Populatia Daciei romane

Populatia Daciei romane

Desi problema enuntata a generat aprige si interminabile discutii, nu exista inca un studiu temeinic care sa aiba in vedere toate categoriile de izvoare (narative, epigrafice, arheologice). Problemele in disputa privesc pe de o parte continuitatea populatiei autohtone, pe de alta insasi posibilitatea romanizarii Daciei in cei circa 165 de ani de existenta a provinciei. Fara a mai face istoricul problemei, propunem sa ne oprim direct asupra izvoarelor care fac referire la situatia demografica a Daciei indata dupa cucerire.

Primele izvoare care ne retin atentia au la baza o informatie din Getica, opera medicului Criton (acesta a insotit pe Traian in Dacia; opera lui s-a pierdut, doar cateva informatii fiind transmise indirect, prin diferite scrieri de mai tarziu). Astfel, Ioannes Lydus (sec. VI: autorul unei lucrari, De magistratibus II 28) afirma: Dupa ce a cucerit-o pentru prima oara [este vorba de Dacia] si l-a invins pe Decebal, conducatorul getilor, puternicul Traian a adus romanilor cinci milioane de livre de aur, o cantitate dubla de argint, in afara de cupe si lucruri de pret depasind orice pretuire, apoi turme si arme si peste cinci sute de mii de barbati cat se poate de potriviti pentru lupta, impreuna cu armele lor, asa cum a afirmat Criton, care a luat parte la razboi"; aceste cifre au fost insa considerate exagerate de istoricii moderni. Cealalta sursa reprezinta niste scolii la Icaromenipos de Lucian (intocmite de patriarhul Arethas din Caesarea; inceputul sec. X): Getii, un neam barbar si puternic - care s-a ridicat impotriva romanilor si i-a umilit pana la platirea tributului, mai tarziu, cand aveau rege pe Decebal - a fost pana intr-atata zdrobit de Traian, incat tot neamul ajunsese la vreo patruzeci de barbati (tò pan qno eœ tessarkonta peristênai ndra), dupa cum povesteste Criton in Getice".

Alte informatii antice tarzii au se pare la baza acelasi izvor (Criton). Ne referim mai intai la scrierea imparatului Iulianus (Apostata), Caesares (2), care ne transmite discursul" imaginar rostit de imparatul Traian in fata zeilor: Eu, Jupiter si zeilor, dupa ce am luat conducerea imperiului amortit si descompus din cauza tiraniei care dainuise mult la noi in tara si din cauza silniciei getilor, singur am cutezat sa merg impotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru si am nimicit neamul getilor (kaì tò Getn qno Tceilon), care au fost mai puternici decat oricare din oamenii care au trait candva, si aceasta nu numai datorita tariei trupului, dar si pentru ca ii convinsese sa fie astfel slavitul lor Zamolxis". Cum se stie insa, o serie de izvoare din sec. IV (incepand cu episcopul Eusebius din Caesarea) confunda constant pe goti cu getii; astfel, afirmatia pusa in gura lui Traian ( am nimicit neamul getilor") reflecta mai degraba propaganda in jurul problemei gotice, preocuparea de a anihila primejdia reprezentata de acest popor (intre altele si in legatura cu victoriile impotriva gotilor ale imparatilor din dinastia constantiniana). Cea mai importanta stire o intalnim insa la Eutropius (Breviarium ab Urbe condita VIII 6,2); scriind despre imparatul Hadrian, Eutropius afirma: el a rechemat armatele din AssyriaA incercat sa faca acelasi lucru si in Dacia, dar l-au oprit de la aceasta prietenii sai, ca nu cumva sa fie dati pe mana barbarilor o multime de cetateni romani; deoarece Traian, dupa cucerirea Daciei, adusese multimi nesfarsite de oameni din toata lumea romana pentru a popula orasele si a cultiva ogoarele; caci Dacia fusese secatuita de barbati in urma indelungatului razboi al lui Decebal" (Defuncto Traiano, Aelius Hadrianus creatus est princepset de Assyriarevocavit exercitusIdem de Dacia facere conatum amici deterruerunt, ne multi cives Romani barbaris traderentur: propterea quod Traianus, victa Dacia, ex toto Orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat ad agros et urbes colendas; Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta).

