Cu Nicolae Iorga prin Secuime, la inceputul secolului XX

Cu Nicolae Iorga prin Secuime, la inceputul secolului XX

Constient ca nimeni altul de importanta Transilvaniei in ansamblul existentei nationale, Nicolae Iorga i-a acordat o atentie cu totul aparte, dedicandu-i acestei provincii romanesti mai multe din scrierile sale. Avand in vedere importanta acestor carti pentru istoria nationala si faptul ca ele nu sunt cunoscute de generatiile actuale, distinsul carturar bucurestean Ioan Oprisan si-a propus sa reediteze, la editura Saeculum I.O, cartile lui Nicolae Iorga despre Transilvania. Astfel, in anul 2005, la editura mentionata a aparut volumul Neamul romanesc in Ardeal si Tara Ungureasca la 1906, urmand ca in viitor sa apara volumele: Istoria romanilor din Ardeal si Ungaria (vol. I-II); Sate si preoti din Ardeal; Fapta si suferinta romaneasca in Ardeal (Scrieri marunte despre Transilvania )¹

Intr-un frumos articol publicat de Ioan Lupas in numarul inchinat de revista Ramuri lui Nicolae Iorga, cu prilejul implinirii varstei de 40 de ani de viata, se spunea: "Intre scriitorii cei mari ai neamului nostru, de la Eminescu pana la Nicolae Iorga, nu stim sa mai fi fost vreunul care sa se fi interesat atat de aproape, cu deopotriva dragoste si pricepere de soarta romanilor ardeleni, sa-si fi luat ragaz a cutreiera Ardealul in lung si in lat, ca sa cunoasca sub toate raporturile traiul acelor oameni necajiti si ingenunchiati" ²

Nicolae Iorga nu se multumeste cu relatarea nuda a intamplarilor sau cu expunerea simpla a gandurilor si observatiilor trezite de diverse momente, localitati sau situatii intalnite. Datorita calitatilor sale stiintifice si artistice, cunoscute si recunoscute ale savantului, putem astazi reconstitui aspectele relevante ale infatisarii asezarilor parcurse si a oamenilor intalniti in cale. Astfel, sunt descrise satele secuiesti din Depresiunea Ciucului "stranse asezari din barne si sindrila", secuii din Treiscaune "cu caciuli, sumane scurte, albastre la maneci si itari in cizme", sau alaiul de nunta din Ghimes, format din "acesti oameni frumosi purtand vesmantul romanesc intr-un chip cum nu se poate mai deplin si mai curat"

Criticand aspru si nedrept preocuparile lui Nicolae Iorga fata de romanii din fostele scaune secuiesti, istoricul maghiar Toth Zolt n, reproseaza marelui savant capacitatea de a cunoaste in profunzime aspectele esentiale ale convietuirii interetnice din "secuime". Vom reveni pe larg, referindu-ne la fiecare "repros" in parte. Pana atunci, se impun doua precizari: prima, dupa cum marturiseste istoricul, in calatoria prin "secuime", a fost insotit de nevasta sa care stia ungureste, inlesnindu-i astfel comunicarea si cunoasterea locurilor si oamenilor din zona vizitata; a doua: toate afirmatiile lui Nicolae Iorga, referitoare la existenta bisericilor ortodoxe in localitatile vizitate, denumirea "romanizata" a localitatilor, desfasurarea slujbelor religioase in bisericile cu credinciosii romani maghiarizati, sunt informatii exacte care dovedesc relatia existenta intre istoric si intelectualii romani din zona, informatii care se regasesc in documentele vremii.³

Cine parcurge, Neamul romanesc in Ardeal si Tara Ungureasca la 1906, nu poate sa nu observe satisfactia lui Nicolae Iorga fata de "expansiunea si lupta mocnita a romanilor impotriva celorlalti - de alta limba ca urmare a cresterii lor naturale numerice, firesti", dar si faptul ca, in acelasi timp, savantul-patriot, "traieste si tristeti incomensurabile, transpuse in lamentatii tulburatoare la Ghimes si Palanca, in Secuime, unde asistam la asimilarea romanilor, tocmai indelungatei convietuiri pasnice si a inrudirii de sange cu cuceritorii.(.) Cuprins de jalea acestei neasteptate infrangeri a limbii romane pe fundalul optimist al victoriilor ei, N. Iorga isi incheie lucrarea, in 1906, cu implorarea strainului iubitor al romanilor din Transilvania de a nu calatori niciodata in partile secuimii spre a surprinde ingenuncherea limbii noastre. Este o dovada a puterii de obiectivare a autorului si de prezentare neretusata a realitatii- apreciaza scriitorul I. Opris, in prefata la volumul Neamul romanesc in Ardeal si Tara Ungureasca la 1906.⁴

