Etnopsihologia si discursul istoric: teoretizari germane si initiative romanesti

Etnopsihologia si discursul istoric: teoretizari germane si initiative romanesti

Conceptul Vlkerpsychologie[1] a aparut la jumatatea secolului XIX ca un raspuns, in cadrul modelului liberal, la criza liberalismului si a stiintelor sociale. Din 1860 si pana aproape spre sfarsitul secolului, domeniul a fost asociat cu antropologia de factura neoliberala, cel putin prin faptul ca impartaseau aceleasi baze teoretice. Prin anii '90 legatura cu neoliberalismul s-a rupt, iar adeptii etnopsihologiei au incercat sa dezvolte alternative la un model in care nu mai credeau efectiv. Incepand cu mijlocul secolului XIX, ea a fost privita ca o disciplina autonoma a stiintelor umaniste. Etnopsihologia nu mai exista astazi ca stiinta. Nu a primit niciodata recunoasterea deplina ca disciplina independenta in afara tarilor vorbitoare de limba germana. Ea era mai mult un studiu comparativ asupra insusirilor mentale specifice diferitelor popoare, cu o aprofundare particulara in privinta unor astfel de caracteristici. Ceea ce astazi ar fi considerat ca apartinand mai mult antropologiei, in veacul XIX a fost privita ca o stiinta complementara disciplinei in plina afirmare, psihologia experimentala. Astfel de legaturi pot aparea ciudate in prezent, insa ele erau perfect normale pentru Wilhelm Wundt, unul dintre "parintii" psihologiei experimentale si principalul practician al domeniului. Psihologia experimentala era, pe atunci, o forma a psihologiei empirice, iar etnopsihologia era, in esenta, psihologie empirica, fara experimente de laborator. Etnopsihologia poate fi perceputa ca o stiinta culturala, mai ales din perspectiva relatiei sale cu traditia disciplinelor liberal-sociale . Originile ei trebuie cautate mai departe de secolul XIX. Istoricii veacului au plusat constant pe factorul psihologic, dar accentul se deplaseaza acum tot mai mult dinspre eroi sau elite, spre multimile mari cu un rol decisiv. Popoarele se exprimau, pe atunci, intr-o epoca de regenerare a spiritului national, iar energiile colective se subsumau definirii geniului propriu. Natiunea oferea tematica discursului de moment, nu doar ca infaptuire politica ci, mai ales, culturala. In mediul german, acest tip de discurs a fost vehiculat incepand cu Herder si Johann Gottlieb Fichte, autorul celebrelor Cuvantari catre natiunea germana , urmati de Wilhelm von Humboldt sau Hegel. Mai curand filosofi decat istorici, ei pregateau terenul pentru ancheta etnopsihologica in cercetarea istorica. In sistemul filosofic gandit de Hegel, Vlkerpsychologie conducea spre punctul de vedere conform caruia istoria umanitatii ar trebui inteleasa ca un proces imanent si logic al spiritului universal. Spiritul propriu poporului arata, in viziunea lui Hegel, reliefarea celui universal si a diferitelor stadii ale dezvoltarii istorice. Pozitivistii englezi si francezi au avut propria lor perceptie asupra etnopsihologiei. Conform teoriilor lui Auguste Comte, psihologia putea fi numai sociala, iar John Stuart Mill identifica trei stiinte ale spiritului, intre care includea si psihologia . Insusi Leopold Ranke a facut deseori referire la concepte ca spiritul poporului (Volkgeist), cultura nationala sau stat national. S-a referit la viata unei natiuni perceputa ca "evolutia spirituala a unui popor" din perspectiva propriei continuitati. El a intuit exact ce insemna forta acestora si, in egala masura, a acordat credit realizarilor statului national, mai ales dupa esecul revolutiei de la 1848 . Unul dintre fondatorii etnopsihologiei ca stiinta a fost Theodor Waitz. El si-a sprijinit demersul pe imposibilitatea maselor de a actiona rational si de a sustine aparitia unei societati liberale. Deranjat de aparenta incapacitate a metodelor educationale curente de a forma cetateni ai unui stat liberal rational, Waitz a decis sa sondeze factorii psihologiei umane care determinau astfel de circumstante. Aceasta l-a indreptatit sa considere ca diferentele mentale si comportamentale ale indivizilor erau in directa relatie cu grupurile din care ei faceau parte. A ajuns la concluzia ca era absolut necesara o incercare de a stabili empiric, prin studii comparative caracteristicile psihicului uman, in concordanta cu diferitele culturi existente in lume. El a dorit sa identifice aspectele universal valabile pentru viata psihica umana, in general, si ceea ce era conditionat istoric si cultural, in special. Numai atunci ar fi devenit posibila crearea unui sistem educational, ce se vroia viabil scopului liberal. Waitz a fost considerat unul dintre putinii ganditori care au intuit legaturile subtile ce ar fi trebuit sa se stabileasca intre psihologie si etnologia comparata. Mai cunoscut decat Waitz, Adolf Bastian (1826-1905) a fost considerat intemeietorul etnologiei in Germania. Sustinator fervent al teoretizarilor etnopsihologice, el considera ca psihologia ar fi trebuit sa ghideze, aproape exclusiv, toate studiile sociale si culturale . Cercetarile lui au fost continuate de catre alti doi ganditori germani, care au avut o contributie decisiva la dezvoltarea etnopsihologiei ca stiinta autonoma. Mai intai Moritz Lazarus, cel care s-a nascut la 15 septembrie 1824 in cosmopolitul orasel Filehne, din regiunea Posen. Interesul pentru etnopsihologie a fost pus pe seama copilariei petrecute in Filehne, un microcosmos etnic si confesional, unde catolicii erau la fel numerosi ca si protestantii sau adeptii cultului mozaic. Situatia era similara si in plan etnic. In mica asezare traiau evrei din Polonia, Ungaria si Galitia, alaturi de germani . Lazarus a fost familiarizat cu operele lui Hans Schleiermacher si Herder. A fost fascinat de existenta unei posibile relatii intre gandirea hegeliana si cea herbartiana, fiind un adept convins al sistemului de gandire propus de Herbart. In planul demersului etnopsihologic, Lazarus (dupa cum obisnuia sa semneze) a dorit sa identifice elementele originale cu care fiecare popor a contribuit la zestrea umanitatii . Moritz (de fapt Moses) Lazarus a iesit in evidenta, incepand