Romania moderna la zenit. 1919-1940 (Marea dezbatere; Viata politica; Societatea si economia; Relatiile internationale.)

Romania moderna la zenit. 1919-1940

(Marea dezbatere; Viata politica; Societatea si economia; Relatiile internationale.)

In perioada dintre cele doua razboaie mondiale, pe masura ce Romania si-a cristalizat expresia plenara ca stat national, curentele de dezvoltare politica, economica si sociala, perceptibile deja cu un secol sau chiar mai mult inainte, s-au maturizat. A fost o epoca plina de vitalitate si creativitate in care romanii din toate straturile sociale au experimentat idei noi, de la filozofie la poezie si de la politica la marile afaceri. Dar a fost, totodata, si o epoca de dispute si diviziuni, pentru ca romanii au fost obligati sa reorganizeze institutii infiintate cu mult timp inainte, sa reexamineze traditii respectate si sa se confrunte cu problemele unei societati burgheze in ascensiune, pe calea spre urbanizare, fenomen comun intregii Europe.

Viata economica a urmat tipare familiare in anumite privinte. Agricultura a ramas temelia economiei romanesti, a continuat sa fie ocupatia principala a majoritatii populatiei si a furnizat grosul exporturilor, de care de-pindea in mare masura situatia financiara sanatoasa a tarii. Dar, in acelasi timp, industria facea progrese substantiale, marind constant contributia sa la venitul national. in ceea ce priveste structura sociala, ca si inainte de primul razboi mondial, taranimea forma majoritatea populatiei. Clasa muncitoare urbana a continuat sa creasca pe masura ce industria si comertul se extindeau si atrageau tot mai mult interesul oamenilor politici si planificatorilor din sfera sociala. Dar clasa care si-a pus amprenta asupra perioadei interbelice a fost burghezia. Desi inca relativ redusa ca numar in aceste doua decenii, ea s-a definit drept forta conducatoare atat in viata economica, cat si in cea politica.

In politica, problema critica a zilei a fost supravietuirea si intarirea democratiei parlamentare confruntata cu provocari serioase din partea fortelor autoritarismului. in anii 1920 cand principalele partide politice - National Liberal si National Taranesc -, ambele angajate in sustinerea guvernarii parlamentare, erau in competitie pentru putere, perspectivele democratiei pareau favorabile. Dar in deceniul urmator, incertitudinile din viata economica si sociala au pus sub semnul intrebarii viabilitatea, ba chiar si adecvarea la conditiile Romaniei a institutiilor liberal democratice. Miscari si partide de dreapta au raspuns temerilor si indoielilor larg raspandite cu solutiile lor proprii, autoritare.

Rolul Romaniei in relatiile internationale si, intr-adevar, insasi securitatea ei depindeau in primul rand de scopurile si manevrele marilor puteri. Guverne romanesti succesive s-au aliniat cu Franta si Marea Britanie pentru ca acestea erau principalele garante ale acordurilor de pace de dupa primul razboi mondial si, deci, ai Romaniei Mari. Dar la sfarsitul anilor 1930, pe masura ce puterile occidentale au demonstrat in mod repetat ca nu doresc sa se opuna planurilor agresive ale Germaniei dupa venirea la putere a lui Hitler, in 1933, conducatorii romani au ajuns la concluzia ca era recomandabil sa ajunga la propria lor intelegere cu Germania.

Toate aceste aspecte ale politicii interne si externe au fost incluse intr-o ampla dezbatere nationala cu privire la caile de dezvoltare pe care Romania era de dorit sa le urmeze. Se punea problema daca Romania trebuia sa urmeze modelul occidental si astfel sa se alature rapid natiunilor europene moderne sau sa pastreze traditiile sale taranesti, agrare si ortodoxe si, in felul acesta, sa ramana credincioasa sie insasi, sau daca exista si o a treia cale care oferea romanilor posibilitatea de a pastra tot ce era mai bun in modul lor de viata traditional, dandu-le in plus posibilitatea de a participa la progresul general social si economic al Europei. Problemele puse au atras pe politicienii si sociologii cu convingerile ideologice cele mai diverse intr-o ampla dezbatere intelectuala efervescenta care prin entuziasmul si disperarea ei a constituit esenta perioadei interbelice.

Marea Dezbatere. Intelectualii preocupati de cursul viitor de dezvoltare al tarii lor formau doua grupari largi, care pot fi desemnate sub numele de europenisti si traditionalisti. Primii tratau Romania ca parte componenta a Europei si insistau ca ea nu avea de ales, ca trebuia sa urmeze calea dezvoltarii economice si sociale batuta deja de Occidentul urbanizat si industrializat. Pe de alta parte, traditionalistii subliniau caracterul agrar al Romaniei si cautau modele de dezvoltare bazate pe mostenirea sa sociala si culturala unica. Afinitatile ambelor grupuri cu curentele de gandire antebelice sunt izbitoare, dar nu surprinzatoare, pentru ca ele s-au inspirat copios din conceptiile anterioare, agrara si industriala, cu privire la viitoarea Romanie. Ei au fost la fel de originali ca si inaintasii lor, reinterpretand locul Romaniei in Europa in lumina experientei proprii si a sperantelor lor in noul secol.

Europenistii, desi abordau problema dezvoltarii din perspective diferite, impartaseau o conceptie similara despre istoria moderna a Romaniei si locul ei in Europa. Doua personalitati ies in evidenta: criticul literar Eugen Lovinescu si economistul si sociologul Stefan Zeletin. Pentru prima data in literatura stiintifica ei au intreprins o investigatie cuprinzatoare a cauzelor care au determinat dezvoltarea Romaniei moderne. Amandoi au legat acest proces de introducerea capitalismului de tip occidental in Principatele Romane si au tratat Revolutia de la 1848 si Constitutia din 1866 ca jaloane care i-au asigurat supravietuirea. Dar Lovinescu considera ca forta motrice s-a aflat in schimbul de idei, in timp ce Zeletin a pus accentul pe cauzele economice si sociale. Cu toate acestea, amandoi erau de acord ca "occidentalizarea' era o etapa istorica necesara, prin care era menita sa treaca fiecare tara, si ei nu se indoiau ca factorul catalizator principal pentru dezvoltarea Romaniei moderne l-au constituit influentele exterioare, europene, si nu fortele interne.

Eugen Lovinescu (1881-1943), criticul literar cel mai influent din aceasta perioada, a datat originile Romaniei moderne in prima jumatate a secolului al XlX-lea, perioada care a marcat inceputul contactelor intelectuale si culturale de amploare cu Europa Occidentala. in lucrarea sa in trei volume Istoria civilizatiei romane moderne (1924-1926), el trateaza aceasta intalnire drept o lupta intre sistemele de gandire occidental si autohton. Primul dintre ele a triumfat, sustine el, pentru ca elitele din Principatele Tara Romaneasca si Moldova considerau Europa ca fiind superioara Orientului. Astfel, aceste elite si-au propus sa umple golul enorm pe care il percepeau ca separandu-i de Occident prin preluarea institutiilor, eticii si metodelor occidentale, in concordanta cu ceea ce Lovinescu numea "sincronism', in conceptia sa, aceasta "lege' era cheia pentru a intelege relatia intre Romania agricola, patriarhala, pe de o parte, si Occidentul industrializat, urbanizat, pe de alta. in consecinta, cel inferior imita pe cel superior - popoarele subdezvoltate pe cele avansate, iar satul imita orasul. La inceput imitarea era completa, superficiala si lipsita de selectivitate, dar apoi, pe masura maturizarii, ea se transforma in adaptarea a tot ceea ce se considera in mod constient ca fiind necesar si superior, o etapa, in conceptia lui Lovinescu, pe care Romania o atinsese in anii 1920. Dar, insista el, sincronismul nu insemna doar imitare; el era, de asemenea, integrare. Era convins ca intreaga Europa devenea tot mai unita ca urmare a dezvoltarii mijloacelor moderne de comunicatie, subliniind ca societatile cele mai diverse deveneau omogene mai repede ca oricand.

Stefan Zeletin (1882-1934), sociolog materialist, considera ca destinul Romaniei era legat in mod indisolubil de capitalismul occidental. Lucrarea sa care s-a bucurat de cea mai mare influenta, Burghezia romana: originea si rolul ei istoric (1925), ofera o interpretare economica a "occidentalizarii' Romaniei, care este complementara si echilibreaza analiza facuta de Lovinescu fazelor intelectuale si culturale ale procesului. El a incercat sa arate ca Romania moderna era produsul unor schimbari economice fundamentale, determinate de introducerea capitalului occidental dupa tratatul de la Adrianopol (1829) care eliberase Principatele Romane de efectul stran-gulant al indelungatei dominatii otomane asupra comertului acestora. A aratat apoi modul in care din procesele de schimbare economica a aparut burghezia autohtona, clasa care avea sa ghideze tara prin toate etapele succesive ale modernizarii.

Majoritatea scriitorilor grupati in jurul revistei "Viata romaneasca' pot fi, de asemenea, considerati europenisti, cu mentiunea ca ei acordau o mai mare atentie realitatilor autohtone decat Lovinescu si Zeletin. in primul rand, ei au pastrat ceva din conceptia poporanista antebelica, fapt in special evident in opozitia lor la industrializarea de amploare, fara discriminare. Dar, figurile proeminente din randul lor, criticul literar Garabet Ibrai-leanu (1871-1936) si sociologul Mihai Ralea (1896-1964), s-au delimitat cu grija de agrarienii radicali. Ei s-au declarat in favoarea triumfului in Romania a marilor principii ale liberalismului european - libertate si drepturi egale pentru toti - si pentru raspandirea invataturii umaniste si tehnologiei Occidentului mai avansat.

Europenistilor li se opuneau grupari si personalitati care cautau modelele de dezvoltare a Romaniei in trecutul autohton, real sau imaginar. Cuvantul "traditionalist' ii caracterizeaza cu precizie, dar ei nu erau catusi de putin unanimi in a stabili ce constituia traditia romaneasca. in general, ei impartaseau credinta in caracterul predominant rural al dezvoltarii istorice a Romaniei si se opuneau ferm oricaror importuri institutionale si culturale "anorganice' din Occident. Toti se inspirau din curente de idei care aparusera in viata intelectuala a Europei in a doua jumatate a secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Este poate paradoxal faptul ca datorau atat de mult gandirii occidentale, pentru ca erau inclinati sa respinga institutiile economice si politice occidentale. Influenta germana era predominanta. Romanticii germani i-au invatat pe traditionalistii romani sa aprecieze superioritatea "culturii' (definita drept expresie unica, organica a spiritului unei comunitati sau unei natiuni) fata de civilizatie (conceputa, in principal, drept progres material sau tehnologic). Mai tarziu, alti sociologi germani au intarit credinta traditionalistilor in sat, ca principal factor formator si protector al caracterului national.

