Premisele istorice ale Marii Renasteri europene

Premisele istorice ale Marii Renasteri europene

De-a lungul Evului Mediu cultura europeana inregistreaza tendinta de reintoarcere la traditiile culturale si tehnicile aplicative ale antichitatii greco-romane. Aceasta tendinta si-a gasit obiectivarea in succesiunea celor trei "renasteri": carolingiana (secolele VIII-IX); renasterea din secolul al XII-lea legata de dezvoltarea oraselor si universitatilor europene si renasterea Bizantului in timpul dinastiei Paleologilor, dupa inlaturarea dominatiei Occidentului latin asupra Constantinopolului (1204-1261). Cele trei "renasteri succesive" sunt de fapt perioade de acumulari pentru pregatirea si manifestarea amplei Renasteri europene din secolele XIV-XVI, declansata la inceput in orasele italiene. In spatiul italian stralucirea Romei antice era prezenta nu numai prin vestigiile monumentelor romane dar si a mentalitatilor de reinviere a traditiilor si valorilor antichitatii. Epoca carolingiana deschidea incepand cu secolul al VII-lea, un orizont larg acestor preocupari prin afirmarea stilului romanic in cadrul artei medievale. In Italia arta romanica cunoaste si puternice insertii ale artei bizantine, in special, in domeniul arhitecturii, sculpturii, picturii si a tehnicii mozaicului si frescei.

Odata cu dezvoltarea oraselor medievale se impune stilul gotic, ca forma de manifestare a unei culturi urbane, paralel cu stilul romanic al artei de sorginte predominant monastica. Arta gotica devine predominanta, incepand cu secolele XII-XIII, strans legata de necesitatile comunitatilor urbane de a-si inalta, pe langa maretele catedrale in stil gotic, numeroase edificii laice (palate pentru nevoile publice) si monumente de infrumusetare a localitatilor orasenesti. Cultura laica, ca produs al vietii urbane, cunoaste o puternica afirmare in coordonatele epocii Renasterii din secolele XV-XVI. Atunci se produce e regandire, dintr-o perspectiva noua, a sistemului de valori privind organizarea centralizata a statului si a societatii, in contextul integrarii omului in mediul sau natural si social, al descatusarii ratiunii umane ca expresie a dezvoltarii personalitatii creatoare.

Dezvoltarea burgheziei italiene, in special, in orasele care faceau comert cu spatiul lumii orientale (Venetia, Genova, Florenta) s-au imbogatit atat in perioada cruciadelor dar si dupa 1453 cand turcii ocupa Constantinopolul. Disparitia politica a Imperiului Bizantin a determinat, de asemenea, numerosi invatati si artisti bizantini sa-si gaseasca gazduirea necesara activitatii lor intelectual-artistice in multe orase italiene, dar si in alte orase din Europa occidentala.

*

Dupa avantul culturii si civilizatiei medievale inregistrat in secolele XII si XIII, Europa cunoaste o perioada indelungata de crize profunde, determinate de calamitati (foamete, epidemii, inundatii), de dezordini sociale provocate de razboaie, rascoale care au generat transformari structurale pe plan politic, economic, social si cultural. Aceste momente de criza, in mod obiectiv au implicat forme de reinnoiri sociale, mai ales la nivelul mentalitatilor. Consecintele acestor crize s-au repercutat la nivel social in scaderea, in procente de cca. 50% a populatiei tarilor europene la mijlocul secolului al XIV-lea, la reducerea productiei agricole la toate tipurile de cereale cultivate, inclusiv la diminuarea considerabila a activitatilor industriale (textile, minerit, constructii de nave, s.a.).

Schimburile comerciale au stagnat in marile targuri europene datorita dezechilibrelor produse pe plan economic, la care se adauga situatia monetara generata de lipsa metalelor pretioase. Scaderea populatiei si criza economica au determinat consecinte structurale la nivelul organizarii vietii social-politice, economice, culturale si a mentalitatilor. Manifestarea fenomenelor de criza din aceasta perioada a avut ca rezultat nemijlocit accentuarea eroziunii vechiului sistem feudal. Multi seniori isi scot la vanzare sau ipotecheaza mari proprietati funciare si imobiliare, ceea ce explica decaderea raporturilor feudale, in timp ce burghezia oraseneasca din Anglia si Germania manifesta interes pentru agricultura, achizitionand terenuri pe care le exploateaza in forme moderne prin utilizarea lucratorilor agricoli salariati.

Reducerea fortei economice a nobilimii feudale determina pe multi nobili sa fie dependenti de cutea regala (nobili de curte), iar altii au recurs la asa-zisele razboaie private, ca in cazul Germaniei. Criza profunda a feudalitatii din secolul al XIV-lea a avut implicatii importante de ordin social si politico-militar, prefigurand viitoarele miscari cu caracter popular si national.

