Faurirea Romaniei Mari

Faurirea Romaniei Mari

(Independenta. 1866-1881; Modele de dezvoltare; Viata politica si partidele politice; Societatea si economia; Romanii din Transilvania, Bucovina si Basarabia; Relatiile internationale. 1881-1914; Primul razboi mondial)

Anul 1866 reprezinta un moment semnificativ in dezvoltarea politica a Romaniei moderne, pentru ca, la acea data, se creasera, in linii mari, cadrul institutional si climatul intelectual caracteristice acestei perioade. Nu cu mult

fost subminata progresiv. Dusmanii sai de dreapta si de stanga s-au in "monstruoasa coalitie', alcatuita din elemente altfel incompatibile, ar fi conservatorii si liberalii radicali. Conservatorii l-au condamnat .u ca il considerau prea liberal si nu l-au putut ierta pentru reforma a si electorala; radicalii l-au abandonat pentru ca nu era destul de li-. Dar grupurile au lasat la o parte diferentele dintre ele, in scopul de ideparta pe Cuza de la domnie si de a-l inlocui cu un principe strain. t din punct de vedere politic si bolnav, Cuza insusi s-a gandit la abdi-dupa cum a marturisit in mesajul sau catre adunarile reprezentative lecembrie 1865. Toate aceste semne de slabiciune i-au incurajat pe jlotisti sa mearga mai departe.

Dondusi de radicali, in frunte cu Ion C. Bratianu si C. A. Rosetti, entii lui Cuza au decis sa dea o lovitura de stat rapiday pentru a evita dinea publica si interventia straina, care adesea survenisera paralel cu i de evenimente. Ei au atras de partea lor elemente-cheie din armata, l-au arestat pe Cuza in noaptea de 11/23 februarie 1866. Domnitorul opus nici un fel de rezistenta si a semnat imediat documentele de :are. La scurt timp dupa aceea i s-a permis sa plece in Austria, unde a pana la sfarsitul vietii, in 1873. Plecarea sa in exil a insemnat sfarsitul epoci si a marcat inceputul unei perioade noi in evolutia Romaniei ;rne.

timp inainte se realizase Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca si se asigurase independenta Principatelor Unite, daca nu inca de jure, cel putin de facto. Se pusesera bazele politice interne ale "Romaniei', asa cum romanii isi numeau acum tara: in 1866 se adoptase Constitutia, ce va servi drept lege fundamentala, cu modificari impuse de unele imprejurari, pana in ajunul celui de-al doilea razboi mondial; in acelasi an, a acces la tron o noua dinastie - ramura Sigmaringen a familiei Hohenzollern -, marind perspectivele de stabilitate politica; fusesera legiferate principiile care aveau sa determine guvernarea tarii - un executi'v puternic si o administratie centralizata -, iar filozofiile dominante ale statului modern - liberalismul si conservatorismul - erau reprezentate de partide politice in formare. De asemenea, la acea data, elita intelectuala si politica a tarii asimilase pe deplin ideea moderna de natiune si acceptase indatorirea pe care aceasta i-o atribuise, de a retrasa granitele politice ale tarii in concordanta cu frontierele etnice.

in anii 1860, contactele cu Europa Occidentala devenisera regulate si de o importanta cruciala pentru evolutia tarii. Occidentul sau "Europa', dupa cum o numeau multi romani, servea elitei intelectuale si politice drept model de urmat sau de evitat, niciodata ignorat insa.

Independenta. 1866-1881. Cei care au organizat detronarea lui Alexandru Cuza au instalat un guvern provizoriu si au inceput imediat demersurile pentru a pune un domnitor pe locul ramas vacant. Atat liberalii, cat si conservatorii erau in majoritate in favoarea aducerii la conducerea tarii a unui print strain ca modalitatea cea mai eficienta de a asigura stabilitate sociala si politica. in final, ei au oferit tronul lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914), si acesta l-a acceptat la 25 aprilie/7 mai 1866.

Noul print apartinea ramurii catolice a familiei Hohenzollern care domnea in Prusia. El cunostea putine lucruri despre tara pe care fusese invitat sa o conduca si doar prin incercari si greseli avea sa invete dedesubturile vietii politice romanesti. Masura succesului sau consta in faptul ca, pe parcursul indelungatei sale domnii, el a ocupat pozitia-cheie in afacerile publice ale tarii. inca de la inceput, a jucat un rol primordial in afacerile externe si in problemele militare, desi, in viata politica interna, rolul sau a fost la inceput limitat deoarece nu avea popularitate si nu era familiarizat cu oamenii si cu problemele.

Puterile au acceptat acest tait accompli al Romaniei asa cum au procedat si in cazul rasturnarii lui Cuza. Sultanul l-a recunoscut pe Carol drept print ereditar in octombrie 1866, dar, in mod nerealist, si-a mentinut ideea ca Principatele Unite vor trebui sa ramana parte integranta a Imperiului Otoman.

Intre timp, in aprilie, guvernul provizoriu organizase alegeri pentru o noua Camera a deputatilor. Servind ca Adunare Constituanta, aceasta si-a propus drept prima indatorire sa elaboreze si sa aprobe noua Constitutie. Dupa dezbateri aprinse intre liberali si conservatori la 29 iunie/11 iulie Adunarea a adoptat in mod unanim Constitutia iar Carol a promulgat-o a doua zi.

Desi conservatorii, care-i reprezentau in principal pe marii mosieri, castigasera majoritatea bataliilor celor mai importante din Adunarea Constituanta, in mod paradoxal, Constitutia din 1866 era, in esenta, un document liberal. Ea limita prerogativele domnitorului la cele ale unui monarh constitutional, crea conditiile pentru alegerea unui guvern reprezentativ, stipula responsabilitatea ministrilor pentru actiunile lor si intarea principiul separarii puterilor. De asemenea, stabilea in detaliu drepturile si libertatile cetatenilor, carora li se garantau, de acum inainte, egalitatea in fata legilor, libertatea deplina a constiintei, a presei, de a organiza intruniri publice, dreptul de asociere si protejarea domiciliului si persoanei impotriva perchezitiei si arestului arbitrar. in timp, exercitarea acestor drepturi, in ciuda faptului ca in unele ocazii ele au fost incalcate de autoritati, a atras un numar mai mare de oameni in viata politica; de asemenea, schimbul liber de idei, in special prin presa, a contribuit in mare masura la formarea unei opinii publice democratice. Constitutia a garantat proprietarilor dreptul deplin la posesiune, declarand proprietatea sacra si inviolabila si promitand ca exproprierea sa se faca doar pentru utilitate publica. Scopul principal al acestor prevederi era de a proteja marile mosii impotriva oricarei noi reforme agrare, desi articolul 20 al Constitutiei stipula ca pamantul acordat taranilor prin legea agrara din 1864 nu trebuie atins.

Sistemul parlamentar instituit in 1866 s-a caracterizat, lucru imediat evident, prin rolul preponderent al Legislativului. Acesta a devenit aproape partener egal cu domnitorul in elaborarea legilor si a dobandit dreptul de a pune intrebari ministrilor cu privire la linia politica urmata si abuzurile puterii si chiar de a-i supune unor investigatii parlamentare. Constitutia reducea, de asemenea, puterea domnitorului: el putea sa exercite doar acele atribute care-i erau acordate in mod expres si, astfel, a domni prin decrete, asa cum facuse Cuza, devenea imposibil. Totusi, domnitorul detinea o auto-ritate considerabila si, daca era abil si hotarat, putea manipula masinaria politica in avantajul sau. El pastra un rol decisiv in procesul legislativ. Putea inainta Parlamentului propriile sale proiecte de legi si avea dreptul de a se opune prin veto, actiune ce nu putea fi contracarata de Adunarea legislativa.

Constitutia din 1866 se asemana cu alte constitutii liberale in vigoare in Europa occidentala. Asemanarea dintre ele era una dintre consecintele principale ale faptului ca incepand din anii 1830-1840, Romania isi trimisese intelectualii in Occident. Sursa principala de inspiratie, ca forma si continut, a fost Constitutia Belgiei din 1831. Dar Constitutia din 1866 nu era catusi de putin o simpla imitatie a celei belgiene, deoarece in articolele referitoare, de exemplu, la proprietate, invatamant, alegeri si guvernare locala autorii ei luasera in consideratie conditiile specifice ale Romaniei.