Dintre toate curentele traditionaliste din perioada interbelica nici unul nu a avut o influenta mai mare asupra vietii culturale sau intelectuale si nu a contribuit mai mult la dezbaterea dezvoltarii nationale a Romaniei decat cel creat de fondatorii revistei literare "Gandirea'. "Gandiristii', acesta era numele sub care au ajuns sa fie cunoscuti, erau atrasi de gandirea speculativa, de experientele mistice si religioase, de spiritualitatea primitiva a folclorului si erau dornici sa-si comunice ideile proprii intr-o forma complet moderna. Aceste preocupari si nu o ideologie specifica au conferit coeziunea cercului de la "Gandirea'.

Nichifor Crainic (1889-1972) a fost reprezentantul unuia dintre cele doua curente principale din cadrul cercului de la "Gandirea'. Sustinator infocat al valorilor traditionale, el era alarmat de ceea ce percepea drept decaderea morala si spirituala continua a societatii romanesti incepand din secolul al XlX-lea. A cautat sa modifice aceasta tendinta in sens contrar, preconizand intoarcerea la "valorile autentice' ale spiritului romanesc, adica la invataturile Ortodoxiei rasaritene. Accentul pe care il punea pe spiritualitatea ortodoxa diferentiaza tipul lui de autohtonism de semana-torism si poporanism, care pusesera accentul pe mijloacele culturale, respectiv economice, de regenerare nationala. Teoriile lui Crainic au reprezentat sufletul gandirismului.

Poetul si filozoful Lucian Blaga (1895-1961) a fost reprezentantul de frunte al celuilalt curent principal din cadrul cercului de la "Gandirea'. El si colegii sai, poetii si romancierii carora li se datora in mare masura pres-tigiul literar imens de care se bucura revista, priveau dincolo de Ortodoxie cautand surse si mai adanci ale traditiei autohtone si ale caii celei mai adecvate de dezvoltare nationala. Ei recunosteau contributia pe care Ortodoxia o avusese in trecut la viata culturala si spirituala a Romaniei, dar si-au extins investigatiile si la sufletul popular, asa cum era el revelat in folclor si mitologie, la religiile orientale si la curentele sociale si filozofice contemporane din Europa Occidentala. Blaga a avut o modalitate de abordare mai europeana a caracterului national si a cailor de dezvoltare decat Crainic.

Cheia care ne permite sa descifram modul in care el intelegea aceste idei se afla in teoria stilului, pe care a expus-o in Orizont si stil (1935). Blaga a aplicat aceasta teorie generala la poporul roman in Spatiul mioritic (1936), in care arata ca spiritualitatea romaneasca, care determina in primul rand caracterul national, fusese pastrata intacta in lumea rurala. in analiza finala, cautarile sale au mers mai in profunzime, dincolo de descoperirea caracterului national. El a cautat in lumea ancestrala a satului secretele uitate ale epocii inocentei de dinainte ca pacatul cunoasterii sa-l alieneze pe om de natura si de adevarata sa esenta.

Ideile traditionaliste au aparut sub o varietate de forme. Filozoful Nae Ionescu (1888-1940), teoreticianul trairismului, era convins ca Europa se afla in pragul unei noi epoci de spiritualitate, care va inlocui pustiul moral si etic al unei lumi dominate de stiinta si tehnologia moderne. El a gasit sursele spiritualitatii romanesti in Ortodoxie care, insista el, ii diferentiase intotdeauna pe romani de Europa catolica si protestanta si astfel le stabilise un curs de dezvoltare diferit.

Ionescu s-a bucurat de o sustinere extraordinara in randul tinerei generatii de intelectuali care s-a maturizat in anii 1920. in randul acestora, remarcabil era cercul Criterion, printre membrii caruia se numara Mircea Eliade (1907-1986), care avea sa devina un renumit istoric al religiilor, si Emil Cioran (1911-1995), viitorul filozof al destinului tragic al omului. Si ei au vorbit pozitiv despre rolul pe care l-a jucat Ortodoxia in modelarea destinului natiunii romane si au fost atrasi de sat ca loc al spiritualitatii romanesti, dar erau dornici sa exploreze sensul vietii ca indivizi.

Alaturi de europenism si traditionalism, au existat si alte curente de idei incercand sa gaseasca o a treia cale de dezvoltare, care sa imbine mostenirea agrara a Romaniei cu nevoia de a asimila de la Europa ceea ce era mai util taranului si in consonanta cu cultura satului. Dintre toate aceste curente, taranistii au fost sustinatorii cei mai consecventi si eficienti ai unei Romanii in concordanta cu "caracterul sau eminamente agrar'. Ei se asemanau cu poporanistii si erau, intr-un sens, succesorii acestora. Atat ei, cat si poporanistii pledau pentru un sistem economic si social pe care urmareau sa-l bazeze pe traditiile si institutiile autohtone, privind cu suspiciune burghezia, societatea industriala si orasul. Dar taranismul nu era doar o extensie a poporanismului. Desi sustinatorii lui imprumutasera masiv de la inaintasii lor intelectuali, ei au fost totodata puternic influentati de progresele din gandirea sociologica si economica din perioada interbelica. Contributia cea mai originala adusa de ei la gandirea sociala romaneasca a fost probabil elaborarea sistematica a doctrinei Romaniei agrare ca o lume a treia, situata intre individualismul capitalist la Vest si colectivismul socialist la Est. Aceasta doctrina, la randul ei, se baza pe doua presupuneri fundamentale: prima, ca gospodaria familiala era un mod distinct de productie si forma insasi temelia economiei nationale, si a doua, ca sistemul existent trebuie inlocuit cu "statul taranesc', o entitate politica administrata de majoritatea populatiei si raspunzatoare in fata ei.

Elaborarea principiilor economice ale taranismului se datoreaza in principal lui Virgil Madgearu (1887-1940) care in anii 1920 si 1930 a publicat o serie de lucrari si articole referitoare la agricultura si la probleme economice in general. El facuse o analiza de ansamblu a situatiei agriculturii romanesti dupa reformele agrare postbelice si ajunsese la certitudinea ca taranimea se afla in pragul unei noi ere. Considera ca sosise in sfarsit momentul pentru a crea o a treia cale intre capitalism si socialism. Pentru el, agricultura romaneasca fusese "taranizata', si prin aceasta intelegea ca pamantul arabil era in cea mai mare parte compus din gospodarii mici. Statisticile sustineau aceasta opinie. Ca urmare a reformelor, aproximativ sase milioane de hectare fusesera expropriate din cuprinsul marilor mosii si, pana in 1934, trei milioane de hectare si jumatate intrasera in posesia unui numar de aproximativ un milion si jumatate de tarani. Astfel incat, cu incepere din acel an, micile proprietati reprezentau aproximativ 90% din intreaga suprafata de teren arabil, in comparatie cu circa 52% inainte de reforma.

Madgearu cauta sa creeze un nou tip de stat ca baza politica care sa satisfaca, o data pentru totdeauna, nevoile si aspiratiile marii mase a populatiei si sa recunoasca in acelasi timp faptul ca dezvoltarea sociala si economica a Romaniei era destinata sa ramana diferita de cea a Occidentului capitalist. Implicita era presupunerea sa ca taranimea reprezenta o clasa distincta, diferita atat economic, cat si psihologic de burghezie si de proletariatul urban si ca, in consecinta, statul care reprezenta taranimea trebuia, de asemenea, sa se deosebeasca de structurile politice burgheze si socialiste. El a numit noua entitate statul taranesc.

La baza doctrinei sale cu privire la statul taranesc se afla convingerea ca in urma reformelor puse in practica dupa primul razboi mondial, taranimea devenise forta decisiva in viata politica romaneasca. Dupa parerea sa, venise timpul sa se creeze o organizatie politica puternica a taranilor pentru a face sa se maturizeze scopurile economice si sociale taraniste. El considera taranismul ca fiind inceputul unei "renasteri politice', care Va transforma complet structura sociala si politica a tarii. In ceea ce priveste formele politice care ar fi fost cele mai avantajoase pentru electoratul sau, Madgearu opta fara ezitare pentru democratia parlamentara.

Toti participantii la dezbaterea privind caile de dezvoltare si caracterul national erau de acord cel putin asupra unui fapt si anume ca in secolul anterior Romania trecuse prin schimbari de amploare care se derulasera rapid. Dincolo de formularile retorice, ei recunosteau ca tara lor incepea sa semene cu Europa Occidentala. Daca acest proces de europenizare fusese un lucru bun sau mai putin bun, cat de profund afectase structura societatii romanesti si daca va continua sau nu erau chestiuni asupra carora nu puteau insa sa cada de acord. Dar cauzele economice si politice interne si situatia nesigura pe plan international in perioada interbelica au constituit un test dificil pentru conceptiile lor cu privire la viitorul Romaniei.

Viata politica. Principala problema din viata politica romaneasca in perioada interbelica a fost lupta intre democratie si autoritarism. La inceputul anilor '20, perspectivele pentru consolidarea sistemului parlamentar bazat pe practicile din Europa Occidentala pareau luminoase. Adoptarea      votului universal pentru barbati indreptatea speranta ca guvernarea realizata de o oligarhie va fi in curand o relicva a trecutului. Conducatorii Partidului National Roman din Transilvania si ai Partidului Taranesc din Vechiul Regat, partide care se bucurau de un sprijin larg, erau angajati sa sustina ideea participarii depline a tuturor cetatenilor la viata politica si a consultarii alegatorilor prin alegeri corecte. Atat taranistii, care erau altminteri satui sa urmeze modelele occidentale, cat si europenistii, care erau convinsi ca Romania era menita sa urmeze calea occidentala de dezvoltare, erau sustinatori ferventi ai guvernarii parlamentare. in randul publicului larg, de asemenea, exista cel putin sprijin latent pentru experimentul politic democratic. Cand acesta a avut ocazia de a-si exprima liber preferintele, cum s-a petrecut in alegerile din 1928, alegatorii au votat in proportie coplesitoare in favoarea partidelor care s-au declarat pentru democratie.

Dar in calea schimbarilor politice stateau obstacole formidabile. in primul rand obiceiuri incetatenite de o jumatate de veac. Apatia si lipsa de experienta a masei de tarani, cauzata in special de aproape totala lor excludere de la procesul politic, nu au fost niciodata surmontate in totalitate si, ca urmare, impactul votului universal a fost limitat. Erau necesare schimbari si in spiritul care domina viata politica. Politica de dragul politicii, in vederea obtinerii unor avantaje tactice pe termen scurt, in locul sustinerii principiilor inalte, nu numai ca nu a fost eradicata, dar s-a si intensificat. Partidul Liberal, organizatia politica cea mai puternica in anii 20, a modificat doar foarte putin obiceiurile. Desi teoretic angajat in sustinerea sistemului parlamentar, in practica a preferat sa desfasoare alegerile n maniera care se afla la loc de cinste in aceasta perioada si sa guverneze ntr-un mod autoritar, printr-o oligarhie financiara si industriala de propor-:ii reduse. in afara vietii politice existau multe grupari sau personalitati :are se opuneau la tot ceea ce reprezenta Europa moderna - urbanism, ndustrie, nationalism si institutiile politice democratice. Astfel, partizanii ui Nichifor Crainic si Nae Ionescu, printre altii, au creat un climat de tpinie favorabil miscarilor politice nationaliste extremiste si autoritare.

