LATINITATE SI DACISM

LATINITATE

SI

DACISM

Baza oricarei literaturi nationale este viata spirituala a poporului, iar organul ei de exprimare este limba lui. Nascuta pentru a servi ca mijloc de comunicare, limba n-a putut sa nu atraga atentia asupra sa.

"Orice cultura incepe cu un miracol al spiritului : limba." ( Jacob Burckhardt )

Temelia limbii si a poporului roman o reprezinta conceptele de latinitate si dacism. Latinitatea este un curent de idei referitor la originea latina a unui neam, iar dacismul este u curent ideologic autohton, afirmat la inceputul secolului al XX - lea si caracterizat prin exagerarea contributiei dacilor in etnogeneza romaneasca.

Limba romana, reprezentanta a latinitatii rasaritene, a fost de-a lungul timpului , cantata si slavita in lucrarile lor de multi scriitori romani, care si-au inchinat viata si munca lor patriei, fiind constienti de sorgintea nobia a acestei limbi si de cultura pe care aceasta o presupune. Latinitatea este un concept care desemneaza un curent de idei referitor la originea latina a unui neam.

Formarea poporului roman in spatiul carpato-danubian si continuitatea lui in acest spatiu constituie un proces asemanator formarii si continuitatii celorlalte popoare romanice europene : francez, italian, spaniol si portughez. La toate aceste popoare constatam un element etnic de baza : galii in cazul francezilor, celtiberii in cazul spaniolilor si portughezilor, galii si etruscii in cazul italienilor. La romani au fost daco-getii, ramura de nord a tracilor.

Dacii, sau getii, fac parte din marele grup etnic al tracilor si constituie cea mai importanta ramura a lui, avand o civilizatie, o cultura si o istorie politica pe care n-a egalat-o nicio alta ramura. Se poate spune ca geto-dacii reprezinta elita numerosului grup al tracilor. Cu privire la multimea acestor traci, Herodot face o afirmatie de cea mai mare importanta : "Neamul tracilor este, dupa cel al inzilor, cel mai numeros din lume. Daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, ele ar fi de neinvins si, dupa socotinta mea, cu mult mai puternic decat toate neamurile." Dintre cele peste 100 de formatiuni tribale si gentilice ale tracilor, triburile dacilor si getilor erau cele mai mari si cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins intre Muntii Balcani si Muntii Slovaciei, si de la litoralul apusean al Marii Negre pana dincolo de bazinul Tisei. Triburile denumite "dacice" locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii si al Banatului, iar al "getilor" in campia Dunarii - inclusiv in sudul fluviului - , in Moldova si Dobrogea de azi.

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atat prin fascinatia subiectului in sine, cat mai ales prin aura creata in jurul lui de catre o literatura de tot felul. Desi istoriografia noastra, (dar nu numai) a reusit achizitii notabile, ea este totusi destul de departe de a avea si a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cat mai completa si general acceptata.Ca orice neam indo-european, si geto-dacii aveau o religie politeista. Zeul cel mai frecvent mentionat la autorii vechi este Zalmoxis, "zeul carpatic al nemuririi". Unii sustin ca este o divinitate chtoniana, altii ca este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot "acest Zalmoxis, fiind om ca toti oamenii, ar fi trait in robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras. Apoi, castigandu-si libertatea, ar fi dobandit avutie multa si, dobandind avere, s-a intors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viata de saracie crunta si erau lipsiti de invatatura, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viata ionian si moravuri mai alese decat cele din Tracia, ca unul ce traise printre eleni, si mai ales alaturi de omul cel mai intelept al Elladei, langa Pythagoras, a pus sa i se cladeasca o sala de primire, unde-i gazduia si-i ospata pe cetatenii de frunte; in timpul ospetelor, ii invata ca nici el, nici oaspetii lui, si nici urmasii lor in veac nu vor muri, ci se vor muta numai intr-un loc unde, traind de-a pururea, vor avea parte de toate bunatatile. In timpul cat isi ospata oaspetii si le cuvanta astfel, pusese sa i se faca o locuinta sub pamant. Cand locuinta ii fu gata, se facu nevazut din mijlocul tracilor, coborand in adancul incaperilor subterane, unde statu ascuns vreme de trei ani. Tracii fura cuprinsi de parere de rau dupa el si-l jelira ca pe un mort. In al patrulea an se ivi insa iarasi in fata tracilor, si asa ii facu Zamolxis sa creada in toate spusele lui."

Descoperirile arheologice si studiile recente au adus textului lui Herodot completari si rectificari. Ca Zamolxis ar fi fost la origine intemeietorul unui cult initiatic si mistic, un personaj istoric real, un taumaturg si un reformator care, ulterior a fost divinizat, este o ipoteza acceptabila. Diodor din Sicilia il situeaza alaturi de ceilalti doi mari intemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra si Moise. Ca ar fi fost sclav al lui Pitagora este insa o legenda naiva, respinsa chiar de Herodot, care era convins ca "acest Zamolxis a trait cu mai multa vreme inaintea lui Pythagoras."

Privita sub raportul practicilor de cult, religia daco-getilor era o religie initiatica si mistica. Pentru aceasta religie, caracteristic era actul initiatic al retragerii temporare in ceea ce semnifica "cealalta lume", si anume, intr-o locuinta subterana sau intr-o grota. De asemenea, semnificative pentru conceptia religioasa si practicile cultice daco-getice, si din nou confirmate de Herodot, erau si banchetele rituale ale asociatiilor religioase secrete pe care le formau initiatii. Aceste practici de cult sunt atestate in lumea tracilor din sudul si nordul Dunarii.

Herodot vorbeste despre cultul lui Zamolxis astfel :" Iata in ce fel se socot ei nemuritori : credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zamolxis. Tot in al cincilea an arunca sortie, si intotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sortul, il trimit ca solie la Zalmoxis, incredintandu-i de fiecare data nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel : cativa dintre ei, asezandu-se la rand, tin cu varful in sus trei sulite, iar altii, apucandu-l de maini si de picioare pe cel trimis la Zamolxis, il leagana de cateva ori si apoi, facandu-i vant, il arunca in sus, peste varful sulitelor. Daca in cadere, omul moare strapuns, raman incredintati ca zeul le este binevoitor; daca nu moare, atunci il invinuiesc pe sol, huluindu-l ca este un om rau; dupa ce arunca vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut ii spun solului cat mai este in viata. Cand tuna si fulgera, tracii, despre care este vorba, trageau cu sagetile spre cer,si isi amenintau zeul, caci ei nu recunosteau vrun alt zeu afara de al lor".