Dar, intrebarea fundamentala este daca aceasta Constitutie din¹ 1866 era in concordanta cu realitatile sociale din Principate. La prima vedere, s-ar parea ca nu, pentru ca era un document burghez pregatit pentru o tara a carei burghezie forma doar o patura subtire a populatiei. in varful scarii sociale ramaneau boierii, hotarati sa-si mentina dominatia economica si politica. La celalalt capat se afla o taranime care reprezenta peste 80% din populatie si care avea putina experienta politica. Lipseau in mare masura opinia publica educata si o populatie formata din cetateni cu experienta, capabili sa faca mecanismul politic sofisticat prezentat in Constitutie sa functioneze, asa cum intentionasera autorii ei. in consecinta, lumea reala nu concorda intotdeauna cu textul scris si, in ceea ce priveste principiile inalte, trebuia sa se ajunga la un compromis pentru a mentine structurile si fictiunile constitutionalismului. Si totusi, desi curentele intelectuale conservator si liberal au criticat motivele lor, nu exista indicii in sursele contemporane ca acei care au dezbatut si aprobat Constitutia, articol cu articol, atat conservatorii, cat si liberalii, ar fi avut vreo clipa sentimentul ca se ocupa de lucruri abstracte. Dimpotriva, ei erau siguri ca institutiile pe care le creau erau bine acordate la conditiile sociale existente.

Formarea a doua partide mari, predominante in deceniul de dupa adoptarea Constitutiei din 1866, a completat in mare masura suprastructura politica a perioadei de dinaintea primului razboi mondial. Cu Partidul National Liberal si Partidul Conservator, sistemul parlamentar a nceput sa functioneze din plin.

In politica externa, atat liberalii cat si conservatorii au inteles ca Romania nu poate dobandi independenta sau deveni o putere regionala daca ramane singura. Liberalii au preferat, la inceput, sa conlucreze cu tarile vecine din Europa de Sud-Est pentru a nu depinde de marile puteri care, asa cum erau indreptatiti sa considere, se preocupau numai de interesele lor in zona. Dar conservatorii, care au fost la putere intre 1871-1876, Lascar Catargiu ca prim-ministru, considerau ca este mai intelept ca Romania sa aiba un patron sigur intre marile puteri. Cu toate acestea, ei au acceptat in sila tutela Austro-Ungariei, Germaniei si Rusiei, puteri conservatoare unite in Liga celor trei imparati, care nu dovedeau vreo inclinatie de a permite popoarelor din regiune sa-si castige independenta prin ele insele. Adaptandu-si politica in functie de imprejurari, printul Carol si conservatorii au elaborat o strategie subtila pentru a castiga sprijin international in vederea obtinerii independentei, incheind tratate comerciale cu aceste state, fara aprobarea prealabila a guvernului otoman.

Tratatul comercial dintre Austria si Romania din 1875 a avut indeosebi avantaje politice si a contribuit considerabil la apropierea de Aus--Ungaria, fapt care a culminat cu aderarea Romaniei la Tripla Alianta, 1883. Dar, din punct de vedere economic, efectul a fost contrar. A eriorat relatiile intre cele doua tari, permitand ca piata romaneasca sa invadata de produse austriece, ceea ce a dat o lovitura fatala productiei stesugaresti locale si, in acelasi timp, a impiedicat dezvoltarea unei in-trii moderne.

Criza internationala, precipitata de rascoalele din Bosnia si Hertegovina din vara anului 1875 impotriva dominatiei otomane, a oferit conducatorilor romani prilejul de a incheia cu succes indelungata lupta pentru spendenta. Dar eforturile lui Mihail Kogalniceanu, acum ministru de interne, din primavara si vara anului 1876, de a grabi procesul, amenintand guvernul otoman ca va trece la actiune daca acesta nu recunostea imediat independenta Romaniei, nu au reusit sa atraga sprijin internatio-in august, noul guvern condus de Ion C. Bratianu a reluat atitudinea leutralitate si a hotarat sa se alinieze la politica Austro-Ungariei si

ei.

in a doua jumatate a anului 1876, pe masura ce relatiile dintre Rusia si imperiul Otoman s-au deteriorat, guvernul roman a apreciat ca era imperios necesar sa se ajunga la o intelegere cu Rusia. In negocierile care au it, printul Carol si Bratianu au insistat asupra incheierii unui tratat ral, care sa acopere nu numai chestiunile militare, ci si sa asigure recu-terea independentei Romaniei si sa garanteze integritatea teritoriala a

Dar tarul si ministrii sai doreau numai o conventie limitata, care sa permita armatelor ruse sa traverseze teritoriul Romaniei pentru a ajunge la Dunare, evitand chestiunile politice. Ambele parti au ramas pe aceste pozitii pana in aprilie 1877, cand, razboiul dintre Rusia si Imperiul Otoman fiind iminent, Rusia a cedat. Conventia pe care Rusia a acceptat-o si Romania a semnat-o la 4/16 aprilie garanta armatei ruse dreptul de trecere prin Romania si obliga guvernul rus sa respecte "drepturile politice' si "integritatea existenta' a Romaniei. Parlamentul roman a ratificat conventia la 17/29 si 18/30 aprilie si a declarat razboi Imperiului Otoman la 30 aprilie/12 mai. Majoritatea liberala si opinia publica au cerut declararea imediata a independentei. Ca raspuns, Mihail Kogalniceanu, din nou ministru de externe, a subliniat ca ratificarea conventiei cu Rusia dizolvase toate legaturile care mai existau cu Imperiul Otoman si, la 9/21 mai, Parlamentul a adoptat o rezolutie care confirma "independenta absoluta' a tarii.

In timpul operatiunilor militare impotriva armatelor otomane de la sud de Dunare, relatiile dintre cei doi aliati au fost incordate. Printul Carol dorea ca armata romana sa angajeze pe deplin lupta si, prin aceasta, sa castige pentru tara statutul de cobeligeranta si sa asigure recunoasterea independentei de catre marile puteri. Dar tarul si comandantii militari rusi afirmau ca nu aveau nevoie de ajutorul militar al romanilor. Atitudinea lor s-a schimbat in august 1877, cand fortele otomane au oprit ofensiva rusa la Plevna, in nordul Bulgariei. Pentru a-si mentine pozitiile si a impiedica armata otomana sa lanseze o contraofensiva generala, tarul si comandantii rusi au facut apel la trupele romane si au acceptat conditiile lui Carol ca armata romana sa aiba propria baza de operatii si comanda separata. Totodata, i-au oferit lui Carol comanda suprema a fortelor aliate de la Plevna. in luptele si asediul care au urmat, din septembrie pana in decembrie, armata romana a contribuit in mod decisiv la infrangerea fortelor otomane, ceea ce a deschis calea pentru inaintarea rapida a armatelor ruse spre Constantinopol.

Dar maniera Rusiei de a incheia pacea a adus relatiile cu Romania in pragul rupturii. Guvernul otoman a acceptat conditiile Rusiei pentru incheierea armistitiului la 19/31 ianuarie 1878, dar reprezentantii Romaniei: nu au fost invitati la negocieri, nici macar nu li s-a cerut sa intocmeasca o lista cu cererile lor. Oficialii rusi au urmat aceeasi conduita si in intocmirea tratatului de la San Stefano de la 19 februarie/3 martie, care confirma conditiile armistitiului. Aceasta nu a facut decat sa sporeasca descurajarea si amaraciunea resimtite la Bucuresti. Desigur, pacea recunostea independenta Romaniei, dar, totodata, impunea retrocedarea sudului Basarabiei catre Rusia. Chiar daca Rusia oferea Dobrogea si Delta Dunarii in compensatie, printul Carol si Cabinetul sau i-au acuzat pe oficialii rusi ca isi incalcasera angajamentul de a respecta integritatea teritoriala a tarii.

Rusii au replicat pur si simplu ca garantia fusese indreptata impotriva Turciei si au sustinut, fara ingeniozitate, ca, in orice caz, districtele sudice ale Basarabiei fusesera cedate Moldovei si nu Romaniei in 1856. Nu este deci surprinzator ca Romania s-a alaturat celorlalte puteri europene si a cerut revizuirea tratatului de pace.