Asadar, izvoarele citate (toate din epoca tarzie a imperiului) afirma ca Dacia fusese grav afectata din punct de vedere demografic; nu este cazul sa ne hazardam in speculatii de ordin filologic. Cum am vazut, toate aceste izvoare au la baza o stire preluata de la Criton; in calitatea sa de medic al imparatului, l-a insotit pretutindeni in cursul razboiului, constatand cu ochii lui, la incheierea razboiului: cetati cucerite si fumegand, prazi bogate, prizonieri nenumarati (unii vor fi vanduti ca sclavi; altii, cei mai inraiti, ajungand gladiatori la Roma), floarea tineretului Daciei inrolata in trupele auxiliare (precum ala I Ulpia Dacorum, cohors I Ulpia Dacorum; dar si altele, necunoscute noua); fara indoiala ca la aparitia trupelor romane, satele se pustiau, locuitorii luand calea codrilor ori fugind in afara teritoriului anexat. Criton a consemnat asadar situatia de moment, din zona apropiata operatiunilor militare (indeosebi in Transilvania), pe care a cunoscut-o direct in vara anului 106. Este curios totusi ca izvoarele nu fac referire (nici cele citate, nici altele), in problema situatiei demografice a Daciei indata dupa cucerire, la cealalta scriere contemporana cu evenimentele, comentariile De bello Dacico ale imparatului Traian (pastrate pana in epoca tarzie, dovada ca le citeaza in sec. VI gramaticul Priscianus); probabil ca aceasta scriere, pe un ton riguros si sobru, nu continea amanunte care sa satisfaca gustul de senzational precum scrierile unor autori de genul celor citati mai sus.

Cum subliniam mai sus, pierderile de vieti umane (barbati) in razboaiele dacice au fost desigur considerabile, dar nu intr-atat incat sa compromita progresul demografic, economic si social al provinciei abia create. Indata ce orice rezistenta a invinsilor a devenit zadarnica, linistea a revenit in Dacia si cu ea binefacerile pacii romane. Multi din cei refugiati peste hotare revin treptat acasa; de la Cassius Dio (LXXII 3,3) aflam astfel despre un numar de 12 000 daci marginasi care cer imparatului Commodus sa se aseze in Dacia. Este semnificativ ca majoritatea asezarilor din Dacia poarta nume autohtone, ceea ce nu s-ar explica daca ar fi luat fiinta pe un loc gol; chiar capitala provinciei pastreaza in numele sau pe cel al resedintei regilor daci (desi se aflau la o distanta apreciabila intre ele): colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Faptul ca in anii 117-118, cand sarmatii (atat iazigii din campia pannonica, cat si fratii lor roxolani de la rasarit de Dacia) au fost in conflict cu Roma, autohtonii daci au ramas totusi linistiti, a determinat fara indoiala grija si atentia acordata Daciei de imparatul Hadrian (reorganizarea administrativa si dezvoltarea sistemului militar-defensiv, crearea primelor municipii). Noua atitudine a imparatului se reflecta si in emisiunile monetare (pe aversul acestora, Dacia personificata poarta vexillum si sabia incovoiata), simbolizand astfel contributia populatiei autohtone la apararea Imperiului; astfel, multi daci intra in legiunile si trupele auxiliare romane, fiind trimisi, conform sistemului dislocarii unitatilor militare, pe alte frontiere ale Imperiului (v. mai departe).

S-a obiectat ca dacii nu sunt prezenti in inscriptiile provinciei; ei nu lipsesc totusi cu desavarsire, chiar daca ar fi sa citam doar pe Iulius Daciscus de la Drobeta sau pe Decebalus Luci (filius), de la Germisara. Obiectia mentionata trebuie insa revizuita in functie de cercetarile actuale asupra onomasticii traco-dacice. Cum bine se stie, geto-dacii faceau parte din marele neam al tracilor; antroponimia traca, destul de bogata si variata, prezinta in general uniformitate in intreg spatiul carpato-balcanic; fara a se tine seama de aceasta realitate, cele circa 60 de nume trace" atestate de inscriptiile Daciei romane au fost atribuite de invatatii moderni aproape in exclusivitate colonistilor veniti de la sud de Dunare. I. I. Russu a introdus insa in circuitul lingvistic modern denumirea, mai nuantata si corespunzand mai bine realitatilor etnice din acest spatiu geografic, de nume traco-moeso-dacice"; se poate sustine, fara teama de a gresi, ca din lotul de asemenea nume atestate de inscriptiile Daciei, cel putin o parte apartin localnicilor geto-daci. In sprijinul acestei afirmatii vine, indirect, si faptul ca aceste nume nu sunt niciodata asociate cu inchinari catre divinitati trace. Ele nu apartin nici militarilor din cele trei auxilia de traci stationate in Dacia (cohortele II Flavia Bessorum, I Thracum sagittariorum si VI Thracum).