Dupa cum este cunoscut, problema catolicilor din Moldova, este la fel de actuala si astazi. La multitudinea de lucrari care sustin punctul de vedere al istoriografiei, etnografiei si lingvisticii maghiare amintim lucrarea lui Dumitru Martinas, Originea catolicilor din Moldova", 1985 Editura Stiintifica si Enciclopedica din Bucuresti Din bogata bibliografie romaneasca, aparuta pe aceasta tema, in ultimii ani, a se vedea cele trei volume ale lucrarii monumentale Catolicii din Moldova, purtand semnatura cercetatorului iesean Ion H. Ciubotaru.⁵ In acelasi sens, amintim si tezele de doctorat ale cercetatorului Anton Cosa Catolicii din Moldova in izvoarele Sfantului Scaun, sustinuta la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Romane, Bucuresti, 2004 si prof. Ioan Danila din Bacau Limba romanilor in graiul ceangailor din Moldova, Editura Didactica si Pedagogica R.A., Bucuresti, 2005., lucrarile monografice, cronicele parohiale, studii si articole aparute sub auspiciile Centrului de Studii a Episcopiei Romano-Catolice de Iasi, coordonat de Prea Sfintitul Petre Gherghel, Episcopul de Iasi, studiile si lucrarile intreprinse de unele comunitati locale, in urma implementarii unor proiecte, asa cum sunt cele coordonate de invatatorul Petre Bilibok, din Ghimes-Palanca,

In acest context, amintim si studiile si articolele care abordeaza preocuparea lui Nicolae Iorga pentru sprijinirea romanilor din "secuime" pentru prezervarea si afirmarea identitatii lor lingvistice, confesionale si culturale si dupa Marea Unire.⁶

In continuare redam textul lui Nicolae Iorga, intitulat Prin Secuime, asa cum apare el in volumul "Neamul romanesc in Ardeal si Tara Ungureasca la 1906", reeditat de catre Editura Saeculum I.O., prin grija lui I. Oprisan. Putinele noastre interventii, au fost facute in paranteze, avand menirea sa aduca un plus de informatii actualizate, la unele afirmatii formulate de N. Iorga, acum mai bine de un veac.

"De la Brasov, luam drumul spre secuime, intr-un tren incetinel, plini de acesti tarani cu caciuli, sumane scurte, albastre la maneci, si itari in cizme, care seamana a fi romani fiindca acum 1000 de ani au deprins de la romani cum trebuie sa se imbrace o fiinta omeneasca.

Deocamdata, muntii se vad din amandoua partile, dezbodolindu-se iute de neguri care se astern ca nori in calea soarelui. In stanga linia inaltimilor, care se desfasoara foarte sus si larg, se mai pastreaza: acolo sunt satele secuilor intre care sunt semanate rar si ale nostre. De cestalalta parte, culmile se dau in laturi pana foarte departe, unde, pe acest timp, nici nu se zaresc. Astfel se deschide acea campie din susul Brasovului pe unde au cutreierat ostile romanesti, si cand Mihai Viteazul a venit sa cuprinda Ardealul, si cand Radu Serban, urmasul insusirilor eroului, a navalit razbunator pentru a lua lui Moise Secuiul, uzurpatorul ardelean, viata, iar lui Gabriel Bathory, rasarit in locul lui Moise, cinstea biruintei si mandria de suzeran. Intr- acolo sunt cele sapte sate (Sacele - n.n.), apoi Tatrangul (Tarlungeni - n.n.), Bodola (Budila - n.n.), Naienii (Teliu - n.n.), pe unde s-au strecurat atatea cete cu steagurile muntene, si muntii Mocanilor, printre care se deschide pasul Buzaului, o poarta de primejdie vesnica pentru stapanii unguri ai Ardealului.