La Congresul de la Berlin, care s-a deschis la 1/13 iunie 1878, puterile occidentale au revizuit tratatul de la San Stefano pentru a micsora influenta Rusiei in Europa de Sud-E^t. Dar ele au lasat in mare masura intacte prevederile referitoare la Romania, pe care nu o acceptasera membra a Congresului. Tratatul final, semnat la 1/13 iulie, recunostea independenta Romaniei, dar punea doua conditii: eliminarea tuturor restrictiilor religioase in exercitarea drepturilor politice si civile cuprinse in articolul 7 al Constitutiei din 1866 si acceptarea retrocedarii sudului Basarabiei catre Rusia. In compensatie, Romania urma sa primeasca Delta Dunarii, Insula Serpilor si Dobrogea pana la linia trasata de la est de Silistra, pe Dunare, pana la Mangalia, pe coasta Marii Negre.

Pentru Romania, rezultatul cel mai important al Congresului de la Berlin a fost evident recunoasterea independentei. Ea a rupt in cele din urma legatura juridica care durase timp de patru secole cu Imperiul Otoman. Desi dupa 1829 suzeranitatea otomana devenise in mare masura nominala, incetarea ei oficiala a dat un impuls puternic sentimentului de mandrie nationala. Practic, obtinerea independentei a permis politicienilor si intelectualilor romani sa-si indrepte atentia asupra desavarsirii natiunii. Totusi, in ciuda entuziasmului momentului, ei au ramas realisti. Recunoscand limitele independentei, au inteles ca o tara mica care urmarea obiective de politica externa chiar limitate si dezvoltarea unei economii nationale prospere nu isi putea permite sa ignore interesele marilor puteri, iar daca o facea, acest lucru nu era decat in detrimentul sau.

O consecinta logica a independentei a fost proclamarea Romaniei ca regat si a lui Carol ca rege, la 14/26 martie 1881. Evenimentul pare sa fi luat populatia tarii prin surprindere. Sarbatorile publice de la Bucuresti, care au urmat proclamarii, reflecta mai de graba maiestria organizatorica a oficialitatilor locale decat entuziasmul poporului, pentru ca, dupa cincisprezece ani de domnie, Carol ramasese o figura rece, distanta. Pe plan extern, puterile nu au ridicat obiectii serioase, si recunoasterea lor a urmat la timpul cuvenit.

Modele de dezvoltare. Venirea Hohenzollernilor, promulgarea Constitutiei in 1866 si realizarea independentei in 1878 au pus in fata oamenilor politici, economistilor si teoreticienilor vietii sociale din Romania problema dezvoltarii nationale. Aspectele specifice erau numeroase si variate, dar doua directii generale s-au impus de la sine. Prima, inspirata din experienta Europei Occidentale, urma sa duca la industrializare si urbanizare si sa determine schimbari radicale in fiecare aspect al societatii romanesti; a doua se baza pe traditia Romaniei de tara agricola si accentua mentinerea structurilor sociale si valorilor culturale traditionale.

Contururile acestei dihotomii erau deja vizibile inainte de jumatatea secolului al XlX-lea. in ceea ce priveste organizarea politica, dorinta de a imita Occidentul era evidenta in modul de receptare a teoriilor liberale de guvernare si in elaborarea noilor coduri de legi; in economie, in cererile pentru o industrie moderna si un sistem modern de credite; iar in cultura, in receptarea masiva a literaturii franceze si in proiecte ca infiintarea unui colegiu francez la Iasi. in tabara opusa, din anii 1840, cercul din jurul Daciei literare reprezenta o reactie la preluarea fara simt critic a tot ce provenea din Occident. Le amintea romanilor de mostenirea nationala unica si-i imboldea sa caute inspiratie literara si scopuri sociale in experienta autohtona. Pasoptistii, ca grup, nu apartineau in mod exclusiv niciuneia dintre tabere dar, in cautarea solutiilor la problemele economice si politice presante, ei s-au inspirat considerabil din experienta Occidentului. Si totusi, abia dupa Revolutia din 1848 aceste idei si tendinte, deseori disparate, au fost transformate in curente ideologice distincte. Abia atunci "europenistii' si "traditionalistii' s-au unit si au inaugurat o dezbatere nationala de amploare, care avea sa dureze pana la inceputul celui de-al doilea razboi mondial.

Primele pozitii critice coerente, organizate, privind cursul pe care il luase societatea romaneasca, au fost exprimate de un grup de tineri din Iasi, care studiasera la universitatile din Europa Occidentala si care erau dornici sa ridice viata culturala si intelectuala din Romania la nivel european. Ei au sustinut ca, dupa tratatul de la Adrianopol din 1829, care pusese capat oficial monopolului comercial otoman, Principatele Romane intrasera precipitat in lumea economica si culturala europeana si-si "deschisesera usile prea larg' inovatiilor de tot felul. Ei se plangeau ca tineri bonjuristi imprumutau si imitau, ignorand criteriile de selectie bazate pe experienta si obiceiurile locale. Rezultatul inevitabil era ca, dupa cum suna acuza lor, contactul cu Europa atingea doar suprafata societatii romanesti, care ramanea inca lipsita de un fundament si o substanta proprii. Astfel de idei aveau sa se afle la baza curentelor de gandire traditionaliste privind dezvoltarea Romaniei timp de aproape trei sferturi de secol. Dar acesti critici nu erau de fapt traditionalisti. Ei impartaseau mai degraba idei care ar fi adus Romania intr-o comuniune mai stransa cu Europa. Plini de optimism in ceea ce privea viitorul natiunii lor, in anii care au urmat unirii Principatelor, si increzatori in propria lor capacitate de a pune tara pe fagasul de dezvoltare adecvat, acesti intelectuali tineri, educati in Occident, au infiintat in 1863 o societate care sa propage ideile lor si sa castige sprijinul opiniei publice. Au numit-o "Junimea'.

Figura dominanta a societatii, de la inceput pana la sfarsitul ei real, la cumpana dintre cele doua secole, a fost Titu Maiorescu (1840-1917). Influenta pe care Junimea a exercitat-o asupra vietii culturale romanesti in aceasta lunga perioada s-a datorat, in mare masura, calitatilor sale intelectuale, de conducator, organizator si administrator. El a fost secondat de multe figuri proeminente. Petre--Carp (1837-1919), descendentul unei vechi familii de boieri romani, a contribuit substantial la crearea unui spirit junimist distinct, un amestec de critica plina de intensitate, eruditie, jovialitate. Printre cei care au contribuit la prestigiul si influenta Junimii s-au numarat istoricul A. D. Xenopol si filozoful Vasile Conta. Marii creatori ai literaturii romane moderne din a doua jumatate a secolului au aflat surse de inspiratie in valorile intelectuale si spirituale promovate de Junimea, in special Mihai Eminescu, Ion Creanga si Ion Luca Caragiale. Toti au contribuit la revista lunara a Junimii, Convorbiri literare, revista culturala care in ultimele trei decenii ale secolului se bucura de cea mai mare influenta in Romania.

Maiorescu a fost cel care a dat expresie incisiva rezervelor junimistilor fata de directia de dezvoltare pe care o luase Romania moderna, rezerve pe care le-a rezumat in celebrul sau dicton "forma fara fond'. A descoperit o neconcordanta fundamentala intre institutiile si structura sociala a Romaniei contemporane. Pentru el existau doar doua clase in societatea romaneasca - mosierii si taranii - negand existenta unei a treia clase - burghezia. Maiorescu a fost izbit de faptul ca formele culturale si politice fusesera importate si pur si simplu grefate pe obiceiurile ancestrale si viata spirituala patriarhala a marii mase a populatiei. Aceste forme introduse, dupa parerea junimistilor, la intamplare si in graba, nu corespundeau catusi de putin conditiilor sociale predominante din Romania; ele erau in concordanta cu acele schimbari profunde din Occident, care adusesera burghezia la putere. Dar, insista Maiorescu, Romania nu avea o burghezie si acesta era motivul pentru care, dupa parerea lui, sistemul constitutional din Romania era in parte ineficient - el nu avea motiv sa existe.

La sfarsitul secolului, au luat amploare cateva curente agrariene, care impartaseau unele dintre ideile fundamentale ale junimistilor cu privire la modul in care s-au dezvoltat societatile si in care au avut loc schimbarile in cadrul lor. Cel mai dinamic dintre acestea a fost o vreme semanato-rismul, creat de colaboratorii unui saptamanal cultural, Semanatorul, care a inceput sa fie publicat la Bucuresti in 1901. Ca si junimistii, acestia sustineau ca Romania fusese deviata pe o cale falsa, aceea a capitalismului occidental si a liberalismului burghez, total nepotrivite cu experienta sa istorica.

