Geneza statelor romanesti (secolele XI-XIV)

Geneza statelor romanesti (secolele XI-XIV)

(Romanitatea rasariteana: de la autonomie la stat; Intemeierea Tarii Romanesti si a Moldovei; Dualismul statal romanesc; Romanii in voievodatul Transilvaniei.)

In secolele X-XIII, in urma destramarii dominatiei slavilor la nordul si sudul Dunarii, romanitatea rasariteana apare din ce in ce mai frecvent in sursele epocii. Romanii din aria carpato-dunareana si din Peninsula Balcanica, numiti vlahi de straini, in diverse variante, termen care exprima in traducere romanitatea lor, sunt semnalati nu numai ca entitate etnica dar si in cadrul organizatiilor lor autonome, cu structurile lor politice, militare si ecleziastice, cuprinse in vaste conglomerate plurietnice din Europa Centrala, Rasariteana si Sud-Estica.

Asaltate si in pericol de a fi anihilate de Imperiul Bizantin la sfarsitul secolului XII si de ungurii instalati in Pannonia inca de la inceputurile expansiunii lor spre rasarit, autonomiile romanesti au evoluat in cele din urma spre formula statului independent. Cel alcatuit de romanii balcanici la sfarsitul secolului XII a avut existenta efemera, fiind resorbit de masa numeric superioara a slavilor. In schimb, evolutia spre stat a devenit un fapt durabil la nordul Dunarii unde elementul romanesc era precumpanitor; ea a fost accelerata in cursul secolului XIII si in secolul urmator de politica Regatului Ungar de anihilare a autonomiilor romanesti din Transilvania si de tendintele sale de dominatie la sud si rasarit de Carpati. Rezultatul acestei accelerari a fost constituirea Tarii Romanesti si a Moldovei ca state independente.

Pe masura consolidarii independente a celor doua state romanesti, regalitatea ungara a desfasurat un vast efort de ingradire si suprimare a libertatilor romanilor din launtrul arcului carpatic.

Romanitatea rasariteana: de la autonomie la stat. Aparitia romanitatii rasaritene in izvoarele bizantine, ruse si ungare, dupa cateva secole de tacere aproape absoluta in privinta ei, a fost urmarea destramarii in secolele X si XI a hegemoniei si unitatii slave in Europa Centrala si Sud-Estica. Instalarea ungurilor in campia pannonica si apoi cuceririle lor,      dupa crestinarea Regatului Ungar, in rasaritul si sud-estul european, precum si ofensivele incununate de succes ale imparatilor Ioan Tzimiskes si Vasile II, care in doua reprize au anihilat primul Tarat Bulgar, mai intai in estul apoi in vestul Peninsulei Balcanice, au adus in lumina izvoarelor una din principalele realitati ale regiunii, anterior acoperita de elementul dominant slav: romanitatea rasariteana si autonomiile ei regionale.

In secolele XI-XIII aceasta populatie romanica si structurile ei politice si ecleziastice erau raspandite pe o vasta intindere, din sudul Peninsulei Balcanice si pana in nordul arcului carpatic. Autonomiile teritoriale ale romanitatii rasaritene poarta in sursele epocii denumirea de Vlahia, Vlahia de Sus, Vlahia de Jos, Vlahia Mare, Vlasca Zemlja, Terra Blacorum, Tierre a Blas, Walachenland etc, denumiri care exprima sintetic realitatile lor constitutive: caracterul lor romanic si existenta lor autonoma in cadrul unor mari complexe plurietnice: Imperiul Bizantin, Regatul Ungar si succesivele "imperii ale stepelor' (peceneg, cuman, tatar). O parte din aceste autonomii au supravietuit timp de secole pe temeiul intelegerilor convenite cu puterile care au dominat spatiul est si sud-est european; compromisuri in cadrul carora, in schimbul obligatiilor de tribut si de ajutor militar, tarile isi pastrau autonomia si structurile lor traditionale.

De intindere si insemnatate variata, autonomiile romanesti erau grupari de sate si catune, modelate in general dupa cadrul geografic in care se alcatuisera: vaile unor rauri, depresiuni intramontane, zone protejate de munti si paduri. In acest cadru si-au gasit ocrotire autohtonii impotriva succesivelor invazii ale calaretilor stepei si a raidurilor lor de jaf si distrugere. Muntele si padurea, fortarete naturale, au indeplinit timp de secole o functie vitala salvatoare in istoria romaneasca si au intrat adanc in constiinta colectiva a poporului roman.

Asezarile rurale risipite in cuprinsul unor tari erau conduse de cnezi sau juzi cu functii judecatoresti sau administrative (in sudul Dunarii ei apar sub denumirea de celnid). Puterea unora dintre cnezi s-a extins cu timpul peste mai multe sate dintr-o arie geografic-politic delimitata; "tarile', autonomii politice nascute din asocierea mai multor sate, depindeau de un centru de putere strain, fie direct fie prin intermediul unei capetenii militare, voievod in terminologia politica slava adoptata de autohtoni, dux in izvoarele straine de limba latina contemporane. Satul, cadrul principal de convietuire sociala, grupa familiile de tarani, populatie agricol-pastorala, care folosea in comun o parte din teritoriile aflate in stapanirea sa.

In secolele X-XII, autonomiile teritorial-politice ale romanitatii rasaritene, vlahi, valahi in izvoarele straine, romani, armani in vorbirea proprie, isi semnaleaza existenta fie direct, sub denumirea de "tara a vlahilor', fie prin intermediul structurilor si actiunilor lor politice si militare.

In vastul spatiu balcanic, readus sub stapanire bizantina in cea mai mare parte la trecerea dintre secolele X-Xl, sunt semnalate primele realitati politice romanesti. in a doua jumatate a secolului X, in Tessalia, tema Elladei, fiinta un comandament (arhe) al vlahilor, nucleul Vlahiei Mari (Megali Vlahia) de mai tarziu. in teritoriul fostului Tarat Bulgar de curand anihilat, imparatul Vasile 11 a infiintat o episcopie a vlahilor "din intreaga Bulgarie' (1020), organizatie bisericeasca autonoma careia aveau sa-i urmeze si alte manifestari de autonomie.

Cand s-au asezat in campia pannonica la sfarsitul secolului IX, ungurii au gasit in regiune, potrivit primelor lor cronici, o populatie romanica pe care au supus-o, impunandu-i diferite obligatii. Cea mai specifica dintre acestea sub raport fiscal era darea in animale; cel mai tarziu sub regele Stefan 1, care a creat Regatul Ungar si a impus ungurilor crestinismul, a fost adoptata o reglementare generala a acestei obligatii a romanilor din cuprinsul regatului, ceea ce lasa sa se intrevada existenta unui statut negociat, inlauntrul arcului carpatic si in Transilvania, adusa in etape sub autoritatea coroanei ungare, cuceritorii au descoperit in cursul inaintarii lor structurile politice romanesti cu care s-au infruntat cu armele sau au negociat acorduri de inchinare si suzeranitate. Cel dintai obstacol pe care l-au intalnit in expansiunea lor in Transilvania si l-au inlaturat a fost, potrivit celei mai vechi istoriografii maghiare, un voievodat romanesc, al carei conducator a cazut in lupta cu navalitorii. Preluata de invingatori, institutia voievodatului avea sa ramana timp de secole intruchiparea cea mai de seama a autonomiei Transilvaniei in raport cu regalitatea ungara.

In etapa urmatoare a expansiunii lor in Transilvania cu ajutorul unor forte auxiliare, ungurii au venit in contact cu alte realitati politice sau militare romanesti sau de simbioza romano-pecenega. Poemul german Niebelungenlied semnaleaza existenta unui duce (Herzog) "Ramunc din tara Vlahilor' (Walachenland). Pana in primele decenii ale secolului XIII si-au pastrat caracterul originar de formatiuni politice romanesti Tara Oltului si Tara Hategului din sudul si sud-vestul Transilvaniei; tot in aceasta zona, sursele ungare mentioneaza existenta unei "paduri a romanilor si a pecenegilor' (silva blacorum et bissenorum), o ramasita a unei mai vechi realitati politice inlaturate o data cu expansiunea spre sud a regatului. Un corp de oaste al acestor autonomii romanesti a participat intre 1211 si 1213 alaturi de unitatile militare ale altor autonomii etnice din Transilvania - sasi, secui, pecenegi - la o expeditie a Regatului Ungar in Bulgaria, la Vidin.