Deceniul al patrulea a fost deceniul crizei democratiei romanesti. Recesiunea mondiala a exacerbat problemele economice si tensiunile sociale existente si a dat un impuls tuturor acelor forte care au urmarit sa submineze democratia parlamentara. Amplificarea crizei a sporit apelul la antisemitism printre anumite elemente ale societatii, care l-au folosit pentru a dobandi sprijin pentru tipurile lor specifice de nationalism. Printre organizatiile care au facut din antisemitism nucleul ideologic al noii Romanii, la loc de frunte se afla Garda de Fier, care a atins apogeul popularitatii la mijlocul anilor '30. Venirea la tron al lui Carol al II-lea in 1930 a fost de rau augur pentru democratie: el nu facea nici un secret din dispretul pe care-l nutrea pentru institutiile parlamentare, si din intentia sa de a se erija drept sursa incontestabila a puterii in stat; in plus nu se pot ignora nici schimbarile in echilibrul de forte la nivel european. Ascensiunea Germaniei naziste si comportamentul agresiv al Italiei fasciste, combinate cu politica de conciliere adoptata de democratiile occidentale i-au incurajat atat pe cei care se opuneau pe fata democratiei, cat si pe cei care ezitau sa ajunga la concluzia ca viitorul apartineau autoritarismului. Principalele partide democratice pareau sa-si fi pierdut o buna parte din elanul care le caracterizase in deceniul anterior. Ele s-au dovedit incapabile sa reziste asaltului atat din exterior, cat din interiorul tarii si au consimtit la instituirea dictaturii lui Carol in 1938, eveniment care a marcat sfarsitul experimentului democratic in Romania.

In perioada interbelica, viata politica a fost dominata de doua partide - liberalii si national taranistii. Partidului Liberal nu i-a mers niciodata mai bine - el a detinut puterea pe perioade lungi, in special intre 1922-1926. Forta motrice a partidului a provenit din asa-numita oligarhie financiara, grupata in jurul marilor familii de bancheri si industriasi in frunte cu familia Bratianu. impletirea afacerilor bancare, a industriei si puterii politice la o scara atat de mare era pur si simplu consecinta faptului ca statul isi asumase rolul principal in promovarea dezvoltarii economice, in felul acesta interesele economice si financiare se impleteau cu conducerea politica iar aparatul birocratic al statului si controlul industriei, bancilor si guvernarii au trecut inevitabil in mainile acelorasi oameni.

In anii '20, anumiti ganditori liberali, de remarcat Stefan Zeletin si Dimitrie Draghicescu, au incercat sa faca opinia publica sa accepte ideea ca Partidul Liberal, datorita locului sau dominant in viata politica si economica, reprezenta intreaga natiune. Conducatorii liberali insisi isi prezentau partidul ca aflandu-se deasupra claselor, un promotor al unor masuri in urma carora beneficiau toate elementele societatii. Ei au justificat aceste pretentii evidentiind faptul ca partidul lor initiase reformele agrara si electorala si transpusese in realitate ideea de unitate nationala prin crearea Romaniei Mari. in 1923, Ion G. Duca (1879-1933), la vremea aceea ministru al afacerilor externe in guvernul Bratianu si, ulterior, prim-ministru, a subliniat ca partidul era ghidat de ideea de progres, pe care il crea nu prin violenta si salturi bruste, ci printr-o activitate treptata, organizata, bazandu-se pe proprietatea privata, armonia sociala, democratie si constiinta nationala. Ionel Bratianu era de aceeasi parere. El sustinea ca liberalii luau in consideratie nevoile si interesele tuturor gruparilor sociale si se straduiau sa le armonizeze. Deoarece partidul lor era "partidul natiunii', Bratianu si colegii sai au denuntat partidele care sustineau interesele unei clase ca fiind straine de spiritul romanesc. in conceptia lor, atat Partidul Taranesc, cat si Partidul Socialist reprezentau un pericol pentru Romania Mare deoarece, promovand interese de clasa inguste, ele amenintau sa dis truga insesi temeliile statului national.

Liberalismul practicat de Partidul Liberal se deosebea considerabil de varianta sa din Europa Occidentala. in politica, liberalii foloseau toate mijloacele pe care le aveau la dispozitie pentru a-si asigura victoria la urne: mobilizau politia, functionarii civili si pe prefectii autotputernici pentru .-si promova propriile scopuri si a descuraja opozitia. Ei conduceau eco-lomia intr-o maniera autoritara similara. Fara nici o ezitare organizau car-eluri, stabileau tarife, distribuiau subsidii si alte favoruri financiare pentru i-si realiza obiectivele principale - industrializarea si crearea unei infra-tructuri moderne, bazate pe modelele occidentale. Astfel de politici erau n beneficiul oligarhiei financiare si industriale, dar lasau nemultumite :elelalte clase si grupuri sociale.

Partidul National Taranesc, celalalt partid principal din perioada nterbelica, s-a format in 1926, cand Partidul Taranesc din Vechiul Regat -a unit cu Partidul National din Transilvania. Desi ambele partide impar-aseau anumite idealuri fundamentale - fiecare se declara in favoarea :xtinderii institutiilor politice democratice si a libertatilor civile la toate livelurile populatiei -, conducatorii lor au considerat initial ca progra-nele lor sunt incompatibile si, prin urmare, un obstacol insurmontabil in :alea fuziunii. in primii ani dupa razboi, Partidul Taranesc avea ca scop o eforma agrara radicala, in timp ce Partidul National, desi se bucura de un prijin substantial in randul taranilor romani din Transilvania, era in esen-:a burghez in conceptiile sale si mai degraba nationalist decat taranesc in :eea ce priveste ideologia. Prin urinare, fuziunea dintre cele doua partide -a surprins pe contemporani.

Partidul Taranesc, infiintat la Bucuresti la 18 decembrie 1918 avand :a presedinte pe Ion Mihalache, a urmarit ca principal obiectiv problema igrara. Solutiile pe care le-a propus au reflectat ideile lui Constantin Stere ii principiile taranismului elaborate de Virgil Madgearu in anii 1920: tara-lul care lucreaza pamantul ar trebui sa exercite controlul asupra mijloa-:elor de productie, organizarea agriculturii ar trebui sa se bazeze pe gospodariile mici, independente, iar productia ar trebui sa se realizeze in cadrul niscarii cooperatiste.

Partidul National din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, era repre-lentantul tuturor elementelor populatiei romanesti din Transilvania, asa :um fusese si in perioada de dinaintea primului razboi mondial. Desi con-Jucerea sa ramasese burgheza, el continua sa se bucure de aceeasi baza sociala larga ca si partidul care aparase drepturile nationale ale romanilor in Ungaria antebelica. Masele de tarani il sustineau evident. La fel si intelectualii si mica clasa a celor ce practicau profesiunile libere din orase. El reprezenta, de asemenea, burghezia bancara si industriala care, dupa 1918, se simtea amenintata de oligarhia financiara liberala din Vechiul Regat, intr-adevar, partidul a devenit dusmanul declarat al liberalilor.

Conducatorii Partidului Taranesc si ai Partidului National au surmon-tat in final diferentele ideologice si politice in 1926 si au format un singur partid. Ceea ce i-a indemnat sa treaca la actiune a fost constientizarea Faptului ca, separat, nu vor fi niciodata suficient de puternici pentru a-i inlocui pe liberali la putere. Ei au promis sa adauge in Constitutie garantii explicite pentru libertatile civile si drepturile politice, sa descentralizeze administratia de stat si sa largeasca atributiile guvernarii locale. Ei au recunoscut primatul agriculturii si si-au facut cunoscuta intentia de a intari pe micul gospodar independent si de a promova miscarea cooperatista. Au fost, de asemenea, de acord sa incurajeze industria, acordand tratament egal capitalului strain si celui intern si inlaturand tarifele protectioniste impovaratoare. Maniu a devenit presedintele noului Partid National Taranesc, Mihalache vicepresedinte, iar Virgil Madgearu secretar general.

Amenintarile la adresa celor doua partide majore veneau si dinspre dreapta si dinspre stanga. In anii '20, se parea ca amenintarea cea mai serioasa, in special pentru liberali, o reprezenta Partidul Poporului, iar in anii care au urmat imediat infiintarii acestuia in 1918, el s-a bucurat de o popularitate considerabila, in special pentru ca la conducerea lui se afla Alexandru Averescu, eroul din marele razboi. Dar acest partid era mai de graba o uniune de grupuri si indivizi cu conceptii comune decat un partid unit, si, in locul unui program coerent, sustinatorii lui au trebuit sa se multumeasca cu niste principii generale largi, cum ar fi guvernarea eficienta si respectarea stricta a Constitutiei. Averescu si asociatii sai credeau ca, pentru a ajunge la putere, trebuiau sa realizeze o intelegere cu liberalii, si, intr-adevar, scurtele lor guvernari din 1920-1921 si 1926-1927 ii datorau mult lui Ionel Bratianu. Dar, dupa ce a parasit puterea in 1927, din cauza slabiciunii sale interne, partidul nu a mai jucat un rol politic semnificativ in viata politica.

Partidele de stanga, care erau sustinute de clasa muncitoare urbana si urmareau sa reprezinte interesele acesteia, au avut o influenta directa redusa asupra vietii politice in perioada interbelica. Lipsa lor de eficienta s-a datorat proportiilor modeste ale electoratului lor - proletariatul a ramas un procentaj scazut al populatiei active -, faptului ca au neglijat traditiile nationale si religioase si, cel putin in cazul comunistilor, persecutilor puternice din partea guvernului. Nici socialistii si nici comunistii nu au reusit sa atraga un sprijin de masa sau sa realizeze mai mult decat o reprezentare simbolica in Parlament.

Partidul Social Democrat a iesit din razboi puternic divizat intre moderati, care urmau traditia socialista occidentala, si radicali, care-i aveau drept model pe bolsevicii din Rusia. Aceste disensiuni s-au manifestat fatis la Congresul general al Partidului Socialist, care a avut loc la Bucuresti, intre 8-12 mai 1921, si au dobandit un caracter permanent in octombrie 1922, cand la Ploiesti, comunistii au pus bazele institutionale ale Partidului Comunist Roman. Ei si-au confirmat afilierea la Internationala Comunista, au ales un comitet central si au aprobat statutul care mandata o organizatie secreta.

Din motive diverse, partidul nu a prosperat. Guvernul l-a declarat ilegal la 11 aprilie 192-4 si, incepand de la acea data pana la al doilea razboi mondial, el a fost obligat sa-si desfasoare activitatea in ilegalitate sau prin organizatii paravan. Nici una dintre aceste modalitati nu era de natura sa duca la recrutarea unui numar mare de sustinatori sau la desfasurarea activitatilor partidului intr-un mod democratic. Persecutiile din partea guvernului au intarit tendintele autoritare prezente in cadrul partidului inca de la inceputurile sale. Caracterul clandestin al partidului a accentuat dependenta acestuia de Partidul Comunist Sovietic, care, prin intermediul Cominternului, si-a arogat dreptul de a-i alege pe conducatorii de partid si de a hotari asupra liniilor politice. Congresele partidului au instalat neromani ca secretari-generali ai partidului, intarind opinia larg raspandita in Romania ca partidul era o organizatie straina, care punea interesele Uniunii Sovietice mai presus de cele ale Romaniei. Dominatia sovietica asupra partidului a fost amplificata prin prezenta la Moscova, in anii '30, a unui numar mare de comunisti romani, care au format "biroul' comunist roman, de fapt, o ramura a Partidului Comunist Sovietic.