Numeroase informatii ne dau inscriptiile despre prezenta dacilor in unitatile militare romane, stationate in diferite colturi ale Imperiului. Cele mai importante stiri privesc unitatile auxiliare de daci: astfel, pe timpul lui Traian s-au creat ala I Ulpia Dacorum (stabilita in Cappadocia) si cohors I Ulpia Dacorum (in Syria); din timpul lui Hadrian dateaza cohors I Aelia Dacorum (stabilita in Britannia); se mai cunosc cohortele II Aurelia Dacorum (in Pannonia Superior) si II Augusta Dacorum milliaria equitata (in Pannonia Inferior), precum si o cohors Gemina Dacorum milliaria (pe timpul lui Gordian III, in Moesia Inferior). Alti daci sunt atestati facand serviciul militar in legiuni: astfel, pe timpul lui Hadrian, de la Napoca si din teritoriul sau se fac recrutari pentru legiunea III Augusta, al carei sediu era la Lambaesis (in Numidia); mai mentionam prezenta unui interprex Dacorum in legiunea I Adiutrix Antoniniana (inceputul sec. III) de la Brigetio (Pannonia Superior), provenit desigur dintre dacii din provincia noastra, pentru a servi ca translator in raporturile cu dacii liberi (de la nord si est de Pannonia). Interesante sunt stirile despre prezenta dacilor la Roma in cohortele pretoriene; ei isi indica originea dupa numele provinciei de unde vin (natus provincia Dacia, horiundus ex provincia Dacia) sau dupa orasul-capitala a teritoriului din care au fost recrutati (Apulum, Dierna, Drobeta, Malva, Napoca, Sarmizegetusa); dar altii afirma deschis ca sunt de neam dac: natione Dacus. Alte inscriptii de la Roma mentioneaza militari recrutati din Dacia pentru garda imperiala calare (equites singulares Augusti); cei mai multi dintre ei afirma ca sunt natione Dacus; semnificativ este ca intr-o inscriptie dedicata imparatului Septimius Severus de cativa calareti din garda, apare un Silvinius Decibalus. De asemenea, nu mai putin de zece diplome militare, publicate in ultimii ani, releva prezenta unor daci in trupele auxiliare din diferite provincii; ei fusesera "lasati la vatra" in anii 121 (dintr-o provincie necunoscuta), 127 (Britannia, Germania Inferior), 144 (Mauretania Tingitana), 152 (Germania Inferior), 153 (Germania Superior, Mauretania Tingitana), 178 (trei diplome din Britannia). Aceste informatii ni se par prea clare pentru a mai fi puse la indoiala; caci raportarea la etnicul dacic nu si-ar fi avut rostul in cazul ca neamul dacilor ar fi fost exterminat (cum afirma Iulian Apostatul). Departe de a fi fost secatuita de barbati" (Eutropius), Dacia furniza, precum se vede, recruti armatei romane si la inceputul secolului al III-lea.

Totodata, si in plus fata de primele trei surse citate, Eutropius (VIII 6,2) ne informeaza ca imparatul Traian a adus de pe cuprinsul imperiului multimi nesfarsite de oameni ad agros et urbes colendas; amploarea colonizarii este explicata de acest autor tarziu prin faptul ca Dacia era depopulata. In realitate, colonizarea se explica in primul rand prin nevoia de brate de munca suplimentare, in conditiile unei valorificari superioare a bogatiilor noii provincii. Cassius Dio (LXVIII 14,4) noteaza doar: In felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor si Traian stabili in ea orase de colonisti". Intr-adevar, ogoarele colonistilor se aflau la inceput cu precadere in teritoriile oraselor (mai tarziu si pe langa alte asezari din campie grupate in organizatii distincte, de genul acelui territorium Suc(idavense