Inaintand la sud si rasarit de Carpati in primele decenii ale secolului XIII, regalitatea a gasit alte tari (terrae) romanesti pe care s-a straduit si a reusit sa le aduca temporar sub puterea sa, in diferite grade de dependenta, in Tara Severin, asezata intre Carpatii Meridionali, Dunare si Olt, denumita astfel dupa centrul fortificat de la Turnu Severin, coexistau un banat - comandament militar - intemeiat de regalitatea ungara in deceniul al patrulea al secolului XIII, o tara romaneasca, sub un cneaz-voievod roman, Litovoi, si doua cnezate subordonate acum direct regalitatii ungare. in Cu-mania, vast teritoriu care se intindea la rasarit de raul Olt pana departe in stepele nord-pontice, se afla o alta tara voievodala romaneasca sub voievodul Seneslau. Si una si cealalta erau produsul unui stadiu avansat de concentrare politico-teritoriala romaneasca.

Si aceste tari romanesti, ca de altminteri toate celelalte, dispuneau de structuri militare (apparatus bellicus) nu neglijabile de vreme ce regalitatea le-a impus, pe langa alte conditii, si pe aceea de sprijin armat in razboaiele pe care le purta impotriva adversarilor sai. Entitati politice si militare, tarile romanesti aveau si organizatii ecleziastice corespunzatoare, episcopi si episcopii, a caror existenta in Cumania e semnalata de un act papal din 1234.

Autonomiile romanesti din nordul Peninsulei Balcanice si din spatiul carpato-dunarean au fost supuse unui puternic asalt cu tendinta de anihilare in secolele XI-XIII din partea Imperiului Bizantin in sud, din partea Regatului Ungar in nord. Amenintate sa dispara, ele au reactionat, marcand, in efortul lor de aparare, trecerea de la tara, cadrul politic traditional, la stat.

Cel dintai stat creat de romanitatea rasariteana a fost opera vlahilor din nordul Peninsulei Balcanice. Dupa o stransa cooperare militara cu Imperiul Bizantin, care a culminat in zilele imparatului Manuel I Comnenul (1143-1180), vlahii din nordul Peninsulei Balcanice si-au vazut grav amenintate privilegiile la sfarsitul secolului XII de fiscalitatea apasatoare a dinastiei intemeiate la Bizant de familia Anghelos. incercand zadarnic sa obtina de la imparat confirmarea privilegiilor de care se bucurasera inainte, statutul de autonomie in schimbul serviciilor militare prestate imperiului, vlahii din Muntii Balcani s-au rasculat in 1185 sub conducerea fratilor Petru si Asan. Sprijinita puternic de cumanii si vlahii din nordul Dunarii, rascoala, la care s-au asociat mai tarziu si bulgarii, a reusit sa reziste asalturilor repetate ale ostilor bizantine. in cele din urma, Bizantul a fost silit sa incheie pace cu statul vlaho-bulgar format in nordul Peninsulei Balcanice, care a asumat in anii urmatori o insemnata functie internationala.

Amenintat de fortele cruciatei in expansiune in Europa Sud-Estica, noul stat a recunoscut suprematia spirituala a Romei, sub cel de al treilea suveran al sau, Ionita cel Frumos (Calojoannes, 1197-1207), recunoscut la randul sau de papa Innocentiu III ca "rege al vlahilor si bulgarilor'. Legatura cu Roma a prilejuit o puternica afirmare a constiintei originii romane la vlahii nord-balcanici, componenta esentiala a constiintei de sine a romanilor de pretutindeni si din toate timpurile.

Sub Ioan Asan II (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins expansiunea si influenta sa internationala cea mai larga. Dar, intrat in conflict cu Imperiul Latin de Constantinopol si cu Regatul Ungar, asadar prins in clestele cruciatei, statul vlaho-bulgar a rupt legatura cu Roma si a revenit la confesiunea rasariteana restabilind relatiile cu patriarhia bizantina. Noul curs politic a consolidat tendinta de revenire la traditia politica a Taratului Bulgar; traditia politica a statului bulgar devine acum predominanta in vreme ce rolul elementului vlah se estompeaza tot mai mult. Desavarsirea acestei evolutii a anihilat caracterul originar al statului creat de vlahii balcanici. Destinul politic al romanitatii rasaritene s-a infaptuit de acum inainte definitiv in nordul Dunarii.

Expansiunea spre rasarit a ungurilor, instalati in campia pannonica la sfarsitul secolului IX, s-a lovit de rezistenta armata a populatiilor slave, turanice si romanesti dinlauntrul si din afara arcului carpatic si a organizatiilor lor politice, in cadrul carora elementul slav si turanic s-a asimilat progresiv in masa numeric superioara a romanilor. in nordul Transilvaniei, dominatia triburilor ungare s-a instaurat, potrivit primei scrieri istorice unguresti, Gesta Hungarorum, dupa infrangerea unei capetenii romanesti locale, dux, anume "Gelou quidam Blacus'. Slavii, care aveau sa dispara in secolele urmatoare in masa romaneasca, lasand o bogata mostenire in toponimia Transilvaniei, apar inca mentionati in simbioza cu romanii in cronica ungara.

Inainte de a intra in Transilvania, ungurii au anihilat prin lupte grele ducatul lui Menumorut, conducator de origine probabil slava, in cuprinsul caruia se aflau si autonomii teritorial-politice romanesti; una dintre acestea, un castru cu teritoriul adiacent, a persistat in regiunea Mediesul Aurit pana la inceputul secolului XIII, cand a fost luata "din mainile valahilor schismatici' de catre regalitatea ungara si daruita unei familii nobiliare ungare.

Cucerirea, subordonarea si integrarea formatiunilor politice romanesti a continuat si s-a accentuat in secolele XI-XIII si a luat forme tot mai sistematice pe masura inaintarii ungurilor spre centrul si sudul Transilvaniei. Adoptarea de catre regalitatea ungara dupa anul 1000 a formelor de organizare politica si ecleziastica ale lumii apusene a dat si expansiunii ungare caracter mult mai organizat si eficace. in aceasta noua etapa a cuceririlor lor, ungurii au evoluat de la formele traditionale, tribale, de dominatie si exploatare prin tribut si concurs militar a popoarelor dominate, la preluarea conducerii directe asupra acestora, la anihilarea structurilor lor politice ancestrale si in cele din urma la asimilarea confesionala si etnica a elitelor lor social-politice. Comitatul regal, cadru administrativ si militar, a fost instalat peste vechile tari ale autohtonilor, in vreme ce episcopatul catolic a incadrat sub raport ecleziastic vastul conglomerat teritorial si etnic supus coroanei Sfantului Stefan, cu tendinte asimilatoare tot mai manifeste pe masura accentuarii antagonismului dintre Roma si Bizant.

Extinderea stapanirii Regatului Ungar spre centrul si sudul Transilvaniei, pana la limita Carpatilor Meridionali si Rasariteni, s-a infaptuit cu concursul secuilor, popor de origine controversata astazi inca, si al colonistilor germani, instalati de regii Ungariei din a doua jumatate a secolului XII pe baza unor largi privilegii.

Secuii, luptatori de avangarda ai ostilor ungare, au fost progresiv deplasati spre rasaritul Transilvaniei pe masura extinderii puterii regatului. Instalati in cele din urma pe linia Carpatilor Rasariteni pentru apararea trecatorilor, ei au convietuit cu romanii din regiune, de la care au imprumutat, potrivit lui Simon de Keza, cel de al doilea istoric al ungurilor, insemnate elemente de civilizatie, mai ales folosirea scrisului. Cu timpul, in secolele XIII si XIV, pe baza vechilor lor privilegii, ei au constituit o zona autonoma in Voievodatul Transilvaniei, recunoscuta de regalitatea ungara.