din 1851, cu un program indraznet al unei noi stiinte etnopsihologice, pe care ar fi dorit sa o slujeasca, cu mijloacele psihologiei herbartiene . In urma cercetarilor, el a observat unele caracteristici ale popoarelor, pe care nu le considera a fi determinate de factorii climatici. Noul demers era in mod direct relationat cu realitatile vietii poporului. Legile care guvernau spiritul acestuia puteau fi intuite tocmai din cercetarea unor astfel de aspecte. Totul era interpretat dintr-o perspectiva organicista, in sensul de intreg, gandit nu ca suma a partilor componente, ci ca un rezultat al unor legaturi interne. Plasand discursul stiintific intr-un registru superior, asemenea afinitati spirituale confereau indivizilor sentimentul apartenentei la un anumit grup etnic. Intre actiunile lor psihice domnea o concordanta si o armonie care conduceau la crearea unei entitati unice ale carei elemente erau legate in mod organic unele de altele. Lazarus a definit etnopsihologia ca fiind totalitatea spiritelor indivizilor, ce confera un anumit specific spiritului poporului . Limba vorbita, intregul tezaur de reprezentari, notiuni si concepte constituiau, in viziunea ganditorului german, cele mai importante elemente ale vietii spirituale care erau comune natiunii. El considera spiritul drept "rezultatul comun al societatii omenesti" . Gradual, discursul lui Lazarus s-a deplasat dinspre etnopsihologie spre un nou concept de cultura moderna, identificat, pe atunci, in stiinta culturii. Incepand cu 1860, noul demers a fost interpretat fie ca o istorie timpurie a sociologiei ori ca o teorie a spiritului obiectiv, intemeiat pe o traditie culturala proprie. Alaturi de istoria culturii, care se revendica programatic ea insasi ca o stiinta a culturii, noul discurs constituia o prima revolta impotriva istorismului si o incercare de eliberare a stiintelor spiritului de sub autoritatea acestuia . Rezultatul imediat a constat in faptul ca interesul eruditului s-a reorientat de la individ, la popor si, in final, la intreaga umanitate. Ganditorul german considera ca nu individul, vazut ca reprezentare a unicitatii, ar putea defini ceea ce el numea "eroii spiritului". Ei erau expresia spiritului national, cel mai profund simbol al sufletului unui popor si al intregii umanitati . Perceput de catre Lazarus ca o comprimare obiectiva a culturii, fenomenul a devenit, ceva mai tarziu, o tema centrala a filosofiei culturii . Interesul sau pentru etnopsihologie a fost impartasit si de Chajim (Heymann, Heinemann sau Heinrich) Steinthal. El s-a nascut pe 16 mai 1823 in micul oras Grbzig (Anhalt), intr-o familie de negustori evrei. Incepand din 1843 a frecventat cursurilor facultatilor de teologie, drept si filosofie ale Universitatii din Berlin. A fost atras de studiul comparat lingvisticii si a frecventat cursurile unor filologi celebri, intre care F. Bopp si A. Bck. A studiat sanscrita cu egiptologul K. R. Lepsius, iar W. Grimm l-a initiat in tainele descifrarii scrierii hieroglifice. Istoricul literar A. Huber i-a deschis noi orizonturi dinspre poezia spaniola veche, renumitul profesor Cybulski i-a predat primele notiuni de slava veche. A studiat limbile chineza, turca, mandarina, tibetana si japoneza cu orientalistul si sinologul W. Schott Persisch, iar cu profesorul M. G. Schwartze, notiuni de gramatica a limbii copte. O atentie deosebita a acordat operei lui Wilhelm von Humboldt, care analiza deosebirile dintre diversele structuri lingvistice si influentele lor supra dezvoltarii spirituale a omenirii (ber die Verschiedenheit des menschlichen Sprachbaues und ihre Einfluss auf die geistige Entwickelung des Menschengeschlechts). Insista asupra faptului ca Humboldt a perceput istoria ca o evolutie generala a spiritului in contextul dezvoltarii lingvistice . Si-a canalizat cercetarile spre o abordare comparata a vechilor graiuri si evolutiilor lor actuale (in cazul celor care mai erau inca vorbite). Steinthal a insistat asupra legaturii dintre gramatica si logica, stiinte care, in viziunea lui, alcatuiau un intreg. Noua conceptie aducea demersul lingvistic pe taramul psihologiei. Limba vorbita devenea subiect al abordarilor psihologice, ca atribut identitar al unui popor. Ea insemna numai o parte a intregului complex de manifestari ale vietii unui popor si ale spiritului veacului. Abordarea filologica putea oferi detalii privind dezvoltarea ei istorica in diferitele epoci si a manifestarilor vietii spirituale a natiunii . A exprimat opinii pertinente referitoare la originea si esenta graiurilor omenirii. Cercetarea lingvistica reprezenta, in viziunea lui, un important moment al anchetei etnopsihologice . In a doua jumatate a veacului XIX, Wilhelm Wundt (1832-1920), care dezvolta "o teorie metodica mai veche a unui Lazarus si Steinthal" , a fost considerat aproape in unanimitate intemeietorul psihologiei moderne. A inceput sa studieze fenomenul psihologic, din perspectiva analizarii perceptiilor, sub indrumarea lui Hermann von Helmholtz. Demersul sau etnopsihologic se baza pe principiul ca mintea ar fi cea care reconstruieste realitatea. In politica, Wundt a gasit o posibilitate de a intelege o importanta parte a constiintei umane. In viziunea lui, acesta era chintesenta unui complex de interactiuni ale unor indivizi, care la un nivel mai inalt depasea sfera individualului atingand-o pe cea a universalului. El si-a creat o reputatie internationala prin coordonarea unor experimente privind perceptia. Ca si antecesorul lui, Theodor Waitz, el clasifica fenomenele mintii individului in doua grupe distincte. Accentul cadea pe acele elemente care studiau relatiile dintre senzatii si sentimente, masurabile prin controversata metoda a introspectiei. Wundt a incercat sa inteleaga procesele mentale complexe printr-o analiza amanuntita a evolutiei unor fenomene psihice elementare. In planul abordarilor etnopsihologice, el identifica deosebirile punctuale care defineau creatiile spirituale ale unor anumite grupuri etnice dar si coordonatele generale, considerate destul de asemanatoare de catre ganditorul german. Sufletul poporului (Volkseele) gasea o forma de manifestare in elementele "cruciale" ale culturii, limba, mitul si moravurile. Limba vorbita oglindea lumea reprezentarilor umane, mitul dadea continut acestora, iar moravurile cuprindeau toate orientarile fundamentale ale vointei umane, care treceau peste aspectele individuale si se impuneau ca norme universal valabile . Consecvent determinismului sau cultural, Wundt prezenta cele patru stagii care marcau dezvoltarea culturala, de la omul primitiv pana la individul perioadei moderne. Cunoasterea, din perspectiva stadiilor culturale, nu putea fi o activitate individuala, ci mai degraba, una colectiva . El considera ca nu marile personalitati ar fi "purtatorii istoriei", ci comunitatile umane care, departe de a fi o simpla insumare a unor indivizi, reprezentau unitatea si interactiunea acestor indivizi. A insistat pentru abordarea psihologiei ca stiinta autonoma, in concordanta cu cele mai stricte standarde. In aceiasi masura nu a respins ideea ca acest domeniu (al stiintelor psihologice, in general) ar putea fi studiat ca ramura a filosofiei. In studiile sale privind psihologia popoarelor, Wundt gandea propriul sau sistem filosofic, care reprezenta o alternativa la filosofia valorilor, promovata de catre H. Rickert si W. Dilthey. Conceptele fundamentale ale etnopsihologiei deveneau spiritului poporului (Volkgeist) si sufletul poporului (Volkseele) . A fost unul dintre cei care, in anul 1860, au contribuit efectiv la editarea publicatiei "Zeitschrift fr Vlkerpsychologie", alaturi de M. Lazarus si H. Steinthal . Preocupat de abordarea psihologica a fost si Heinrich Rickert. Fara a se inscrie intre cei care au promovat discursul etnopsihologic, istoricul german a meditat asupra unor posibile legaturi intre istorie si psihologie. El gresea atunci cand identifica in particularismul gandirii istorice calea prin care mintea istoricului, una fatalmente apropiata prezentului, percepea procesul prin care spiritul a ajuns sa existe prin transformarea mentala din trecut. Eroarea provenea din faptul ca el considera ca valoarea faptelor istorice nu poate fi limitata de trecut. Rickert a vazut in istorie o "afacere" a spiritului, a personalitatii umane, legata in special de Eu-l psihic sau sufletesc , iar singurul lucru care ii permitea istoricului sa se ocupe cu reconstituirea acestui trecut era faptul ca el insusi reprezenta un spirit si o personalitate. Nu intamplator, Rickert gasea un al doilea sens al cuvantului Geist, mai apropiat de ceea ce noi intelegem prin psihic . Concepte precum "realitate psihofizica" sau "acte psihice" ale intelegerii, ca parte componenta a mentalului , au devenit un laitmotiv al operei lui Rickert, referitoare la metoda istorica. Wilhelm Windelband recomanda, in acelasi spirit, ca literaturii sa-i fie acordat un interes deosebit, deoarece ea ar reprezenta acel "produs cultural" care definea viata unui popor . Wilhelm Dilthey si-a dedicat cea mai mare parte a vietii sale intelectuale misiunii de integrare a elementelor stiintifice si subiective, considerate componente inevitabile si aparent contradictorii ale istoriografiei moderne. Acest principiu este prezent in toate operele sale istorico-filosofice, devenite clasice.

Karl Lamprecht a fost influentat de teoretizarile din domeniul psihologiei. Devenit cel mai cunoscut istoric al culturii de la sfarsitul secolului XIX, el a fost repede dezamagit de discursul istoric clasic oferit, in perioada studiilor sale berlineze, de scoala prusiana. A preferat sa plece la Leipzig, in anul 1877, unde a studiat cu economistul Roscher, psihologia cu profesorul Wundt, si istoria sub indrumarea lui Georg Voigt. Principalul scop al lui Lamprecht, in ultimele decenii ale secolului, a fost acela de a prezenta o istorie generala a poporului german, care sa incorporeze toate aspectele dezvoltarii sale sociale si culturale, de-a lungul timpului, intr-un cadru ce ar fi permis o abordare comparativa cu alte popoare ale lumii[29]. Potrivit lui Lamprecht, cel mai important aspect al istoriei omenesti si al vietii umane nu trebuia inteles in termenii individualului ci, mai degraba, in termenii celei mai largi entitati colective. A acceptat ideea ca oamenii impart capacitatile mentale de baza si modurile de percepere, fara care ar fi fost dificil sa se proclame legi sociale universale. Era de acord cu profesorul Wundt asupra constatarii ca formele culturale derivate de gandire si comportament ramaneau diferite la popoare diferite. Asemeni multor altor eruditi ai timpului, Lamprecht dorea sa inlocuiasca modelul clasic al individual-rationalului cu unitatile colective definite in termenii culturii. El argumenta ca notiunea de autonomie individuala, stand deoparte de restul societatii si servind drept criteriu pentru a judeca fenomenele sociale, era ea insasi un produs istoric, aparut in Occident, in perioada medievala, care a supravietuit pana in perioada moderna. A asociat lumea Evului Mediu cu etica traditionala colectiva, in timp ce in lumea moderna, individualul devenea diferit de societate si formele sale particulare de ratiune deveneau un model universal valabil. Teoriile clasice ale stiintelor sociale riscau sa transforme in parametri universali si ceea ce era creatia particularismului cultural. Entitatile colective erau cele ce determinau anumite comportamente individuale si ofereau subiecte de meditatie istoricilor. Toate dadeau sens afirmatiilor conform carora Lamprecht a preluat esentialul de la Wundt, sub forma ideii de dispozitie psihologica (Seelenleben). Din perspectiva istoricului german, istoria fiecarui popor se dezvolta printr-o serie de epoci, iar fiecare dintre ele era caracterizata de o dispozitie psihologica particulara care ofera informatii despre cultura sa, gandirea si actiunile oamenilor in acel timp . Finalitatea demersului s-a concretizat in faptul ca Lamprecht a adoptat solutia lui Wundt la problema explicarii relatiei dintre individual si mediu, indiferent de natura sa sociala sau psihica . In viziunea lamprechtiana, obiectul propriu studiilor istorice devenea experienta umana .