O mare parte dintre socialistii care au respins afilierea la Internationala Comunista au infiintat o noua organizatie, Federatia Partidelor Socialiste din Romania, o asociatie destul de larga intre Partidul Social-Democrat din Vechiul Regat (dupa 1922 Partidul Socialist din Romania) si partidele socialiste din Transilvania, Banat si Bucovina. in 1927, Constantin Titel Petrescu, figura dominanta a social-democratiei romanesti in perioada interbelica, impreuna cu alti social-democrati, au infiintat un nou Partid Social-Democrat. Acesta unea intr-o singura organizatie politica toate partidele regionale si urma sa inlocuiasca Federatia care se dovedise prea greoaie pentru a servi drept nucleu al unei miscari socialiste si muncitoresti puternice. Totodata, se angaja sa inlocuiasca oligarhia politica si financiara a vremii cu o societate democratica, bazata pe principiul egalitatii civile a tuturor cetatenilor si socializarii mijloacelor de productie. Noul partid facea eforturi pentru a se diferentia de comunisti, insistand asupra faptului ca reformele pe care le solicita trebuiau realizate prin procesul democratiei parlamentare si nu prin preluarea puterii prin revolutie. Acest program a ramas documentul de baza al democratiei sociale din Romania pana dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Social-democratii s-au bucurat de mult mai putin succes in viata politica dura din perioada interbelica decat sperasera. Punctul maxim al campaniilor lor electorale pentru alegeri in Parlament a fost anul 1928, cand au castigat noua locuri in Camera Deputatilor, dar, dupa aceasta data, numarul voturilor primite a scazut constant si, dupa 1932 si pana in 1946 ei nu au fost reprezentati in Parlament.

Formatiunile politice de dreapta erau relativ nesemnificative in anii '20. Diferitele incercari in primii ani ai acestui deceniu, de a infiinta in Romania o miscare fascista dupa modelul celei conduse de Mussolini in Italia, nu au reusit sa atraga mai mult de o mana de oameni si nici experimentele cu national socialismul nu au dat rezultate mai bune. Pana la sfarsitul deceniului lozincile lor de schimbari economice si sociale radicale au starnit un interes redus, in special deoarece economia era relativ stabila si majoritatea populatiei era inca increzatoare ca democratia politica va reusi sa rezolve problemele economice si politice presante.

Miscarile de dreapta erau insa alimentate in continuare de antisemitism. Acesta nu era catusi de putin un fenomen postbelic ci inceputurile sale, in forma sa moderna, puteau fi datate in primele decenii ale secolului al XlX-lea, cand imigratia evreiasca in Principate a dobandit proportii de masa. in perioada interbelica, un sustinator de frunte al actiunii contra evreilor a fost Alexandru C. Cuza (1857-1947), profesor de economie politica la Universitatea din Iasi. in 1923 Cuza a infiintat Liga Apararii National-Crestine, care avea ca scopuri primordiale expulzarea evreilor din toate domeniile vietii economice si culturale si educarea tinerilor in spirit crestin si nationalist.

Unul dintre aderentii cei mai ferventi ai lui Cuza, cel putin la inceput, a fost Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), care a creat propria sa organizatie nationalista mai extremista, Legiunea Arhanghelului Mihai, in 1927. Trei ani mai tarziu el a infiintat o aripa militara a Legiunii, pe care a numit-o Garda de Fier, nume ce a ajuns curand sa se aplice la intreaga organizatie. Pe masura ce si-a definit forma de manifestare caracteristica, Garda a inceput sa semene cu fascismul german sau italian, cu uniformele si saluturile specifice si glorificarea conducatorului miscarii - capitanul -, dar toate acestea erau doar forma. Substanta fascismului romanesc - antisemitismul, crestinismul ortodox (intr-o forma distorsionata) si cultul taranului ca intruchipare a omului natural nepervertit - avea radacini autohtone. Aici si-au aflat o expresie ostilitatea traditionala primitiva fata de cosmopolitism, rationalism si industrializare. Dar lipsea o ideologie. Conducatorii Garzii au ignorat propunerile lui Mihai Manoilescu de a face din Romania un stat corporatist, din motiv ca aparitia omului nou trebuie sa preceada adoptarea programelor, pentru ca altminteri, institutiile nu vor face altceva decat sa intareasca societatea "corupta' existenta.

Intre alegerile din 1931 si 1937 Garda de Fier a devenit o miscare de masa, voturile castigate de aceasta ridicandu-se de la 1% la 15,58%. Electoratul sau era format cu precadere din tineri locuitori ai oraselor, dar cuprindea membri ai tuturor claselor sociale, atragandu-i in acelasi timp pe tarani si clerul rural, elemente ale muncitorimii si burgheziei de la orase si periferia societatii. Conducerea Garzii din acel timp, perioada sa de glorie, era formata din elemente din clasa de mijloc care aveau educatie univer-sitara, dar nationalismul miscarii ii atragea pe toti acei care se simteau alienati de un sistem politic si social, care li se parea a fi fost creat in afara granitelor si in detrimentul "realitatilor romanesti'.

Alegerile din 1937 au reprezentat un test critic pentru a compara forta democratiei si a autoritarismului. in luna noiembrie, cand si-a incheiat mandatul, guvernul liberal si-a prezentat demisia, iar Carol l-a invitat pe Ion Mihalache sa formeze un guvern national-taranesc. Dar Mihalache a refuzat. in consecinta, Carol a apelat din nou la fostul prim-ministru liberal, Gheorghe Tatarescu. in timpul desfasurarii campaniei electorale, Iuliu Maniu si-a asumat conducerea opozitiei. Obiectivul sau principal era de a rasturna guvernul Tatarescu si, in acest scop, a semnat un pact electoral cu Corneliu Codreanu si Gheorghe Bratianu, seful unei factiuni liberale disidente. Desigur ca Maniu nu avea nici o simpatie fata de Garda de Fier sau fata de dictatura, dar credea ca Garda ar fi putut descuraja guvernul sa foloseasca traditionala tactica de mana de fier in timpul alegerilor. Rezultatele votarii au fost socante. Partidul Liberal a obtinut intr-adevar majoritatea voturilor (35,9%) si cele mai multe locuri in Parlament (152) dar nu si procentajul necesar - 40% pentru a primi prima si a castiga odata cu acesta majoritatea in Camera. Extrema dreapta a castigat teren considerabil. Garda de Fier prin partidul sau Totul pentru Tara a dobandit 66 de locuri, devenind astfel al treilea partid ca marime din Parlament, dupa Partidul National Taranesc, care a obtinut 86 de locuri.

Tatarescu si-a prezentat demisia la 28 decembrie 1937, si in aceeasi zi Carol l-a invitat pe Octavian Goga, seful Partidului National Crestin, sa formeze guvernul. Carol era incantat de posibilitatea de a-si realiza propriile ambitii. Aducand la putere un partid care obtinuse mai putin de 10% din numarul de voturi si un guvern slab, divizat, el intentiona sa arate ca alegerile, care fusesera in egala masura si pentru el, ca si pentru liberali, o 'nfrangere, nu au schimbat in realitate lucrurile si la urma urmelor vointa ;a era cea care conta. in orice caz, regele nu dorea sa instaleze un guvern DUternic, deoarece, gandea el, sosise vremea sa instaureze o dictatura re-;ala. El a actionat repede si fara prea multa valva la 10 si 11 februarie 938, cand pur si simplu a inlocuit guvernul Goga cu un "guvern consul-ativ' condus de Patriarhul Bisericii Ortodoxe, Miron Cristea, avand in omponenta sa cativa fosti prim-ministri si pe Ion Antonescu ca ministru I apararii.

Carol a manevrat repede pentru a-si consolida puterea, dizolvand in-itutiile sistemului parlamentar. La 20 februarie, el a abolit Constitutia din 323, inlocuind-o cu una noua care se baza pe principii corporatiste si mcentra puterea in mainile regelui. Constitutia stipula clar ca functiile ; care le indeplinisera partidele politice in cadrul fostului regim parlamentar erau incompatibile cu noua ordine. in consecinta, la 30 martie, Carol a decretat dizolvarea tuturor partidelor si gruparilor politice, dar a promis ca dupa o perioada de "calm' si "adaptare la noile imprejurari', se va elabora o lege care va statua conditiile in care se pot forma si functiona "asociatiile' politice. Dar o serie de decrete-legi emise intre aprilie si septembrie, care impuneau pedepse severe in cazul oricarei opozitii la noua ordine, aratau clar ca regele nu avea intentia sa restaureze vechiul sistem al partidelor politice.

Carol a luat masuri drastice impotriva Garzii de Fier pe care o considera drept principalul sau inamic. El i-a dat instructiuni lui Armand Cali-nescu, ministrul de interne si omul forte al noului cabinet, s-o distruga prin orice mijloace, legale sau ile'gale, pe care le considera necesare. Membrii Garzii sau simpatizantii acesteia au fost arestati in numar mare si internati in lagare de concentrare infiintate in acest scop. Forta si brutalitatea masurilor pe care Carol le-a luat impotriva Garzii de Fier in 1938 si dupa aceea par a fi fost motivate initial nu de opozitia fatisa a acestei organizatii, ci de faptul ca o percepea drept o agentura a Germaniei. Dovezile care sustin o astfel de opinie sunt convingatoare. Guvernul a inceput arestarea masiva a membrilor garzii la scurt timp dupa Anschluss-ul dintre Germania si Austria in martie 1938, iar uciderea lui Codreanu si a alti treisprezece membri ai Garzii "in timp ce incercau sa scape' in luna noiembrie a avut loc imediat dupa vizita lui Carol in Germania, in timpul careia Hitler ceruse cu insistenta eliberarea membrilor Garzii si formarea unui cabinet condus de Codreanu.

Carol si sfatuitorii sai au recunoscut necesitatea unei noi organizatii politice care sa ia locul vechilor partide si sa intareasca dictatura regala. Ei au adoptat un proiect elaborat de Armand Calinescu pentru crearea unui singur partid, ca instrument pentru a mobiliza si canaliza sprijinuf masefor pentru noul regim. Calinescu era de parere ca dictatura regala nu putea sa supravietuiasca, daca ramanea doar un cabinet de functionari. Ea trebuia sa aiba la dispozitie un instrument prin care sa poata angrena masele de cetateni la guvernare. in caz contrar, s-ar fi dizolvat si ar fi permis altor forte politice sa canalizeze interesele populatiei in directii favorabile acelora. Dar Frontul Renasterii Nationale, numele sub care a fost cunoscuta noua organizatie, inaugurat la 6 decembrie 1938, s-a dovedit incapabil sa ralieze sprijinul maselor pentru dictatura regala. Carol a recunoscut tacit esecul la sfarsitul anului 1939, cand a invitat vechile partide politice sa se uneasca in jurul regelui pentru a apara tara impotriva pericolelor internationale din ce in ce mai serioase.