Era adorat in Dacia si un zeu al razboiului, caruia getii ii jertfeau prizionerii prinsi in razboi, "socotind ca zeul razboaielor trebuie impacat prin varsare de sange omenesc." Ca divinitati feminine, se pare ca daco-getii aveau si o zeita a focului vetrei, a focului sacru. Mai certa pare existenta la daci a zeitei Bendis, zeita Lunii, a padurilor, a farmecelor, a vrajilor, corespunzand deci Artemidei grecilor si Dianei romanilor. O singura data numit de autorii antici, si anume de Herodot, apare Gebeleizis, zeul furtunii si al fulgerului. Probabil ca la inceput Gebeleizis fusese un zeu al cerului. De cultul lui era legat si ritul tragerii cu arcul in nori in timpul furtunii pentru a speria puterile demonice. Pana la urma, printr-un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns sa fie confundat cu Zamolxis, contopindu-li-se atributele. Pentru Mircea Eliade "Gebeleizis reprezinta vechiul zeu celest al daco-getilor, patronul clasei aristrocrate si militare, <<tarabostes>> (.) si Zamolxis <<zeul Misteriilor>>, maestrul initierii,cel care confera imortalitatea."

Civilizatia si cultura poporului dac stau la temelia poporului roman ca elementul etnic component cel mai insemnat. Dupa marturiile literare antice, dacii sau getii erau blonzi, cu piele alba, cu ochi albastri, ca si ceilalti nordici europeni. Atat Trofeul, cat si Columna lui Traian ni-i arata de statura potrivita, nici foarte inalti, nici scurti. Barbatii purtau parul mare si aveau toti barba : nicaieri nu gasim un dac reprezentat altfel. Pe frunte si la tample parul e taiat. Femeile, judecand dupa Columna, par sa fi fost zvelte, inalte si, in general, frumoase; parul il purtau pieptanat, cu carare lamijloc si strans in spate, facut coc. Ocupatia de capetenie a dacilor a fost agricultura. Lexicograful bizantin Suidas spune ca, in vremea razboiului cu Traian, Decebal impartise sarcinile intre nobilii daci astfel : pe unii i-a pus sa apere cetatile, pe ceilalti sa aiba grija de bunul mers al agriculturii. O ramura importanta a agriculturii si la care stramosii nostri tineau mult, era viticultura. Dacii au fost, de asemenea si remarcabili crescatori de vite. Rasa cailor geti era, pe drept cuvant, vestita. Turmele de oi si cirezile de boi si vaci jucau un rol important in economia vietii getice. Din lana oilor ca si din canepa pe care stiau atat de bine s-o lucreze, isi faceau vesmintele. Apicultura era si ea dezvoltata. Existau numeroase prisaci prin poienile padurilor si in mijlocul fanetelor asa de intinse in vremea aceea. Exploatau apoi sarea, iar in Muntii Apuseni aurul si argintul. Cantitatile enorme de metal pretios pe care le-a luat Traian din Dacia, implica o exploatare continua a zacamintelor auro-argintifere. Stiau sa lucreze bronzul, fierul, aurul si argintul; faceau unelte, cum sunt secerile si coasele de bronz, topoarele, fiarele de plug, clestele de fier, arme cum sunt sabiile de fier, gasite in mai multe parti ale teritoriului dacic, obiecte de cult sau mobilier, podoabe de tot felul, mai ales de argint. Stiau sa faca din acest metal pretios vase frumoase cum sunt cele ale tezaurului de la Sancraieni sau ale tezaurului de la Agighiol. Stiau, de asemenea, inca din prima jumatate a secolului al IV - lea i.e.n., sa bata monede de argint de caracter autohton sau imitand pe cele macedone si grecesti, mai tarziu pe cele romane. Numarul acestor monede e considerabil si ele au fost gasite pe toata suprafata pamantului romanesc, atat in Muntenia, cat si in Moldova, si in Transilvania. Erau, in sfarsit, mesteri in lucrul lemnului, din care faceau obiecte casnice si unelte agricole. Se pricepeau in ceramica, lucrau din pamant ars vase de diferite forme si marimi, unele foarte frumos impodobite. Intr-un cuvant, cunosteau toate indeletnicirile economice esentiale si, prin bogatia pamantului, ar fi putut trai fara sa aiba nevoie de ceva din afara. Dimpotriva, puteau ei exporta si exportau, de fapt, materii prime. Izvoarele ne vorbesc de exportul de grane, de peste, de ceara si miere, si de sclavi. Se vor fi adaugat la acestea, piei si blanuri si, foarte probabil, sare si lemne, nu numai spre Campia Panonica, dar si spre alte locuri mai departe ca Egiptul. Aduceau in schimb, din sudul grecesc, vin si untdelemn. Importau, de asemenea, tesaturi fine, stofe scumpe pentru uzul nobililor si al curtii regale. Dupa caderea Sarmizegetusei, s-au gasit intr-o pestera, ascunse, hainele si stofele scumpe ale lui Decebal. Daco-getii, cunosteau de asemenea, si practicau scrisul. Faptul este confirmat de Dio Cassius, care vorbeste despre o scrisoare primita de imparatul Domitian de la Decebal, precum si despre cea scrisa pe o iasca, primita de Traian. Pana in secolul I e.n alfabetul folosit era cel grecesc, iar dupa aceasta data, mai mult cel latin. In afara de inscriptia amintita - "Decebalus per Scorilo" - se cunosc azi doar litere izolate ori in grupuri de cate doua sau trei, insemnate pe diferite unelte, dar mai des pe vase, sau sapate in blocuri incluse in zidul cetatilor. In cazul din urma, literele serveau pentru a consemna nume de persoane, de zei, de regi si preoti, desi n-a fost posibila, pana in prezent, reconstituirea nici unui nume.

Despre fauritorul acestui stat, Burebista, informatiile cele mai bogate sunt lasate de geograful grec Strabon : "Burebista, barbat get, a devenit capetenia unei puternice uniuni de triburi aproximativ in anul 82 i.e.n. In politica sa interna, Burebista a fost ajutat de marele preot Deceneu, in opera de restaurare a ordinii si de insanatosire a moravurilor poporului. Astfel, in decurs de 10-12 ani, Burebista a creat un stat care se intindea din bazinul Dunarii de Mijloc si Muntii Slovaciei, pana la gurile Bugului si tarmul apusean al Marii Negre ; iar in sud pana in zona Muntilor Balcani.

Dar in urma unei revolte a unui grup de nobili, adversari ai autoritatii statale centralizate, Burebista este ucis in anul 44 i.e.n. In cei 131 de ani care s-au scurs de la moartea lui Burebista, pana la carmuirea lui Decebal, actiunea de reunificare a triburilor daco-getice a continuat fara intrerupere; incat in anul 85 e.n. , in timpul domniei regelui dac Duras - Diurpaneus (predecesorul lui Decebal), "in jurul statului dac transilvanean cu centrul in Muntii Orastiei se grupasera de acum geto-dacii din Oltenia, Muntenia, Moldova centrala si de miazazi." (Hadrian Diacoviciu). Prin urmare un stat mai putin intins decat al lui Burebista. Teritoriile dobrogene fusesera intre timp anexate provinciei romane Moesia din sudul Dunarii, zona controlata strict de garnizoanele romane. Romanii asteptau momentul prielnic sa ocupe si sa transforme si regatul daco-get intr-o provincie romana.