Sudul Transilvaniei a fost adus sub controlul efectiv al Regatului Ungar cu concursul elementului germanic. Sositi in grupuri mici, sub conducerea unor greavi (comites), colonistii germani, cunoscuti in general sub denumirea de sasi (Saxones), s-au instalat in principal in regiunea Orastiei, a Sibiului, a Tarnavelor si in Tara Barsei, in sud-estul Transilvaniei. Alt grup de colonisti germani s-a asezat in nordul tarii, in regiunea Bistri-ta-Nasaud.

Exponenti principali ai influentei occidentale in Transilvania, sasii au intemeiat sate prospere si au avut o contributie de prima insemnatate la dezvoltarea comertului, a mestesugurilor si a mineritului. Viata urbana a Transilvaniei a cunoscut un puternic impuls datorita activitatii lor. Orase ca Sibiu (Hermannstadt), Brasov (Kronstadt), Sighisoara (Schassburg), Medias (Mediasch), Bistrita (Bistritz) si altele au cunoscut o exceptionala dezvoltare ca autonomii urbane sasesti, cu institutii de autoguvernare proprii, in 1211, regele Andrei II a instalat in Tara Barsei Ordinul Cavalerilor Teutoni, cu misiunea de a opri invaziile cumanilor din Campia Dunarii in Transilvania si pentru a deschide calea expansiunii Regatului Ungar la sud si rasarit de Carpati.

In 1224, tendinta colonistilor germani din Transilvania de a se organiza in comun pe baza autonoma a cunoscut o prima consacrare, inscrisa in marele privilegiu care le-a fost acordat de acelasi Andrei II sasilor din regiunea Sibiului (Andreanum). in secolele urmatoare, privilegiul avea sa fie extins asupra majoritatii asezarilor sasesti din Transilvania, constituind baza autonomiei sasilor.

Ca si secuii, si sasii au intrat in contact cu romanii aflati in teritoriile pe care le-au colonizat. Teritoriul ocupat de cavalerii teutoni in Tara Barsei se afla in contact nemijlocit cu o "tara a romanilor' (terta blacorum), foarte probabil Tara Oltului, numita mai tarziu Tara Fagarasului, cuprinsa intre segmentul transilvan al raului Olt si Carpatii Meridionali.

Ajungand la apogeul extinderii sale teritoriale, in primele decenii ale secolului XIII, Regatul Ungar a depasit in forta linia Carpatilor la sud si rasarit, cu tendinta de a anexa noi teritorii. Dupa inlaturarea din aceste regiuni a hegemoniei cumanilor nomazi, regatul a intrat si aici, ca si in Transilvania, in contact cu romanii si cu structurile lor politice traditionale pe care s-a straduit sa si le subordoneze si, in unele cazuri, sa le suprime. Tarile romanesti din acest spatiu intins au fost fie anexate Regatului Ungar, sub capetenii numite de rege, fie, potrivit unui act regal, "lasate' romanilor in conditii de dependenta fata de puterea suzerana. intre cele din prima categorie sunt semnalate cnezatele lui Ioan si Farcas in Tara Severinului si Regatul Cumaniei la rasarit de Olt. in a doua categorie se aflau "tara cnezatului voievodului Litovoi', despre care regele Bela IV afirma ca a "lasat-o' romanilor, "dupa cum au stapanit-o si pana acum' si "tara lui Seneslav voievodul romanilor', "lasata' acestora in aceleasi conditii ca si tara lui Litovoi. in schimbul libertatii recunoscute de rege, cele doua tari voievodale erau indatorate sa participe cu fortele lor armate la razboaiele defensive ale Regatului Ungar.

Concomitent cu expansiunea teritoriala a Regatului Ungar in prima jumatate a secolului XIII s-a manifestat tendinta bisericii catolice de a atrage in dependenta scaunului papal teritoriile si popoarele intrate in aria de dependenta a regilor arpadieni. Puternic stimulat de cucerirea Constan-tinopolului de catre latini in 1204 - interpretata de Roma ca manifestare a vointei divine si ca o indatorire de a suprima "schisma' bisericii rasaritene in tot spatiul pe care il cuprinsese -, valul prozelitismului catolic nu i-a ocolit nici pe romani.

In 1205, papa Inocentiu III aproba trecerea in dependenta arhiepiscopiei din Calocea a unei episcopii ortodoxe din tara "cneazului Bela' (Balea). Trei decenii mai tarziu, la hotararea imperativa a papalitatii, regele Andrei II si-a luat angajamentul sa-i aduca la ascultare fata de biserica romana si de ierarhia catolica locala pe romanii din Cumania, in 1234, papa Grigore IX a luat hotararea de a-i inlatura pe "falsii episcopi' ai romanilor din Cumania care urmau sa depinda in viitor de un vicar al episcopului catolic al cumanilor.

La apus de raul Olt, in "tara Severin', pe terenul pregatit de misionarii dominicani, atestati in provincie in 1237, regalitatea ungara s-a straduit sa intemeieze o episcopie catolica in dependenta ierarhiei proprii. Integrarea spatiului romanesc in aria de actiune a cruciatei, prezenta ordinelor calugarilor cavaleri - teutoni si ioaniti - inlauntrul si in afara arcului carpatic a dat un puternic impuls prozelitismului catolic in lumea romaneasca.

Lupta impotriva "schismei' si a "schismaticilor' a fost insotita de un nou val de deposedare de stapaniri de pamant a aderentilor bisericii rasaritene. Acum, folosind acest pretext, legalizat de biserica romana, care i-a asimilat pe schismatici ereticilor, ale caror bunuri erau supuse confiscarii, regalitatea si nobilimea ungara au acaparat noi teritorii romanesti, aflate in aria lor de actiune. Scurt timp dupa 1204, este preluat castrul de la Medies "din mainile valahilor schismatici' si tot acum a disparut "tara fiilor lui Bela cneazul'; in acelasi deceniu Tara Oltului pierde un teritoriu, "pamant luat de la romani', in favoarea manastirii Carta. in deceniile urmatoare regalitatea ungara impune la conducerea Tarii Oltului o capetenie ungara, suprimand astfel una din cele mai puternice autonomii romanesti din Transilvania; in acelasi timp, Tara Hategului a fost desprinsa din legatura ei politica cu voievodatul transcarpatic al lui Litovoi si a fost incadrata in structurile administrative ale Regatului Ungar.

Dincolo de Carpati, unde ostile regale au patruns masiv in deceniile al treilea si al patrulea al secolului XIII, regalitatea ungara a reorganizat din punct de vedere politic spatiul cucerit introducand distinctia intre "tarile' pe care le-a "lasat' romanilor, cu titlu vasalic, si cele trecute direct in stapanirea sa.

Expansiunea ungara in afara arcului carpatic a fost puternic franata ca urmare a marii invazii mongole in Europa Centrala si a constituirii unui stat mongol cu capitala pe fluviul Volga, Hoarda de Aur, evolutie care a modificat intreaga situatie politica a regiunii.

In 1241, dupa ce, in anii anteriori, zdrobise rezistenta cnezatelor ruse, oastea mongola sub conducerea lui Batu han s-a indreptat spre Ungaria a carei subjugare, in conceptia conducerii mongole, urma sa ofere o baza pentru asaltul impotriva restului Europei. Una din aripile marii armate a intrat in Cumania apuseana despartindu-se in trei aripi: cea dintai a patruns in Transilvania prin Carpatii Rasariteni si, dupa cucerirea asezarilor sasesti de la Rodna si Bistrita, s-a indreptat spre Ungaria; o alta oaste a trecut muntii prin pasul Oituz si a zdrobit in Tara Barsei oastea voievodatului transilvan; al treilea corp mongol a avut misiunea de a anihila fortele armate ale "vlahilor negri' (karaulagh), sau ale "popoarelor ulagh', adica ale voievodatelor si cnezatelor din cuprinsul Cumaniei. Dupa infrangerea acestora, mongolii au ajuns la hotarul tarii lui Miselau - identificat cu Seneslav -, a carui oaste de asemenea au infrant-o. Zdrobirea ostii regale ungare in aprilie 1241 la locul de varsare a raului Sajo in Tisa a precipitat criza de structura a regatului si a slabit considerabil puterea sa de expansiune in deceniile care au urmat.