In noua atmosfera de criza, Garda de Fier a cunoscut o perioada de reinviere. Sub conducerea lui Horia Sima, succesorul lui Codreanu care s-a refugiat in Germania pentru a scapa de persecutiile lui Carol, ea si-a reluat activitatea politica cu toate fortele. Dar nu mai era organizatia care fusese inainte de 1938. Din cauza persecutiilor lui Carol, se transformase dintr-o miscare de masa intr-un partid compus din conducatori si birocrati.

Schimbari dramatice in situatia internationala au subminat eforturile lui Carol de a mentine controlul asupra fortelor politice interne. Caderea Frantei in iunie 1940 i-a stricat in final toate socotelile. L-a obligat sa se deplaseze si mai mult spre dreapta. El a decretat infiintarea Partidului Natiunii, un partid unic, "totalitar', a carui misiune sub conducerea suprema a regelui era de a ghida intreaga viata spirituala si materiala a natiunii. Noul partid era insa un factor lipsit de importanta, pentru ca evenimentele internationale, si nu vointa lui Carol, aveau sa determine evolutia situatiei politice a tarii.

Societatea si Economia. intre cele doua razboaie mondiale, Romania prezenta contraste izbitoare intre subdezvoltarea inradacinata puternic si inflorirea, chiar daca inegala, a industrializarii si urbanizarii. Pe de o parte, structura sa economica si sociala a pastrat in linii generale configuratia pe care o avusese inainte de razboi. Agricultura a ramas baza economiei tarii, iar organizarea acesteia s-a schimbat foarte putin, in ciuda reformei agrare de amploare. Marea majoritate a populatiei a continuat sa traiasca la tara si sa-si obtina veniturile in principal din agricultura. in relatiile internationale, Romania a ramas dependenta de Occident ca piata de desfacere pentru produsele sale agricole si materii prime, si ca sursa de diferite produse finite si capital pentru investitii. Dar semnele schimbarilor erau evidente.

Industria s-a dezvoltat si a devenit din ce in ce mai capabila sa satisfaca nevoile consumatorilor, iar importurile de materii prime si bunuri semiprelucrate au crescut intr-un ritm mai rapid decat cele de articolele finite. Populatia urbana a sporit pe masura ce a crescut rolul oraselor in organizarea si conducerea economiei. Chiar si agricultura a dat semne de schimbare: in mod traditional ea se baza pe productia de cereale, iar acum s-a inregistrat o usoara deplasare spre cultivarea legumelor si a plantelor industriale. in toate ramurile economiei, statul si-a asumat un rol conducator din ce in ce mai accentuat. Desi respecta proprietatea privata asupra pamantului si a mijloacelor de productie, si garanta capitalul privat, fie intern fie extern, si numeroase avantaje, isi arogase responsabilitatea planificarii si controlului asupra a ceea ce a ajuns sa fie numita "economia nationala'.

In anii '20, soarta economica a Romaniei s-a aflat in mainile liberalilor. Ideile oamenilor politici cu privire la unele probleme fundamentale ale dezvoltarii au fost puternic influentate de marele teoretician al liberalismului romanesc, Stefan Zeletin. Ca si el, liberalii atribuiau burgheziei, adica lor insisi, rolul conducator in transformarea Romaniei intr'O natiune europeana moderna. Vintila Bratianu, ministru de finante in guvernele liberale dintre 1922-1928, a fost principalul promotor al teoriilor lui Ze-letin. El nu a urmarit numai scopuri economice, ci a fost preocupat si de consolidarea statului national roman. increzator ca sub conducerea burgheziei si a liberalilor, diferentele vor disparea gradat, pe masura ce economia se dezvolta si moderniza, el prevedea ca, in final, se va crea o societate, lipsita de conflicte sociale, bazata pe o clasa de mijloc cuprinzatoare. El si colegii sai se bazau considerabil pe interventia statului pentru realizarea acestor obiective economice si sociale ambitioase. Ei au fost cei care au promovat asa-numita doctrina a neoliberalismului, formulata de Zeletin, care sustinea ca epoca libertatii economice, care fusese utila in secolul al XlX-lea, isi traise zilele de glorie si trebuia acum sa faca loc organizarii si indrumarii sistematice si promovarii unor scopuri clar definite.

Liberalii, nationalisti in domeniul economiei, erau hotarati sa-si imparta cat mai putin puterea cu strainii. Desi recunosteau necesitatea de a mentine relatii bune cu statele industrializate din Europa, pentru simplul fapt ca ele dominau comertul international si pietele financiare, liberalii doreau sa evite subordonarea economica fata de Occident. Ei insistau ca infrastructura si principalele ramuri industriale sa fie in mainile romanilor, adica ale lor. In conformitate cu motto-ul lor "Prin noi insine', ei chiar cochetau cu ideea de a finanta programul lor economic ambitios exclusiv cu capital autohton.

National-taranistii, care au venit la putere in 1928, au urmarit obiective economice in aparenta foarte diferite de cele ale liberalilor. Interesul lor major era, desigur, agricultura, dar ei recunosteau si importanta unei infrastructuri moderne si a unor finante sanatoase. Pentru a-si realiza planurile ambitioase, ei au incurajat investitiile straine in conformitate cu o politica care a ajuns sa fie cunoscuta sub numele "Porti deschise capitalului strain'. Motivatia venea partial din constientizarea faptului ca sursele autohtone de capital erau insuficiente, dar totodata si din dorinta de a da o lovitura puterii imense pe care o acumulase oligarhia industriala si financiara liberala.

Reforma agrara, alaturi de industrializare, a avut un rol fundamental in determinarea dezvoltarii economice in perioada interbelica. Reformele agrare promise in 1917 au fost realizate in 1918 si 1921. Ele au diferit de la o provincie la alta, in ceea ce priveste unele detalii, fapt ce reflecta conditiile economice si sociale specifice in care evoluase fiecare dintre ele. De exemplu, legislatia din Transilvania si Basarabia era mai radicala decat cea din Vechiul Regat si Bucovina, probabil pentru ca in primele doua atmosfera revolutionara din 1917 si 1918 fusese intensa, iar posesia pamantului si diferentele nationale nu putusera fi separate. Cu toate acestea, aceste legi au avut drept scop primordial impartirea pamantului taranilor si erau determinate intr-o mai mare masura de cauze sociale decat de cauze strict economice.

In analiza finala, reforma agrara a fost realizata pentru ca toate clasele, chiar si mosierii, au ajuns in cele din urma sa recunoasca inutilitatea si chiar pericolul de a incerca sa mentina vechiul sistem agrar. Multi conservatori, acceptand inevitabilul, au incercat sa foloseasca acest prilej pentru a impune o noua organizare a agriculturii, care sa mareasca eficienta si productivitatea, in ceea ce-i priveste pe liberali, ei erau in principiu in favoarea reformei agrare, dar multi doreau sa fie siguri ca agricultura va continua sa serveasca nevoile industriei. Pe de alta parte, agrarienii considerau reforma drept un pas urias spre taranizarea agriculturii si crearea unui stat taranesc, o conceptie care in timp s-a dovedit a fi prea optimista. Fara indoiala, in primii ani ai perioadei interbelice toate aceste grupari au fost indemnate sa actioneze si de spectrul tulburarilor sociale violente si de nevoia de a mentine solidaritatea nationala, pentru a apara teritorii dobandite de curand impotriva vecinilor nemultumiti.

Dar indiferent de motivele politicienilor si sociologilor, reforma agrara a realizat un transfer masiv al pamantului din proprietatea marilor mosieri in cea a micilor gospodari. Au fost expropriate aproximativ 6 milioane de hectare de pamant pentru a fi impartite taranilor si aproximativ 1 400 000 de tarani au primit pamant. Rezultatul cel mai evident si izbitor a fost scaderea numarului si dimensiunilor marilor proprietati in favoarea gospodariilor mici si mijlocii. Dar schimbarea nu a adus prosperitate in agricultura pentru ca multe proprietati erau prea mici pentru a fi viabile din punct de vedere economic si au continuat sa fie impartite prin mostenire.

Efectele legilor de reforma agrara asupra organizarii agriculturii sunt greu de masurat, dar ele nu par sa fi schimbat intr-un mod semnificativ structurile existente. Marii mosieri ramasi au folosit intr-o mai mare masura masinile agricole si mana de lucru angajata pentru a compensa lipsa muncii taranilor. Dar in timp, s-a constatat o intoarcere la situatia care existase inaintea reformei, deoarece un numar tot mai mare de tarani erau siliti sa ia pamant de la mosieri in arenda pentru a completa ceea ce primisera din mosiile expropriate si, astfel, au revenit la starea de dependenta economica. Iar permanentele neajunsuri din agricultura nu se datorau exclusiv reformei agrare. Existau in actiune forte care determinau dezvoltarea economica si sociala a Romaniei Mari care aveau foarte putina legatura cu legislatia din anii 1918-1921, si printre acestea se remarcau cresterea rapida a populatiei, fragmentarea permanenta a proprietatilor taranesti prin mostenire si vanzari partiale, fluctuatiile pietei internationale, dezvoltarea lenta a industriei si propriile prioritati economice ale guvernului Romaniei.

Legile reformei agrare nu au afectat in mod hotarator nici preponderenta productiei de cereale in agricultura romaneasca, desi s-a manifestat tendinta in cadrul a diferite categorii de tarani de a diversifica culturile. Totusi, in 1939 granele ocupau 83,5% din pamantul arabil, in comparatie cu 84,7% in 1927.

In anii '20 industria s-a insanatosit rapid si substantial dupa distrugerile imense cauzate de razboi. Progresul ei in perioada interbelica s-a datorat mult liberalilor si noilor provincii, in special Transilvania si Banat, care au contribuit semnificativ la cresterea capacitatii productive a Vechiului Regat. Dinamismul anilor '20 este sugerat de cresterea productiei intre

si 1928, in minerit de 189% si in industria prelucratoare de 188%.
Dezvoltarea industriei petroliere, stimulata de investitii substantiale de ca
pital, in special extern, a fost spectaculoasa. Productia a crescut de la
968 000 tone in 1918 la 5 800 000 tone in 1930, Romania ocupand locul
sase pe plan mondial. Industria metalurgica a cunoscut, de asemenea, o
dezvoltare impresionanta, productia de otel crescand de la 38 000 tone in

la 144 000 tone in 1928.

Criza economica de la inceputul deceniului al patrulea a oprit temporar dezvoltarea promitatoare a industriei, desi intre 1934-1938, dupa ce industria a contracarat efectele depresiunii mondiale, ea a atins noi nivele de productivitate. Pana la sfarsitul anilor '30 multe ramuri ale industriei au progresat suficient pentru a fi capabile sa satisfaca aproape toate nevoile interne de alimente, textile si produse chimice. Dar ea nu putea inca fur-n/za in cantitati suficiente masini si alte echipamente necesare pentru

propria ei dezvoltare.