Pentru a preintampina ofensiva romanilor, regale Duras - Diurpaneus ataca si prada Moesia in iarna 85-86 e.n., ofensiva lui fiind condusa probabil de nepotul sau Decebal. Romanii sunt invinsi, iar guvernatorul Moesiei decapitat. Situatia era pentru romani alarmanta. Imparatul Domitian in persoana vine pe frontul dunarean pentru a conduce operatiunile pe teritoriul dacic. Batranul rege Duras cedeaza tronul lui Decebal. Noul rege dac "era foarte priceput in planurile de razboi, si iscusit in infaptuirea lor, stiind sa aleaga momentul cand sa atace pe dusman si cand sa se retraga la timp" scrie Dio Cassius. "Era dibaci in a intinde curse, luptator viteaz, stia sa foloseasca o victorie si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din aceasta pricina a fost multa vreme un adversar de temut pentru romani."

Decebal recurge la diplomatie pe front, cerand pace, iar Domitian refuza. Armata romana trece Dunarea (87 e.n.) inaintand pe Valea Oltului ; dar in defileul Turnu Rosu este invinsa, generalul - comandant Cornelius Fuscus este ucis si multi romani cad prizonieri. In anul urmator, o alta armata patrunde prin Banat, obtine victoria, dar renunta sa inainteze spre Sarmizegetusa, capitala regatului. Se incheie o pace de compromis, considerata la Roma rusinoasa pentru romani, in care regele dac aparea ca un aliat al Romei, primind, printre altele, si mesteri romani constructori de masini de razboi. Decebal foloseste timpul pentru a se pregati de aparare.

Ofensiva romana pregatita de Traian incepe dupa lungi si minutioase preparative. Efectivul trupelor comasate la frontiera Daciei atingea peste 150 000 de soldati. Dupa mai multe infrangeri, in 101 si 102, Decebal cere pace. Conditiile in care i-a fost acordata erau deosebit de grele. Imparatul Traian, a carui intentie clara era de a transforma Dacia intr-o provincie romana, isi mentine trupele concentrate la Dunare. Arhitectul Apolodor din Damasc construieste la Drobeta cel mai lung pod de piatra - peste 1100 m - din tot Imperiul Roman. Decebal nu respecta toate conditiile pacii. In vara anului 105, Traian porneste contra dacilor cu o armata mai numeroasa ca in primul razboi. Cetatile din Muntii Orastiei sunt cucerite, devastate si incendiate. Dupa asediul si capitularea Sarmizegetusei, in vara anului 106, Decebal se retrage cu un grup de razboinici in munti. Este urmarit si, pentru a nu cadea prizionier, se sinucide. Capul ii este dus ca trofeu la Roma. Din Dacia, devenita acum provincie a Imperiului Roman, invingatorul adusese la Roma o prada uriasa : 165 500 kg aur fin si 331 000 kg argint.

Civilizatia si cultura poporului roman a fost una infloritoare si nu a putut fi intrecuta de nici o alta cultura de-a lungul anilor. Ocupatia cea mai pretuita de romani a fost dintotdeauna agricultura, desi, in general solul Italiei nu era deosebit de productiv. In timpurile vechi, cand inca predomina pastoritul, culturile agricole preferau meiul si o specie de grau rezistenta in terenurile prea umede, alacul, din a carui faina se faceau mamaliga si lipia, caci abia pe la inceputul secolului al II - lea i.e.n. au invatat romanii sa faca painea din aluat dospit cu drojdie. Se cultiva si orzul, pentru care insa romanii n-aveau preferinta pe care o aveau grecii. Dintre leguminoase, mai intai a fost cultivat bobul. Cea mai rentabila era cultura vitei de vie si a maslinului, pentru care aproape intreg teritoriul Italiei prezenta conditii favorabile. Uleiul de masline era folosit nu numai in alimentatie, ci si pentru iluminat si, mai tarziu, pentru prepararea unguentelor si a parfumurilor. Cultura pomilor fructiferi era practicata atat pe micile proprietati (marul, parul, smochinul, migdalul, scorusul), cat si in livezile de pe latifundii, cu specii mai rare la acea data : ciresul (adus din Asia Mica), rodiul ( din Africa), gutuiul (din Spania), nucul si piersicul (din Persia). Gama de zarzavaturi era foarte larga, aproape toate cele existente si azi pe pamantul italic.

Casele taranilor erau de regula niste colibe saracacioase, cu pereti de barne acoperite cu lut si cu un acoperis de stuf. Locuinta paturilor medii si sarace consta intr-o singura incapere, avand o deschizatura in tavan si acoperis prin care patrundeau lumina si apa de ploaie, colectata intr-un bazin din mijlocul incaperii. Mobilierul era oarte redus. Casa romana avea un numar mare de paturi, cu destinatii diverse : paturi pentru dormit, paturi - canapele pe care se lua masa si paturi care serveau drept sofale. Pentru iluminat se foloseau lumanari de ceara sau de seu si lampi mici cu ulei. Imbracamintea romanilor se caracteriza, inainte de toate, prin simplitate. Nu necesita nici croiala aproape deloc si nici cusatura. Vesmantul national si oficial al romanilo, dar care era interzis taranilor, muncitorilor simpli si sclavilor, era toga : o bucata de stofa groasa de lana alba, taiata in forma de eplipsa sau de semicerc. Femeile purtau, direct pe piele, o camasa de in, iar in jurul bustului o fasie de panza, drept sutien. In timpurile vechi imbracau toga si ele, la fel ca barbatii, dar inca din secolele Republicii toga era rezervata numai femeilor de moravuri usoare. In locul ei, peste camasa purtau o tunica lunga pana la pamant (stola), cu maneci scurte sau fara maneci, incinsa cu un cordon. Peste stola, un fel de sal din lana colorata acoperea si infasura umerii. Un capat al salului se infasura pe un brat, celalalt capat cadea pana la pamant, iar cu un fald al salului femeia isi acoperea capul, caci o femeie romana nu iesea niciodata din casa cu capul neacoperit. Incaltamintea de rigoare a barbatilor cand purtau toga era un fel de ghete din piele subtire, fara tocuri, fixate pe picior cu sase curele. Mult mai comode, mai practice erau sandalele. Taranii si soldatii purtau saboti.

Romanii aveau o credinta politeista cu o multime de zei, inspirati din cultura greaca, pentru ca in momentul in care au cucerit Grecia, romanii au fost cuceriti de cultura greaca. Cei mai cunoscuti au fost Jupiter - zeul tata, Minerva - zeita intelepciunii, Diana - zeita lunii si a vanatorii, Marte - zeul razboiului, Neptun - zeul marilor, Aesculapius - zeul medicinei, Bona Dea - zeita ocrotitoare a femeilor si bineinteles Venus - zeita iubirii. Zeii romani nu aveau statui, ci se credea ca ei exista in obiectele inconjuratoare. Zeii erau foarte numerosi, se credea ca fiecare familie are zeul ei. Fiecare zeu actiona intr-un domeniu restrans si se presupune ca existau peste 30.000 de zei care vegheau asupra bunei stari a Imperiului Roman si a locuitorilor lui.