Principalul animator al semanatorismului a fost istoricul si eruditul Nicolae Iorga (1871-1940), care a devenit director la Semanatorul in 1904. El isi castigase deja un loc de frunte in viata culturala inca de la varsta de 24 de ani, prin cursurile sale ca profesor de istorie la Universitatea din Bucuresti, si prin maiestria sa polemica in probleme culturale. Doctrina semanatorismului a aparut, in liniile sale generale, din scrierile sale voluminoase.

La baza teoriei lui Iorga de dezvoltare sociala a stat credinta sa ca schimbarea, pentru a fi benefica si de durata, trebuie sa se produca treptat si in mod evolutiv. Studiile sale cuprinzatoare de istorie universala l-au convins ca omenirea, si in special natiunile etnice, au urmat de-a lungul timpului o dezvoltare esential organica. Ca urmare, sustinea el, orice ruptura cu traditia nu se putea face decat in detrimentul natiunii, deoarece fiecare popor trebuia cu necesitate sa urmeze o linie de dezvoltare determinata de "spiritul national', care s-a format incet si prin experienta de-a lungul a multor secole. Prin urmare, un popor nu trebuie in nici o imprejurare sa-si abandoneze mostenirea, imitand modele straine sau angajan-du-se in experiente sociale abstracte.

Iorga a manifestat o simpatie neretinuta fata de taranime, deoarece considera ca satul era locul in care legile schimbarii sociale operau in forma cea mai pura. Pentru el, satul era prin definitie pastratorul unei traditii formate si hranite timp de secole, locul unde schimbarea avea loc cu "respectarea deplina' a structurilor organice. El admira satul in special ca depozitarul inaltelor valori morale, si facea o distinctie foarte clara intre acesta si orasul industrial modern, in care relatiile mecanice impersonale creau un mediu steril.

Prin urmare, orasul era pentru Iorga simbolul a tot ce era gresit in evolutia Romaniei din secolul al XlX-lea. il identifica drept locul in care inflorea industria capitalista si drept esenta noii ordini sociale si economice care submina temeliile morale ale societatii traditionale. Intregul proces politic, si in egala masura economic, prin care se nascuse Romania moderna, il percepea ca fiind artificial, un "exercitiu de ideologie' impus arbitrar unui popor care, pana atunci, urmase o evolutie naturala, organica. Complet odioasa, in ochii sai, fusese incercarea generatiei pasoptiste de a integra Romania in curentele generale ale civilizatiei europene, un act care nu putea decat sa compromita valorile morale ale unei societati patriarhale. El i-a acuzat pe pasoptisti ca erau romantici si visatori naivi, care considerau poporul roman suficient de matur pentru a indura orice fel de inovatie sociala. Era chiar si mai aspru cu cei care realizasera Constitutia din 1866. O numea o calamitate si lucrarea unor ideologi care urmasera notiuni abstracte precum faurirea statului, care nu aveau nici o legatura cu cursul anterior al dezvoltarii politice a Romaniei.

Si totusi, in ciuda acestor critici vehemente, Iorga recunostea imposibilitatea intoarcerii la un stadiu anterior. intr-o conferinta publica din 1907 despre relatia sat-oras el a acceptat orasul drept caracteristica a epocii moderne si a recunoscut chiar ca, in final, acesta va domina satul. Ca istoric, nu putea face altceva decat sa recunoasca caracterul inevitabil al schimbarii; el cerea doar ca formele de vista sociala din trecut sa fie inlocuite cu grija, iar acestea sa nu fie nici false, nici straine.

Iorga intruchipa in mod evident spiritul semanatorismului. Cand si-a dat demisia din functia de director al revistei, in 1906, curentul a inceput sa se dizolve lent. In 1910, incetase sa reprezinte o forta semnificativa in viata intelectuala.

Contemporan cu semanatorismul era poporanismul. Sustinatorii acestuia impartaseau cu semanatoristii anumite idei de baza cu privire la caracterul agrar al societatii romanesti, la deviatiile care aparusera in dezvoltarea Romaniei in secolul al XlX-lea si la necesitatea de intoarcere la temeliile anterioare ale dezvoltarii organice. Dar, spre deosebire de semanatoristi, ei nu se multumeau cu speculatiile asupra meritelor relative ale culturii si civilizatiei si cu chemarile la renastere morala. Ei erau angajati intr-o reforma de amploare a structurilor agrare si urmareau sa atinga obiective economice si politice imediate.

Principalul teoretician al poporanismului a fost Constantin Stere (1865-1936), care se nascuse in Basarabia si fusese profund influentat de populismul rus. El s-a stabilit la Iasi in 1891 si s-a integrat repede in viata culturala si politica a Romaniei. A acordat o atentie speciala taranimii si a definit poporanismul ca fiind dragoste pentru popor, apararea intereselor sale si munca neobosita pentru ridicarea acestuia la nivelul unei forte sociale independente si constiente. in 1906 a infiintat, impreuna cu cativa colegi, revista lunara Viata romaneasca, devenita apoi cea mai prestigioasa revista culturala a perioadei si principalul aparator al ideilor poporaniste.

Stere (si poporanistii, in general) vedeau dezvoltarea in special in termeni economici, spre deosebire de junimisti si semanatoristi, care acordau locul de frunte culturii. La baza teoriei sale, pe care a elaborat-o in celebra sa polemica cu socialistii, Social-democratie sau Poporanism - o serie de articole publicate in Viata romaneasca intre 1907 si 1909 - se afla respingerea notiunii ca fiecare tara era menita sa urmeze aceeasi cale de dezvoltare ca Europa Occidentala. El a declarat ca Romania era o tara de tarani si considera ca dezvoltarea sa economica si sociala era legata de gospodariile mici independente.

Stere si poporanistii erau pe punctul de a realiza doua dintre scopurile lor principale - reforma agrara si votul universal -, cand a izbucnit primul razboi mondial, care a determinat Partidul Liberal, care sponsorizase ambele masuri, sa-si amane actiunile in acest sens. Poporanismul avea sa iasa dinjAzboi mai puternic decat oricand sub forma taranismului, care propunea viziunea unui stat taranesc, sprijinita de Partidul National Taranesc. Stere avea sa joace un rol crucial in ambele.

La stanga esichierului politic a aparut o alta conceptie despre viitorul Romaniei. Conducatorii tinerei miscari socialiste sustineau ca Romania nu poate fi izolata de curentele mai largi ale dezvoltarii economice si sociale europene. Astfel, ei erau convinsi ca industria si nu agricultura era cheia dezvoltarii viitoare a Romaniei.

Principalul teoretician al dezvoltarii socialiste a Romaniei a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), care se nascuse in Rusia si se stabilise in Romania in 1875. Ca si semanatoristii si poporanistii, recunostea inapoierea economica a Romaniei, dar respingea formele prin care ei urmareau sa valorifice dezavantajele subdezvoltarii. El punea accentul pe eradicarea retelei de structuri economice si sociale care stateau in calea dezvoltarii depline a institutiilor politice liberale de tip occidental si a formelor economice capitaliste. Denumea structurile existente "neoiobagia' si intr-o lucrare cu acest titlu, publicata in 1910, a urmarit sa descopere trasaturile unice ale dezvoltarii sociale a Romaniei in secolul al XlX-lea si sa identifice principalele obstacole in calea progresului ei.

Ca marxist, Gherea se simtea obligat sa demonstreze de ce Romania nu era menita sa ramana in veci un stat agricol, si era nerabdator sa justifice necesitatea existentei industriei si a unui proletariat. El nega clar importanta agriculturii sau minimaliza seriozitatea problemei agrare si nu avea nici o indoiala ca viitorul Romaniei, capacitatea ei de a invinge subdezvoltarea economica vor depinde in primul rand de industrializare. Pentru Romania, avertiza el, aceasta era o chestiune de "a fi sau a nu fi'.

Dar conceptiile despre dezvoltare nu erau exclusiv apanajul filozofilor culturii si teoreticienilor vietii sociale. Economistii romani au abordat problema de pe pozitii pragmatice, inarmati cu statistici si rezultatele experientei lor in acest domeniu. Si ei au ajuns insa la concluzii extrem de diferite in cea ce priveste drumul cel mai bun pe care trebuie sa il urmeze tara lor pentru a deveni un stat modern.