In ciuda cresterii impresionante a multor ramuri ale industriei, structura economica de baza a tarii nu s-a schimbat in mod semnificativ. in 1939, 78% din populatia activa continua sa se bazeze pe agricultura drept principala sursa de venit, in timp ce doar 10% din aceasta era angajata in industrie. Romania depindea inca de importuri in ceea ce priveste echipamentele industriale si furnizarea unei game largi de marfuri.

Societatea romaneasca din deceniul al treilea se deosebea semnificativ de cea din perioada antebelica. in primul rand, populatia era mai numeroasa si mai variata din punct de vedere etnic. in 1930, cand s-a facut singurul recensamant complet din perioada interbelica, populatia totala era de 18 052 896, o cifra care prezenta un spor de aproximativ 2,5 milioane fata de populatia estimata in 1920. in 1939 populatia era de 19 933 802 locuitori. Astfel ca in perioada interbelica ea a sporit cu aproape patru milioane. Sporul demografic s-a datorat ratei inalte a natalitatii, aproape dubla in comparatie cu Europa Occidentala si de nord, si o scadere usoara a ratei mortalitatii. Totusi, in perioada interbelica, rata natalitatii a fost semnificativ mai mica fata de cotele ei din anii imediat anteriori primului razboi mondial si a continuat sa scada de la 39,4 nasteri la mia de locuitori in 1921 la 28,3 in 1939.

Din punct de vedere etnic, romanii formau vasta majoritate a populatiei. in 1930 ei reprezentau 71,9% (12 981 324) din totalul populatiei, in timp ce maghiarii, minoritatea cea mai numeroasa, formau 7,2% (1 415 507), urmati de germani 4,1% (745 421), evrei 4% (728 115) si ucrainieni 3,2% (582 115). Dar aceste proportii variau in mod semnificativ de la regiune la regiune. De exemplu, maghiarii formau 29% din populatie in Transilvania si 23% in Crisana si Maramures, in timp ce germanii reprezentau 24% din numarul locuitorilor din Banat si 8% din Transilvania. Evreii erau cei mai numerosi in Bucovina (10,8% din populatie) si Basarabia (7%). Minoritatile au constituit un segment important al populatiei urbane. Evreii reprezentau 30% din populatia urbana in Bucovina, 27% in Basarabia si 23% in Moldova. in Transilvania, intre 1910-1930, in ciuda schimbarii granitelor, proportia de neromani care traiau in orase a crescut, chiar daca populatia urbana romaneasca a sporit si ea de peste doua ori. in 1930, 27% din maghiari, 23% din germani si 10,1% din romani (fata de 10,6% in 1910) locuiau in orase.

Societatea romaneasca se indrepta treptat tot mai mult spre orase, chiar daca majoritatea populatiei continua sa traiasca la tara. in 1930, locuitorii oraselor reprezentau aproximativ 20% din populatia totala. in deceniul care a urmat, ritmul de urbanizare s-a intensificat, iar populatia oraselor a crescut cu peste 14%. Cresterea s-a datorat aproape exclusiv migratiei de la sat, care fusese sursa majora a populatiei urbane si inainte de primul razboi mondial.

Orasul Bucuresti ocupa un loc aparte in procesul de urbanizare. S-a dezvoltat ca centru administrativ, economic si cultural complex, intr-un ritm mult mai rapid si a exercitat o influenta mult mai mare in afacerile publice decat oricare alt oras. intre 1918-1939, s-a inregistrat cresterea cea mai sustinuta din istoria orasului, de la 382 000 la 870 000 locuitori. Bucu-restiul datora aceasta expansiune dramatica rolului sau de capitala a Romaniei Mari, fapt ce necesita institutii administrative noi si mai mart si o birocratie mai numeroasa. Dar principalul motiv era de natura economica. Nicaieri in tara industria nu s-a extins atat de repede. in 1938 productia industriala a orasului reprezenta 17% din totalul productiei la nivelul tarii (20% daca se considera si zona pe o raza de 30 kilometri din jurul orasului). Viata financiara, economica si sociala a intregii tari era afectata in mod decisiv de industria acestui oras.

La sfarsitul deceniului trei, criza economica mondiala a intrerupt dezvoltarea economica promitatoare a Romaniei si a facut loc incertitudinilor economice si politice. Criza a lovit Romania cu deosebita putere, in special datorita faptului ca economia sa se baza preponderent pe agricultura. Lipsa de diversificare i-a micsorat capacitatea de a reactiona la criza. Fiind dependenta de exportul de grane, ea se afla la discretia pietei internationale. Stabilitatea economica si financiara a Romaniei a fost pusa in pericol nu numai de scaderea preturilor agricole in Occident dar si de noile tarife ridicate impuse de statele industrializate produselor agricole romanesti, pentru a-si proteja proprii agricultori. Guvernul roman nu putea face prea mult pentru a influenta marile puteri. Nu se punea problema represaliilor impotriva bunurilor produse de acestea, pentru ca ele erau indispensabile si, in orice caz, guvernul trebuia sa evite sa provoace ostilitatea Occidentului, care era singura sa sursa de imprumuturi si alte mijloace financiare, insasi aceasta dependenta de capitalul extern a exacerbat criza. Investitorii straini au retras mari parti de capital in cautarea unui venit mai sigur si mai ridicat, un exod care nu a facut decat sa sporeasca numarul de intreprinderi comerciale si industriale si de banci falimentare.

Depresiunea a avut o influenta profunda si de durata asupra gandirii economice a politicienilor romani atat din Partidul Liberal cat si din cel National Taranesc. Dependenta tarii lor de marile puteri industriale, relevata pregnant in timpul crizei prin restrictiile pe care acestea le-au impus importurilor de produse agricole romanesti si refuzul lor de a lua in consideratie problemele unice ale statelor agrare, i-a convins pe conducatorii ambelor partide sa sprijine o politica de industrializare accelerata. Reactia lui Virgil Madgearu a fost tipica. Dupa ce anterior se opusese industrializarii pe scara larga, acum el cerea insistent dezvoltarea unei industrii puternice, pentru a asigura independenta economica si politica a tarii.

Liberalii, care s-au aflat la putere intre 1934-1937, au facut din industrializare o preocupare centrala a programului lor intern. Au pus accentul pe industria grea, pe care intentionau s-o transforme in baza unei economii nationale moderne. Toate activitatile lor reveleaza existenta unui plan pentru interventia tot mai accentuata si controlul statului asupra economiei. Ei erau convinsi ca incurajarea si protectia de catre stat a industriei erau indispensabile pentru ca mijloacele private se dovedisera neadecvate. Dar nu erau singurii care gandeau astfel. Devenise evident si pentru politicienii din alte partide, cu alte convingeri ideologice, ca problemele industriei si ale economiei puteau fi rezolvate in general doar prin indrumare ferma de sus. Dar liberalii nu aveau o politica coerenta in domeniul agriculturii si au realizat industrializarea in detrimentul agriculturii, deturnand grosul capitalului pentru investitii spre industriile favorizate. Ca urmare, ei au lasat intacta organizarea agriculturii si au facut foarte putin pentru marirea productivitatii sau pentru cresterea nivelului de trai al majoritatii taranilor.

Dictatura regala a lui Carol al II-lea dintre 1938-1940 a urmarit aceleasi scopuri economice ca si liberalii. Interventia statului a devenit mai pronuntata pe masura ce proiectele de industrializare au fost accelerate, cu accent special pe nevoile apararii nationale. in agricultura taranii mijlocasi si instariti au fost favorizati fata de majoritatea care detinea posesiuni mai mici de 5 hectare. Guvernul a pus noi credite la dispozitia taranilor merituosi si si-a propus sa rationalizeze si sa intensifice productia agricola conform unui plan global pe cinci ani elaborat in 1940.

Toate aceste initiative au devenit tot mai nesigure pe masura ce Romania era atrasa in criza politica generala de la sfarsitul deceniului al patrulea din Europa. Pierderile de teritorii si schimbarea regimului politic in vara si toamna anului 1940 precum si razboiul impotriva Uniunii Sovietice din iunie 1941 au imprimat o noua directie economiei romanesti.

Relatiile internationale. Obiectivul principal al politicii externe a Romaniei pe tot parcursul perioadei interbelice a fost mentinerea frontierelor trasate la sfarsitul primului razboi mondial. Toate partidele politice romanesti, cu exceptia Partidului Comunist, erau sustinatoare consecvente ale sistemului tratatelor de pace de la Versailles, o pozitie care a dictat alegerea aliatilor si a asigurat continuitatea cu politica externa urmata in anii imediat inainte de izbucnirea razboiului. Politicienii romani considerau Franta, si intr-o masura mai mica, Marea Britanie, drept principalii garanti ai acordurilor de pace si se bazau pe ele pentru a contracara amenintarile la adresa status-quo-ului teritorial din Europa de Est impotriva Uniunii Sovietice, Germaniei si statelor revizioniste mai mici, Ungaria si Bulgaria. Guvernele romanesti au urmarit sa pastreze sistemul de la Versailles si prin alte mijloace. Ei au sustinut securitatea colectiva si pentru acesta au sprijinit eforturile de a transforma Liga Natiunilor in aparator de nadejde al pacii si stabilitatii in Europa, si au promovat aliante regionale cum au fost Mica intelegere si intelegerea Balcanica, pentru a descuraja revizionismul din Europa de Est. Asupra acestor probleme fundamentale liberalii, national-taranistii si chiar Carol al II-lea erau in general de acord. Recunosteau cu totii ca frontierele Romaniei Mari vor fi sigure atata timp cat echilibrul politic stabilit in regiune in 1919 nu va fi deranjat si prin urmare urmareau sa impiedice atat Germania cat si Uniunea Sovietica sa domine afacerile din aceasta regiune.

Desi conducatorii romani au continuat sa se bazeze pe Franta pentru a contracara orice amenintare la adresa sistemului versailles, pana in a doua jumatate a deceniului patru, interesul politic al Frantei fata de Romania a ramas destul de moderat, desi Romania era o membra a sistemului de aliante din Europa de Est sprijinit de Franta. Lipsa de interes a Frantei este sugerata de faptul ca un tratat oficial de alianta intre cele doua tari a fost semnat doar la opt ani dupa incheierea razboiului. Chiar si atunci, romanii au fost cei care au avut initiativa. Ei au propus garantarea status-quo-uli teritorial si promisiunea din partea fiecarei parti de a veni in ajutorul cele lalte in cazul unui atac neprovocat. Dar guvernul francez nu era interes: de o alianta militara cu Romania, deoarece considerau armata acesteia ii capabila sa intreprinda o campanie militara serioasa. in final, s-a ajuns 1 un compromis, si cele doua parti au cazut de acord ca statele lor majoi generale sa se consulte in cazul unei agresiuni. Desi tratatul semnat 1 10 iunie 1926 nu angaja Franta sa vina in ajutorul Romaniei, conducator Romaniei il considerau ca avand o valoare politica deosebita, deoarec presupuneau ei, acesta exprima comunitatea puternica de interese intr cele doua tari. Guvernul francez a acordat tratatului o mica importanta considerandu-l pur si simplu drept un mijloc, printre multe altele, de mentine influenta franceza in Sud-Estul Europei. Reinnoit in 1936, e oferea putine modalitati practice de a pune in practica simboluri si pre supuneri.