Procesul de romanizare incepe in anul 106, contribuind la acesta, in primul rand, armata romana, prezenta in numar mare in Dacia. Provincie de granita, supusa in permanenta atacurilor barbare, Dacia a beneficiat de prezenta a doua legiuni si a numeroase trupe auxiliare. Cei aproximativ 50 000 de soldati romani au fost cantonati in castre, numeroase in Dacia, in jurul carora se va dezvolta o infloritoare viata economica. Numarul colonistilor romani adusi de Traian in Dacia a fost mare. Ei proveneau de pe intreg cuprinsul Imperiului, dar toti vorbeau limba latina. Imigrarea masiva determina o urbanizare accentuata a provinciei. Multe asezari, situate langa vechile dave dacice, sunt ridicate la rangul de municipii si colonii (Apulum, Napoca, Potaissa). Ele erau organizate dupa modelul roman si constituiau adevarate focare de romanizare a acestui teritoriu. Procesul de romanizare a populatiei daco-getice a continuat pana in secolul al VII - lea, cand se considera limba romana ca formata.

Dupa retragerea legiunilor si administratiei romane, in anul 275, Dacia ramane in parte in stapanirea dacilor liberi, carpii. In partea de apus a ei, prin Banat si Crisana, locuiau vandalii; in centrul si rasaritul ei, gotii si anume o ramura a lor, vizigotii sau tervingii; in partea de nord, prin Carpatii Maramuresului si ai Slovaciei, locuiau gepizii.

Dintre toate neamurile cate si-au exercitat dominatia temporara in Dacia, dupa retragerea legiunilor romane, slavii sunt aceia care au avut mai multa insemnatate. Se stie intr-adevar ca popoarele romanice de astazi au rezultat din amestecul vorbitorilor de limba latina din imperiu cu neamurile migratorii care s-au asezat in tarile respective. Fracezii provin din amestecul galo-romanilor cu francii, neam germanic, pe care l-au asimilat. In Italia, s-au asezat longobarzii, iar in Spania vizigotii, iarasi germanici; la noi, slavii, pe care, de asemenea, i-am asimilat. Reprezentam, prin aceasta, o nuanta aparte, caracteristica, precum si o civilizatie si o cultura deosebita in mijlocul marii familii romanice. Istoricul si slavistul Ion Bogdan, precum si romanistul Ovid Desunsianu au sustinut ca poporul roman apare complet constituit numai dupa amestecul cu slavii. Aceasta afirmatie trebuie inteleasa in sensul ca, poporul roman, si-a capatat caracteristicile sale etnice complete numai dupa ce elementul esential, dacoromanic, constituind temeiul, s-a adaugat elementul slav. Daca ar fi sa seriem elementele etnice constitutive ale poporului roman, dupa importanta lor, avem deci : intai, elementul autohton, dacic, apoi, in al doilea rand, elementul roman, iar in al treilea rand, la urma, cel slavic. Sub raportul limbii, unul dintre cei mai buni cunoscatori, acelasi romanist Ovid Desunsianu spune ca influenta slava "a fost mult mai intensa si mai variata decat aceea germanica asupra limbii italiene sau franceze." Slavii au lasat dacoromanilor o insemnata mostenire : ea consta in toponime, in onomastica si in general, in limba. Dintre rauri, Bistrita, Dambovita, Ialomita, Tarnava, Crasna, Putna, Milcovul, Teleajanul, Neajlovul si o suma altele poarta nume slave. Dintre munti, numai in sirul Fagarasului gasim peste zece varfuri cu nume slav, intre care si Negoiul. Ca nume de orase, citam Craiova, Ramnicul, Targoviste, Slatina, Zlatna ; ca nume de sate, cele terminate in "-ita", de exemplu : Topolnita, Toplita, cele terminate in "-ov" sau "-ova" ca Dranov, Nanov, Snagov, apoi Cucova, Rahova etc.

Doua nume date de slavi si anume Vlasca si Vlasia merita o deosebita atentie. Cel dintai inseamna "tara Vlahilor", adica a romanilor, si a fost dat regiunii de campie unde a existat judetul cu acelasi nume si deoarece, aici, in aceasta regiune, au gasit navalitorii slavi pe stramosii romanilor. Cel de-al doilea are acelasi inteles si a fost dat codrului urias care se intindea la miazazi de Ploiesti, acoperind tinutul udat de Prahova, Ialomita, Dambovita si de afluentii lor si avand in mijloc minunatul lac al Snagovului. Aceste doua numiri atesta prezenta straromanilor, in momentul navalirii slavilor, in campie. Si onomastica arata o insemnata influenta slava. Astfel au rezultat Radu, Dan, Vlad, Parvu, Dobre, apoi Dragomir, Tihomir, Dobromir, Vladislav sau Vlaicu. In limba romana, o sesime din cuvinte sunt de origine slava. Observam insa ca multe din aceste cuvinte slave se intrebuinteaza foarte rar si ca ele n-au format familii de cuvinte, pe cand acelea de origine latina revint tot mereu, sunt necontenit intrebuintate in graiul zilnic si au familii foarte bogate. Apoi, morfologia si sintaxa limbii romane sunt latine, ceea ce e, de asemenea, determinant pentru caracterul acestei limbi. Gasim cuvinte slave in diverse domenii ale activitatii si simtirii omenesti. In agricultura si in cresterea vitelor ele sunt mai putin numeroase. Numai o singura cereala are nume slav (ovazul) , iar dintre animalele domestice : bivolul, cocosul, gasca. O suma dintre cuvintele care arata insusirile si defectele fizice sau morale ale omului au aceeasi origine. De pilda : blajin, destoinic, drag, darz, iubit, sfant, carn, garbov, lacom, nauc, prost, stirb, vinovat. In ce priveste societatea, adica clasele sociale si organizarea de stat, sunt de origine slava urmatorii termeni : boier, stapan, jupan, rob, cneaz, voievod. In domeniul religios, s-au imprumutat o serie de termeni privind cultul si organizarea ierarhica : utrenie, vecernie, maslu, staret, rai, iad.

Aceasta multime de cuvinte slave n-a intrat deodata, in aceeasi epoca, in limba romana, ci pe rand, incepand din veacul al VI- lea. O parte insemnata, cea mai insemnata, a intrat pe timpul conlocuirii cu slavii in Dacia, pana ce acestia au fost asimilati, adica in secolele VI - X. Dar o serie de cuvinte slave au fost imprumutate si mai tarziu, in epoca moderna, de la poloni, de la ruteni si de la rusi.

De la neamurile germanice au ramas cateva cuvinte in limba romana, putine la numar, si cateva tezaure, dintre care cel mai cunoscut si mai de pret este tezaurul de la Pietroasa. El se compune din 12 piese, toate de aur, si impodobite, unele, cu pietre scumpe.

De asemenea, influenta maghiara, in secolele X-XI, a lasat mostenire poporului roman cuvinte ca : aldamas, gand, vama, oras, hotar, imas, belsug. Din influenta turca din secolul al XVI - lea au rezultat : baclava, bacsis, pasa, acadea, magiun, cataif, iaurt, musaca, sarma. In secolul al XVII -lea a fost influenta greaca : frisca, trandafir, zodie, flamura, omida.