Noua perspectiva etnopsihologica a atras, prin imensul sau potential, si atentia carturarilor romani. In prima jumatate a secolului XIX, Mihail Kogalniceanu, fara a-l putea considera un adept al etnopsihologiei, isi inchipuia poporul in ipostaza de "izvor" al tuturor miscarilor si ispravilor, fara de care "stapanitorii n-ar fi nimica" . "Spiritul poporului" nu putea sa existe in absenta "constiintei unei nationalitati comune" . Reprezentand o preocupare germana, etnopsihologia i-a atras mai ales pe cei familiarizati cu operele lui Herder, Fichte, Humboldt, Savigny sau Ranke. Titu Maiorescu a fost unul dintre cei au intuit exact potentialul noului discurs istoriografic german. Inca din perioada studiilor tineretii, el s-a aflat in contact cu teoriile psihologiei herbartiene, ale carei principii nu a ezitat sa le expuna discipolilor sai. Criticul junimist a acordat o atentie deosebita acelor elemente care definesc identitatea unui popor si a militat ca ele sa fie pastrate intacte (limba vorbita, traditia folclorica, sistemul legislativ) . Apropiindu-se mult de formatia intelectuala a criticului iesean, ea oferea noi perspective cercetarii istorice si dorea sa se afirme ca o disciplina autonoma. A aflat de principiile promovate de fondatorii noii "discipline" din paginile publicatiei "Zeitschrift fr Vlkerpsychologie und Sprachwissenschaft", iar pe Moritz Lazarus a avut ocazia sa-l cunoasca chiar personal. Memoriile eruditului german ofera o interesanta prezentare a lui Titu Maiorescu, originar din Bucuresti, "ministru si presedinte al Camerei, un liberal, profesor de filosofie, care stapaneste admirabil limba germana". Rezultatul preocuparilor sale in domeniu s-a tradus in publicarea unei carti de proportii reduse dar "bine scrisa", care purta titlul Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form" . Aceasta lucrare se evidentia prin faptul ca valorifica discursul etnopsihologic, inca din anul 1860, la scurt timp de la editarea primei publicatii germane de specialitate . Fin observator al societatii in care a trait, Maiorescu avea sa descopere calitati nebanuite ale poporului roman, cel care "cu aparenta lui nepasare", s-a dovedit, in momente grele, a fi patruns de "un adanc simtamant omenesc si patriotic" . Un popor capabil de "dovezi de buna cugetare" si "buna simtire" era, in viziunea criticului junimist, "un popor de viitor", capabil sa se organizeze singur si sa-si aleaga conducatorii potriviti .

A. D. Xenopol ramane istoricul roman care a explorat cel mai temeinic sugestiile etnopsihologiei. In cazul lui, atractia spre etnopsihologie era rezultatul firesc al prelegerilor audiate la Berlin si al indrumarilor maioresciene, mentorul Junimii fiind el insusi fascinat de deschiderile domeniului. Inca din perioada studiilor iesene, el a cunoscut teoretizarile lui Titu Maiorescu si sistemul de gandire herbartian. Cunostintele astfel dobandite i-au facilitat apropierea de perspectiva etnopsihologica propusa de M. Lazarus si H. Steinthal. A fost atras de noua directie si a dorit sa familiarizeze si publicul din tara cu noile teorii. In acest scop, ii comunica lui Iacob Negruzzi intentia sa de a traduce cateva studii publicate de cei doi in "Zeitschrift fr Vlkerpsychologie", traducerile urmand sa apara in paginile "Convorbirilor"[40]. Viziunea istoricilor germani, care punea la baza cunoasterii istorice psihologia si presupunea o buna cunoastere a "sufletului poporului", l-a fascinat pe tanarul studios. Valorificand teoriile mai vechi ale filosofilor romantici, care cautau legitimari istorice in ceea ce ei numeau spiritul poporului, etnopsihologia relua si aprofunda aceste sugestii, tinzand ea insasi la statutul de disciplina autonoma. In spiritul noii discipline, Xenopol considera ca sufletul, "spiritul poporului", "formele manifestarii lui", desi deosebite de cele ale individului, exista numai in sufletul individului si trebuie deci sa fie supuse legilor ce-l domina . Intr-unul din primele sale articole considera, evident valorificand noua perspectiva, ca psihologia popoarelor e baza istoriei stiintifice, adica legile dupa care se dezvolta si influenteaza unele asupra altora formele de activitate ale spiritului popoarelor sau ale omenirii in genere . Afirmatiile lui erau folosite ca argumente in polemica initiata cu istoricul englez H. T. Buckle. A combatut determinismul geografic al ultimului, care considera ca istoria nu reprezenta altceva decat rezultatul influentelor naturii asupra omului. Xenopol concluziona ca pot exista legi ale spiritului si legi ale naturii, care influenteaza spiritul. Dominarea naturii de catre om devenea, in viziunea lui, "masura insasi a civilizatiei", iar faptele indivizilor erau in mod organic legate de atmosfera morala si intelectuala, definita si ea in sintagma "spiritul veacului" . Istoricul de la Iasi intelegea sa abordeze istoria si dintr-o perspectiva etnopsihologica, sistematizandu-i teoria si principiile in conformitate cu importanta factorului psihologic si uneori sprijinindu-se pe teoretizarile lui Lazarus si Steinthal. A folosit studiile ultimului despre anumite caracteristici lingvistice si poezia populara, concretizate intr-o brosura intitulata Das Epos, publicata in paginile celebrei reviste editate la Berlin . Preocupari sistematice in domeniu au aparut odata cu publicarea Studiilor asupra starii noastre actuale, acolo unde accentul se deplasa in directia valorizarii spiritului public si a mentalitatilor din perspectiva istorica. El