Cel dintai sat pe care-l atinge linia, e sasesc, Harmanul, un sir de case albe cu un mare turn vechi ce se inalta mult mai sus decat desfasurarea acoperemintelor rosii. In curand zarea e semanata in stanga cu mai multe gramagioare de casute strajuite cu gaturile de priveghere. Sunt tot sate secuiesti de peste dunga ascunsa a Oltului. Catre noi inainteaza insa livezile si cateva locuinte altui sat sasesc, al carui nume se intampina pe multe dintre cele mai slavite pagini ale trecutului nostru, Prejmerul, popas al ostirilor cuceritoare. Una din bisericile ce se vad aice, pare sa fie a romanilor.( Biserica Sf. Ap. Petru si Pavel - n.n.)

Paretele muntos din dreapta, de catre hotarul romanesc, se apropie intai cu un varf de peste o mie de metri, care zbucneste sus, in inaltul cerului. Apoi si de o parte si de alta e o indulcire a liniilor, si araturile frumoase se intind in lavicere lungi. E valea raului pe care secuii il numesc Fekete Ugy (Paraul Negru -n.n.). Drept deasupra ei se opreste un lant de dealuri cu incretitura usoara.

La poalele lor se rasfira cel dintai oras al secuimii, Sepsi San-Giorgiu (aceasta denumire apare frecvent in documentele intocmite de preotii si invatatorii romani, existente in arhivele bisericilor ortodoxe din zona - n.n.). De cand ungurii sunt stapanii Transilvaniei (dupa dualismul Austro-Ungar de la 1867 - n.n.), ei au napadit cu binefaceri pe fratii secui, daruindu-le palate marete pentru oficiile de administratie si pentru scoli. Aceste cladiri noua dau caracter si consistenta amestecului de casute acoperite cu tigla saseasca. Biserica pare noua, si o alta biserica noua, pe lature, e probabil a noastra (biserica ortodoxa din deal, construita in 1799 si renovata in anul 1872 - n.n.).

De la Sepsi San-Giorgiu, linia strabate in munti, pe cand o ramura, cea cu transportul direct, urmeaza rotunzirea catre Carpati a rauletului (Paraului negru - n.n.). Ea duce la al doilea targ de secui, Vasarheiul (Tg. Secuiesc - n.n.). Pe aici era odata un cunoscut drum spre Moldova, pentru negustori si pentru ostasi, pe langa marele sat al Bretcului, care duce la pasul Oituz.

Inca o increngatura, desfacuta dintr-aceasta, tinteste, in sfarsit, catre un tinut romanesc, unghiul Covasnei. Aici, in vai inguste, care se leaga cu izvoarele Bascei si sunt taiate de hotarul Romaniei, traiesc voinicii mocani oachesi care perindeaza muntii si au in casele lor de barne mai mult un adapost vremelnic. Cele mai vechi datine si superstitii dainuesc si pana acum in acest colt ferit, unde abia astazi strainul patrunde ca sa culeaga padurile (este vorba de inceputul exploatarii industriale a padurilor din Carpatii de curbura - n.n.).

Dupa Sepsi-San-Giorgiu, valea se mai tine un timp larga, purtand sate bune in subtioara dealurilor. Unde e o singura biserica deasupra caselor de barne varuite bine si acoperite uneori chiar cu tigla noua, ea poarta in varful turnului bombita calvinilor, caci secuii acestia din cele Trei Scaune sunt de "lege ungureasca". Unde vezi doua biserici, una e a satenilor nostri, dar, impreuna cu legea, ei n-au putut pastra in multe locuri, si mai ales in aceste parti, limba lor romaneasca. Pe aici romanul carturar area durerea sa intampine atatia din neamul sau care nu mai stiu romaneste nici cat trebuie pentru a spune ce spun totusi, cu mandrie, in ungureste: "Sunt roman". Preotul le face liturghia in limba strabunilor, dar predica trebuie s-o tie in acea limba pe care oamenii o pot intelege. Abia daca se afla vreunul care sa ocupe locul de cantor, sau credinciosi care sa fie in stare a spune in graiul nostru rugaciunile cele mai trebuincioase. Incercarile ce s-au facut cu scoala confesionala, pe care totusi bietii crestini sunt bucurosi s-o tie cu orice jertfa, n-au dat rezultatele cu care sa ne putem multami. Mediul strain impune in chip firesc limba straina. Pana si preotii, cand sunt nascuti in aceste parti, au accentul stricat, si unii din ei ajung iarasi a vorbi numai cu greu romaneste.