Pentru a organiza apararea impotriva mongolilor, care in 1242 s-au retras in stepele ruse, constituind insa in continuare o mare primejdie pentru Europa Centrala, Ungaria a facut din nou apel la fortele cruciatei, in temeiul privilegiului din 1247 al regelui Bela IV, un detasament al Ordinului Cavalerilor Ioaniti a fost instalat la Dunarea de Jos, la Severin, cu misiunea de a apara regatul impotriva tatarilor si de a participa la expeditiile organizate de rege in Peninsula Balcanica.

Socul suferit de Ungaria ca urmare a invaziei mongole si scaderea masiva a resurselor regalitatii a silit conducerea regatului sa apeleze mai mult decat in trecut la fortele militare ale popoarelor din aria sa de dominatie si hegemonie, intre care si romanii. in chiar anii invaziei, romanii de pe versantul transilvanean al Carpatilor Rasariteni au organizat, impreuna cu secuii, apararea trecatorilor. Cei din afara Carpatilor, care opusesera rezistenta invadatorilor mongoli, au fost integrati in sistemul defensiv si ofensiv a carui organizare a fost incredintata cavalerilor ioaniti. Privilegiul regal din 1247 a statuat obligatia tarilor lui Litovoi si Seneslau, reconfirmate in autonomiile lor, de a participa cu fortele lor militare ("cumapparatu suo bellico') la actiunile militare ale ordinului.

Apelul la fortele militare ale romanilor din Transilvania si din teritoriile extracarpatice a fost insotit de o sensibila relaxare a presiunii politice si confesionale. Actiunea clerului catolic si a misiunilor dominicane, foarte active in teritoriile extracarpatice inainte de invazia mongola, a pierdut considerabil in intensitate dupa 1241. in Transilvania, romanii incep sa se manifeste pe plan politic, se afirma tendinta de incadrare a lor in evolutia generala spre regimul starilor privilegiate, la fel ca nobilii unguri, sasii si secuii. in 1288, arhiepiscopul de Esztergom, exponent de frunte al luptei sustinute de ierarhia catolica impotriva regelui Ladislau Cumanul, a apelat fara discriminare la cele trei "natiuni' (stari) privilegiate si la romanii din "comitatele transilvane de Sibiu si Barsa'. Si Tara Fagarasului a revenit sub stapanire romaneasca dupa inlaturarea, in urma invaziei tatare, a familiei nobiliare ungare asezata anterior in fruntea ei.

A doua invazie mongola din 1260-1261 a redus si mai mult influenta regatului in spatiul extracarpatic. Instituirea unui comandament mongol permanent la gurile Dunarii, sub conducerea gengishanidului Nogai, a apropiat mult primejdia mongola de Regatul Ungar si a constituit un puternic factor de presiune in vecinatatea sa. Voievodatul romanesc din stanga Oltului a iesit acum din sfera de hegemonie a Ungariei. Si romanii din dreapta Oltului, din "Tara Severin', se rascoala impotriva dominatiei ungare in deceniul al optulea al secolului XIII, in imprejurarile turburi ale inceputului domniei regelui Ladislau Cumanul. in conjunctura favorabila creata de actiunea fortelor centrifuge din regat, voievodul Litovoi si fratii sai au ocupat teritoriile anexate anterior de regii Ungariei in Tara Severin, refuzand in acelasi timp sa mai trimeata regelui veniturile care i se cuveneau in virtutea stapanirii de pana atunci. in lupta care a urmat, voievodul Litovoi a fost infrant iar fratele sau Barbat a recunoscut din nou suzeranitatea regelui. Dar, desi tributul regal "a fost restaurat', teritoriile pierdute au ramas in stapanirea voievodatului oltean; fapt care a marcat o etapa insemnata a procesului de emancipare a teritoriului sudcarpatic de sub dominatia Regatului Ungar.

Criza regatului la sfarsitul secolului XIII, macinat de acute contradictii interne, sociale, politice si religioase, si supus unor puternice presiuni externe, dintre care cea mai primejdioasa a ramas si in acesti ani statul mongol al Hoardei de Aur, a precipitat miscarea de emancipare a romanilor din afara arcului carpatic. Ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul s-au caracterizat printr-o puternica infruntare in Ungaria intre politica de colaborare cu mongolii, care au navalit din nou in regat in iarna 1285-1286, si tendinta reprezentata de ierarhia catolica a tarii de revenire la programul cruciatei. Procesul de destramare a regatului in principate teritoriale cvasiindependente s-a accelerat. incercarea ultimului rege din dinastia arpadiana Andrei III (1290-1301) de a opri aceasta evolutie s-a dovedit zadarnica.

In convulsiunile de sfarsit ale primei dinastii ungare, romanii de la sud de Carpati inlatura cu desavarsire suzeranitatea regatului. Dupa o noua invazie mongola in 1292 in teritoriile sudice ale Ungariei, banii de Severin au incetat de a mai figura pe lista demnitarilor unguri. Disparitia ultimului punct de control al regatului in "Tara Severinului' .a inlesnit desavarsirea incercarii lui Litovoi de a inlatura dominatia ungara. Voievodatul de la rasarit de Olt se desprinsese inca dinainte de sub suzeranitatea ungara.

Sosit in Transilvania in graba, in primavara anului 1291, pentru a solutiona gravele probleme ale provinciei, regele Andrei III a consolidat privilegiile nobililor unguri, ale sasilor si secuilor, si in acelasi timp a anulat din nou autonomia Tarii Fagarasului, inchizand perspectiva evolutiei romanilor din voievodat spre statutul de natiune privilegiata, egala in drepturi cu celelalte natiuni.

Dubla evolutie a situatiei romanilor in raport cu Regatul Ungar - progresiva emancipare a celor de la sud de Carpati, pierderea autonomiei inlauntrul arcului carpatic - a precipitat constituirea Tarii Romanesti ca stat independent, prelungire in timp si incununare a autonomiilor premergatoare cu acelasi nume, si a inlesnit aparitia, cateva decenii mai tarziu, la rasarit de Carpati, a celui de al doilea stat romanesc.

Intemeierea Tarii Romanesti si a Moldovei. Aparitia pe harta politica a Europei a Tarii Romanesti si Moldovei in cursul secolului XIV, proces care a consacrat politic supravietuirea romanitatii nord-dunarene in indelungata perioada a migratiilor, a fost rezultatul impletirii a trei linii de evolutie interdependente: concentrarea formatiunilor politice in cadre teritorial-politice unitare; crearea institutiilor supreme, laice si ecleziastice, ale puterii autonome; eliberarea teritoriului celor doua state de sub dominatiile straine inlauntrul granitelor lor istorice, astfel cum s-au conturat in secolul XIV. Momentul decisiv al constituirii statelor, exprimat de traditia istorica prin termenii de "descalecat' si "intemeiere', a fost inlaturarea dominatiei teritoriale a Regatului Ungar.

Anihilarea autonomiei Fagarasului in 1291 de catre regele Andrei III a coincis, potrivit traditiei istorice a Tarii Romanesti, cu trecerea muntilor de catre "Negru Voda', personaj a carui identitate reala e necunoscuta, si instalarea sa la Campulung, unde si-a "mutat' scaunul. Campulungul, pana atunci un avanpost al Regatului Ungar, sediu al unei infloritoare comunitati catolice, alcatuita din sasi si unguri, etapa importanta a drumului comercial care lega Transilvania cu Dunarea de Jos si cu Marea Neagra, a devenit acum cea dintai resedinta a domniei Tarii Romanesti, locul unde au fost ingropati primii ei domni. Traditia e confirmata asadar de realitatea istorica. Disparitia autonomiei romanesti din Fagaras si concomitenta pierdere a Campulungului de catre Regatul Ungar au marcat momentul final al desprinderii de coroana ungara a teritoriilor sud-carpatice aflate pana atunci sub dominatia ei.