In ciuda tuturor influentelor , limba romana este o limba romanica. Structura ei, morfologia, sintaxa ei si elementele fundamentale ale lexicului, acelea de intrebuintare permanenta, de circulatie intensa, sunt latine. Ceea ce au adaugat pe urma slavii, in mai mare masura, popoarele vechi turcesti, in mai mica, n-au putut modifica acest caracter initial si fundamental al limbii romane. Limba romana se formeaza incepand cu anul 106 si se intinde pana in secolul al VII - lea. In perioada 106 - 275 se formeaza romana comuna, protoromana sau straromana, limba cu un evident caracter romanic. In limba romana, s-au mostenit de la latini genurile si declinarile substantivale, cele patru conjugari ale verbelor, formele pronominale, numeralul de la 1 la 10, gradele de comparatie si cazurile, cu exceptia cazului ablativ. Cand s-a observat regularitatea schimbarilor de sunete, lingvistii au inceput sa vorbeasca de "legi fonetice". Astfel schimbarea lui "l" intervocalic latin in "r" in romaneste a devenit o lege. Latinescul "filum", "gula", "mola", "salire", "scala" s-a transformat in romanescul "fir", "gura", "moara", "sari", "scara", ca si prefacerea lui "a" neaccentuat in "a", exemplu latinescul "laxare", "maritare", "maxilla", "parente", "salutare" se transforma in romanescul "lasa", "marita", "masea", "parinte", "saruta". Constatam ca "a" latin accentuat urmat de "n" devine "a", de exemplu "lana" devine "lana".

Fiecare limba isi are propriile dialecte. In limba romana comuna intalnim dialectele daco-roman, aroman, istroroman, meglenoroman. Dar in interiorul unui dialect distingem si subdialecte. De exemplu, dialectul daco-roman, are urmatoarele subdialecte : muntean, moldovean, maramuresean, banatean, crisan. Iar in cadrul subdialectelor se nasc graiurile, spre exemplu subdialectul muntean este insotit de graiul ialomitean, vrancean, teleormanean etc.

Elementele de substrat ale limbii romane, adica cuvinte de origine dacica, sunt in numar de aproximativ 160, totalizand peste 600-700 de derivate, inclusiv toponimele si antroponimele. In ansamblul sau, acest fond de probabila provenienta dacica, substantive, adjective, verbe, adverbe, denumesc o mare diversitate de obiecte, stari, fapte,actiuni, fenomene etc. Repartizate pe grupe semantice, ele se refera la partile corpului omenesc ( buza, grumaz, gusa, burta, sale), la functii fiziologice si la boli (sugruma, ameti, vatama, urdoare, ulcior), la stari afective ( bucura, rabda, dezmierda, aprig), la varsta si la relatiile familiale ( prunc, copil, baiat, mire, mos). Unele se refera la imbracaminte si incaltaminte (panza, caciula, baier, caramb), sau la locuinta si gospodarie ( catun, bordei, vatra, burlan, leagan, gard, zestre). Altele numesc unelte diferite si obiecte casnice ( matura, caier, zgarda, gresie, dop, tarus, carlig) sau fenomene naturale si notiuni de timp ( amurg, boare, viscol, a adia). Un numar apreciabil de cuvinte ramase de la daci in limba romana sunt cele care se refera la fauna si la flora.(mazare, brad, maces, mugure, sambure, strugure; manz, tap, viezure, barza, soparla, melc, balaur). Unele sunt legate de pastorit ( baci, tarc, stana, branza, urda). Apoi adverbe - gata, nitel - si adjective - cret, tare -. Mai numeroase sunt verbele : a baga, a bucura, a cruta, a darama, a incurca, a lepada, a misca, a necheza, a pastra, a rabda, a zburda, a scula, a uita, a viscoli si altele.

Pe langa celelalte mosteniri daco-getice, cuvintele de origine dacica, intrate definitiv in fondul lexical curent al limbii romane, arata inca o data ca poporul roman este continuatorul civilizatiei si culturii daco-getilor. "Lexiconul romanesc autohton dovedeste ca populatia traco- dacica formeaza temelia si trunchiul principal pe care s-a grefat si prin care a putut sa dainuiasca romanitatea in Balcani si in Carpati, fiind deci insasi baza etnica - sociala a poporului roman". (I.I Russu).

Limba romana este o limba care se defineste prin diasistem, cuprinzand limba populara si limba literara sau limba scrisa. Primul document descoperit, scris in limba romana, dateaza din anul 1521, si anume "Scrisoarea lui Neacsu". Scrisoarea cuprinde 190 de cuvinte, din care 12 nu sunt de origine latina. Inainte de aceasta data, se foloseau limba slavona si alfabetul chirilic. Aparitia tiparului in spatiul romanesc se datoreaza diaconului Coresi, care tipareste carti atat in slava, cat si in romana. In secolele XVII - XVII, sunt traduse un numar important de carti cu continut religios, dar si texte juridice. Cativa din traducatorii acelei perioade sunt : Simion Stefan ( "Noul Testament de la Baldrad") , Varlaam ( "Cazania" ) , Dosoftei ("Psaltirea" - in versuri) , Antim Ivireanu ("Didahiile"). Secolul XVIII este marcat, de asemenea, de scrieri originale, Grigore Ureche fiind creatorul limbii literare a romanilor. In anul 1780, Samuil Micu si Gheorghe Sincai, alcatuiesc prima gramatica a limbii romane. In secolul XIX, Ion Heliade Radulescu pune ordine in alfabet, reducand numarul de litere chirilice de la 43 la 27, iar in anul 1860, prin decret, se face trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot in acest secol, presa, invatamantul si teatrul au o mare contributie in dezvoltarea limbii.

Odata cu aparitia sentimentului national, s-a pus si problema originii romanilor. N-a fost greu sa se vada ca limba noastra este o continuare a latinei aduse de colonistii romani. Ideea romanitatii a cuprins repede masele largi ale populatiei, care au inceput sa se intereseze de diferenta intre limbile latine si cele care li s-au adaugat prin imprumut din limbile vecine. In lupta pentru a demonstra latinitatea romanei, carturarii ardeleni au inceput sa modifice in chip arbitrar elementele limbii, sa excluda din uzaj, in mod deliberat, cuvintele imprumutate din limbile vecine, sa introduca in loc cuvinte latinesti luate din carti, sa transforme cuvintele de origine straina asa incat sa poata fi explicate ca si cum ar fi fost mostenite din latineste, sa transforme elementele latine recent imprumutate, incercand sa le aranjeze asa incat sa para ca sunt pastrate din antichitate, sa scrie romana nu asa cum e pronuntata azi, ci cum a fost pronuntata la inceputurile ei. Toate aceste stradanii au avut reflexe si dincoace de munti si au dat nastere unor violente lupte teoretice, la care au participat foarte multi intelectuali si mai cu seama scriitori. S-au scris parodii, comedii, in care erau ridiculizati cei care vroiau sa modifice limba, s-au scris si publicatii pe ton serios, aratandu-se ca introducerea de cuvinte noi, va duce la ruperea in doua a limbii, ca taranii nu vor mai intelege pe oraseni.