Relatiile politice intre Romania si Marea Britanie au avut o intensi tate redusa. Marea Britanie nu a avut o strategie politica clara in Europa d Sud-Est in cea mai mare parte a perioadei interbelice si abia in mai 193i Foreign Office-ul a analizat posibilitatea unor angajamente politice si eco nomice fata de Romania, ca raspuns la cresterea pericolului german. ii orice caz, guvernul britanic considera Romania ca aflandu'Se in totalitati in orbita Frantei, deci nu merita a fi cultivata. Dar Marea Britanie ave; interese economice puternice in Romania. Amploarea investitiilor face c; rolul jucat in dezvoltarea economiei romanesti sa fie depasit doar de Ger mania. Punctul de atractie principal era petrolul. Investitiile britanice ir industria petroliera romaneasca erau cele mai mari in vreo tara straina, re prezentand peste jumatate din capitalul total si un sfert din capitalul strair investit in Romania. Si in ceea ce priveste comertul, Marea Britanie se afle pe locul doi (10% din exporturile si importurile Romaniei) dupa Germania (25%). Dar, daca luam in consideratie interesele britanice pe plan mondial, aceste activitati financiare si comerciale apar ca fiind de o importanta modesta.

Guvernele romanesti au promovat consecvent aliantele regionale ca mijloace de a mentine sistemul acordurilor de pace de la Versailles si si-au asumat un rol principal in crearea Micii intelegeri. Aceasta s-a format ca reactie la nevoia resimtita de Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia de a-sii asigura propria lor securitate, pe masura ce au inceput sa se indoiasca de eficienta garantiilor cuprinse in tratatele de la Trianon si Neuilly. Ele erau putin interesate de o federatie dunareana. in primul rand pentru ca o considerau drept o limitare a independentei lor, si apoi pentru ca isi dadeau seama ca pentru a fi eficienta, o federatie va trebui sa includa Austria si Ungaria, si ele se temeau ca acordandu-le acestora statut egal, vor incuraja o revigorare a dominatiei austro-ungare asupra regiunii. Propria lor Antanta era formata din trei acorduri bilaterale intre Iugoslavia si Cehoslovacia (semnat la 14 august 1920), Romania si Cehoslovacia (23 aprilie 1921) si Romania si Iugoslavia (7 iunie 1921), semnatarele angajandu-se in fiecare dintre ele sa vina in ajutorul partenerului sau in caz de atac neprovocat din partea Ungariei. Tratatul romano-iugoslav era, de asemenea, indreptat impotriva Bulgariei.

Romania a jucat un rol activ in realizarea intelegerii Balcanice, care a reprezentat extinderea in Europa de Sud-Est a principiilor securitatii regionale, intruchipate de Mica intelegere. Tratatul prin care s-a creat alianta, semnat de reprezentantii Romaniei, Iugoslaviei, Greciei si Turciei la 9 februarie 1934, s-a declarat a fi pur defensiv, dar era in mod clar indreptat impotriva Bulgariei, principala tara revizionista din regiune. intelegerea Balcanica crea conditiile pentru colaborarea permanenta dintre membrii ei dar la fel ca Mica intelegere nu a reusit sa creeze un front unit in problemele internationale vitale.

Toate eforturile depuse in perioada anilor '20 si '30 de guverne romanesti succesive pentru a asigura inviolabilitatea noilor frontiere ale tarii lor la nord si la est s-au dovedit pana la urma lipsite de succes. Ele nu au putut atenua diferentele dintre Romania si cei doi mari vecini revizionisti - Ungaria si Uniunea Sovietica, care nu se puteau impaca cu pierderea de teritorii de la sfarsitul primului razboi mondial. Problema Transilvaniei statea in calea oricarei apropieri semnificative intre Ungaria si Romania. Pe tot parcursul perioadei interbelice, guverne ungare succesive nu au incetat sa spere la redobandirea unui teritoriu pe care il considerau drept parte integranta a Ungariei istorice, dar nici un guvern roman n-ar fi luat in consideratie nici cea mai mica concesie care ar fi putut diminua suveranitatea sa asupra provinciei.

Obiectul in disputa dintre Romania si Uniunea Sovietica era Basarabia. Reincorporarea acesteia in Romania in 1918 a precipitat o ruptura in relatiile dintre ele si avea sa ramana obstacolul principal in calea reluarii acestora in 1934. in anii '20 guvernele roman si sovietic au negociat cu intermitente statutul Basarabiei, dar nici unul nu s-a clintit din pozitia initiala. Iuliu Maniu, prim-ministru intre 1928-1930, a impus ca reluarea relatiilor normale intre cele doua tari sa depinda de recunoasterea de catre Uniunea Sovietica a granitei dintre ele de-a lungul Nistrului, in timp ce Maxim Litvinov, ministrul de externe sovietic, a respins la fel de ferm o astfel de conditie. Din cauza absentei unui comert dezvoltat intre cele doua tari, nu exista un stimulent de natura economica pentru a se ajunge la un acord. Dar presiunile exercitate de alte cercuri au determinat in cele din urma cele doua parti sa-si atenueze intransigenta. in 1931, tarile pe care Romania le considera drept aliatii sai cei mai importanti - Franta si Polonia - au dat semnale ca sunt gata sa negocieze tratate cu Uniunea Sovietica, si au presat Romania sa faca la fel. Dar discutiile intre delegatiile romana si cea sovietica, care au avut loc la Riga, in Letonia, in ianuarie 1932, s-au impotmolit din nou din cauza problemei Basarabiei. Polonia, care considerase propriul acord cu Uniunea Sovietica dependent de rezultatul intalnirii de la Riga, a hotarat totusi sa treaca la semnarea pactului de neagresiune cu Uniunea Sovietica, ceea ce s-a realizat la 25 iulie 1932, iar Franta a avertizat Romania ca nu va putea amana sine die normalizarea relatiilor sale cu Uniunea Sovietica.

Exemplul Frantei care cauta sa semneze un pact cu Uniunea Sovietica pentru a mentine status-quo-ul international, era un stimulent puternic pentru multi romani ca ministrul de externe Nicolae Titulescu, care se bazau pe Franta ca principal garant al sistemului versailles, pentru a urmari realizarea unui angajament similar cu Uniunea Sovietica. La 9 iunie 1934, sub auspiciile Micii intelegeri, Litvinov si Titulescu au facut la Geneva schimb de scrisori si au stabilit relatii diplomatice normale. Dar ei nu au facut nici o referire specifica la Basarabia.

Guvernul roman nu realizase inca garantarea granitei sale de Est care fusese principalul scop al negocierilor sale cu Uniunea Sovietica. Dupa lungi discutii intre Litvinov si Titulescu s-a ajuns in cele din urma la crearea cadrului general al unui tratat. Ca si tratatele Uniunii Sovietice cu Franta si Cehoslovacia din mai 1935, el stipula ajutor reciproc in cadrul Ligii Natiunilor, dar spre deosebire de acestea, era indreptat impotriva oricarui agresor, nu doar a Germaniei. Totusi, cele doua parti au afirmat ca vor trebui sa-si indeplineasca obligatiile numai daca Franta trece la actiune. La 21 iulie 1936 la Montreux, Titulescu si Litvinov au definitivat acordul, articol cu articol, insa semnarea oficiala a fost programata pentru septembrie. Dar la 29 august Titulescu, care prin eforturile pentru realizarea apropierii cu Uniunea Sovietica isi atrasese dusmani puternici de dreapta si a carui ambitie si succese internationale starnisera animozitatea regelui, a fost brusc scos din functie intr-o remaniere de cabinet. Guvernul sovietic a luat demiterea lui Titulescu drept un semn ca politica externa a Romaniei isi schimbase cursul si a declarat intelegerea din 21 iulie nula si neavenita, in conditiile deteriorarii situatiei internationale de la sfarsitul anilor '30, nici una dintre parti nu a facut o incercare serioasa de a reinvia tratatul.

Demiterea lui Titulescu ca ministru de externe a simbolizat o schimbare subtila in politica externa a Romaniei in favoarea Germaniei. Obiectivul general ramanea acelasi - securitatea - dar acum regele Carol si unii colaboratori ai sai considerau ca este necesar sa largeasca baza de sustinere a integritatii teritoriale a tarii. Regele si majoritatea politicienilor si intelectualilor ar fi preferat sa continue alianta traditionala cu Franta si Marea Britanic Relatia cu Franta nu era doar politica; ea se nascuse din ceea ce romanii percepeau drept o comunitate de interese intre cele doua tari, sentimente de intelegere reciproca si chiar afectiune, care lipseau cu totul din contactele cu Germania. Dar incapacitatea Frantei si Marii Britanii de a se impotrivi atacului german impotriva sistemului versailles i-a facut si pe simpatizantii cei mai fermi ai Occidentului sa reconsidere sistemul de aliante pe care il construiau de la sfarsitul razboiului. Esecul normalizarii relatiilor cu Uniunea Sovietica sporea nelinistea cu care ei au reexaminat politica externa. Atat sustinatorii cat si adversarii lui Carol aveau o frica aproape irationala de Uniunea Sovietica. Pentru ei, ac,easta era inamicul ereditar al Romaniei, intotdeauna prezent, intotdeauna o amenintare la existenta ei. Germania de la mijlocul anilor '30 nu parea la fel de periculoasa.

Pana la acea data relatiile Romaniei cu Germania nu depasisera cadrul diplomatic obisnuit. Razboiul, in special rigorile ocupatiei, a reprezentat o ruptura brutala in traditia de dinainte de 1914, de respect fata de puterea economica si militara germana si apreciere pentru realizarile sale culturale; si de fapt opinia publica romaneasca nu-si revenise pe deplin. Criza economica mondiala a determinat relatii economice oarecum mai stranse, dar conducatorii romani, inclusiv Carol, erau foarte precauti in ceea ce priveste patrunderea Germaniei in economia tarii.

Criza cehoslovaca din primavara si vara anului 1938 a restrans optiunile posibile ale conducatorilor Romaniei. Problema imediata pentru Carol si ministrii sai era daca sa vina sau nu in ajutorul aliatului lor din Mica intelegere. in final, ei au hotarat sa nu o faca. Ajunsesera la concluzia ca in relatiile internationale initiativa fusese luata de Germania si se temeau ca in absenta unei conduceri hotarate exercitate de Franta, orice actiune pe care o vor intreprinde in folosul Cehoslovaciei va pune in primejdie integritatea teritoriala a propriei lor tari. Nici Carol si nici alti conducatori romani nu au luat in consideratie cu seriozitate posibilitatea de a-si uni fortele cu Uniunea Sovietica. in schimb, ei au continuat sa spere ca Franta si Marea Britanie se vor trezi in cele din urma si vor realiza pericolul pe care ambitiile germane il reprezentau pentru propria lor securitate. Dar acordul de la Miinchen din 29 septembrie, prin care Franta si Marea Britanie au consimtit la dezmembrarea Cehoslovaciei, a convins opinia politica din Bucuresti, de la Carol la Maniu, ca strangerea relatiilor cu Germania era acum esentiala pentru apararea granitelor tarii impotriva revizionismului sovietic si ungar.

