderile "capitaliste" realizau numai 39% din productia industriala globala, VEB 39% si 22% SAG cu toate ca 36.000 de intreprinderi se aflau inca in proprietate privata, in special in industria usoara. Conform prevederilor planului, productia industriala trebuia sa creasca cu o treime - ajungind astfel la 80% din productia anului 1936 - si productivitatea muncii cu 30%, in timp ce nivelul salariilor era planificat sa creasca cu numai 15%. In 1950 VEB realizau deja 75,9% din productia totala, ⅓ din productia cerealiera si din productia animala, ⅔ din comertul cu ridicata si din comertul cu amanuntul; comertul exterior devine monopol de stat. Obiectivul principal al planificarii centralizate de tip sovietic l-a constituit de facto dezvoltarea extensiva a economiei, utilizarea resurselor si ocuparea fortei de lucru disponibile.

In scopul indeplinirii acestor obiective, SED initiaza in 1948 miscarea activista dupa model sovietic. In intentia cresterii productivitatii muncii, Administratia Militara Sovietica reintroduce in octombrie 1947 prin Ordonanta Nr. 234 munca in acord, la scurt timp dupa aceasta, Administratia Centrala pentru Munca si Asistenta Sociala elaboreaza drept masura pregatitoare pentru primul plan semestrial o noua "Ordine a Muncii" valabila pentru toate unitatile economice ale zonei, care prevedea atit recompense pentru depasirile de plan cat si pedepse (in ultima instanta concedierea) pentru nerealizarea planului. Muncitorii si salariatii erau astfel obligati pe cale legala sa realizeze la timp si in bune conditii normele de munca stabilite. Odata cu noua "Ordine a Muncii" se inaugureaza in intreprinderi asa-numitul dualism intre comitetele de intreprindere inca independente si sindicate ca instrument al SED in vederea integrarii comitetelor de intreprindere in disciplina socialista si absortiei acestora de catre sindicate, care se si realizeaza catre sfirsitul lui 1948. Toate aceste masuri in domeniul muncii urmareau cresterea considerabila a productivitati care, in 1948, se situa abia in jur de 50% din nivelul de dinainte de razboi.

Un punct slab al economiei centralizate avea sa il reprezinte pentru multi ani situatia aprovizionarii populatiei, rationalizarea produselor alimentare introdusa de regimul national-socialist in 1939 avea sa se mentina pina in anul 1958, iar anumite prevederi de baza ale rationalizarii chiar pina in anii '80 (sistemul de preturi fixe la bunurile de consum, subventionarea anumitor sectoare precum si contigentarea si repartizarea de marfuri). Reforma monetara improvizata de Administratia Militara Sovietica in 1948 nu a schimbat deloc situatia aprovizionarii populatiei asa cum s-a intimplat in zonele de vest; veniturile reale raminind cu mult in urma preturilor exorbitante. Prin reforma monetara din 23 iunie 1948 s-a platit o "prima pe cap" de 70 marci pentru toti cetatenii zonei; salariile, chiriile, pensiile, arendele precum si economiile personale pina la 100 RM au fost schimbate in relatie de 1:1, economiile personale peste 100 RM, dar pina la 900 RM au fost preschimbate in raport de 1:5, iar sumele mai mari in raport de 1:10. Reforma monetara initiata de sovietici nu era absolut necesara caci prin inchiderea bancilor in 1945 au fost retrase din circuitul monetar ca. 70 miliarde RM, dar reforma monetara din zonele de vest i-a obligat pe sovietici sa actioneze rapid pentru evitarea unei inflatii induse dinspre vest. Actiunile anglo-americane au fost atit de surprinzatoare incat sovieticii au renuntat la tiparirea de noi bancnote, lipind pe cele vechi cupoane valorice.     

Aprovizionarea populatiei si cresterea nivelului de trai reprezinta teme prioritare pe ordinea de zi a SED, constient fiind ca socialismul trece si el, la urma urmei, prin stomac. De aceea o decizie capitala in sporirea atractivitatii comunismului pentru populatie a fost incercarea DWK de imbunatatire a aprovizionarii populatiei prin infiintarea, incepind cu octombrie 1948, a magazinelor HO (Staatlichen Handelsorganisation, Organizatii Comerciale de Stat), care pe linga impartirea ratiilor alimentare oferea prin vinzare "la liber" si la preturi foarte ridicate, si alte alimente si bunuri de consum in afara celor rationalizate. Ponderea HO in comertul cu amanuntul creste de la 1% in 1948 la 34,5% in 1955 in timp ce ponderea magazinelor private scade in aceeasi perioada de la 82% la 32%; comertul cu ridicata se afla aproape in totalitate in miinile statului, iar comertul exterior devine domeniu exclusiv al statului. Atit comertul intern cat si cel extern devin subiecte de planificare, pentru acestea existind planuri separate. Odata cu demararea planului pe doi ani, 1949/1950, SED realizeza premizele dominatiei nu numai in stat ci si in economie.

In incercarea de perfectionare a sistemului economic, SED copiaza nu numai structurile sovietice ci si metodele sovietice. Astfel, in iulie 1948, DWK infiinteaza Comisia Centrala de Control (Zentrale Kontrollkommission) care functioneaza in calitate de organ de politie si juridic in scopul supravegherii economiei. Dupa infiintarea RDG in octombrie 1949, SED preia in economie formula: "Invatind de la Uniuna Sovietica inseamna a invinge" ceea ce denota o si mai puternica orientare sovietica. Metodele sovietice de subordonare a economiei nationale partidului comunist devin constitutia economica a RDG.

In anii '50 instantele principale in procesul de planificare erau reprezentate de organele centrale de stat si conducerea SED. Pe de-o parte SPK (Staatliche Plankommission, Comisia Statala de Planificare) intocmea planul economic anual care era aprobat in final de catre Consiliul de Ministrii, sarcina Camerei Populare (parlamentul) fiind de ratificare a acestuia. Pe de alta parte organele de partid prin intermediul Comitetului Central si al membrilor SED care se aflau la conducerea organelor de stat controlau si directionau intreaga activitate de planificare. Obiectivele planului nu se stabileau pe principii economice, ci aveau la baza mai ales obiective politice preluate de la sovietici, cum a fost obiectivul de caldire in RDG a unei industri grele dupa model sovietic, in ciuda oricarei logici economice si financiare.

Odata cu infiintarea RDG se contureaza o structura statala centralizata asupra careia se instaureaza dominatia nelimitata a partidului-stat SED si a carei stabilitate este asigurata de prezenta Armatei Rosii, partidele de opozitie devin organizatii de masa ale SED si odata cu trecerea la planificarea completa si pe termen lung, SED isi asigura dominanta la toate nivelele de planificare si conducere, insusiindu-si astfel in calitate de reprezentant al clasei muncitoare si puterea economica in RDG. SED se transforma intr-un partid de cadre, deciziile se iau la nivelul Comitetului Central sau Biroului Politic si nu sunt supuse dispozitiei membrilor de partid al caror rol se reduce doar la o simpla masa de acceptanti.