Dar o parte din solul provincial a fost atribuit trupelor, de unde acestea isi asigurau subzistenta; de altfel, chiar scenele finale ale Columnei lui Traian (CLIV-CLV) prezinta un grup de daci escortati de soldati romani, probabil pentru a-i reaseza in teritoriile castrelor ca forta de munca aservita. Este semnificativ a sublinia, in acelasi context, ca in zona dintre Olt si limes transalutanus, care a servit ca teritoriu al trupelor auxiliare, nu s-a ridicat totusi nici o asezare romana mai importanta. De altfel, prezenta dacilor in preajma trupelor este sustinuta si prin descoperirea in interiorul castrelor a o serie de produse de ceramica autohtona. Alta parte a solului provinciei a apartinut domeniului imperial: atat locurile in care s-au exploatat bogatii ale subsolului (unde s-au adus din alte parti specialisti in minerit), cat si cele destinate pasunatului vitelor (in special in zonele montane, strabatute de pastorii daci).

Contrar afirmatiei lui Cassius Dio (de fapt, transmisa de Zonaras), in Dacia s-a intemeiat un singur oras prin colonizare efectiva: Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; eventual si Malva (localizare nesigura). In rest, s-a procedat la atribuirea (adsignatio) de pamant din solul provincial (devenit ager publicus) unor grupuri de colonisti - cetateni romani sau chiar peregrini (precum acel T. Aurelius Afer Delmata, princeps adsignatus ex municipio Splono). Ei intemeiaza o serie de asezari, multe cu nume dacice, care cu timpul vor urca la treapta de orase. In afara capitalei provinciei, primele nuclee de cetateni s-au asezat se pare la Napoca si Drobeta, care au promovat la inceputul domniei lui Hadrian la rangul de municipii. Romanizarea facuse progrese rapide, imparatul Hadrian fiind sfatuit de prieteni sa renunte la gandul de a parasi Dacia, ca nu cumva prea multi cetateni romani sa cada in mana barbarilor".

Originea colonistilor se poate uneori stabili dupa inscriptii. O statistica arata ca din cele circa 2950 de nume cunoscute, circa 74 % sunt romane, la acestea adaugandu-se un lot mai mic de nume grecesti (14 %), precum si de alta origine (celtice, traco-dacice, siro-semite, egiptene, nord-africane); si mai sugestiva este repartizarea lingvistica a inscriptiilor, din care majoritatea covarsitoare sunt latine, un numar extrem de redus (sub 40) fiind grecesti si doar cateva siro-palmireniene. Trebuie tinut seama si de faptul ca inscriptiile se refera cu precadere la locuitorii oraselor (aproape in exclusivitate colonisti: oraseni iubitori de fast si eternizare epigrafica", dupa caracterizarea sugestiva a lui V. Parvan) si militari (in serviciu activ sau veterani).

In unele cazuri, inscriptiile ne informeaza despre originea (provenienta) colonistilor. Din pacate, suntem aproape total lipsiti de informatii cu privire la colonistii veniti din Italia sau din provinciile occidentale, vechi romanizate; cei cunoscuti din acele parti sunt aproape fara exceptie militari in serviciu activ (ofiteri) sau veterani. Totusi, contrar unei pareri mai vechi, cercetarile au aratat ca in Dacia au sosit colonisti chiar si din Italia (precum Cominii sau Vareni de la Sarmizegetusa); floarea municipiilor Daciei vor primi cu timpul demnitatea ecvestra, detinand importante magistraturi in orasele provinciei. Nu detinem insa pana in prezent vreo atestare privitoare la personaje originare din Dacia care ar fi patruns in ordinul senatorial.

Destul de sarace sunt informatiile epigrafice privitoare la colonistii originari din provinciile dunarene; un numar important sunt de origine illirica, unii adusi ca specialisti minieri (Pirustae, Baridustae, Maniates, Sardeates; vezi mai departe). Trebuie subliniat de asemenea ca cercetarile au contribuit la identificarea unor comunitati de colonisti din aceste provincii; se pot cita astfel necropolele tumulare de incineratie de la Casolt (jud. Sibiu) si Calbor (jud. Brasov) apartinand unor colonisti norico-pannonici, ori cele de la Zlatna si Ighiu (jud. Alba) ale unor colonisti dalmatini.