Primul care demonstreaza latinitatea limbii romane este Grigore Ureche, intr-un capitol din lucrarea sa "Letopisetul Tarii Moldovei", consacrat special acestei probleme, intitulat "Pentru limba noastra moldoveneasca", pentru care conchide cu mandrie ca " de la Rim (Roma) ne tragem; si cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul".Pentru a-si convinge cititorii de acest adevar, el da o proba de etimologii latine : "de la rimleni, ce le zicem latini, paine, ei zic panis, gainaei zic galina, muiereamulier [] si altele multe din limba latina, ca de n-am socoti pre amanuntul, toate le-am intelege."

Lui Grigore Ureche ii urmeaza alti scriitori si lingvisti care sustin in lucrarile lor sorgintea latina a limbii romane. In " Istorie in versuri polone despre Moldova si Tara Romaneasca", cronicarul Miron Costin, realizeaza o sinteza a schemei structurii limbii romane : "Unde trebuia sa fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu in loc de meus, asa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo - omul; frons - frunte; angelus - indzierul. Unele cuvinte au ramas chiar intregi : barba - barba, asa si luna, iar altele foarte mici deosebiri. In plus s-au mai adaugat mai tarziu si putine cuvinte unguresti. In sfarsit, luandu-se cele sfinte de la sarbi, s-au adaugat si putine cuvinte slavonesti.". Iar in opera "De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor", asa cum indica si titlul, cronicarul isi propune sa scoata "lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si seminte sintu lacuitorii tarei noastre, Moldovei si Tarii Muntenesti si romanii din tarile unguresti." El dovedeste ca precum si alte neamuri: " frantozii - galii, turcii - otomani, ungurii - huni, asa si romanii poarta numele romanilor."

Tot aici, Miron Costin, prezinta si cateva obiceiuri romane, pastrate si astazi, cum ar fi toastul la petreceri si aniversari, precum si ritualul ingroparii mortului.

Dimitrie Cantemir, prezinta radacinile adanci ale "romano-moldo-vlahilor", sapand adanc in istorie pana la instreinarea lui Eneas la Latium", continuand cu intemeierea Romei de catre Romulus, si ajungand la anul 107, "anul tocmirii firii omenesti" : "Iara a romano-moldo-vlahilor niam, de vom vre sa credem adeverintii, care in hronice marturiseste, de-i vom cauta ce mai de pre urma virsta, (de cind adeca Traian inparatul din Roma, inparatiasa cetatilor, alegind cetateni romani, in Dachiia i-au trecut), il vom afla de pe la anul tocmirii firii omenesti 107, sa fie inceput. Dei vom cerca ce de pre mijloc virsta, o vom gasi de odata cu Romulus, Roma, si cu numele roman, adeca cu septe sute cincizaci si trii de ani mai denainte, decit a sa naste Domnu Hs. De-i vom iscodi ce d-inceput nastere, precum de la razsipa Troadii, si de la instreinarea lui Eneas la Latium, adeca in tara latineasca, a vechilor semne si scrisori marturisesc.[]..Intr-acesta chip dara, pre romano-moldo-vlahii nostri, Roma maica, din launtrurile sale nascindu-i i-au aplecat si i-au crescut; Traian parintele, cu obiceele si armele romanesti invatindu-i, a Dachii adevarati mostenitori i-au pus si cu curat singele fiilor sai, pre Dachia, care mai denainte varvara iera, au evghenisit-o."

Stolnicul Constantin Cantacuzino, in opera sa "Istoria tarii romanesti" vorbeste, de asemenea, despre originea romanilor, sustinand ca acestia sunt descendentii romanilor ramasi in Dacia, afirmand astfel continuitatea daco-romana la nordul Dunarii : "Iara noi int-alt chip de ai nostri si de toti cati sunt rumani, tinem si credem, adeverindu-ne den mai alesii si mai adeveritii batrani istorici si de altii mai incoace, ca valahii, cum le zic ei, iara noi, rumanii, sintem adevarati romani in credinta si in barbatie, den carii Ulpie Traian i-au asezat aici in urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus si l-au pierdut ; si apoi alt si alalt tot sireagul imparatilor asa i-au tinut si i-au lasat asezati aici si dintr-acelora ramasita sa trag pana astazi rumanii acestea. Insa rumanii inteleg nu numai cestea de aici, ce si den Ardeal, carii inca si mai neaosi sint, si moldovenii, si toti citi si intr-alta parte sa afla si au aceasta limba, macara fie si cevasi mai osebita in niste cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iara tot unii sint. Ce dara pe acestea, cum zic, tot romani ii tinem, ca toti acestea dintr-o fantana au izvoit si cura."

Aparuta in sec al XVIII -lea, Scoala Ardeleana avea drept scop afirmarea drepturilor politice ale poporului roman din Transilvania. Patrunsi de ideile iluministe, reprezentanti acesteia, Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si Budai - Deleanu, priveau instructia , prin scoala sau prin intermediul cartii, ca un mijloc de luminare si de progres, modul prin care se ajungea la constiinta de sine, la descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, in primul rand, ca oameni. Opera de cultura a reprezentantilor Scolii Ardelene prefigureaza, prin tematicaei, unitatea romaneasca si originea pur romana a poporului roman.

Samuil Micu este cel care, incercand sa dovedeasca provenienta latina a romanilor, conchide ca acest lucru reiese din patru elemente : "intaiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limba, a patra din nume."

Asemenea lui Samuil Micu, Gheorghe Sincai, in opera "Hronica romanilor si a mai multor neamuri", incearca sa dovedeasca sorgintea romana a poporului roman : "Din partea coloniei, carea au remas in Dachia Veches-au prasit apoi toti romanii citi sint de-a stinga Dunarei, cum cura in Marea Neagra; iara din partea coloniei carea s-au trecut Dunarea si s-au asezat in Dachia cea Noao, asisderea si din romanii pre carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia si Thessalia, s-au prasit romanii cei ce sint de-a dreapta Dunarei, carii s-au numit dupa aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iara mai pre urma tintari, tocma cum s-au numit si ceii ce au remas de-a stinga Dunarei, intiiu romani, apoi abotriti, dupa aceaia comani si patinachite, mai pre urma munteni, moldoveni, margineni, mocani, fratuti; ci ori cum s-au numit, sau se numesc si acum, tot de o vita si porodita sint, adeca romani de singe, precum firea si virtutea ii marturiseaste ()".

Dintre istoricii Scolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul intransigent al radacinii pur romane a poporului nostru. El este acela care acorda cel mai mult spatiu discutarii puritatii neamului nostru si face cea mai lunga demonstratie a acestei probleme in opera cu caracter polemic "Istoria pentru inceputul romanilor in Dachia".

Limba romana, reprezentanta a latinitatii rasaritene, a fost de-a lungul timpului , cantata si slavita in lucrarile lor de multi scriitori romani, care si-au inchinat viata si munca lor patriei, fiind constienti de sorgintea nobia a acestei limbi si de cultura pe care aceasta o presupune.

Interesul pasoptistilor pentru trecutul dacic si roman al neamului lor decurge din ideologia romantica, orientata spre cunoasterea istoriei propriului popor, spre folclor ca depozitar al traditiei. In viziunea lor, poezia populara a pastrat mai bine decat isoria consemnata, memoria timpurilor stravechi in care s-a plamadit poporul roman.