constata ca romanii se aflau, in perioada moderna, intr-o situatie similara cu cea popoarelor Europei apusene in perioada Renasterii, marcata de redescoperirea valorilor Antichitatii clasice. Pentru a se putea dezvolta totusi independent, Xenopol vedea necesara o adaptare la realitatile romanesti a valorilor civilizatiei occidentale . Alaturi de alte studii, Cultura nationala (1868) si Istoria civilizatiunii (1869), aceste scrieri timpurii anuntau interesul nedisimulat pentru etnopsihologie al istoricului iesean. In cel de-al doilea studiu citat, Xenopol demonstra ca dezvoltarea unui popor lua forme particulare, ce reflectau specificul sau national, concretizat intr-un intreg sistem de reprezentari spirituale. Istoria trebuia sa ofere exemple care sa inalte spiritul spre "gandiri nobile" si, in egala masura, sa induca "constiinta micimii individului in curgerea timpului si tesatura imprejurarilor" . El a inceput prin a defini cultura nationala si istoria civilizatiilor in spirit etnopsihologic, pentru a se ocupa ulterior de raportul dintre psihologie si istorie. Interesul pentru psihologie a fost determinat de nevoia de a surprinde "in toata plinatatea sa concretul social", care se exprima, in conceptia xenopoliana, prin conceptul de lege naturala psihologica. Acest concept nu pare sa fi fost altceva decat natura general umana, despre care vorbeau rationalistii moderni. Istoria se poate sprijini pe psihologie doar daca aceasta o ajuta sa inteleaga "elementul diferential" , concret, al evenimentelor sociale, in care se regaseste tocmai caracterul lor istoric. Psihologia era chemata sa descifreze structura sufleteasca particulara a celor care fac istoria . Istoria, in viziunea lui Xenopol, avea menirea nu de a studia individul, ci omenirea sau "despartiturile ei naturale popoarele" . Etnopsihologia a reprezentat o tema de interes in intreaga opera xenopoliana. Studiile ganditorilor germani Lazarus si Steinthal au fost valorificate de catre istoricul iesean si in monumentala carte Teoria istoriei. Abordand controversata problema a faptelor de succesiune si a celor de repetitie, Xenopol a amintit de teoriile celor doi eruditi, referitoare la diferentele dintre natura si spirit . Viziunea lor, conform careia creatiile spiritului s-ar fi aflat intr-o permanenta succesiune si evolutie, era foarte apropiata de perspectiva xenopoliana a seriilor istorice. Istoricul iesean s-a raportat constant la etnopsihologie, mai ales ca referirile la rasa, caracter national sau etapele dezvoltarii unui popor deveneau probleme distincte in opera lui. Discursul istoric xenopolian se completa in chip fericit cu elemente care apartineau mai degraba psihologiei. In viziunea renumitului istoric fiecare popor poseda un fond organic si psihic "inalterabil", care, in cazul individualitatilor, este cu mult mai putin pronuntat si, doar in mod exceptional, pot fi intalniti indivizi inzestrati cu un caracter originar "constant si imuabil". Majoritatea oamenilor dispuneau de un caracter "neutru", "maleabil", determinat, de cele mai multe ori, de cursul evenimentelor. Exceptie faceau doar personalitatile istorice al caror caracter, "fiind opera timpului", se schimba o data cu acesta. Nimic mai firesc pentru cauza complexitatii unor asemenea caractere. Xenopol considera ca o viata mai scurta permitea dezvaluirea unei parti minore din profilul psihic al unui individ, in timp ce un trai indelungat presupunea descoperirea unui profil cu mult mai complex. Caracterul istoric (adica format de timp) al individului, la fel ca si cel al poporului, devenea produsul reactiei pe care o provocau evenimentele asupra fiintei psihice si organice in cauza; consecinta dezvoltarii. In afara cazurilor exceptionale, la sfarsitul vietii sale individul nu mai reprezenta ceea ce fusese la inceput . In deplin acord cu Lazarus si Steinthal, Xenopol constata ca evolutiile istorice ale unui popor nu erau determinate de anumite conditii de mediu, ci de spiritul care definea natiunea . Dezvoltarea psihica nu se limita doar la rasa si caracter national, elemente considerate suficiente de cei mai multi istorici ai perioadei pentru a defini un popor. Xenopol identifica un al treilea factor determinant sub forma continuitatii intelectuale. Actiunea acestui factor contribuia decisiv la pastrarea vechilor achizitii intelectuale ale unei natiuni in fata inovatiilor . Influenta unor personalitati ale culturii a fost decisiva pentru schimbarea caracterului tuturor manifestarilor intelectuale. In Germania, in viziunea xenopoliana, asemenea transformari au fost determinate de Fichte, Schelling si Hegel, iar in Franta de spiritul lui Montesquieu, Voltaire si Rousseau . Istoricul de la Iasi a acordat o atentie deosebita spiritului uman si evolutiei lui in timp, ajungand la concluzia ca transformarile spiritului nu presupuneau suprapunerea unor forme mai noi peste altele mai vechi, ci mai degraba integrarea acestora in zestrea deja existenta. Vazut drept un "ultim produs" caruia evolutia Universului i-a dat nastere, spiritul uman s-a aflat intr-o permanenta evolutie, prin care a ajuns sa domine materia . Acelasi spirit uman, "marea sursa generatoare a istoriei" , era guvernat de legi psihologice, carora Xenopol le acorda o atentie deosebita. Considerand istoria drept dezvoltarea spiritului uman, Xenopol gasea firesc sa o aseze in "relatii intime" cu psihologia. Conceptia era asemanatoare cu ideile profesate de catre Karl Lamprecht, dar, spre deosebire de istoricul