"Descalecatul' la Campulung a fost urmat de "intemeierea' tarii, adica de agregarea formatiunilor politice preexistente, cnezate si voievodate. Potrivit traditiei cronicaresti a Tarii Romanesti, procesul agregarii in stanga Oltului a pornit din Campulung, a cuprins Argesul, care avea sa devina cel de al doilea "scaun' al domniei, dupa care tara s-a "latit' "pana la Dunare si in Siret' si probabil, spre gurile Dunarii; integrare teritoriala infatisata de traditie ca un fapt de expansiune demografica.

Desavarsirea "intemeierii' Tarii Romanesti a avut loc o data cu unirea teritoriilor de la apus de raul Olt cu voievodatul din Campulung, care s-a produs ca act de "inchinare' a capeteniilor voievodatului lui Litovoi fata de mai puternicul voievod din stanga Oltului. Actul de inchinare a consacrat in cazul acesta nu o simpla anexiune ci integrarea in Tara Romaneasca a unei puternice autonomii teritoriale, autonomie cvasistatala, care a caracterizat timp de secole statutul Olteniei.

Primele stiri cu privire la statul constituit la sud de Carpati vin din sfera Regatului Ungar. Restaurarea unitatii regatului sub o noua dinastie, de origine franceza, casa de Anjou, in persoana regelui Carol Robert, s-a realizat cu sprijinul masiv al papalitatii si pe temeiul colaborarii cu nobilimea impotriva magnatilor, dupa doua decenii de infruntare intre puterea centrala si fortele centrifuge. intr-un stadiu avansat al efortului restaurator al lui Carol Robert, in cursul luptelor purtate de ostile sale in Banat, el a avut de infruntat si ostilitatea noului stat romanesc, realizat prin unirea voievodatelor din stanga si din dreapta Oltului. Conducator al noului stat era acum Basarab, "marele voievod' (7-1352), titlu care exprima recunoasterea intaietatii puterii sale de catre ceilalti voievozi din cuprinsul tarii, a caror urma, de altminteri, a disparut definitiv chiar din aceasta vreme. in 1324, cand amintea contactele diplomatice stabilite cu "Basarab, voievodul nostru transalpin', Carol Robert inregistra procesul de unificare teritoriala infaptuit in deceniile anterioare la sud de Carpati, unde formatiunile politice multiple se contopisera intr-un singur stat, "Terra Transalpina', "Terra Bazarab', in terminologia cancelariei ungare, sau, in denumirea proprie "Tara Romaneasca'. Stat puternic, ale carui actiuni politice si militare isi gasesc ecou in textele vremii.

Constituita in opozitie cu Regatul Ungar, Tara Romaneasca s-a integrat intr-o larga coalitie de forte ostile efortului restaurator al lui Carol Robert, coalitie din care faceau parte tatarii Hoardei de Aur, ca factor hegemonie, bulgarii si sarbii. Alaturi de bulgari si tatari, impotriva Bizantului a luptat in 1323 un contingent romanesc trimis de Basarab in sprijinul aliatului sau sud-dunarean.

Dupa restaurarea autoritatii regale asupra Transilvaniei, care isi manifestase viguros tendinta autonomista in timpul crizei de structura a regatului, Carol Robert s-a vazut silit sa-si fixeze atitudinea fata de coalitia de forte ostile din afara arcului carpatic. in raport cu noua realitate constituita in detrimentul aspiratiilor de dominatie ale regatului sau la sud de Carpati, atitudinea regelui a fost oscilanta. Dificultatile restaurarii puterii regale, teama de o realitate politica noua a carei forta nu o cunostea exact, au inceput prin a-i inspira prudenta lui Carol Robert si l-au determinat sa se reconcilieze cu Basarab. Repetatele contacte diplomatice intre cei doi adversari, semnalate de un act al cancelariei regale, s-au incheiat cu un acord (1324) care recunostea unitatea Tarii Romanesti sub conducerea lui Basarab si achizitiile ei teritoriale, in schimbul recunoasterii suzeranitatii regelui si a incadrarii tarii in aria spiritualitatii catolice.

Acordul incheiat cu Basarab i-a atras lui Carol Robert critici vehemente din partea fortelor din randurile nobilimii care ii erau ostile si care subliniau marea putere pe care o concentrase in mainile sale domnul Tarii Romanesti. Cativa ani mai tarziu, impins de aceste forte, regele a incercat sa suprime noul stat pentru a restaura dominatia regatului sau la sud de Carpati.

Folosind prilejul favorabil ivit in 1330, cand un corp de oaste al Tarii Romanesti a fost infrant, alaturi de oastea tarului bulgar de la Tarnovo si de tatari, la Velbujd, de catre sarbi, Carol Robert a decis sa intreprinda o mare campanie impotriva Tarii Romanesti pentru a-l inlatura pe Basarab, in locul caruia intentiona sa numeasca un dregator regal; realizarea acestui tel ar fi insemnat destramarea statului romanesc constituit in deceniile anterioare si readucerea teritoriilor dintre Carpati si Dunare sub controlul Regatului Ungar, ca in primele decenii ale secolului XIII.

In septembrie 1330, oastea ungara, in fruntea careia se afla regele insusi, a ocupat cetatea Severin si tinutul inconjurator - vechi obiect de litigiu intre cele doua tari - pe care le-a concedat cu titlu de banat unuia dintre sfetnicii sai. Solia de pace trimisa de Basarab lui Carol Robert cu oferta de a-i plati in continuare tribut si de a indeplini toate celelalte obligatii asumate in anii anteriori cu prilejul restabilirii relatiilor cu Regatul Ungar, a fost categoric respinsa de rege, hotarat sa suprime statul romanesc de la sud de Carpati.

Inaintarea ostii ungare inlauntrul tarii a fost deosebit de anevoiasa. Evitand o lupta decisiva, Basarab a atras oastea ungara adanc in interiorul tarii. Lipsit de mijloace de aprovizionare, Carol Robert a fost silit in cele din urma sa ordone retragerea, fara a-si fi implinit telul. Dar, pe drumul de inapoiere, in munti, intr-o trecatoare foarte ingusta, pe inaltimile careia se instalase oastea lui Basarab, cavaleria regatului a fost prinsa ca "pestii in mreaja', potrivit cronicii ungare, si a suferit un cumplit macel. Regele insusi a scapat cu greu din dezastru in vreme ce o parte insemnata a elitei nobiliare si ecleziastice a regatului sau a ramas pe campul de lupta.

Pentru tanarul stat romanesc dintre Carpati si Dunare, infruntarea cu marea oaste a unuia dintre cele mai puternice state ale vremii a fost proba focului. Ea a insemnat esecul definitiv al incercarii de a lichida Tara Romaneasca. intelegand din proprie experienta zadarnicia incercarii sale, Carol Robert nu a mai intreprins o noua campanie, de revansa. "Prima libertate romaneasca' - cum a numit Nicolae lorga Tara Romaneasca a lui Basarab - si-a manifestat puterea de rezistenta, devenind un fapt istoric ireversibil.

Scurt timp dupa moartea lui Carol Robert, la inceputul domniei fiului sau Ludovic I de Anjou (1342-1382), s-a produs o noua apropiere intre cele doua state pe temeiul luptei comune impotriva dominatiei tatare la gurile Dunarii si in teritoriile de la rasarit de Carpati aflate inca sub hegemonia lor.

Actiunea comuna a Regatului Ungar si a Tarii Romanesti s-a produs in cadrul marii ofensive impotriva dominatiei Hoardei de Aur inceputa la Halici in 1340 de Polonia in cooperare cu Ungaria. Fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), care a asumat un insemnat rol politic inca inainte de incetarea din viata a tatalui sau, a restabilit raporturile de colaborare cu Regatul Ungar si a participat la luptele cu tatarii, respinsi in cele din urma departe spre rasarit.