La baza conceptiilor lor cu privire la dezvoltarea economica a tarii statea dezbaterea meritelor relative ale agriculturii si ale industriei. O economie nationala bazata pe o agricultura puternica era o idee care avea multi sustinatori pasionati. Printre acestia se numara Ion Strat (1836-1879), profesor la Universitatea Bucuresti, care isi exprima convingerea ca in viitorul apropiat, Romania era menita sa ramana o tara agricola. Propovaduitor al comertului liber, el considera ca activitatea economica este guvernata de forte naturale cum ar fi populatia si clima si, prin urmare, ar trebui sa fie eliberata de toate limitarile, inclusiv cele impuse de stat, in chiar interesul productiei. Astfel, deocamdata, el nu vedea nici o posibilitate de dezvoltare a industriei in Romania, deoarece conditiile pe care le considera esentiale lipseau cu desavarsire. Ion Ionescu de la Brad (1818-1891), pionier al studiilor asupra conditiilor de la sate, era si el convins ca viitorul Romaniei era o agricultura perfecta. Dar el era unul dintre putinii economisti ai timpului care vedea in principal agricultura bazandu-se pe mici proprietati si nu pe mari mosii si era interesat in primul rand de bunastarea taranului-producator independent.

Sustinatorii industrializarii aveau putere de convingere si influenta la fel de mari. Dionisie Pop Martian (1826-1865), directorul noului Oficiu Statistic Central din Bucuresti intre 1860-1865, cerea crearea unei puternice industrii nationale si se opunea hotarat tuturor planurilor care limitau dezvoltarea economica la agricultura. El se temea ca absenta unei industrii moderne ameninta insasi existenta tarii, deoarece ar fi implicat dependenta perpetua de tarile dezvoltate din punct de vedere economic din Europa. Un alt sustinator influent al industriei era Petre S. Aurelian (1833-1909), agronom de meserie si personalitate de frunte a Partidului Liberal. Pornind de la ideile lui Martian, el asemana competitia economica internationala cu un razboi in care marile puteri industriale reprezentau una dintre tabere si tarile agrare cealalta. Singura salvare pentru cele din urma in aceasta lupta inegala, asa cum o vedea el, era industrializarea. El i-a prevenit pe concetatenii sai ca Romania isi putea apara independenta doar urmand aceeasi linie de dezvoltare ca Occidentul, aceea a industrializarii, cu aspectul ei complementar, urbanizarea.

Aceasta dezbatere intre economisti si sustinatorii unor diferite filozofii ale culturii nu era numai un exercitiu academic. Polemica s-a mutat din taramul teoretic in cel practic atunci cand partidele politice au adoptat argumentele uneia sau celeilalte dintre tabere ca fiind ale lor proprii. Interesele economice agrare si valorile sociale traditionale au fost reflectate in politica guvernelor conservatoare, in timp ce Partidul Liberal, care reprezenta clasa de mijloc in crestere in comert si industrie, incerca sa impuna construirea unei economii nationale inspirate dupa modelul occidental. Dar chestiunile in discutie nu au fost rezolvate, ele au continuat sa genereze controverse o buna parte din secolul al XX-lea.

Viata politica si partidele politice. Structura politica a regatului Romaniei intre 1881-1914 a ramas, in esenta, aceea a Principatului. Constitutia din 1866, modificata in 1884 - de remarcat, in aspecte care priveau dreptul de vot -, a asigurat cadrul general de activitate politica.

Motoarele care puneau in functiune mecanismele complexe ale guvernarii erau partidele politice. Doua erau partidele principale: Conservator si Liberal. in general, conservatorii au continuat sa reprezinte interesele marilor mosieri,/iar liberalii pe cele ale clasei de mijloc, industriale si comerciale urbane, in crestere. Dar, in ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, rolurile economice si sociale se schimbau. Marile proprietati de pamant treceau din mainile clasei mosieresti traditionale in posesia clasei de mijloc, care devenise prospera. Diferentele in politica economica au persistat. Marii mosieri (si cei care conduceau mosiile lor, arendasii) erau in favoarea comertului liber, asa cum era sustinut de conservatori, pentru ca le permitea sa-si exporte granele si animalele mai usor, in timp ce clasa de mijloc, reprezentata de liberali, isi vedea cel mai bine protejate interesele prin tarife protectioniste.^Dar si aici granita intre cele doua partide era departe de a fi rigida. Burghezia urbana, in special negustorii si bancherii, care parasisera ocupatiile comerciale si cumparasera pamant, adoptau deseori atitudinea mosierilor conservatori, in timp ce mosierii care isi vandusera sau pierdusera mosiile aveau tendinta, pe masura ce dobandeau functii in cadrul birocratiei, sa se alature randurilor clasei de mijloc urbane.

Practic, mari segmente ale populatiei erau excluse de la procesul politic si, astfel, exercitau o influenta redusa asupra cursului evenimentelor. Taranii, in cea mai mare parte, continuau sa fie doar spectatori. Puterea votului lor era diluata de cotele inalte de venit impuse pentru exercitarea dreptului de vot si, in ciuda unor incercari nobile, inainte de primul razboi mondial un partid taranesc nu a reusit sa se dezvolte. Clasa muncitoare urbana era, de asemenea, subreprezentata, dar o ducea oarecum mai bine decat taranimea. ,Dupa o perioada de criza, in 1910 a aparut un partid social'democrat care a promis apararea hotarata a intereselor economice si politice ale muncitorilor. Dar faptul ca numarul sustinatorilor lui era redus i-a impiedicat pe socialisti sa reprezinte o amenintare serioasa la adresa partidelor principale si, in ajunul razboiului, ei nu aveau deputati in Camera.

Regele a jucat un rol-cheie in a determina rezultatul alegerilor, prin atributia sa constitutionala de a-l numi pe viitorul prim-ministru. in ultimele decenii ale secolului procedurile de schimbare a guvernelor functionau perfect. Procesul incepea cu demisia guvernului aflat la putere, consultari intre rege si politicienii de frunte si alegerea unuia dintre acestia pentru a forma un nou guvern. Prima sarcina a primului-ministru desemnat, dupa ce-si alegea cabinetul, era de a organiza alegeri pentru Camera si Senat. Aceasta era responsabilitatea ministrului de interne, care-i mobiliza pe prefectii din judete si restul aparatului administrativ al statului, a caror loialitate fusese verificata, pentru a se asigura ca opozitia va fi coplesita in urmatoarele alegeri. intre 1881-1914, ca rezultat al zelului lor, nici un guvern desemnat de rege nu a fost vreodata dezamagit de rezultatul urnelor. "Rotatia' partidelor a devenit, de asemenea, regula generala in aceasta perioada, iar regele alterna de obicei la putere cele doua partide principale - liberal si conservator, care-i includea (pe junimisti) -, ca mijloc de a rezolva problemele economice si politice serioase si de a-si pastra propria putere, mentinand echilibrul de forte intre cele doua partide si determi-nandu-le sa se afle in competitie pentru favorurile sale. Practica a fost acceptata drept normala si necesara, cu exceptia partidelor care erau excluse, pentru ca acorda o garantie suplimentara a stabilitatii politice. In ciuda unor neajunsuri, sistemul politic oferea o protectie substantiala a libertatilor civile ale cetatenilor. Erau respectate prevederile constitutionale referitoare la libertatea de asociere si cea de intrunire, iar presa se bucura de cea mai larga libertate de exprimare.

Intre razboiul pentru independenta si primul razboi mondial, atat liberalii, cat si conservatorii au creat institutii noi si o legislatie semnificativa in multe domenii ale vietii publice. Dupa razboiul pentru independenta, liberalii au dominat viata politica timp de zece ani, intre 1878 si 1888, fapt fara precedent. Prim-ministrul si omul politic de frunte al acestei epoci a fost Ion C. Bratianu. Avand o experienta politica enorma, care data din 1848, el a rezolvat cu deosebita maiestrie problemele complexe care au decurs din lupta pentru independenta si proclamarea regatului. In felul acesta a devenit indispensabil atat regelui cat si partidului sau. Dar, dupa proclamarea regatului, si in special in timpul controversei legate de modificarea Constitutiei in 1884, Bratianu a devenit din ce in ce mai autoritar in dubla sa calitate de prim-ministru si sef de partid. El nu avea de ce sa se teama de membrii propriului sau partid sau ai opozitiei din sau din afara Parlamentului deoarece se bucura de increderea totala a regelui Carol. Intre cei doi se crease o relatie de munca eficienta, bazata pe idei similare in problemele majore ale politicii interne si externe. Bratianu acceptase orientarea progermana a lui Carol in politica externa si reorganizarea armatei dupa modelul prusac, in timp ce Carol i-a dat lui Bratianu o mana relativ libera in desfasurarea politicii interne atata timp cat respecta prerogativele Coroanei. Si totusi, relatia lui Bratianu cu regele nu a fost niciodata o relatie de prietenie. Carol isi aprecia prim-ministrii exclusiv pe baza utilitatii lor. .