german, Xenopol se referea la spiritul si nu la sufletul uman. Ultimul isi gasea cai de manifestare prin doua functii esentiale, cea fiziologica si intelectuala. Prima dintre ele nu se putea situa in domeniul psihologiei, deoarece doar manifestarile spiritului constituiau obiectul sau predilect de studiu. In plus, istoricul iesean avansa ipoteza ca nici denumirea de psihologie nu reflecta intru totul problematica cercetata. Termenul cel mai potrivit cu obiectul de studiu era cel de noologie, acceptiunea greceasca a stiintei spiritului . Desi legile psihologice erau considerate un factor fara de care istoria "nu ar putea fi conceputa", totusi ele nu constituiau istoria in sine. Diferenta provenea din faptul ca psihologia se ocupa cu studiul legilor generale care guvernau activitatea spiritului, in timp ce istoria prezenta fenomenele intelectuale succesive, relevate de aceste legi . Legile psihologice actioneaza permanent in istorie, insa actiunea lor reprezinta doar niste coordonate, care se mentin permanent constante, dar care nu favorizeaza dezvoltarea sub nici o forma. Xenopol identifica unele legi specifice psihologiei multimilor si altele care guvernau psihologia individuala . Psihologia nu se limita doar la "studiul abstract al legilor" care guverneaza "activitatea spiritului". Ea se ocupa si de prezentarea structurilor mentale specifice fiecarui individ. Mentalul colectiv al grupurilor umane sau al indivizilor ce constituie aceste grupuri, prin care actioneaza legile de dezvoltare, constituie o parte integranta a istoriei. Ea nu ar putea fi inteleasa daca nu se iau in considerare elementele psihologice . Contextul care contribuia la dezvoltarea istorica presupunea, in conceptia xenopoliana, analizarea actiunii ideilor asupra caracterului popoarelor si a indivizilor. Din aceasta perspectiva, psihologia ar avea un rol important in explicarea faptelor individuale care contribuie decisiv la dezvoltarea istorica. Ele vor fi intotdeauna altele noi, irepetabile, constituind un "element diferential", care le confera un caracter istoric. Nu la fel de important era rolul legilor psihologice in istorie, deoarece ele ar fi prezentat adevaruri care se repeta mereu, iar istoria avea menirea de descoperi doar elementele care se schimba mereu . Tot in planul abordarilor psihologice s-a plasat si polemica intretinuta cu W. Dilthey. Acesta din urma considera istoria o stiinta a concretului uman, care trebuie sa se sprijine pe psihologie, ce pune in centrul sau actul trairii, intuitia. El identifica unele notiuni (intuitie, scop, finalitate) drept specifice sferei umanului, iar istoricii erau indemnati sa opereze cu actiunile fiintei umane si rezultatele acestora. Aparent, Xenopol respinge aceasta teorie si considera ratiunea drept principalul mijloc de cunoastere in domeniul istoriei, desi Dilthey se raporteaza deseori la spirit, inteles insa cu sensul de ratiune (minte), dupa termenul englez mind . Aflarea legilor dezvoltarii implica observarea interioara a sufletului si analiza psihologica a faptelor. Pentru a trasa o directie coerenta cercetarii istorice romanesti, Xenopol recomanda publicarea unei psihologii de respiratie herbatiana, care sa se completeze, in mod fericit, cu studiile lui Lazarus si Steinthal .

Desi Ioan Slavici s-a consacrat in domeniul literaturii, totusi el a avut o contributie decisiva la evolutia scrisului istoric romanesc. Preocuparile sale de istorie au fost determinate mai degraba de o anumita atmosfera care definea Ardealul celei de-a doua jumatati a veacului XIX, unde istoria inca mai slujea unor justificari identitare. Mai mult decat oricand, ea era chemata sa confere legitimitate drepturilor romanilor ardeleni si miscarii de emancipare nationala. Ioan Slavici, ca mai toti transilvanenii care doreau sa-si continue studiile, s-a orientat spre Universitatea din Viena si mai apoi spre cea din Berlin. Acest lucru nu a facut decat confere o perspectiva mai ampla asupra cercetarii istorice, care includea si sugestiile venite din mediul stiintific german. A fost profund si iremediabil cucerit de noua tendinta care propunea abordarea dintr-o perspectiva etnopsihologica. In spiritul noilor teorii, el a dorit sa prezinte deosebirile caracteriologice dintre popoarele roman si maghiar. Fara a avea studii de specialitate, Slavici a perceput ca fiind necesare studiile de istorie, in contextul realitatilor politice transilvanene. El compara, in studiile sale, cele mai multe publicate in paginile "Convorbirilor", elementele care defineau identitatea unui popor, adica, aspectele legate de folclor, traditii si obiceiuri[64]. In acest context, afirma despre romani ca ei reprezentau un popor "abia plamadit si inca nu definitiv format" . De aceea intuia un pericol serios nu din partea maghiarilor, cum lesne s-ar fi crezut, ci in influentele exercitate de un popor puternic cum se infatisa cel german, care, "nefiind el oprit", impiedica "formarea definitiva si purcederea spre o dezvoltare proprie a romanilor" . In acelasi sens, el constata ca membrii unei natiuni nu sunt omogeni decat in fata altei natiuni, acasa sunt eterogeni intre ei . Literatul transilvanean identifica o serie intreaga de calitati personale si "aplecari psihologice" care, in afara de datini, limba, religie si cutuma, disting caracteristicile unui popor . Pentru exemplificare, el invoca "amabilitatea francezului", "fantezia italianului", "seriozitatea germanului", "siretenia slavului" sau "melancolia romanului" .