Inlaturarea dominatiei tatare din zonele rasaritene ale teritoriului romanesc, dupa aproximativ cincisprezece ani de lupta, a deschis problema statutului acestui spatiu eliberat, prilejul unei noi infruntari intre Regatul Ungar, Tara Romaneasca, iar mai tarziu si Moldova. in centrul acestui conflict de lunga durata s-a aflat legatura cu gurile Dunarii si cu Marea Neagra, devenita la aceasta data una din principalele verigi ale comertului euro-asiatic.

In conceptia lui Ludovic I, organizarea politica a acestor teritorii urma sa se efectueze sub controlul si in beneficiul coroanei ungare. in 1358, regele Ungariei si-a manifestat categoric intentia de a exercita o dominatie directa in acest spatiu, acordand negustorilor din Brasov dreptul de libera trecere spre centrele comerciale dunarene si spre Marea Neagra. Respingand aceasta pretentie a regelui Ungariei si o data cu ea si suzeranitatea ungara, Nicolae Alexandru asuma in 1359 titlul de domn autocrat (de sine stapanitor) si, in urma negocierilor cu conducerea Imperiului Bizantin, instituie Mitropolia Tarii Romanesti in dependenta de Patriarhia constanti-nopolitana. Prin acest act, Tara Romaneasca se inzestra cu institutiile supreme ale statului de sine statator, puterea laica autocrata si puterea ecleziastica legitimatoare, direct legata de Constantinopol, unul din cele doua centre de legitimitate spirituala ale lumii medievale. Actul lui Nicolae Alexandru insemna infruntarea directa a pretentiilor de suzeranitate ale Regatului Ungar asupra Tarii Romanesti; pe plan confesional, stabilirea legaturii cu Bizantul si crearea unui cadru autonom de viata bisericeasca insemna respingerea efortului regalitatii ungare de a impune Tarii Romanesti catolicismul, in dependenta de ierarhia catolica a regatului. Cu actiunea lui Nicolae Alexandru s-a desavarsit asadar din punct de vedere teritorial si institutional crearea Tarii Romanesti ca stat de sine statator.

In directia deschisa de aceste initiative se inscrie si actiunea fiului lui Nicolae Alexandru, Vladislav I (Vlaicu, 1364-cca 1376) a carui domnie coincide cu apogeul puterii regelui Ludovic I, apogeu marcat de doua evenimente: cucerirea Vidinului de catre ostile ungare (1365) si uniunea personala dintre Ungaria si Polonia (1370) in persoana sa. in conditiile deosebit de grele create de aceste evolutii, Vladislav continua rezistenta fata de presiunea Regatului Ungar, cu scurte intermitente de apropiere si cooperare cu Ludovic.

Inceputul domniei lui Vladislav s-a aflat sub semnul unui acut conflict cu Ungaria: la 5 ianuarie 1365, Ludovic declara razboi voievodului considerat rebel. Pacea incheiata in 1366, dupa cucerirea Vidinului de Ludovic, s-a dovedit a nu fi decat un scurt armistitiu. incercand sa aduca la supunere Tara Romaneasca si sa o incadreze in planurile sale de politica balcanica, Ludovic intreprinde in toamna anului 1368 o mare expeditie la sud de Carpati. Cum insa una din ostile sale a fost zdrobitor infranta in Tara Romaneasca, pe raul Dambovita, Ludovic a fost silit sa abandoneze proiectul de a readuce Tara Romaneasca sub controlul sau. Luand initiativa, Vladislav trece Dunarea, silindu-l in cele din urma pe rege sa renunte la dominatia directa asupra Taratului de Vidin. Prin pacea incheiata in 1368, domnul roman recunostea suzeranitatea regelui, obtinand in schimb, cu titlul de feuda, Severinul si Fagarasul. Un element esential al pacii a fost regimul drumului comercial care lega Brasovul cu gurile Dunarii: domnul Tarii Romanesti pastra suveranitatea asupra teritoriului strabatut de drumul Brailei dar acorda in schimb un regim vamal preferential negustorilor brasoveni. Compromisul din 1368, care a consacrat cateva din obiectivele principale ale Tarii Romanesti in raport cu Ungaria, a devenit un element constitutiv al raporturilor dintre cele doua state timp de un secol si jumatate.

Un puternic val de prozelitism catolic inlauntrul regatului si in teritoriile cuprinse in aria sa de hegemonie, actiune in cursul careia s-au ilustrat calugarii franciscani, a declansat o rezistenta generala a popoarelor ortodoxe impotriva politicii regelui Ungariei in ultimii ani ai domniei lui. Urmand una din directiile principale ale politicii tatalui sau, Nicolae Alexandru, Vladislav a consolidat legaturile cu Patriarhia din Constantinopol, a infiintat o a doua mitropolie, in Oltenia, a extins influenta domniei Tarii Romanesti la Muntele Athos, unde a asumat un rol deosebit de activ in calitate de ctitor al manastirii Kutlmuz. Consolidand dimensiunea ortodoxa a politicii sale, Vladislav a adancit conflictul cu suzeranul sau, angajat intr-un masiv efort de convertire la catolicism a masei popoarelor ortodoxe, in cursul razboiului care a urmat, a incetat din viata Vladislav. Directiile de politica interna si externa in care s-a inscris activitatea lui Nicolae Alexandru si Vladislav au fost continuate de succesorii lor, Radu I (cea 1376-1385) si Dan I (1385-1386).

Impulsul creator de stat pornit din teritoriile sud-carpatice s-a manifestat curand si la rasarit de Carpati unde, in contextul favorabil creat de aparitia Tarii Romanesti, s-a constituit "a doua libertate romaneasca', Moldova.

Inca din ultimul sfert al secolului XIII si-au gasit ecou in izvoarele apusene manifestarile politice ale romanilor de la rasarit de Carpati. O cronica universala consemneaza in 1277 conflictul lor cu rusii din Halici; incursiunile transcarpatice ale ostilor Regatului Ungar, in cursul infruntarilor cu tatarii, in ultimul sfert al secolului XIII, actiuni in cadrul carora romanilor maramureseni le-a revenit un loc insemnat, au consolidat structurile politice de pe teritoriul viitorului principat al Moldovei. in 1325, un corp de oaste al nucleului statal est-carpatic participa alaturi de rusii din Halici si de lituanieni la expeditia de represalii a regelui polon Vladislav Lokietek impotriva Brandenburgului, fapt care confirma existenta in aceasta regiune a unei formatiuni politice romanesti in conditiile hegemoniei tatare in Europa Rasariteana. Trecerea de la aceasta formatiune la cel de al doilea stat romanesc de sine statator s-a produs in imprejurarile create de inlaturarea dominatiei tatare la rasarit de Carpati.

Efortul lui Ludovic de Anjou de a aduce teritoriile est-carpatice sub puterea sa s-au lovit de o rezistenta tenace a localnicilor, accelerand constituirea Moldovei ca stat independent. Cea dintai revolta impotriva dominatiei Regatului angevin s-a produs in 1359, concomitent si nu fara legatura cu afirmarea de independenta a lui Nicolae Alexandru in Tara Romaneasca. in Moldova, la aceasta data un modest voievodat pe valea raului cu acelasi nume, in teritoriile din nordul tarii care va purta acest nume in secolele urmatoare, Ludovic reuseste sa domine situatia, dar cu pretul unei insemnate concesii. in locul dominatiei directe pe care o preconizase anterior, el s-a vazut silit sa aduca in fruntea acestei tari un voievod roman din provincia invecinata a Maramuresului, veche autonomie romaneasca la nord de Transilvania, unde, in aceeasi vreme, instaurarea efectiva a dominatiei ungare provocase o sciziune in randurile paturii nobiliare romane. Trecand muntii cu o ceata de razboinici maramureseni, Dragos a luat in stapanire voievodatul de la rasarit de Carpati, ale carui hotare le-a extins spre nord si spre rasarit prin inglobarea altor formatiuni politice aflate in dependenta Haliciului sau a tatarilor. "Descalecatul' lui Dragos, cum este numita in traditia istoriografica a tarii luarea in stapanire a Moldovei de catre maramureseni, a mentinut insa voievodatul in dependenta regelui Ludovic al Ungariei, situatie pe care localnicii nu au acceptat-o. Cinci ani mai tarziu, la sfarsitul anului 1364 sau la inceputul anului urmator, concomitent cu o noua infruntare intre Regatul Ungar si Tara Romaneasca, Moldova se rascoala impotriva dominatiei regelui angevin; conducerea rascoalei a fost preluata de un alt fruntas roman din Maramures, Bogdan, ostil politicii lui Ludovic de ingradire a autonomiei provinciei sale natale. Descendenta lui Dragos a fost alungata si, sub noul ei voievod, Moldova devine la randul ei stat independent.