Napaditi de un numar covarsitor de coloni militari, care au fost aruncati peste sesuri si rauri pentru ca sa apere hotarul de barbarii vailor moldovene si muntene (de navalirile tatarilor - n.n.) ai nostri nu s-au putut tine in picioare (nu si-au putut pastra identitatea lingvistica, confesionala si culturala - n.n). Ei au dat navalitorilor sange scump de viteji, port si datine. Si astazi poti deosebi pe secuiul de rasa de secuiul amestecat; in alcatuirea mai fina a acestuia din urma cu fata oachesa si ochi vii recunosti insusirele neamului nostru. Pierderea in mijlocul secuimii s-a putut face cu atat mai lesne, cu cat si unii si altii traiau aceiasi viata si nu-l despartea dusmania de clasa si de indeletniciri. Secui au iubit si ajutat, in toata desavarsirea trecutului, pe Domnii nostri cei razboinici: Stefan cel Mare, Petru Rares, Mihai Viteazul, Radu Serban, impotriva ungurimii de nemesi, care voiau sa-i ingenuncheze. Ei stiau ca peste munte ai lor din Moldova duc un trai mai putin stors si primejduit. Pana si mica nobilime a secuilor, care se numea si boieri, a avut simpatii pentru noi. Contele Mikes, cel cu padurile mari, al carui nume-l aflu scris pe gramezile de cherestea din gari, a avut inaintasi care s-au amestecat prieteneste in istoria nostra.

Romanii de lege romaneasca si de limba ungureasca din mijlocul secuilor par veniti ceva mai tarziu de la Rasarit sau de la Apus, intr-un timp cand puterea romaneasca de absorbire a vecinilor scazuse intru catva (este vorba de schimbul de populatie care a avut loc, in ambele sensuri, de o parte si alta a Carpatilor si nu numai - n.n.). Dusmania dintre ei si secui e pe alocurea un fapt: ea se arata prin vorbe rele si prin tarnuieli, dat in ivirea si intarirea ei indemnul venit de sus, de la cercurile carmuitoare unguresti, are desigur rostul de capetenie (nimic nou sub soare, atunci, ca si acum - n.n.).

Cat mai este valea cea larga, se descopera Oltul inca o data, manandu-si incet unda saraca, de un luciu verde stropit de spumele framantate, sub crengile plecate ale rachitilor rupte de vant. El piere indata sub ochi, si acum valea se sapa intre paretii piezisi de munte pe care-l imbraca vesmantul de intuneric al bradului (este vorba de defileul Oltului la intrarea in Tusnad-Bai). Cand apa se vadeste iarasi in acest adanc negru, ca al muntilor Prahovei, ea scapara spuma de coltul pietrelor ca un copil aprins de manie.

In mijlocul padurii de brazi, trenul se opreste la statia galbena, cocotata sus, a Tusnadului-bai. La acestea vine vara destula lume, intre care si romani de dincoace (de muntii Carpati - n.n.). Obiceiul de a frecventa aceste "feredeie" e vechi la romani si era mai intins inainte de a se descoperi si exploata baile Slanicului. Intr-un prospect din anii 1830 al Tusnadului, pe care-l gasii in cursul acestei calatorii, se mai afla o sumedenie de nume boieresti din amandoua Principatele.

Secuimea e bogata in ape minerale. Inainte de Tusnad, am trecut prin baile din Malnas, mai noua. In vecinatatea lui Sepsi-Sant-Giorgiu sunt, intr-un fericit colt de tara din marginea padurii, in preajma dealurilor blande vilele de la Valcele sau Elopatok, care si acestea au reputatie la noi (in Regat - n.n.). Departe in sus, in Gurghie (Giurgeu - n.n.), Borsecul care e cea mai importanta statie de aer din Ardeal, primeste necontenit oaspeti romani, pe care ii ispiteste marea frumuseta a inaltimilor ce-l inconjoara din toate partile: o diligenta, totdeauna plina vara, pune in legatura Borsecul, cu partile nemtene ale Moldovei si cu capitala lor, Piatra.