Guvernul Bratianu a pus in practica planuri economice si politice majore, care au apropiat tara de formele moderne de dezvoltare. Revizuirea Constitutiei in 1884 si organizarea autoritatilor locale au jalonat dezvoltarea democratiei de tip burghez si centralizarea administratiei publice, in timp ce politica protectionista in comert si sprijinirea industriei au pus bazele unei economii nationale diversificate.

Intre 1888 si 1895, dupa liberali, au urmat la putere cateva guverne ale. conservatorilor. Cel mai important a fost asa-numitul "mare guvern conservator', condus de Lascar Catargiu intre 1891-1895. Aceasta perioada a insemnat ordine si schimbare bine chibzuita. In 1892, conservatorii au aprobat legi care extindeau controlul autoritatilor centrale asupra judetelor si subdiviziunilor acestora prin transferarea unui numar mare de atributii ale administratiei locale de la primari si consilii comunale la prefecti si ajutorii lor, iar in 1893 au infiintat o jandarmerie rurala, avand cate un post in fiecare comuna, pentru a se preintampina tulburarile sau a le suprima indata ce izbucneau. Costurile necesare pentru intretinerea noii politii au cazut din nou asupra populatiei rurale si asa impovarata de taxe. Conservatorii s-au preocupat, de asemenea, de dezvoltarea economica, in general in concordanta cu interesele lor agricole traditionale. O exceptie de remarcat a constituit-o legea minelor din 1895, al carei principal promotor a fost Petru Carp. El a urmarit sa dezvolte resursele de petrol ale tarii cat mai repede posibil, incurajand investitiile capitalistilor straini si asigurand cooperarea acestora cu marii mosieri. Acesta era modul in care Carp adapta economia Romaniei la nevoile si oportunitatile oferite de Europa Occidentala fara a modifica serios structurile sociale si politice interne.

Dupa 1895 si pana la primul razboi mondial, guvernele liberale si conservatoare s-au succedat la putere. Printre realizarile remarcabile ale liberalilor s-au numarat masurile luate de ministrul Educatiei, Spiru Haret (1851-1912), pentru imbunatatirea situatiei taranilor prin legi care au infiintat bancile locale de credit (bancile populare), in 1903, si au permis taranilor sa infiinteze cooperative satesti in 1904. |La randul lor, conservatorii, prin legislatia promulgata de guvernul Petre Carp intre 1910-1912, au abordat la nivel global problemele majore ale dezvoltarii economice si sociale a tarii. Promovand legi care incurajau industria si sporeau interventia guvernului in economie, in special in sprijinul agriculturii, Carp a incalcat principiile conservatoare in favoarea maririi productivitatii si asigurarii stabilitatii sociale. Acest sistem, dominat de liberali si conservatori, nu a creat conditii favorabile pentru manifestarea altor partide. Cu toate acestea, in ultimele decenii ale secolului s-au facut eforturi serioase pentru a organiza taranimea si proletariatul urban.

Organizarea politica sistematica a taranimii a inceput prin stradaniile unui tanar invatator, Constantin Dobrescu-Arges (1859-1903), de a-i ridica pe tarani la lupta politica. Sprijinit de invatatori si de taranii instariti din judetul sau natal, Arges, si din judetele invecinate, el a infiintat, in 1880, Comitetul satesc, care a formulat cereri economice si politice menite sa imbunatateasca conditiile de viata si de munca ale taranilor. Pe masura ce noua organizatie s-a extins, liderii ei au cautat din ce in ce mai perseverent solutii politice la problemele agrare. in 1895 ei au infiintat Partidul Taranesc, primul partid oficial din Romania care sprijinea interesele taranilor. Dar nu a prosperat si, dupa ce in alegerile din 1899 nu a avut succes, partidul s-a dizolvat.

Cauza reprezentarii politice a taranilor a fost preluata si sustinuta apoi de Vasile Kogalniceanu, fiul lui Mihail Kogalniceanu, si de Alexandru Va-lescu, redactorul influentei reviste Gazeta taranilor. Eforturile lor au culminat cu infiintarea Partidului Taranesc in 1906, dar au fost anihilate de marea rascoala taraneasca din anul urmator.

in ultimii ani de pace, inainte de primul razboi mondial, sustinatorii cei mai fermi ai taranimii au fost invatatorii rurali. La congresul national al invatatorilor, care a avut loc la Bucuresti, in 1913, Ion Mihalache (1882-1963), un avocat hotarat al drepturilor taranilor, a fost ales presedinte al Asociatiei invatatorilor. El a criticat politica agrara si legislatia sociala si politica promovata atat de liberali, cat si de conservatori si a cerut reducerea dimensiunilor marilor mosii, impartirea pamantului celor care il munceau si acordarea de drepturi politice depline taranimii ca clasa. Pentru a asigura realizarea acestor reforme, el a initiat si organizat un partid taranesc de masa, dar izbucnirea primului razboi mondial i-a intrerupt activitatea.

Clasa proletariatului orasenesc a inceput viata politica organizata in 1893, odata cu infiintarea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din Romania. Aparitia acestuia a fost rezultatul dezvoltarii industriei si al schimbarilor economice si sociale care au insotit-o. Dar ea s-a datorat mult si maturizarii gandirii socialiste, in special a marxismului si aplicarii sale in conditiile Romaniei de catre un numar mic de intelectuali care s-au angajat cu pasiune in aceasta activitate. in elaborarea programului, membrii fondatori ai partidului au imbratisat interpretarea teoriei marxiste de catre Constantin Dobrogeanu-Gherea, acceptand rolul crucial al proletariatului in transformarea societatii romanesti si au cerut ca industrializarea tarii sa aiba loc cat mai curand posibil. Scopul primordial era sa puna bazele burghezo-capitaliste ale trecerii definitive la socialism. Ei intentionau sa grabeasca acest proces prin ridicarea constiintei politice si de clasa a maselor muncitoare si prin democratizarea vietii publice. Si totusi, partidul a ramas mic si divizat si a jucat doar un rol modest in viata politica din aceasta perioada.

Societatea si economia. A doua jumatate a secolului al XlX-lea, pana la izbucnirea primului razboi mondial, a fost o perioada decisiva pentru dezvoltarea economica si sociala a Romaniei. in multe domenii aceasta a inaintat catre forme moderne. Populatia a sporit constant si a devenit intr-o mai mare proportie urbana, industrializarea a luat avant si a inceput sa se completeze infrastructura unei economii avansate. Partidele Liberal si Conservator au incurajat intreprinderile private, dar rolul statului ca intreprinzator si regulator s-a dovedit indispensabil pentru progresul economic.

in acelasi timp au persistat insa numeroase caracteristici ale unei tari subdezvoltate. Agricultura a ramas baza economiei si marea majoritate a populatiei a continuat sa traiasca la tara. in ciuda cresterii productiei si a reformei agrare, in 1914 agricultura ramasese in esenta in stadiul pe care il avusese la mijlocul secolului trecut iar locuitorii satelor nu se bucurau, in general, de avantajele progresului economic. Saracia era larg raspandita, iar rata mortalitatii ramasese ridicata, din cauza alimentatiei precare, a conditiilor sanitare si a asistentei sociale necorespunzatoare. Industrializarea, in ciuda unor avantaje impresionante, era inegala, deoarece industriile-cheie si relatia reciproc avantajoasa cu agricultura se dezvoltau incet. Legaturile economice ale Romaniei cu Europa au sporit in complexitate, dar relatia nu era stabilita pe picior de egalitate. Pietele straine pentru produsele agricole, furnizorii externi de produse manufacturiere pentru industrie si pentru piata de consum, si capitalul extern au devenit indispensabile pentru sanatatea economica a Romaniei, ceea ce sporea dependenta tarii de marile puteri din Europa Occidentala.