Incercarile Regatului Ungar de a anihila rezultatul actiunii lui Bogdan si de a-si impune din nou dominatia la rasarit de Carpati, in teritoriul pe care Ludovic il numea "tara noastra moldoveana' (terra nostra moldovana) s-au lovit de rezistenta tenace a noului stat. Fara a oferi amanunte comparabile cu cele de care dispunem cu privire la luptele de independenta ale Tarii Romanesti, cronica domniei lui Ludovic, scrisa de Ioan de Tarnave, semnaleaza esecul expeditiilor repetate intreprinse de ostile Regatului Ungar si rezultatul final al luptei, anume transformarea Moldovei in stat independent ("terra Moldavie in regnum est dilatata'). Moldova, Tara Romaneasca cea Mica (Valahia minor) - cum o numeste un izvor contemporan, pentru a o deosebi de celalalt stat romanesc, care apare deseori sub numele de Valahia Major -, isi castigase astfel independenta prin rezistenta incununata de succes opusa tendintelor de dominatie ale Regatului Ungar.

Succesul rezistentei militare a accelerat consolidarea statala. Succesorul lui Bogdan, fiul sau Latcu (1369-1377), a intrat in legatura directa cu papalitatea care ii recunoaste titlul de duce al Moldovei, tara despre care actul papal afirma ca era o "parte' a "natiunii romane' (dux Moldavie partium seu nationis Wlachie), constatand astfel identitatea de origine a romanilor din cele doua tari. Mai mult decat atat, Latcu a obtinut din partea papei Urban V un scaun episcopal cu sediul in resedinta sa, orasul Siret, desprins din dioceza Haliciului si asezat in dependenta directa de papalitate. Presiunea exercitata de cele doua regate catolice vecine, Ungaria si Polonia, l-a determinat pe Latcu sa caute consacrarea autonomiei sale in legatura directa cu papalitatea.

Cu domnia lui Petru I (cea 1377-cca 1392), Moldova face pasi hotaratori in directia afirmarii internationale si a organizarii statale. indepar-tandu-se de Ungaria, a carei hegemonie, consolidata in Europa Rasariteana in ultimii ani de domnie a lui Ludovic I, se destrama dupa disparitia acestuia, Petru se apropie de Polonia, aderand la noua si puternica grupare de forte constituita in rasaritul Europei o data cu crearea uniunii polono-litua-niene. in 1387, el depune omagiul regelui Vladislav Jagiello, inaugurand astfel principala directie de politica externa a Moldovei timp de un secol, in cadrul noii legaturi externe pe care a stabilit-o cu regele Poloniei, domnul Moldovei i-a acordat si un imprumut de 3 000 ruble, garantat de acesta prin concedarea temporara a orasului Halici si a tinutului inconjurator, act care s-a aflat la originea unui indelungat conflict teritorial intre cele doua tari.

Eliberat de presiunea ungara in timpul crizei de succesiune si a luptei pentru putere prin care a trecut Regatul Ungar dupa moartea regelui Ludovic, Petru I creeaza o mitropolie ortodoxa cu sediul la Suceava, unde se muta dealtminteri si resedinta domneasca. Desi conflictul dintre domn si Patriarhia din Constantinopol in problema dreptului de a-l numi pe titularul noului scaun mitropolitan a amanat ani in sir instalarea unui mitropolit canonic, Moldova si-a asigurat sursa proprie de legitimare a puterii, etapa insemnata a consolidarii independentei tarii.

Sub Roman 1 (cea 1392-1394), care se intituleaza domn "din munti pana la mare', Moldova devine stat riveran al Marii Negre, desavarsindu-si unitatea teritoriala prin inlaturarea ultimelor resturi ale dominatiei tatare si prin inglobarea formatiunilor politice din sudul tarii. La aproximativ un sfert de secol dupa Tara Romaneasca, Moldova apare pe harta politica a Europei ca stat independent, constituit teritorial si institutional.

Dualismul statal romanesc. Aparitia si persistenta timp de secole a doua state romanesti in teritoriile dintre Carpatii Meridionali si Rasariteni, Dunare si Marea Neagra a fost precumpanitor rezultatul situatiei geo-politice a Europei central-rasaritene, dominata de la mijlocul secolului XIV de Regatul Ungar si de Uniunea polono-lituaniana. intinderea spre rasarit a Tarii Romanesti sub Basarab si sub fiul sau Nicolae Alexandru, spre gurile Dunarii si la Marea Neagra, de unde si numele de Basarabia atribuit teritoriului situat la nord de Delta Dunarii, cuprinderea de-a lungul Car-patilor Rasariteni a unei parti insemnate a teritoriului viitoarei tari a Moldovei, parea sa deschida perspectiva constituirii unui singur stat romanesc in afara lantului carpatic. Interventia hotarata a regelui Ludovic I in Moldova, cu intentia de a subordona si chiar de a domina tara, a avut drept rezultat consolidarea voievodatului romanesc de la rasarit de Carpati, mai intai sub egida Ungariei, apoi in opozitie fata de ea. Crearea unui coridor de legatura directa intre sud-estul Transilvaniei si cursul inferior al Dunarii, sub dominatie ungara, a urmarit, pe langa scopuri comerciale, si separarea celor doua state romanesti printr-o zona de dominatie ungara.

Moldova lui Bogdan si a succesorilor sai si-a aparat independenta in colaborare cu Polonia care, dupa anexarea teritoriilor fostului cnezat de Halici-Volhinia, si-a manifestat puternic tendinta de expansiune spre Marea Neagra si gurile Dunarii.

Cuprinse in aria de expansiune a doua forte rivale - Regatul Ungar si cel Polon - Tara Romaneasca si Moldova au evoluat ca state separate: cea dintai in raporturi de colaborare sau antagonism cu Ungaria, cea de a doua cu Polonia, situatie care s-a consolidat tot mai mult in ultimele decenii ale secolului XIV si in secolul urmator. Ocazia unitatii statale pentru romanii de pe cele doua versante exterioare ale Carpatilor Meridionali si Rasariteni, pierduta in secolul XIV, nu avea sa reapara decat cinci secole mai tarziu.

Doua mari drumuri ale comertului international care legau Europa Centrala si Marea Baltica cu Marea Neagra au dat rivalitatii celor doua regate in spatiul romanesc acuitate deosebita si caracter de durata, incepand din a doua jumatate a secolului XIV. Pe aceste drumuri se realiza un intens schimb de marfuri intr-un sens si in celalalt: postavul si diverse alte produse ale manufacturii europene spre Marea Neagra, matasea si mirodeniile din Asia spre Europa Centrala. Prin pozitiile cheie pe care le ocupasera la gurile Dunarii - Chilia si Licostomo - si la gura Nistrului - Cetatea Alba (Maurocastrum) -, genovezii dominau segmentul pontic al acestui comert, sursa de profituri vamale considerabile pentru statele al caror teritoriu era strabatut de cele doua drumuri.