Se explica astefel, imbinarea preocuparilor stiintifice (articole, studii) cu creatia literara. Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri incearca in mod programatic sa construiasca o mitologie romaneasca, folosindu-se de traditia popolara.

Gheorge Asachi a prefigurat mitul etnogenezei romanilor in balada "Traian si Dochia", ca si in poezia "La patrie", integrata volumului "Poesie", unde, scriitorul ii prezinta pe romani ca mostenitorii Romei si ai Daciei : "O, romani, romani ai Daciei, ce purtati un mindru semn/ De-origina, istoria acum fie-ni indemn! / In vechime maica Roma, ce-a fost doamna-n toata lume, / Ne-a lasat legi si paminturi, vorba sa si naltul nume. / Oare darul ce de timpuri si barbari s-a pastrat,/ Cind senina soarta luce, fi-va astazi defaimat? / Nu, prin muze s-a virtutei dorul dulce si fierbinte, / In noi lumea sa cunoasca stranepoti romanei ginte."

Alecu Russo evoca Dacia paradisiaca si pe Decebal, conducatorul ei, in amplul poem in proza intitulat "Cantarea Romaniei".

Si alti scriitori au venit in sprijinul acestora, demonstand, prin lucrarile lor originea poporului roman, scriitori precum Andrei Muresanu, care a scris "Un rasunet", devenita ulterior imn national; Vasile Alecsandri in poezia "Santinela romana" prezinta limba romana reprezentataa de santinela, aparatoarea romanei, iar in "Cantecul gintei latine", asa cum el insusi sustine, demonstreaza inrudirea romanei cu celelelte limbi romanice : "Am scris-o pentru a prezenta un specimen de limba romaneasca, spre a se constata inca o data inrudirea noastra cu ramurile gintei latine".

In a doua jumatate a secolului al XIX -lea , Bogdan Petriceicu Hasdeu publica in volumul "Poesie", "Podul lui Traian", in care sprijina ideea unirii romanilor.

Sub aspect literar, tendinta dacizanta culmineaza in a doua jumatate a secolului al XX - lea, prin scrierile lui Mihai Eminescu. Tema dacica se regaseste atat in marile poeme "Memento Mori", "Rugaciunea unui dac" si "Sarmis", cat si in proiectele dramatice. In poezia "Memento Mori", Eminescu realizeaza o evocare a civilizatiilor de la origini. Aici viziunea eminesciana asupra Daciei este paradisiaca, scriitorul refacand imaginea unui popor apus.

In secolul al XX - lea ideea dacica prinde consistenta si devine obiect de studiu pentru istorici, filosofi ai culturii si ai religiei, geografi, sociologi, folcloristi. Lucrarilor unor istorici precum Vasile Parvan, Hadrian Daicoviciu, li se adauga studii, articole cu rezonanta puternica in perioada interbelica semnate de Lucian Blaga, Mircea Eliade, Simion Mehedinti.

In perioada interbelica ideea dacica s-a transformat uneori in dacism, tracism ori tracomanie, devenind suport ideologic pentru extremismul de dreapta (miscarea legionara). Si in perioada postbelica, in plin ceausism, dacismul si tracismul au avut adeptii lor frecventi, atat in tara, cat si in diaspora.

Ioan Nenitescu in poezia "Pui de lei", prezinta de asemenea, originea romanilor : "Eroi au fost, eroi sunt inca, / Si-or fi in neamul romanesc. / Caci rupti sint ca din tare stanca / Romanii orisiunde cresc. / E viata noastra faurita / De doi barbati cu brate tari/ Si cu vointa otelita, / Cu minti destepte, inimi mari./ Si unu-i Decebal cel harnic,/ Iar celalalt Traian cel drept,/ Ei pentru vatra lor amarnic / Au dat cu-atatia dusmani piept./ Si din asa parinti de sama / In veci s-or naste luptatori/ Ce pentru patria lor mama / Vor sta ca vrednici urmatori. / Au fost eroi si-or sa mai fie, / Ce-or fringe dusmanii misei. / Din coapsa Daciei si-a Romei / In veci or naste pui de lei !".

Dar nu numai din cultura romanilor ne-au ramas obiceiuri, ci si din cultura dacilor. Folclorul nostru pastreaza neindoielnic profunde urme daco-getice. In portul popular, aceste urme sunt evidente. Camasa incretita la gat a tarancilor, camasa despicata lateral a barbatilor, cioarecii din stofa groasa alba de lana, stransi pe coapse si pulpe. Apoi braul lat de piele sau de panza groasa, opincile, caciula tuguiata de blana, sunt atestate iconografic pe Columna lui Traian si pe metopole de la Adamclissi. In ornamentica imbracamintei,a ceramicii, a obiectelor si a uneltelor de lemn crestate de tarani unii cercetatori inclina sa creada ca s-au mentinut anumite motive decorative daco-getice, ca bradul, soarele, spirala sau zig-zagul. Cercetarile ar putea continua si in domeniul muzicii populare, al melosului, al instrumentelor (naiul, de exemplu, deriva din tracicul "flaut al lui Pan"). Intreprinderea ar fi cu atat mai justificata cu cat autorii antici vorbesc des despre aplicatia pe care o aveau tracii spre muzica. Aristotel spunea ca tracii isi versificau legile si le recitau cantandu-le. Oratorul si istoricul grec Theopompos afirma ca solii traci isi expuneau textul soliei cantandu-l si acompaniindu-se cu un instrument cu coarde. Iordanes ne informeaza ca preotii traci oficiau cantand, si acompaniindu-se cu un instrument asemanator chitarei. Inaintea lui, Strabon scria : "Muzica in intregimea ei este socotita tracica si asiatica (). Ba si cei care s-au ocupat de vechea muzica erau - se spune - tot traci, anume Orfeu, Musaios si Thamyris".

In domeniul artelor plastice, nu pare exculs ca imaginea "calaretului trac" sa fi sugerat - in iconografia noastra populara- imaginea Sf. Gheorghe omorand balaurul. De asemenea, Mircea Eliade remarca elemente comune zeului furtunii Gebeleizis si profetului Ilie. Medievala, dar nu fara posibile influente traco-getice este si ceramica asa zisa "dacica", neagra, lustruita, cu tipica ei ornamentatie obtinuta prin procedeul inciziei.

Multe dintre credintele si obiceiurile populare romanesti, provin fara indoiala dintr-un substrat traco-dacic. Exemple se gasesc in folclorul obiceiurilor, traditiilor si ritualurilor agrare, legate de diferite momente ale anului sau de fenomene ale naturii. Astfel sunt riturile magice pentru invocarea ploii, a fertilitatii ogoarelor, persistand pana de curand in unele regiuni ale tarii : Sangeorzul, Plugarul, Boul instrutat, Paparudele, Dragaica s.a. In aceleasi substraturi daco-getice ar trebui cautata si originea unor dansuri populare, spre exemplu a horei, si indeosebi a spectaculosului dans al calusarilor, in care staruie amintirea unor rituri de medicina magica, a unor rituri de initiere, a unui stravechi cult al Soarelui, precum si simboluri mitice ale unor fenomene ale naturii.