Apartinand aceleiasi generatii de carturari, Mihai Eminescu a fost un alt literat atras de nenumaratele sugestii pe care le oferea cercetarea istoriei. El a intuit necesitatea studiului etnopsihologiei, chiar inainte de a cunoaste teoretizarile lui Lazarus sau Steinthal. Inca din adolescenta manifestase o dorinta puternica de a cunoaste spiritualitatea profunda a poporului roman. Peregrinarile prin tara si investigarea traditiilor folclorice l-au apropiat de ceea ce ganditorii germani au denumit spiritul poporului (Volkgeist) . Ele i-au permis sa cunoasca creatiile spiritualitatii romanesti, valorificate mai tarziu in operele sale. In perioada studiilor sale berlineze nu putea ramane strain de disputele asupra metodei istorice si a valorificat din plin sugestiile etnopsihologiei. Corespondenta cu Iacob Negruzzi il demasca pe atentul observator al societatii germane, aflata pe atunci in pragul unui iminent razboi cu Franta. Atributele folosite nu erau cu nimic exagerate, ci reflectau starea generala de spirit premergatoare acestui conflict . In egala masura, Eminescu a fost fascinat de creatiile romantismului german . In spiritul acestuia, a acordat o atentie deosebita studiilor de istorie, mai ales ca istoriografia germana propunea perspective mai mult decat generoase. Veritabil romantic tarziu, el a fost atras de studiul perioadei medievale, considerata drept varsta de aur a popoarelor. El a imbratisat principiile scolii de la Heidelberg, cu ai sai ilustri reprezentanti Georg Friedrich Creuzer, Joseph Grres sau fratii Grimm . Predilectia pentru folclor, mitologie si istorie nationala era de natura intuitiva, dar slujita cu mijloace empirice. Perspectiva se oglindea mai bine in spiritul poetului si ii ingaduia sa se inalte mai sus, acolo unde aspirase intotdeauna. Eminescu a trait istoria "cu vocatie ancestrala", asemenea unui destin . Departe de a fi o stiinta arida, la Eminescu, istoria era conceputa drept "drama a pamantului", "drama a oamenilor" si ramanea mai mereu analizata dintr-o perspectiva multipla, a filosofului, a ganditorului politic, a economistului, a juristului, nu in ultimul rand, a poetului . De aceea, Eminescu face insistent referire la "viata unui popor" , privita ca un intreg, amintind, in mod evident, de rankeanul das Ganze , in care generatiile se succed unele altora. La fel, atunci cand aminteste de marea sarbatoare de la Putna, se simte indreptatit sa afirme ca a fost cuprinsa "in sufletul poporului romanesc" . Acest spirit al poporului reprezenta elementul definitoriu pentru un neam. Era la fel de important ca si "simtul sau istoric", simtul sau de "dezvoltare continuitiva si organica" . Cu toate acestea, nu a scris istorie in sensul propriu al cuvantului. Mai curand, a incercat sa se identifice cu fiecare moment de rezonanta pentru istoria nationala. A cautat mereu in istorie modelul (Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, etc) pe care sa-l raporteze la prezentul decazut . Istoria nationala devenea rezultatul unei simbioze organice intre individualitatea pe care o reprezinta poporul si intamplarile timpului. Poporul, rasa, pamantul sau legaturile de sange sunt parametrii evolutiei, fundamentul fiecarei natiuni. Istoria oferea exemplele identitare ("seriosul german", "cavalerescul polon", "melancolicul rus" ) necesare raportarii la prezent. George Panu si-a legat numele de activitatea societatii iesene Junimea. Fara a studia in vreuna din universitatile germane, dar la curent cu noile teorii vehiculate in mediul istoriografic, prin intermediul lui Maiorescu sau Xenopol, el considera ca "limba, institutiile, obiceiurile sunt cele trei forme din afara ale vietii unui popor". Ele erau imaginea "curata si neschimbata" a poporului .

Bun cunoscator al mediului istoriografic german, Nicolae Iorga nu putea neglija nenumaratele sugestii pe care le oferea etnopsihologia. Fericitele intuitii ale lui Vlkerpsychologie deschideau noi orizonturi pentru intelegerea curentelor celor mari de civilizatie . Istoria insasi ar fi trebuit sa cuprinda "toata viata unui popor", deoarece, prezentata fragmentar, ea nu ar mai putea alcatui "esenta intima" a acestuia . Din perspectiva unor asemenea teoretizari, romanii s-au afirmat ca "popor cinstit de tarani harnici", care s-a impus tocmai prin astfel de calitati. Situatia s-a schimbat odata cu aparitia elementului alogen, care a determinat deznationalizarea elitelor politice si culturale . Iorga observa anumite constante etnopsihologice care defineau istoria popoarelor europene. Germanii refuzau sa accepte prezenta elementelor romane, france sau saxone in procesul de etnogeneza. Ei se legitimau prin acei stramosi descrisi de Tacitus, prin imaginea barbarului blond "bucuros de petrecere", dar "cinstit si sigur", "dispretuitor de moarte", "cavaleresc fata de dusman", respectuos "fata de slabiciune si frumusete". Italienii pastrau mai mereu vie in memoria colectiva imaginea vechii Rome. Francezii respingeau tot ceea ce era germanic si insistau asupra calitatilor civilizatiei romane a secolului IV, chiar in detrimentul celei galice. In aceeasi logica, "rusul slaviza pe varegul intemeietor" si "bulgarul dadea acelasi sange slav strabunului turanic" . Interesante sunt si consideratiile strainilor despre trasaturile definitorii ale romanilor, pe care Iorga le-a adunat intr-un studiu consistent publicat in 1933. In demersul sau, istoricul roman prezinta cateva lucrari despre romani aparute in Germania in a doua jumatate a veacului al XIX-lea. Primul dintre autorii invocati de Iorga, Rudolf Henke, a intreprins o calatorie in spatiul romanesc, in 1868, iar notele de calatorie au fost publicate la Leipzig, in 1877, sub titlul de Rumnien, Land und Volk. Desi in lucrarea lui nicaieri nu se gasea "o vorba buna" - dupa cum avea sa constate Iorga, totusi Henke nu poate sa treaca cu vederea si unele aspecte legate de curatenia si curajul omului simplu . Un alt autor german, W. T. Carl Schmeidler, pare sa fie si mai critic in relatarile sale. Taranii prezentati de el se aflau, din cauza saraciei si alcoolismului, "pe cea mai de jos treapta a culturii". Nici elita politica nu se bucura de apreciere, mai ales daca se plasa pe pozitii ostile etnicilor germani . O cu totul alta impresie i-au lasat romanii lui Heinrich Filek von Wittinghausen, care a publicat, in 1869, la Viena, o lucrare intitulata simplu Romanien. Din perspectiva lui, romanul era "bun la suflet, cinstit si credincios", inteligent si manifestand o anumita "eleganta a purtarilor". Karl Emil Franzos nu a vazut insa in romani decat niste imitatori ai civilizatiei franceze, care nu a reusit sa-i determine sa renunte la "lene si barbarie". Mult mai echilibrat, Rudolf Bergner observa cu incantare schimbarile benefice care au definit societatea romaneasca in ultimele decenii ale veacului XIX . Studiul lui Iorga continua cu prezentarea altor trei lucrari, dintre care ultima apartinea scriitoarei Mite Kremnitz. Demersul era deosebit de interesant mai ales din perspectiva perceptiilor identitare, care tind sa atraga tot mai mult atentia mediilor culturale romanesti.