Dincolo de padure e satul Tusnadului, foarte mare, cu multe acoperisuri negre si rosii sub turnul unei biserici care poarta crucea indoita. De aici incepe catolicismul, pe care l-au sprijinit prin slujba, predicatia si invatatura lor franciscani, asezati din cele mai vechi timpuri pe aceasta margine carpatina. Valea se deschide iarasi, plina de verdeata pasunilor, inviorata de lumina vesela a soarelui. De-a lungul ei se urmeaza satele marginii secuiesti, ale Csikului sau Ciucului, stranse asezari din barne si sindrila sau tigla, gata de lupta odinioara cu dusmanul de peste pasuri. La numele de Csik se adauga cate o specificare luata din numele Sfantului carora le aduce indeosebi inchinaciune in biserica: Simon, Damacus, Craiu.

Unde era din cea mai indepartata vechime o sambata a romanilor bogomili, franciscanii au facut vestita manastire a Sambetei lui Ciuc, Csik- Szereda (Sumuleu - n.n). De aici ei au trecut si in Moldova, unde au zidit la Bacau o manastire - sucursala, in care s-a salasluit si un episcop catolic. Un orasel s-a format in jurul manastirii din secuime, si carmuirea imparateasca, pretuind insemnatatea strategica a locului, a durat in veacul al XVIII-lea cazarmi mari pentru apararea granitii. (cazarmile regimentelor secuiesti de granita - n.n.). Astazi e aici o resedinta de comitat si un centrul cultural unguresc. Din valmasagul acoperisurilor mari, despartite de strade strambe, inguste si intortocheate, rasar ziduri uimitor de mari pentru functionari, catane si scolari. Biserici albe cu turnuri mari se vad ici si colo in oras si chiar pe unul din dealurile cu paduri tarcate, care stapanesc asupra-i. Franciscanii trebuie sa slujeasca in cea din fund, cu doua turnuri, si tot catolica e zidirea din marginea garii, care ar parea sa fie inchinata cultului romanesc. (din pacate Iorga, s-a inselat in aceasta privinta; nici astazi, cele cateva sute de catolici vorbitori de limba romana din municipiul Miercurea-Ciuc, nu au posibilitatea de a audia Sfanta Liturghie in limba materna - n.n.).

La Madevalva (Siculeni - n.n), lunga oprire si caratura de pachete. Satul se rasfata foarte departe in vale. Un mare monument cu vultur va fi pomenind cine stie ce isprava patriotica (este vorba de monumentul ridicat in memoria secuilor ucisi de armata austriaca, in anul 1761 pentru ca s-au opus infiintarii regimentelor secuiesti de granita - n.n ). De aici se vede departe, albind de zapada, un foarte frumos varf de munte. Calea ferata nu merge insa catre ultimele Ciucuri, catre obarsia Oltului si inaltimele de unde se rup apele spre Rasarit si Apus. Acolo ar intampina, la marele sat romanesc al Vaslabului (Voslobenilor - n.n), izvorul Muresului, care se roteste asupra unui intreg tinut de sate secuiesti pana la targusorul, cu frumoasa biserica gotica si larga piata de targ, dar si cu o romanitate instarita, care se zice Reginul sasilor, unde a fost protopop Petru Maior. Si mai departe, pana dincolo de Vasarheiul (Tg. Mures - n.n.), Murasul e in puterea secuilor, precum vecinul sau, Oltul, nu scapa de dansii decat in sasimea Brasovului.

Acel tinut murasean al secuilor, care mai au, pe langa tinutul oltean, si pe acel al Ariesului de jos, cuprinde Gurghiele. Capitala lor, Ghurghiul Sfantului Miclaus (Gheorghieni -n.n.), se ridica pe Muras intr-o lata si frumoasa vale. Tot ce se afla la Rasarit de dansa, e un castig nou al acestei monarhii rapitoare. Pana unde sunt marile sate ale Toplitelor stapanea din vechi Domnul Moldovei. Abia dupa 1760 au inceput impotriva lui plangeri ca ar fi incalcat hotarul. Cei mai puternici si mai sireti au avut dreptate, si Iosif al II-lea s-a putut lauda astfel, prin anii 1770, ca s-a adus la imparatie un tinut de stanca si uriase paduri care ar face cat doua comitate. Pana astazi se arata insa pe unde a fost granita cea veche si cinstita, si bisericutele din sate au pe sfanta masa antimise ale episcopilor de Roman. Toata grupe de sate bune, curat romanesti, care inconjoara pasul Bicazului, se stiu ca a venit la strain prin acest jaf de daunazi.