Istoricul Pomponius Mela consemna obiceiul traco-dacilor, notat si de Herodot, de a-si cinsti funerariile prin cantece si jocuri : sunt evidente analogiile cu obiceiul priveghiului, odinioara foarte raspandit la romani, un adevarat "ospat funerar" traco-dacic, insotit si de portul unor masti comice, de veselie, glume si bufonerii.

Urme ale mostenirii dacice se pot banui si in diverse productii de literatura populara. De pilda in descantece, cimilituri sau unele colinde. Arhaicele rituri de constructie, documentate in neoliticul de pe teritoriul Romaniei, au trebuit sa strabata veacurile de cultura spirituala dacica pentru ca sa ajunga la noi sub forma legendei "Mesterului Manole", povestea zidarului de manastire care isi zideste sotia ca sa opreasca surparea cladirii, indicand conceptia noastra despre creatie, care e rod al suferintei, definita ca mitul estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce in ce mai mult de mediile literare, tinzand a deveni pilonii unei traditii autohtone. Unul din aceste mituri este si cel al "Mesterului Manole", de care am amintit mai sus. Insa, intaiul mit, "Traian si Dochia", simbolizeaza constituirea insasi a poporului roman. El a fost formulat propriu-zis de Asachi, Dochia care impietreste cu oile sale, fugind de Traian, insa cu elemente populare si cu o legenda cantemiriana. "Miorita", istoria ciobanului care voieste a fi inmormantat langa oile sale, simbolizeaza existenta pastorala a popurului roman si exprima viziunea franciscan-panteista a mortii individului roman. Acest mit a ajuns sa fie socotit de unii, Divina noastra Comedie. In sfarsit, "Zburatorul" e mitul erotic, personificarea invaziei instinctului puberal. Poezia romana, prin Eminescu indeosebi, a aratat inclinari de a socoti iubirea ca o forta implacabila, fara vreo participare a constiintei. Pe langa aceste patru mituri incearca sa se ridice si altele imbratisand mai cu seama domeniul religiosului.

Insa, cea mai curenta prejudecata intretinuta de noi insine si de straini este ca suntem o natiune tanara, bineinteles in stare de un frumos viitor. Asta da un anume optimism, insa nu e mai putin prilejul unui aer protector din partea popoarelor vechi, ba chiar a unor pretentii de superioritate a cutarei natii foarte de curand imigrate. Nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirma tineretea noastra. Noi suntem in fond geti, si getii reprezinta unul dintre cele mai vechi popoare autohtone ale Europei, contemporane cu grecii, cu celtii, cu grupurile italice anterioare imperiului roman. Acest imperiu roman gasea aici un stat vechi, se lupta cu el si-l rapunea cu greu. Ca intotdeauna indelungul zbuciumatei noastre istorii, prin asezarea geografica, noi am suportat izbirile, absorbind elementul alogen. O revarsare celtica acum vreo doua milenii a lasat urme evidente in fizionomia si purtarea noastra. Cu grecii am fost intotdeauna in stranse legaturi, fie prin mijlocirea tracilor, fie prin expansiunea statornica a insularilor spre coasta Pontului Euxin. De altfel, mitologia noastra religioasa intemeiata pe cultul lui Zamolxe, care, asa nebuloasa cum este, sta alaturi de marile religii stravechi a Olimpului si a Valhallei, atesta inrudirea oficiala cu lumea elina, prin elementul dionisiac si pitagoreic. Toarte rasele mari se caracterizeaza printr-o adanca notiune a eternitatii si prin punerea vietii terestre in dependenta de absolut. In timp ce popoarele barbare sunt superstitioase si tractioneaza cu demonii, getii, infingandu-se in sulita, consultau divinitatea de-a dreptul in cer. Sentimentul adanc al providentei il au romanii in cel mai inalt grad si ceea ce s-a socotit scepticism, fatalism, nu e decat credinta ca Zeul nu ajuta in fapte necuvenite. Romanii cultivau zei de stat. Zamolxe era o divinitate universala, exponent al existentei de dupa moarte. Grecii vaietatori priveau cu oroare locul cu umbre al mortii pe care-l asezau in Septentrionul cetos, getii n-ar fi cautat mortea cu atata frenezie de n-ar fi socotit-o prilej de izbavire. Traditia spune ca Decebal si toate capeteniile sale s-au sinucis la Sarmizegetusa, exterminare masiva, care nu e un simplu semn de deznadejde, ci o incredere netarmuita in salvarea divina. Invazia romana ne-a lasat o limba si mult sange din acele parti ale imperiului care nu ne erau propriu zis staine. Traian insusi era un iberic. Prin penetratia romana, nu s-a nascut un popor nou ci, un popor foarte vechi s-a modificat prin inraurirea altuia mai nou. Imperiul roman, formatie mozaicala, ca multe state cuceritoare, cu o civilizatie de imprumut, infatisa pentru Dacia un fenomen politic recent. Crestinismul adus de romani gasi aici un teren prielnic si in vreme ce multe popoare din Europa se crestinara in timpuri cu totul apropiate, dacii imperiali fura crestini foarte de curand. Cultul mortii si setea vietii eterne ii indreptau numai decat spre noua religie.

Ceea ce indreptateste pe multi sa sustina tineretea noastra, este forma taraneasca a civilizatiei romane. Unii conationali deplang aceasta stare si spera ca in mod vitejesc ne vom arunca, asemeni poparelor de culoare de pe alte continente, in cea mai violenta viata de oras tehnic. Strainii rauvoitori numesc asta deficit de civilizatie si exalta, comparativ, civilizatia lor. Dar tocmai ruralismul nostru constituie dovada suplimentara a marii noastre vechimi. Intradevar, rasele stravechi, sunt conservative, regresive si defensive. Autohtonia le obliga la muncile campului si primejdiile invaziei la ocupatia pastorala. In muntii occidentali, ca si in Carpati, oamenii au fizionomia tipica stravechilor civilizatii pastorale : fata brazdata de vanturile alpine, ochi patrunzator si neclintit de vultur, tinuta rigida, mutenie. Taranca romana isi acopera gura cu basmaua, ca pe un organ nefolositor. Tabara de corturi se preface in oras. Satele ungurilor sunt niste minuscule orase, orasele romanilor sunt niste mari sate.

Cand, prin urmare, studiem literatura romana, e gresit sa masuram cu dimensiuni superficiale. Civilizatia si cultura poporului roman sunt stravechi, si literatura nu-i decat o forma secundara si deloc obligatorie. Poporul roman a avut ca mijloc de perfectiune sufleteasca, limba superioara, riturile, traditiile orale, cartile bisericesti. Cand intaiele cronici se ivira, ele atestau o expresie rafinata, efect al unei inaintari culturale neintrerupte. Noua este numai literatura de tip occidental (poezie profana, proza analitica, drama). Cand o adoptam aduceam un suflet experimentat si doua sute de ani ne-au fost de ajuns sa producem o literatura superioara, de multi invidiabila. Cateva secole de intarziere relativa, nu pot anula folosul unei existente imemoriale.