Imperiul Roman de Natiune Germana intra dupa 1250 in criza determinata de lupta dintre cei trei pretendenti regali din Olanda, Anglia si Castilia care nu reusesc sa ocupe coroana imperiala. Anarhia luptelor interne genereaza faramitarea politico teritoriala a Germaniei, stopata insa de alegerea lui Rudolf IV de Habsburg pe tronul imperial (1273), dinastie aflata pe tron pentru mai bine de o jumatate de mileniu. Cu toata politica de centralizare a Habsburgilor, tendintele centrifugare se manifesta in Tarile de Jos si Elvetia, unde a luat fiinta confederatia cantoanelor elvetice (1291), a carei independenta va fi recunoscuta peste cca. doua secole. De asemenea, politica imperiului s-a consolidat relativ in raport cu primatul detinut de ierarhia ecleziastica, excluzand prin "Bula de Aur" (1356) interventia papei in alegerea imparatului, acest drept revenind celor sapte electori nominalizati. In aceasta perioada papalitatea trece printr-o lunga criza, degenerand in conflictele epuizante cu puterea laica reprezentata de imperiu.

La inceputul secolului al XIV-lea, papa Bonifaciu VIII incearca sa atenueze conflictele prin cunoscuta bula Unam Sanctam (1302) (atat puterea spirituala cat si cea temporala apartin de drept Bisericii), insa dupa moartea sa regele Frantei, Filip cel Frumos numeste papa un cardinal francez (Clement V) care transfera curia papala de la Roma la Avignon, oras ce asigura conditii optime de siguranta. Subordonarea papalitatii intereselor coroanei franceze va genera miscari eretice si reactia puterii laice din Anglia si Germania, scazand pe plan moral autoritatea Bisericii catolice. Dupa degringolada de 31 de ani prin care biserica catolica cunoaste "marea schisma" ce a determinat disensiuni interne, generand existenta simultana a doi si chiar trei papi. Aceasta situatia va favoriza teoria sustinuta de Universitatea din Paris ca si papa sa dea ascultare unui conciliu care trebuie sa se pronunte in legatura cu aspectele de reforma ale Bisericii. Desi, mai tarziu, papa Pius II proclama superioritatea pontificului asupra conciliilor, in realitate puterea politica a paplitatii s-a redus la spatiul italian, unde statul papal devine unul din principatele importante ale Italiei.

Harta politica a Europei la finele Evului mediu era dominata, pe langa Sacrul Imperiu Roman, de cele trei mari regate centralizate pe plan politic: Franta, Anglia si Spania, unde natiunile respective se realizasera ca entitati politice mai de timpuriu, comparativ cu restul natiunilor europene.

In alte spatii ale Europei, dezvoltarea rapida a manufacturilor, mai ales textile in Tarile de Jos, au asigurat prosperitatea economica si implicit autonomia oraselor din aceasta zona, care si-au cucerit prin lupte violente independenta lor fata de vechii seniori. Lipsa unei autoritati politice centrale a facut ca in Italia secolului al XIV-lea sa apara numeroase orase-stat, care si-au extins influenta pe masura cresterii puterii lor economice si culturale. La nivelul Italiei regimul politic si social era foarte complex, fiind generat de existenta diversa a oraselor libere de la republicile (Venetia, Genova) la cele dominate de monarhiile straine (habsburgica, spaniola si franceza), pana la orasele dominate de oligarhiile segnoriale. Statul pontifical continua in permanenta sa-si extinda influenta asupra intregii Italii, intarziind procesul de unificare politica a peninsulei indirect, in disputa cu monarhiile din Franta, Spania si Imperiul Habsburgic.

Miscarea de unificare politica incepe sa se cristalizeze si in Europa Centrala si Orientala prin contributia popoarelor din aceasta regiune europeana, inclusiv a poporului roman.

Tendintele politice importante ale acestei perioade erau legate de unificarea teritoriala si de centralizarea puterii aflate in opozitie radicala cu anchilozarea "Sacrului Imperiu Roman de Natiune Germana", chiar dupa ce acest imperiu a fost impartit la sfarsitul secolului al XIV-lea intre fiii lui Carol IV din dinastia de Luxemburg. Ascensiunea Imperiului incepe la mijlocul secolului al XV-lea in stransa legatura cu politica Casei de Habsburg, cand teritoriul imperiului este impartit in zece circumscriptii administrative, conduse de doi principi numiti sa asigure ordinea si pacea sociala, sa incaseze impozitele, sa recruteze soldati. Cu toata aceasta birocratie administrativa, structura statala era fragila si n-a asigurat imperiului unitatea necesara organizarii centralizate pe plan politic. Prin politica matrimoniala Austria devine mostenitoarea regilor catolici, iar odata cu viitorul rege Carol Quintul, cel mai mare suveran al Europei, "Sacrul Imperiu de Natiune Germana" se transforma intr-un conglomerat eterogen de state si provincii, asemanator cu configuratia celeilalte parti europene intrata sub dominatia otomanilor.