In a doua jumatate a secolului al XlX-lea, populatia Romaniei a crescut constant. in 1861, Moldova si Tara Romaneasca aveau impreuna 3 790 000 locuitori. Pana in 1899, cand s-a facut ultimul recensamant inainte de razboi, populatia atinsese 5 957 000 locuitori. Cresterea nu a fost continua. in anii 1870, populatia a scazut in principal din cauza unei secete serioase si a recoltelor slabe din 1873 si 1874. in anii 1880, a avut loc o crestere rapida urmata de o crestere constanta, chiar daca nu spectaculoasa, in cele doua decenii de dinaintea primului razboi mondial. Majoritatea populatiei, aproximativ 82% in 1912, locuia la tara, dar populatia urbana era in crestere, intr-o proportie de aproximativ 90% intre 1859 si 1899. Aceasta se datora in mare masura migratiei de la sate, care era indreptata in special catre orasele cu ritmul de dezvoltare cel mai dinamic - Bucuresti, principalul centru industrial, cele doua mari porturi la Dunare, Galati si Braila, si Ploiesti, centrul noii industrii petroliere.

Structura sociala la cumpana secolelor pastra, in linii mari, configuratia vizibila din 1850, dar, cu toate acestea, se produceau schimbari semnificative precum dezvoltarea oraselor. Izbitoare era disparitia formala a vechii clase a boierilor. Statutul din 1864 al lui Alexandru Cuza a abolit toate privilegiile de clasa si, prin extensie, a eliminat rangurile de boieri, actiune confirmata de Constitutia din 1866. Dar aceasta lege era departe de a fi revolutionara. Ea recunostea pur si simplu starea de lucruri care exista deja pentru ca ierarhia boiereasca fusese subminata constant de schimbarile economice si ascensiunea noii clase de mijloc dinamice. Si totusi, numeroasa clasa a mosierimii ramanea o forta economica la tara, detinand un loc-cheie in economia generala a Romaniei.

Faurirea Romaniei Mari

Locul marilor mosieri de la tara era luat nu de burghezia urbana ci de catre arendasi, care formau o patura subtire intre marii mosieri si taranime. Arendasul tipic era de origine rurala, dar avea putin de-a face direct cu agricultura. Initial era un camatar, proprietarul unui mic magazin sau un agent care se ocupa cu achizitionarea si vanzarea de grane, care a acumulat capital si l-a investit in pamant. Prin ocupatia sa initiala, prin temperament si lipsa de respect pentru traditiile rurale, el era principalul aliat al burgheziei la sate.

Taranimea nu era numai segmentul cel mai mare al populatiei rurale ci reprezenta clasa cea mai numeroasa din societatea romaneasca in general. Ea era insa departe de a fi omogena. La nivelul cel mai de jos erau taranii care nu aveau pamant si lucrau ca muncitori agricoli si care, in 1913, reprezentau aproximativ 14% din populatia activa in agricultura. La capatul celalalt al scarii sociale se aflau taranii instariti, care detineau intre 10 si 12 hectare, ceea ce le asigura o viata destul de indestulata. Desi numarul lor era de doar 36 000, din punct de vedere economic ei erau puternici, posedand 18% din totalul proprietatilor taranesti si formand nucleul clasei de mijloc de la sate. intre cele doua extremitati se afla marea majoritate a taranilor. O patura importanta, care numara aproximativ 750 000 de tarani era compusa din cei care posedau sub 5 hectare, nivelul considerat minimum necesar pentru a intretine o familie formata din cinci persoane si care duceau o viata plina de privatiuni. in jumatatea de secol de dinaintea primului razboi mondial o mare importanta pentru dezvoltarea Romaniei moderne a avut ascensiunea clasei de mijloc in prim-planul vietii economice si politice. Compusa din negustori si industriasi, functionari civili si cei ce practicau profesiunile libere, in special avocati si profesori, aceasta era in primul rand o burghezie romaneasca, care a inlocuit clasa comerciala si de camatari eterogena, de origine preponderent straina, din secolul al XVIIl-lea si de la inceputul secolului al XlX-lea. Expansiunea sistemului administrativ si cresterea, in consecinta, a personalului acestuia precum si promovarea unei politici economice nationale dupa Unirea Principatelor din 1859 au incurajat dezvoltarea burgheziei romane. O importanta deosebita a avut crearea Bancii Nationale a Romaniei de catre guvernul Bratianu, in 1880. Aceasta a dat un impuls dezvoltarii burgheziei, in special paturii sale superioare, deoarece a pus bazele intregului sistem bancar, pe care cercurile financiare liberale l-au folosit pentru a castiga o pozitie dominanta in economia nationala. O data cu dezvoltarea sistemului jancar, a industriei si a comertului, un numar din pe in ce mai mare de unctionari si membri ai profesiunilor libere au intrat in randurile clasei de lijloc. Administratia publica a contribuit si ea in mod constant la cres-;rea burgheziei pe masura ce administratia centrala si sucursalele ei din idete si-au asumat responsabilitati noi.

La cumpana dintre secole, muncitorii manuali deveneau o componenta insemnata a populatiei urbane. Ei erau angajati in special in industria alimentara si alte industrii orientate spre consum, in minele de carbune, productia de titei si transporturi. La izbucnirea primului razboi mondial, numarul lor era de aproximativ 200 000 sau 10% din populatia activa. Aceasta noua muncitorime urbana era formata din diferite elemente. Majoritatea proveneau de la tara, unde suprapopularea devenise o problema economica si sociala critica. Nou-venitii gaseau de lucru in fabrici, transporturi si comert aproape intotdeauna la nivelul inferior, ca muncitori necalificati. De obicei ei isi pastrau legaturile cu satul natal si continuau sa obtina o parte a venitului lor din agricultura. Alti muncitori proveneau din rezervorul in crestere al meseriasilor saraciti, ale caror deprinderi erau cautate in industrie. Si totusi, in ciuda cresterii permanente din ultimele decenii ale secolului, industria si alte intreprinderi urbane erau inca prea putin dezvoltate pentru a oferi oportunitati tuturor celor ce cautau de lucru. Consecinta a fost un exces de durata de mana de lucru necalificata, in special, ceea ce a mentinut salariile la nivel scazut, pentru multi conditiile de viata fiind aproape insuportabile.

In perioada cuprinsa intre mijlocul secolului al XlX-lea si 1914, populatia Romaniei a fost, din punct de vedere etnic si religios, remarcabil de omogena. in 1899, dintr-o populatie totala de 5 957 000, 92,1%, adica 5 489 296 erau romani. Ca religie, ortodocsii reprezentau 91,5%, majoritatea covarsitoare fiind romani (mai erau in numar mic greci, bulgari, rusi si sarbi).

Evreii formau singura minoritate semnificativa in Romania in aceasta perioada. Numarul lor a continuat sa creasca in a doua jumatate a secolului, in special datorita imigrarilor din Rusia si din Imperiul habsburgic. in 1912 numarul lor era de 240 000 sau 3,3% din populatie. Evreii locuiau in special in orase, ei formand 14,6% din locuitorii oraselor. Aceasta concentrare era izbitoare in special in Moldova, unde evreii formau aproape 32% din populatia urbana.

in a doua jumatate a secolului si pana la primul razboi mondial, agricultura a continuat sa formeze baza economiei romanesti. Marea majoritate a populatiei depindea de pamant si traia din agricultura. Chiar si in 1900 agricultura reprezenta doua treimi din produsul national brut si furniza peste trei patrimi din exporturile tarii. Totusi, in ciuda progreselor din industrie si din sistemul bancar, a celor in intarirea infrastructurii si cresterea productiei agricole, in organizarea agriculturii nu s-au produs schimbari semnificative. Responsabilitatea directa pentru productie a ramas in mainile taranilor, care detineau cea mai mare parte dintre animale si unelte si foloseau metode traditionale de cultivare a pamantului. Relatiile agrare au suferit schimbari minore. in ciuda unor incercari laudabile de reforma, majoritatea taranilor a ramas la cheremul mosierilor sau intermediarilor arendasi.

Efectele reformei agrare din 1864 au fost departe de asteptari. Desi taranilor li s-au acordat drepturi de proprietate asupra pamantului pe care il lucrasera pentru mosierii lor si ei si-au castigat libertatea economica, nu s-a dezvoltat o clasa prospera de tarani cu proprietati mici si independente, care sa formeze coloana vertebrala economica si sociala a unei monarhii constitutionale. Dimpotriva, un mare numar de tarani au ramas dependenti de fostii lor mosieri.