Cel mai bine informati suntem, totusi, asupra celor veniti din provinciile orientale.

Astfel, din Asia Mica s-au asezat in Dacia grupuri de Asiani (la Napoca), Galatae (la Napoca, Germisara si Alburnus Maior) si Ponto-Bithyni (la Apulum); faptul ca se autodenumesc dupa numele oficial al provinciilor de unde provin arata ca au fost adusi in grupuri si stabiliti oficial in diferite locuri ale provinciei. Altii sunt atestati individual, putand fi identificati dupa divinitatile lor nationale": Cybele-Meter Troklimene (din Phrygia), Iupiter Optimus Maximus Erusenus (din Erisa din Caria), Iupiter Optimus Maximus Cimistenius (din Bithynia), Iupiter Optimus Maximus Tavianus (din Tavium din Galatia), Zeus Narenos (din Nara din Galatia), Zeus Sardendenos sau Sarnendenos, Zeus Sittakomicos, Aesculapius Pergamenius, Glyco (din Abonoteichos, in Paphlagonia) etc.; fie dupa locul de origine: Amasia si Sebastopolis din Pont, Aspendus din Pamphylia, Epiphania din Cilicia, Tavium din Galatia etc.; uneori originea este redata prin formulari mai generale: domo Asiae, quam generavit Pergamos, cives Bithyni; in sfarsit, dupa factura numelor - unele etno-geografice (Ionicus, Galatus, Pergamenianus), altele orientale (asianice: bithyniene, thraco-frigiene, iraniene) (Affia, Arzakes, Farnax, Menofilius). De remarcat ca majoritatea persoanelor venite din Asia Mica sunt atestate in Dacia Superioara, regiune cu un grad mai inalt de urbanizare si cu o viata economica (in special comerciala) mai intensa. Ei se grupeaza adeseori in colegii de caracter etnic, ceea ce arata ca se considerau in minoritate, dorind totodata prin acest gen de exclusivism sa-si pastreze individualitatea si eventual privilegiile.

Deosebit de reprezentativi din punct de vedere epigrafic sunt cei veniti din Syria. La Apulum si Sarmizegetusa, cunoastem niste Suri negotiatores. Sirienii (barbati si femei) sunt atestati si individual; cei mai multi provin din formatiunile auxiliare (sirieni, palmirenieni, iturei) si sunt foarte tenaci in conservarea si raspandirea unor divinitati proprii (siriene si palmireniene). Numele siro-palmireniene reprezinta lotul cel mai bogat de nume orientale din Dacia.

Nu este deloc sigur ca ar proveni din Egipt purtatorii unor nume derivate de la divinitati egiptene, precum Arphocras (de la Harpocrates) ori Sarapio; astfel, din inscriptia funerara a unei tinere, Isidora ( darul zeitei Isis"), aflam ca era domo Asiae, deci originara din provincia Asia. Se cunosc de asemenea unele antroponime afro-semitice (punice) (Birsus, Iarsaces, Sattara, Satrius) sau cognomina indicand o provenienta nord-africana (Afer, Afra, Maurus, Maurina); unele persoane provin din formatiunile auxiliare recrutate din Africa de nord.

Cei mai multi dintre acesti veniti de peste mari si tari poarta nume de factura romana, chiar daca adesea cel de-al treilea element indica o origine neromana. Este semnificativ ca dintre detinatorii de tria nomina, cei mai multi poarta ca nomen gentile pe cele de Ulpius, Aelius si Aurelius, apartinand in majoritatea cazurilor imparatilor din dinastia Antoninilor (Aurelii pot fi numiti si dupa M. Aurelius Antoninus - Caracalla, care a acordat, in 212, prin Constitutio Antoniniana, dreptul de cetatenie majoritatii locuitorilor Imperiului). Ar fi important ca un studiu al numelor din inscriptii sa faca o distinctie intre cetateni si peregrini; asemenea departajare ne-ar da totodata o imagine mai exacta despre intensitatea procesului de romanizare.