O masura a influentei crescande a Germaniei in Romania si in general in Europa de Sud-Est a fost tratatul economic incheiat intre cele doua tari la 23 martie 1939. Valabil timp de cinci ani, acesta asigura o legatura mai stransa intre economiile celor doua tari prin planificare, coordonare si companii mixte. Ambele parti au fost de acord ca planul lor economic comun va acorda atentie speciala nevoilor si capacitatilor Romaniei, Germania angajandu-se sa furnizeze capital si bunuri industriale pentru a moderniza economia romaneasca. Principala sarcina a companiilor mixte era de a dezvolta resursele minerale ale Romaniei - cupru, crom, mangan si in special petrol. Interesul crescut al Germaniei fata de petrolul romanesc era legat de pregatirile pentru razboi si de nevoia de a deveni independenta de livrarile de dincolo de ocean, care puteau fi intrerupte de o blocada britanica. Din aceleasi motive, Germania dorea sa se asigure de livrarile regulate de produse agricole romanesti. Dar si Romania beneficia de pe urma tratatului. Pe langa ajutorul pentru dezvoltarea economiei, ea gasise in Germania un furnizor de echipament militar modern si un cumparator sigur de mari cantitati de cereale, la preturile cele mai bune care se puteau oferi.

Guvernul roman nu-si pierduse inca speranta in Occident. in a doua jumatate a lunii martie 1939 el a cerut insistent Marii Britanii si Frantei sa anunte public ca nu vor mai tolera modificari de granite in Europa de Est si vor veni in ajutorul fiecarei tari angajate in apararea independentei sale. La 13 aprilie, dupa negocieri complicate si sub efectul ocuparii de catre Hitler a Cehoslovaciei in luna anterioara, dupa acordul de la Munchen, Marea Britanie si Franta au promis sa ajute Romania sa reziste oricarei amenintari la adresa independentei sale. in ciuda caracterului limitat al garantiilor britanica si franceza - ele se refereau la independenta Romaniei si nu la integritatea sa teritoriala -, cercurile politice din Bucuresti le-au intampinat ca pe un semn ca puterile occidentale si-au abandonat in sfarsit politica de conciliere.

Pactul de neagresiune din 23 august 1939 intre Germania si Uniunea Sovietica a venit ca un soc pentru conducatorii Romaniei, pentru ca ei isi bazasera politica externa pe presupunerea ca exista o ostilitate profunda intre nazism si comunism. Acum ei se simteau mai lipsiti de siguranta ca oricand, si desi nu cunosteau detaliile protocolului secret, prin care Germania recunostea interesul special al Uniunii Sovietice in Basarabia, insasi existenta tratatului anula strategia lor de echilibru intre cele doua puteri. Carol si ministrii sai au acceptat ceea ce era evident: politica externa a anilor '20 si '30 care se bazase pe un sistem de aliante interconectate sprijinit de Franta si pe afilierea la acorduri internationale, care promovau securitatea colectiva, nu mai putea sa apere frontierele Romaniei.

Evenimentele de pe frontul de vest din primavara anului 1940 au determinat o schimbare drastica in politica externa a Romaniei. Victoriile germane in Tarile de Jos si nordul Frantei in luna mai l-au convins pe Carol ca in acel moment cauza Aliatilor era pierduta. La 29 mai el a hotarat ca ramanea o singura alternativa de actiune - de a se baza pe Germania pentru a proteja integritatea tarii.

Curtarea Germaniei nu putea impiedica pierderea de teritorii in favoarea vecinilor revizionisti ai Romaniei. Prima a actionat Uniunea Sovietica. La 26 iunie, ministrul de externe Molotov a inmanat ministrului roman de la Moscova un ultimatum prin care se cerea cedarea Basarabiei si a Bucovinei de nord in decurs de 24 de ore. Carol a cerut imediat ajutor german, dar nu l-a primit, deoarece Hitler asigurase deja guvernul sovietic de "lipsa sa de interes' fata de acest teritoriu, in concordanta cu pactul sovieto-nazist. Carol si consilierii sai nu au vazut o alta alternativa acceptabila decat sa cedeze.

Acum Carol nu precupetea nici un efort pentru a castiga favorurile lui Hitler intr-o incercare disperata de a preintampina cererile teritoriale ale Ungariei si Bulgariei. La 1 iulie guvernul roman a renuntat la garantiile britanice din aprilie 1939 si pe 4 iulie Carol a adus la putere un cabinet progerman condus de Ion Gigurtu. in chiar ziua in care a preluat puterea, guvernul si-a declarat dorinta de a adera la Axa Roma-Berlin si la 11 iulie el a anuntat retragerea Romaniei din Liga Natiunilor. in timp ce aveau loc aceste evenimente, Carol a cerut Germaniei sa garanteze frontierele existente ale Romaniei si sa trimita la Bucuresti o misiune militara pentru a stabili o cooperare stransa intre armatele celor doua tari. Dar la 15 iulie, Hitler a raspuns ca putea analiza aceste cereri numai dupa ce vor fi rezolvate problemele referitoare la granitele cu Ungaria si Bulgaria.

Negocierile cu Bulgaria pentru fasia din sudul Dobrogei, pe care Romania o dobandise prin tratatul de la Bucuresti din 1913, au inceput la 19 august si s-au incheiat repede. Tratatul de la Craiova din 7 septembrie restaura frontiera din 1912 dintre cele doua tari. Romania ceda 7 412 km² si aproximativ 360 000 locuitori. Tratatul prevedea si un schimb de populatie: aproximativ 65 000 de bulgari la nord de noua frontiera si 110 000 de romani la sud de aceasta aveau sa fie transmutati. -. in timp ce se derulau tratativele cu Bulgaria, Romania era angajata in negocieri mult mai importante cu Ungaria, referitoare la viitorul Transilvaniei, provincie pe care opinia publica din Romania o considera drept leaganul natiunii. Presiunile exercitate de Berlin si Roma in iulie, pentru a se ajunge la o solutionare rapida, pasnica, a problemei, l-au determinat pe Carol sa ia legatura cu guvernul ungar. Punctele de vedere divergente ale celor doua parti nu au putut fi reconciliate si negocierile care au inceput la Turnu-Severin la 16 august au fost intrerupte pe 24-

Intre timp, au aparut tensiuni de-a lungul granitelor romanesti atat cu Ungaria cat si cu Uniunea Sovietica. in a doua jumatate a lunii august, Uniunea Sovietica a concentrat efective numeroase de-a lungul raului Prut, noua frontiera cu Romania dupa ocuparea Basarabiei intre 28 iunie si 3 iulie, iar Ungaria a desfasurat 23 de divizii in regiunile din apropierea granitei cu Romania. in fata acestor forte se aflau 22 de divizii romanesti in Moldova si nordul Bucovinei si opt in Transilvania. Deoarece concentrarea trupelor a continuat, izbucnirea ostilitatilor si chiar ocuparea de catre sovietici a zacamintelor petroliere din Romania ii pareau lui Hitler actiuni posibile. Pe 26 august a trecut la actiune. A deplasat trupe in Polonia ocupata, spre regiuni mai apropiate de Romania, si l-a instruit pe ministrul de externe Ribbentrop sa-i invite pe ministrii de externe ai Ungariei, Romaniei si Italiei la Viena pentru "consultari' asupra viitorului Transilvaniei. Era hotarat sa rezolve disputa asupra frontierei cat mai grabnic posibil pentru a evita razboiul in Est si pentru a proteja sursele vitale de materii prime din Romania.

Discutiile de la Viena cu privire la Transilvania s-au limitat pur si simplu la eforturile ministrilor de externe german si italian de a convinge delegatiile ungara si romana sa accepte solutia lui Hitler care isi rezervase privilegiul de a lua hotararea finala, cu privire la noile frontiere ale Transilvaniei. In trasarea noilor granite a tinut cont atat de scopurile sale strategice cat si de cele economice. El considera ca era necesar atat sa satisfaca Ungaria dar totodata sa evite mutilarea Romaniei, a carei valoare pentru efortul de razboi german nu incetase s-o recunoasca. Si totusi, a mentine ambele tari nemultumite era un mijloc clar, in viziunea sa, de a-si asigura cooperarea lor in noua ordine germana din Europa. Astfel, Ungaria va sprijini Germania cu speranta de a obtine mai mult din Transilvania, iar Romania va face acelasi lucru pentru a redobandi teritoriul pierdut. in plus, noua frontiera din Transilvania, care ajungea aproape de Brasov, oferea protectie substantiala pentru zona petroliera romaneasca, permitand aducerea trupelor germane (cu cooperarea Ungariei) in aceasta zona in decurs de cateva ore.

Romanii au rezistat dictatului lui Hitler. Mihail Manoilescu, ministru de externe si sustinatorul corporatismului, adusese la Viena un numar de experti, si era nerabdator sa pledeze detaliat pentru cauza tarii sale, in schimb, i s-a prezentat oferta de "arbitraj' a lui Hitler si i s-a dat posibilitatea s-o accepte sau sa se confrunte cu un razboi declansat de Ungaria si sprijinit de Axa. Totusi, Ribbentrop a propus ca in schimbul acceptarii solutiei lui Hitler, Romania sa primeasca din partea Germaniei garantii militare ale tuturor frontierelor sale, o oferta pe care Ribbentrop a caracterizat-o drept "exceptionala', nu numai pentru ca nu fusese facuta nici unei alte tari, ci pentru ca avea sa reprezinte piatra de temelie a noii politici germane in Est. Manoilescu, zdruncinat, a cerut timp pentru a-l consulta pe rege. in dimineata zilei de 30 august, Consiliul de Coroana din Bucuresti a analizat optiunile posibile fara a sti precis ce proportie din Transilvania va fi pierduta. Maniu, Constantin Bratianu, conducatorul Partidului Liberal si altii au cerut respingerea "arbitrajului' lui Hitler, dar Carol si tajoritatea au hotarat ca acceptarea lui, impreuna cu garantiile germane

le noilor frontiere, era singura cale pentru a impiedica distrugerea tarii. Decizia lui Hitler a fost citita oficial la Viena la 30 august. Abia atunci

idegatia romana a aflat masura exacta a pierderilor suferite de tara lor.

Jngaria primea o regiune taiata din nordul Transilvaniei de la Oradea in iud si Maramures in nord, si cuprinzand Clujul si regiunile de-a lungul pantelor vestice ale Carpatilor, pana in vecinatatea orasului Brasov. Romania era deposedata de 42 243 km² si o populatie de aproximativ 2 600 000 locuitori, circa 50% dintre ei romani si 37% maghiari si secui, in schimbul acestora Romania primea angajamentul din partea Germaniei ca aceasta ii va apara frontierele. Dar acesta insemna pierderea independentei sale in afacerile externe si subordonarea economiei efortului de razboi german.

Ca rezultat al cedarilor de teritorii catre Uniunea Sovietica, Ungaria si Bulgaria, Romania care se nascuse la sfarsitul primului razboi mondial a pierdut o treime din suprafata sa (97 790 km^z) si din populatie (6 161 317). Domnia lui Carol nu putea supravietui catastrofei nationale.