Abordarile etnopsihologice au capatat noi valente la inceputul secolului trecut. Tot mai des atributele identitare preocupa opinia publica pe fondul unor tensionate relatii politice franco-germane. Romanii se gaseau prinsi intr-o disputa in mare masura asemanatoare celei din a doua jumatate a veacului precedent, privind modelul cultural care se impunea urmat. Discutiile au fost reluate in contextul unei anchete internationale ale carei rezultate au constituit o serie de articole publicate in paginile "Romanului literar" . Unii au considerat benefice atat influentele germane cat si cele franceze pentru dezvoltarea civilizatiei occidentale in Romania. Spiritul unui popor ar fi progresat datorita unor calitati native, iar influenta civilizatiei straine nu era decat un imbold pentru o dezvoltare fireasca a acestuia. Pericolul aparea atunci cand unul dintre acele modele europene ar fi capatat o pondere prea mare, care ar fi afectat dezvoltarea normala a civilizatiei romanesti. Influenta germana era perceputa ca un mare pericol pentru evolutiile viitoare in plan national, cultural si politic . "Modelul" german, in viziunea francezilor chestionati, nu oferea altceva decat "birocratie exasperanta", necinste administrativa continua si "o desavarsita lipsa de intelectualitate" . Spiritul francez ramanea superior celui german, fiind mai elegant, iar romanii aveau sa aprecieze in continuare stralucirea spirituala a Frantei. Numai succesele militare germane din 1870 s-au opus unei hegemonii franceze la Gurile Dunarii. Riscul era cu atat mai mare cu cat germanii urmareau asimilare economica si culturala a romanilor. Registrul perceptiilor se modifica sensibil atunci cand participantii la amintita ancheta sunt etnici germani. Romanii trebuiau sa-si urmareasca propriile interese, care le impuneau sa accepte toate elementele de cultura si civilizatie germana si sa respinga orice sugestie ar fi venit dinspre Franta, identificata cu desfraul, necredinta si anarhia . Elemente de etnopsihologie se regasesc si in scrierile lui Constantin Radulescu-Motru . El identifica drept obiect al stiintei etnopsihologice descrierea si explicarea conditiilor care intretineau, in mod permanent, intre membrii unui grup social, constiinta comunitatii lor de origine, de limba si de destin . Domeniul de cercetare era mai restrans decat cel al psihologiei generale si consta in explicarea "conditionarii" faptelor sufletesti de tot felul . In noul context, Radulescu-Motru era convins ca cel care se ocupa cu studiul etnopsihologic avea toate sansele de a deveni un "reformator social" . Credincios unor astfel de consideratii, el oferea exemple concrete, plecand de la o comparatie facuta intre romani si germani. Spiritul ultimilor se facea remarcat prin economie, cumpatare, munca sustinuta. Romanii erau capabili de eforturi foarte mari, dar alternate cu lungi perioade de odihna, nu dispuneau de spirit economicos, se agitau mult, fara a munci efectiv ("daca ai compara dupa agitatia externa pe un inalt functionar, pe un ministru bunaoara, cu un ministru german dintre cei mai energici cum a fost un Bismarck, ramai surprins cat de mult se agita cel dintai pe langa cel din urma" ). Civilizatia occidentala era caracterizata de munca uniforma, disciplinata si nu de cea intrerupta adesea si capricioasa. Indivizii care alcatuiau societatile "culte" erau formati in acest spirit, iar cultura era o continuare naturala a "fiintei" lor si nu o povara . In aceiasi perioada, alte scrieri prezentau romanii ca fiind o natiune in care continuau sa existe cele mai mari contraste. Totul era caracterizat de dezordine, dar si de genialitate, in egala masura. Desi existau diferente clare intre guvernanti si guvernati, totusi societatea romaneasca era dominata de un puternic curent democratic, produs de cultura moderna si o conceptie liberala "grandioasa". Nimic nu era tipic pentru romani ca natiune, totul era individual. Nimic nu putea fi incadrat in forme fixe, toate se aflau intr-o continua evolutie .

Etnopsihologia nu a atins nici in spatiul romanesc mult ravnitul statut de disciplina autonoma. Ea a starnit doar interesul unui grup restrans de eruditi, cei mai multi formati in mediul universitar german sau al celor care au venit in contact cu noile teoretizari. Noul concept a contribuit decisiv la evolutia scrisului istoric romanesc. La fel ca si in cazul istoriografiei germane, noua directie a generat dispute aprinse privind metoda istorica si mai ales rolul maselor in istorie. In egala masura, a facilitat o "sondare" a "sufletul poporului", demers care conferea complexitate cercetarii istorice. Etnopsihologia a oferit, la randul ei, o alternativa la "vechile directii" care au definit o lunga perioada scrisul istoric.