Cum subliniam mai sus, colonistii locuiau cu precadere in orase, unde ii atesta numeroase inscriptii. In zonele cu grad de urbanizare mai scazut, numarul inscriptiilor referitoare la populatia cvila este destul de redus; situatia nu se datoreaza numai lipsei (raritatii) materialului de scris dur (litic), deoarece in alte parti dorinta de a scrie se manifesta adesea prin alte forme ale epigrafiei minore (inscriptii pe tegule, grafiti ceramici). Explicatia acestei lipse de preocupare este probabil legata de prezenta cu precadere in zonele rurale (in general, cele mai indepartate de centrele importante de civilizatie romana) a populatiei autohtone (al doilea element demografic, ca valoare numerica, al provinciei).

Expunerea de pana aici a avut ca scop sa readuca in memorie datele izvoarelor scrise - cele mai multe aceleasi, discutate de peste un secol si adesea rastalmacite de istoricii mai vechi si mai noi. Adevarat este ca buna parte dintre ele se preteaza la interpretari echivoce. In schimb, exista o categorie de izvoare - cele arheologice -, infinit mai bogate ca informatie in ceea ce priveste supravietuirea populatiei autohtone si mai semnificative pentru problema continuitatii dacilor si a convietuirii (simbiozei) daco-romane. Este un tablou destul de complex, rezultat al investigatiilor arheologice deopotriva in asezarile urbane, in castrele romane si in asezarile rurale ale provinciei. Criteriul general adoptat pentru identificarea pe cale arheologica a dacilor in epoca provinciei il constituie persistenta unor elemente de cultura materiala si spirituala din vremea Daciei libere; el prezinta insa, totodata, dezavantajul de a ne lipsi de posibilitatea de a recunoaste existenta unor comunitati de origine dacica in plin proces de romanizare.

Statisticile intocmite de arheologi consemneaza pe teritoriul provinciei circa 300 de asezari rurale - ceea ce ne da o imagine, fie si aproximativa, a situatiei demografice a Daciei romane. Investigarea lumii satelor - mult mai conservatoare, atat in ceea ce priveste pe autohtoni, cat si pe colonisti - prezinta un interes deosebit pentru problema simbiozei (sumbosi = convietuire") daco-romane; tocmai intelegerea acestui fenomen comporta cele mai multe dificultati, deoarece continuitatea autohtonilor a fost cu prisosinta demonstrata de descoperirile arheologice. In cele ce urmeaza, vom urmari repartitia descoperirilor care reflecta aceste relatii reciproce; este evident insa ca nu va fi o enumerare a tuturor descoperirilor privind continuitatea dacica in epoca romana.

Se cunosc numeroase asezari rurale din epoca romana in care apar asociate elemente de civilizatie (in special ceramica) romana cu cele dacice. Se pot cita, la sud de munti: Amarasti, Apele Vii, Castranova, Carcea- Viaduct" (com. Cosoveni), Leu si Locusteni (jud. Dolj); Ocnita (Ocnele Mari) (jud. Valcea); Sacelu (jud. Gorj); Stoenesti si Dobrun (jud. Olt), iar in Transilvania: Boarta, Casolt, Curciu (com. Darlos), Laslea, Ocna Sibiului, Rosia, Rusi, Sacadate, Slimnic, Sura Mica (jud. Sibiu); Cenade, Ciumbrud (Aiud), Ciunga (Ocna Mures), Micoslaca, Noslac, Obreja, Radesti, Sebes si Spalnaca (jud. Alba); Feldioara, Gligoresti, Sava, Sic (jud. Cluj); Cipau, Cristesti, Gogan, Lechinta de Mures, Sf. Gheorghe (com. Iernut) (jud. Mures); Filias, Medisoru Mare, Mugeni (jud. Harghita); Rasnov si Vulcan (jud. Brasov). Aproape ca nu exista vreo asezare dacica pura, in care sa nu fi aparut materiale romane. Este o dovada clara a convietuirii elementului autohton cu colonistii, fie ca traiesc in cadrul aceleiasi comunitati rurale, fie separat - dar imprumutand reciproc elemente de cultura materiala. Deocamdata, cel mai evident este imprumutul din partea autohtonilor, prin insusirea unor produse de serie" (ceramica, produse de folosinta personala etc.).