Segmentul final al primului drum lega cu gurile Dunarii orasul Brasov, centru comercial insemnat in sud-estul Transilvaniei, devenit nodul principal al legaturii comerciale dintre Europa Centrala si Marea Neagra; inzestrat de regele Ludovic I cu drept de depozit, orasul a cunoscut o exceptionala inflorire in secolele XIV-XV. Dupa esecul incercarii regelui Ludovic I de a crea o zona de libera circulatie pentru negustorii din Brasov pana la mare, regatul a obtinut in favoarea lor un larg privilegiu vamal din partea domnului Vladislav I al Tarii Romanesti in 1368. Functionarea drumului comercial in avantajul ambelor state a constituit una din principalele legaturi intre Regatul Ungar si Tara Romaneasca in secolele XIV-XV; reinnoit in repetate randuri, privilegiul acordat de domnia Tarii Romanesti negustorilor din Brasov a constituit o veriga insemnata a raporturilor dintre cele doua state pana in vremea instalarii hegemoniei otomane in Europa Centrala.

Cel de al doilea mare drum continental, care asigura legatura intre Europa Centrala, Marea Baltica si Marea Neagra, strabatea, in segmentul sau final, teritoriul Moldovei. in Polonia, functia de centru colector al comertului cu Marea Neagra a revenit orasului Lvov. inzestrat cu drept de depozit, Lvovul a indeplinit in comertul pontic al Poloniei un rol similar celui al Brasovului in sistemul comercial al Ungariei. Reglementarea comertului pe acest drum a facut obiectul privilegiilor comerciale acordate de domnii Moldovei negustorilor din Lvov; cel mai vechi dintre privilegiile care s-au pastrat a fost emis in 1408 de Alexandru cel Bun (1400-1432). Legatura comerciala intre Lvov si Marea Neagra a devenit o componenta insemnata a raporturilor dintre Polonia si Moldova in secolul al XV-lea.

Rivalitatea dintre Ungaria si Polonia pentru hegemonie in spatiul romanesc extracarpatic a fost in mare masura o competitie pentru asigurarea legaturii cu Marea Neagra. Ea a antrenat si un conflict intermitent intre Tara Romaneasca si Moldova al carui obiect principal a fost stapanirea asupra gurilor Dunarii si exploatarea comertului pontic.

Romanii in voievodatul Transilvaniei. Constituirea Tarii Romanesti si a Moldovei si succesul rezistentei lor impotriva repetatelor incercari ale Regatului Ungar de a le anihila s-a repercutat puternic si asupra situatiei romanilor din Transilvania, al caror statut politic s-a degradat concomitent cu consolidarea pozitiei categoriilor privilegiate ale nobilimii ungare, sasilor si secuilor.

In cursul secolului XIV, procesul de constituire a autonomiei grupurilor sau paturilor privilegiate s-a accelerat. Nobilimea, care obtinuse insemnate privilegii sub ultimii regi arpadieni, a beneficiat de noi concesii majore din partea succesorilor lor din dinastia angevina. in 1324, regele Carol Robert a acordat scutiri fiscale largi domeniilor nobilimii; imunitatea fiscala a domeniului nobiliar a fost intregita prin imunitatea judiciara acordata de Ludovic I, care a transferat nobililor dreptul de a-i judeca pe taranii aflati in dependenta lor. Datorita acestei evolutii, comitatul regal a capatat tot mai mult caracter de comitat nobiliar.

Puternic s-a dezvoltat si autonomia sasilor, emancipata inca din secolul XIII de sub autoritatea voievodului Transilvaniei. in 1317, Carol Robert a confirmat marele privilegiu acordat sasilor de catre Andrei II, accelerand astfel integrarea tuturor comunitatilor germane din cuprinsul voievodatului sub un singur regim juridic. Supusi anterior unor comiti regali, sasii au dobandit la inceputul secolului XIV comiti proprii, expresie superioara a autonomiei lor.

O evolutie similara spre formarea unei autonomii teritoriale au cunoscut si secuii din Transilvania, in fruntea carora inca din secolul XIII apare un comes siculorum.

Cele trei autonomii ale privilegiatilor - nobili, sasi si secui - au devenit inca de la sfarsitul secolului XIII factor de coguvernare a voievodatului prin mijlocirea organului lor de reprezentare, congregatia generala a tarii, care a cunoscut o puternica dezvoltare in secolul XIV.

In insasi vremea cand se constituia congregatia generala a voievodatului transilvan, romanii erau inlaturati din acest for de reprezentare a intereselor starilor privilegiate, ca urmare a unui intreit proces: desfiintarea cu desavarsire a autonomiilor lor teritoriale, "tarile' romanesti din cuprinsul voievodatului, pana la sfarsitul secolului XIII; inlaturarea confesiunii rasaritene din cadrul constitutional al Regatului Ungar; deposedarea cnezilor romani de calitatea nobiliara pe acest considerent confesional.

Tendinta de suprimare a autonomiilor romanesti din aria de expansiune a regalitatii ungare a fost insotita de efortul de unificare confesionala a regatului sub egida bisericii catolice, prin inlaturarea celorlalte confesiuni si religii; urmarit doar intermitent in secolul XIII din cauza crizei de lunga durata a Regatului arpadian, efortul de unificare confesionala, de realizare a idealului de unitate de credinta, "unitas fidei', inteleasa ca fundament al trainiciei regatului, a fost urmarita riguros in secolul XIV de regii angevini, indeosebi de Ludovic I.

Politica celui de al doilea rege angevin in aceasta directie, efortul sau de a realiza unitatea de credinta a regatului, a cunoscut formele cele mai virulente in etapele cand s-a manifestat acut antagonismul dintre coroana ungara si statele romane recent constituite la rasarit si sud de Carpati. in 1365 si 1366, ani cand s-a aflat in acelasi timp in razboi cu Tara Romaneasca si cu Moldova, Ludovic I a adoptat masuri drastice in Transilvania atat impotriva confesiunii ortodoxe cat si a paturii nobiliare romane, cne-zii. Acum, regele refuza sa mai recunoasca cnezilor romani calitatea nobiliara pe temeiul pozitiei lor traditionale si dreptul de a stapani pamantul cu calitate nobiliara, daca aceasta nu le era confirmata prin diplome regale, iar acordarea diplomelor era conditionata de apartenenta la credinta catolica, in acelasi timp, regele a dezlantuit o puternica prigoana impotriva clerului ortodox. Hotararea regelui urmarea sa elimine prin asimilare confesionala sau prin declasare sociala nobilimea romana din Transilvania.

Presimtind reactiile pe care aveau sa le provoace masurile sale, regele a impus in Transilvania o organizare judiciara represiva de caracter exceptional, indreptata explicit impotriva romanilor. Raspunzand chemarii "tuturor nobililor tarii noastre transilvane', regele a acordat printr-un decret emis la 28 iunie 1366 nobililor un privilegiu exceptional care le permitea "sa extermine sau sa distruga din aceasta tara pe raufacatorii de orice natie, indeosebi romani' (spedaliter olahi).

Prigoana confesionala impotriva credintei rasaritene in cadrul Regatului Ungar a luat proportii si forme paroxistice in ultimii ani de domnie a regelui Ludovic I. Interpretul catolic cel mai zelos al acestei politici, misionarul franciscan Bartolomeu de Alverna, a divulgat, pe langa motivele religioase ale actiunii de convertire silita a ortodocsilor, si pe cele de ordin politic, asigurarea fidelitatii fata de regat a "schismaticilor', care pe temeiul afinitatii de religie si limba cu conationalii lor din afara hotarelor regatului actionau impotriva sigurantei stapanirii sale.

Politica lui Ludovic de Anjou in raport cu nobilimea romana si cu confesiunea rasariteana a desavarsit constituirea sistemului de guvernare al Transilvaniei in evul mediu, sistem bazat pe recunoasterea unei singure religii "recepte' (religio recepta), catolicismul, si a dreptului de participare la guvernarea tarii doar a "natiunilor' care recunosteau aceasta religie, nobili unguri, sasi si secui adica starile privilegiate ale celor trei etnii.