Intorcandu-ne la dreapta, linia trenului urca necontenit pana ce se atinge un platou inalt, de pe care se desfac inaltime plesuve, patate numai ici si colo cu cate o dumbrava de molizi sumbrii. Se ajunge astfel intr-o noua vale, a Trotusului, harnicul nostru rau de munte, stapanit si el de straini la izvoarele lui. Invartotorul de mori, miscatorul de ferestraie, zburdalnicul caruia ii place sa muste si sa inece, e deocamdata, in aceste inalte coclauri pustii, numai o scursura de rapa care abia umezeste in jurul sau. In locul unde el isi incearca cele dintai rataciri in lume, stanci grozave, roscate, galbene se imbulzesc la marginea drumului. De acum inainte, aceasta va fi privelistea: de-o parte rostogolirea stancilor goale sau a celor acoperite cu praf de piatra, iar de alt cele dintai sfacniri mai sigure ale rauletului de munte pe cea albie de pietris ce se umple intreaga la cate o izbucnire patimasa a lui, care se face asa de rapede, incat o data, mi se spune, a despartit o nunta, silind pe preot sa dea binecuvantarea lui pe deasupra apei furioase.

De la o vreme, in adancurile de vale se aduna casute de lemn cu inalte acoperiri cenusii. Ele se imbulzesc atat de multe, incat, in dreapta, in stanga, inainte, toata lungimea vailor e plina de ele. Vazute de aproape, aceste locuinti bine prinse, bine imprejmuite cu loabde de lemn, despartite prin cele mei netede si mai curate drumuri albe, razand prin ferestile lor marunte, infatiseaza casa romaneasca ideala.

Si iata acum ca se ivesc si locuitorii, in vesminte de dumineca, stransi insa la un loc in mai mare numar decat intr-o dumineca obisnuita. Lamurirea o avem indata. Pe drumul din mijloc vine o ceata de fetite care alearga, de femei care vin rapede, de flacai care inchid calea. Acesti oameni frumosi poarta vesmant romanesc intr-un chip cum nu se poate mai deplin si mai curat. Femeile se infasura pe cap cu broboade; peste camasa cu fluturi au cojocele fara maneci, cu cusaturi; o fota rosie le inconjoara; picioarele sunt prinse in cioareci si cizme mari. Barbatii sunt toti chiposi cu caciulile lor umflate, cu lungile sumane negre.

Acuma in urma lor soseste un sir de caruti in mers incet, de sarbatoare. In cea dintai, o fata mai bogat imbodobita sta intre tovarasele ei de varsta. E mireasa, si acesta e un lai de nunta. Pe celalt mal trect indata flacai calari, dintre care unii au inflorit urechlele cailor cu naframi rosii, care flutura in fuga. E intocmai dupa datina noastra cea veche: prietenii mirelui cheama satul la petrecere. Si satul intreg e in miscare. Oamenii s-au razimat de gardurile de lemn si privesc; femeile sunt toate in ulita; cate o fetita sau chiar o codana s-a catarat pe varful parilor ca sa vada si care sa fie vazuta mai bine. Pe dealuri, baietasii incalziti de atata larma si alergatura, si vorba, si bucurie, se insira cantand de rasuna vaile. Neaparat ca acesti oameni sunt romani.

Sunt ceangai, spune conducatorul, care se aprinde si el de placere cand vede atata frumuseta. Suntem la o statie din Ghimesuri, si o fata scoate scrisorile pe care le da evreicilor ce tin posta. O aud lamurit spunand ceva romaneste, dar, cand o intrebam in limba noastra, ea intoarce capul.

Nu esti romanca? E ceangaunca, raspund ungureste evreicele.

Iata acum si gara ungureasca a Ghimesului-hotar. De departe, ea se infatiseaza ca o urata cladire greoaie, galbena si rosie. Pe dinautru are sumedenie de sali si saloane de restaurant, ca pentru o mare capitala. Lumina nu este aprinsa nicairi. Si nici nu are de ce sa fie: in tren suntem aproape numai noi doi. In zadar vine jandarmul trufas pentru revizia pasapoartelor: n-ar fi decat al nostru, dar nici noi nu trecem granita. Trenul se duce spre Panaca, unde e ticaloasa nostra baratca de hotar, numai cu personalul si transportul de scanduri al evreilor din secuime. Resturatorul (proprietarul restaurantului garii - n.n.), un biet om slab imbracat, n-a dat de mult timp nimanui de mancare, si de bucurie se pune la vorba cu nevasta-mea, care stie ungureste.