Dacii apar mai conservatori" (in realitate, din motive economice: cei mai saraci ori comunitatile izolate trebuind sa se multumeaca doar cu ceramica locala, lucrata cu mana) in perpetuarea ritului funerar de traditie autohtona (incineratia cu variantele ei de ritual). Totusi si aici isi fac loc elemente de civilizatie (ceramica romana alaturi de cea dacica, fibule, uneori sticlarie etc.; avem in vedere cercetarile efectuate la Locusteni, Obreja, Soporu de Campie, Spalnaca etc.) si chiar de traditie romana ( obolul lui Charon", inexistent la geto-daci in perioada de dinainte de cucerirea romana). Demna de mentionat este o statistica a repartizarii materialului ceramic din necropola de la Obreja; olaria romana rosie este prezenta in 38 de morminte, cea romana cenusie de calitate superioara in 7, cea cenusie-negricioasa (zgrunturoasa) in 120, in timp ce olaria dacica modelata grosolan si avand ornamente caracteristice (butoni, brauri crestate sau alveolare etc.) s-a descoperit numai in 12 morminte.

De deosebit interes este si faptul ca materiale arheologice de factura dacica au aparut in numeroase castre si in asezarile civile care s-au dezvoltat pe langa ele; pana acum se cunosc peste 20 de castre de trupe auxiliare de pe cuprinsul Daciei in care s-a descoperit olarie de factura dacica: Slaveni (jud. Olt), Sambotin si Stolniceni (jud. Valcea), Bumbesti si Catune (jud. Gorj), Drobeta (Turnu Severin), Pojejena, Varadia si Mehadia (jud. Caras-Severin), Orastioara de Sus si Micia (Vetel) (jud. Hunedoara), Bologa si Gilau (jud. Cluj), Buciumi (jud. Salaj), Orheiul Bistritei (jud. Bistrita-Nasaud), Brancovenesti si Sarateni (jud. Mures), Bretcu, Comalau si Olteni (jud. Covasna), Rasnov (jud. Brasov). Avem si in aceste cazuri dovezi materiale directe, legate de prezenta autohtonilor sub romani" (D. Protase), dar si a unei simbioze clare intre trupa stationata in castru si comunitatea dacica din imprejurimi. Din punct de vedere al conditiei sociale, fara indoiala ca raportul era dezavantajos pentru autohtoni. Arheologic, este greu a intrevedea numai din aceasta situatie beneficiul pentru daci al raporturilor cu romanii; se subliniaza astfel imitarea unor recipiente romane de catre olarii daci, dar se cunosc destule cazuri cand olarii romani au preluat unele motive de ornament tipic dacice (de exemplu braul alveolar, pe care l-au aplicat pe vase romane provinciale).

Asemenea produse au ajuns in castre fie cu ocazia lucrarilor de fortificatii, fie prin folosirea unor produse ale bastinasilor locuind in apropiere (in teritoriul militar) de catre soldatii romani; este posibil sa fi ajuns si prin recrutii daci incorporati in diferite unitati auxiliare; in sfarsit, se pot explica prin prezenta in asezarile civile de pe langa castre a unor elemente autohtone (in special femei dace casatorite cu soldati sau veterani).

Dacii sunt recunoscuti - prin aflarea aceleiasi fosile directoare: ceramica - si in cadrul unor ferme (villae rusticae) de pe teritoriul provinciei, cum ar fi cele de la Aiud si Rahau (jud. Alba), Deva, Cincis si Manerau (jud. Hunedoara), Chinteni si Badeni (jud. Cluj). Dar, fara indoiala, cei mai multi continuau sa traiasca in comunitatile lor rurale, raspandite uniform pe intreg cuprinsul provinciei.

Din pacate, gradul foarte inalt sau absolut de perisabilitate al majoritatii materialelor arheologice nu ne permite a urmari mai in amanunt raporturile reciproce intre autohtoni si colonistii veniti din diferite parti ale Imperiului. Suntem redusi astfel aproape in exclusivitate la analiza materialului arheologic de uz curent (indeosebi ceramica) si a unor elemente de viata spirituala (rituri funerare). In stadiul de fata al cercetarii, ar fi important a urmari cum elementul autohton intra in contact cu cultura materiala a cuceritorului, dar si in ce masura viata sa cotidiana este stimulata de progresul net introdus de statul roman in raport cu perioada anterioara. Suntem de parere ca descoperirile arheologice, desi nu pot raspunde multumitor la toate intrebarile, sunt totusi elocvente pentru existenta unui dialog intre cuceritori si cuceriti.