Dezideratul unificarii teritoriale devine realitate in cadrul celor trei mari monarhii europene: Franta, Anglia si Spania. Franta iesita victorioasa din Razboiul de o suta de ani cu Anglia va deveni un model de organizare statala pe baza unei unitati morale a poporului in jurul monarhului. Sub domnia lui Francisc I monarhia franceza devine un stat centralizat, administrat eficient cu o puternica armata capabila sa se opuna habsburgilor si spaniolilor, elogiata de Machiavelli in dorinta lui de unificare politica a Italiei.

Regatul Angliei, desi nu realizare complet unificarea teritoriala /Scotia, Tara Galilor si Irlanda ramasesera in afara regatului), dupa Razboiul de o suta de ani si dupa Razboiul celor doua Roze, a iesit intarita sub aspectul structurii social-politice si economice, inclusiv al trezirii constiintei nationale. Anglia se inscrie in evolutia generala spre realizarea unei monarhii independente si absolute, care va slabi puterea nobilimii, in conditiile asigurarii unei administratii eficiente, a unei flote puternice capabile sa dezvolte un comert si trafic maritim intens. Absolutismul monarhic englez din timpul Elisabetei I cunoaste dupa 1603 inceputul luptei dintre absolutism si principiile liberalismului englez care deschid drumul modernismului societatii engleze in cadrul viitoarei monarhii constitutionale.

In cazul Spaniei procesul de unificare se realizeaza la sfarsitul secolului al XV-lea prin momentul crucial reprezentat de casatoria Isabelei, regina Castiliei cu principele Ferdinand rege al Aragonului (1469), fiind, initial o unificare personala, deoarece fiecare regat isi pastra legile proprii. Unificarea teritoriala a Spaniei se continua pe plan economic, politic, social si sub raportul ideologiei religioase, mai ales in timpul lui Carol Quintul cand monarhia spaniola atinge apogeul, avand si sprijinul Bisericii catolice din intreaga Europa.

O situatie deosebita cunoaste Italia unde tendinta nu mergea in directia unificarii teritoriale si politice, ci aceasta viza concentrarea fortelor in jurul a cinci entitati reprezentate de regatul Napoli, ducatul Milano, senioria Florenta si republica Venetia, la care se adaugau principatele militare si celelalte seniorii a oraselor-state conduse de condotierii de profesie. Principalul obstacol in calea unificarii Italiei l-a constituit politica statului pontifical de interventie in viata micilor state italiene, de a le angrena in jocul marilor puteri europene.

In Italia factorii politici responsabili si particularitatile valorilor moral-politice ale poporului italian au divizat teritoriul in unitati politice dominate de hegemonia habsburgilor si francezilor. Idealul de unificare politica a Italiei nu s-a infaptuit datorita luptelor politice si rivalitatilor economice in jocul carora supravietuia cel mai puternic si abil, utilizand o gama larga de mijloace, inclusiv asasinatele politice. Cezar Borgia este omul politic ce a intruchipat cerintele acelei epoci tenebroase, chiar daca multi nu l-au agreat, el reprezenta pentru teoreticianul florentin Nicolo Machiavelli modelul politic adecvat necesitatilor societatii italiene din secolul al XV-lea. In acest sens renasterea italiana nu poate fi limitata numai la cadrele activitatii culturale, ci ea a incorporat intrinsec si valori social-politice complexe care mai tarziu vor germina roditor in directia unificarii politice a natiunii italiene.

La sfarsitul Evului Mediu afirmarea statelor nationale s-a constituit intr-un proces ce s-a desfasurat paralel si in opozitie cu pretentiile universaliste, fie sub egida unificatoare si integratoare a papalitatii, fie sun egida Imperiului, pretentii limitate de viitoarea Reforma religioasa de la inceputul secolului al XVI-lea. Doctrinarii politici ai Renasterii vor anihila tendintele imperialiste inclusiv in politica Germaniei, sustinand respectul deosebirilor nationale si al unificarii popoarelor inrudite din Europa. Tendintele imperialiste au fost contracarate de sistemul de coalitii si aliante devenite in evolutia politica a Europei un sistem de echilibrare a fortelor la nivel continental.

Marile descoperiri geografice din secolul al XV-lea, culminand in 1492 cu descoperirea Americii, evidentia componenta economica puternica a renasterii, care dupa suita cruciadelor, scotea la iveala noi factori de ordin politic, cultural, de individualitati geniale, titanice cum au fost calificate de istorie. Descoperirea Americii a marcat suprematia civilizatiei europene, a dovedit adevarul promovat de spiritul renascentist de a manifesta incredere in capacitatea creatoare si in virtutea individualitatii umane.