Dar ce sunt oamenii din Ghimes?

Iata o frumoasa fata din sat care sta in gara. Ea da nestei lamuririle ce-mi trebuie, pe cand jandarmul fara lucru, da tarcoale imprejur. Tatal ei e ungur, mama romanca. Ea stie numai cateva cuvinte romanesti. In sat mai sunt romani, sunt aproape numai romani, dar cei mai multi. Cei mai multi sunt ca dansa: adica nu stiu romaneste.

Si de la proprietarul restaurantului sfatos aflu mai departe ca este biserica romaneasca, cu slujba si predica romaneasca greco-catolica, este si scoala romaneasca, cu un invatator si o invatatoare, este si un solgabirau (primar - n.n.) roman. Si totusi jumatate din sat nu mai este romanesc, iar romanii schioapata vorbind limba lor, sfanta limba de omenie a mosilor si stramosilor lor, limba care numeste semintia lor, portul lor frumos, datinile minunate pe care le-au pastrat. Si, ca sa umple paharul cu o ultima picatura de otrava:

Aici ungurii si romanii traiesc foarte bine laolata.

Dupa cate am vazut si am auzit, - cred si eu. (afirma Nicolae Iorga, si odata cu el si noi, amintindu-ne de afirmatiile asemanatoare pe care le auzim si astazi, in situatii asemanatoare, in localitatile cu romani maghiarizati -n.n.)

Dar, cetitorule cu dragoste pentru acest biet neam nenorocit al nostru (romanii din "secuime" - n.n.), pe care nu oricine vrea poate sa-l insele si sa-l prade, daca vei strabate Ardealul, Banatul si alte parti unguresti unde sunt porti de otel bine aparate in jurul fiintii nostre de neam, daca te vei inviora si imbarbata acolo cu credinta ca, oricat s-ar sili oricine, radacina nostra nu poate fi smulsa din adancimea acestui pamant care a numit pe strabunii nostri intaii- nascuti ai sai, daca vei canta "osana" la biruintele noi ale acestui mare, bun si bland popor al muncii, intelegerii si frumusetii, daca dupa aceasta vei voi sa te intorci pentru a folosi si mai mult, daca poti, romanilor din locul tau, din tara ta, din cuprinsul bratelor tale, - nu trece pe la Ghimes si Palanca!".

Note:

N. Iorga, Neamul romanesc in Ardeal si Tara Ungureasca la 1906, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 2005, coperta 4

I. Lupas, N. Iorga si romanii ardeleni, in "Ramuri", VI, nr. 18-20, mai-iulie 1911, p. 361, apud Nicolae Iorga, Neamul romanesc in Ardeal si Tara Ungureasca la 1906, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 2005, p. 7

Arhiva Centrului Eclesiastic de Documentare "Mitropolit Nicolae Colan" din Sf. Gheorghe

I. Oprisan, O carte care a inraurit istoria, in Nicolae Iorga, Neamul romanesc in Ardeal si Tara Ungureasca la 1906, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 2005, p. 14

Ibidem, p.17

Toate trei volume au aparut la Editura Presa Buna, fiind tiparite la Tipografia Vaticana: volumul I, in anul 1998 (279 de pagini, format A4), prezinta arhitectura traditionala, textilele de interior si portul popular de sarbatoare, volumul II, aparut in anul 2002 (500 de pagini, format A), prezinta obiceiurile familiale si calendaristice, iar volumul III, aparut in decembrie 2005 (624 pagini, format A4), prezinta poezia obiceiurilor traditionale, literatura populara si folclorul muzical.

vezi Ioan Lacatusu, Nicolae Iorga si romanii din secuime, in "Identitate si cultura si romanii din secuime", Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995; Petre Turlea, Limba romana, ungurii si Nicolae Iorga dupa Marea Unire, in Angvstia nr.11/2007 s.a.

Nicolae Iorga, Neamul romanesc in Ardeal si Tara Ungureasca la 1906, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 2005, pp 389-396

(material aparut in "Condeiul Ardelean", nr 18 (53), 30 noiembrie - 6 decembrie 2007 si in numerele urmatoare)