Treptat, pe masura ce agricultura a dobandit un caracter comercial distinct si pe masura ce productia de cereale a devenit din ce in ce mai strans legata de cererile de pe piata internationala, taranul a devenit tot mai putin capabil sa aiba controlul asupra propriului mod de viata. Construirea primelor linii de cale ferata intre 1869-1875 a influentat hotarator acest comert deoarece a redus costurile transportului cerealelor catre porturile de la Dunare si a facut posibila exportarea acestora direct catre centrele industriale din Europa Centrala. Nici o alta ramura a activitatii economice nu a cunoscut o crestere atat de rapida intr-o perioada atat de scurta ca exportul de grane. La sfarsitul secolului, productia de cereale reprezenta aproximativ 85% din valoarea totala a exporturilor romanesti. In deceniul al doilea al secolului al XX-lea, Romania se afla pe locul patru in lume ca exportator de grau si pe locul trei ca exportator de porumb. Nu numai marele mosier era legat indisolubil de piata internationala, ci, datorita organizarii agriculturii romanesti, micii producatori tarani erau afectati direct de fluctuatiile preturilor si cererii pe plan mondial.

Taranii au raspuns la conditiile grele pe care le indurau in singurul mod pe care il aveau la dispozitie - violenta. Rascoala de amploare din 1907, care a dus la pierderea catorva mii de vieti omenesti, dupa unele calcule - si la distrugeri fara discriminare ale proprietatilor, a zguduit constiinta natiunii. Evenimentul a fost perceput drept o tragedie nationala atat de politicienii de dreapta, cat si de cei de stanga, care au cerut sa se puna capat unei stari de lucruri pe care primii o considerau nedreapta din punct de vedere moral, iar cei de-ai doilea o bariera in calea progresului economic.

Reforma agrara s-a facut incet si treptat. Sustinatorii ei cei mai consecventi in Parlament erau liberalii. in 1913, Ion I. C. (Ionel) Bratianu, presedintele partidului, si fiul lui Ion C. Bratianu, au propus exproprierea partiala a marilor mosii pentru a imparti mai mult pamant taranilor. Bratianu si colegii lui erau in principal preocupati de intarirea paturii de tarani instariti, pe care-i considerau un stalp al sistemului economic si social existent. Izbucnirea primului razboi mondial a pus capat planurilor de reforma agrara.

In aceasta perioada, industria s-a modificat semnificativ, chiar daca inegal. A avut loc dezintegrarea definitiva a vechiului sistem al breslelor, iar subminarea industriei mestesugaresti si-a continuat cursul inexorabil atat la sat, cat si la oras. Cauzele trebuie cautate in cresterea industriei pre-lucratpare si manufacturiere si continuarea integrarii Romaniei in sistemul economic al Europei Occidentale, care a facut-o sa-si deschida larg portile pentru bunurile manufacturiere straine si capitalul extern. Prin legislatie si prin agentii care reglementau procesul, statul s-a situat de partea industriei moderne in detrimentul metodelor traditionale de productie. Desi, pana in 1914, industria Romaniei, in general, realizase progrese remarcabile, au ramas totusi unele diferente considerabile. Elemente-cheie ale bazei industriale moderne, cum ar fi metalurgia si constructia de masini, erau practic inexistente, industria a ramas strans legata de agricultura, iar prelucrarea materiilor prime - alimente, produse din lemn si prelucrarea petrolului - a continuat sa predomine.

Capitalul extern a jucat un rol crucial in dezvoltarea industriei grele si a economiei in general. Acesta a inceput sa curga spre Romania in sume substantiale dupa razboiul pentru independenta si, pe langa industrie, s-a investit in banci, comert si asigurari. Pana la primul razboi mondial, capitalul strain investit in industrie devenise predominant in gaz si electricitate (95,5%), petrol (94%), zahar (94%) si metalurgie (74%). Capitalul an-glo-olandez si cel franco-belgian detineau impreuna aproximativ 57% din capitalul investit in industrie. Dupa 1880, pe masura ce sistemul national de institutii de credit a devenit pe deplin functional, capitalul strain a reprezentat o prezenta masiva si in sistemul bancar. in toata aceasta perioada, industria a beneficiat in mare masura de patronajul Partidului Liberal. Cu incepere din 1886, acesta a promovat o politica consecventa in domeniul industriei, bazata pe tarife protectioniste si sprijinul direct al statului pentru intreprinderile mari si mijlocii. Scopul pe termen lung al acestor masuri si ale altora similare, luate ulterior, a fost crearea unei industrii capitaliste moderne dupa modelul Europei Occidentale. Dar liberalii au cerut insistent ca, in ciuda acestui model, controlul asupra noii industrii nationale sa fie in mainile romanilor.

Dezvoltarea industriei si a afacerilor in general, cresterea volumului comertului exterior in a doua jumatate a secolului al XlX-lea au sporit in mod accentuat cererea de capital si au determinat schimbari fundamentale in sistemul financiar din Romania. Banci mari si moderne, de stat si private, au inlocuit pe camatari si casele de comert care prosperasera inainte de jumatatea secolului. Bancile romanesti s-au asociat cu institutii financiare europene de prestigiu si au instrumentat fluxul de capital strain in sume record. Noile banci au fost motoarele unor activitati economice importante - infiintarea industriei moderne, exploatarea resurselor naturale, construirea cailor ferate si a altor retele de transport.

Reteaua de cai de transport a fost extinsa pentru a se adapta la cresterea productiei industriale si agricole. Construirea cailor ferate a inceput in 1865 si, pana in 1914, existau 3 500 km de cale ferata. La fel ca in multe alte ramuri ale dezvoltarii economice, statul si-a asumat raspunderea pentru intregul sistem de cai ferate, care a devenit monopol de stat in 1889. Construirea caii ferate a stimulat economia, facilitand exporturile si importurile. intre 1880-1914, cantitatea de bunuri transportate pe caile ferate s-a triplat, de la trei milioane la aproape noua milioane tone pe an. Totodata, caile ferate au contribuit direct la dezvoltarea industriei, fiind principalele consumatoare de carbune intern, adica a aproape 90% din productia anuala si erau principalii cumparatori de locomotive, vagoane de pasageri si marfa si sine.

in felul acesta, structurile existente pana in 1914 au oferit politicienilor, economistilor si teoreticienilor vietii sociale cu cele mai diverse conceptii si scopuri, speranta in progresul economic si social continuu. Primul razboi mondial avea sa-i confrunte pe ei si pe concetatenii lor cu testul suprem de rezistenta si coeziune nationala, pe care, dupa ce l-au trecut, crearea Romaniei Mari in 1918 si 1919 a starnit sperante de dezvoltare si bunastare fara precedent.

Romanii din Transilvania, Bucovina si Basarabia. in a doua jumatate a secolului al XlX-lea un numar mare de romani au continuat sa traiasca in afara granitelor Principatelor Unite si a Regatului Romaniei. La 1900, 2 785 000 de romani traiau in Ungaria (principatul istoric al Transilvaniei si regiunile invecinate Banat, Crisana si Maramures), 230 000 in Bucovina si 1 092 000 in Basarabia. in unele privinte, cursul evolutiei lor sub administratiile ungara, austriaca si rusa a fost similar. Desi traiau in comunitati etnice distincte, ei nu au reusit sa participe la viata politica si viata lor culturala s-a aflat sub presiunea constanta a autoritatilor guvernamentale care nu o priveau cu ochi buni. Dintre cele trei comunitati, romanii din Transilvania au aparat cel mai ferm existenta lor nationala. Ei erau constienti de drepturile istorice ale natiunii lor in Transilvania si aveau in urma o lunga perioada de lupta comuna, care le-a conferit unitate. Au beneficiat de asemenea de doua institutii nationale puternice - Biserica ortodoxa si Biserica greco-catolica, cu centre puternice la Sibiu si respectiv Blaj - si, cu incepere din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, de legaturile din ce in ce mai stranse cu oamenii politici din Regatul Romaniei. Romanii din Bucovina si Basarabia au fost mai putin norocosi. Despartiti brusc de patria lor, Moldova, in 1774 si respectiv 1812, si supusi imediat tendintelor centralizatoare ale doua imperii absolutiste, ei au suferit din cauza lipsei unor institutii nationale puternice si a unei identitati politice distincte in statele in care au fost inclusi.

In ultimele decenii ale secolului al XlX-lea si pana la izbucnirea primului razboi mondial, miscarea romanilor din Transilvania a fost condusa de o clasa de mijloc de dimensiuni reduse, dar in crestere. Aceasta era formata din oameni de afaceri si membri ai profesiunilor libere, in special avocati, care i-au inlocuit treptat pe preotii ortodocsi si greco-catolici ca lideri nationali. Obiectivul lor principal era autonomia politica si, dupa cumpana secolului, autodeterminarea.

Ei erau totodata preocupati de dezvoltarea economica. Starea de inapoiere care exista in toate domeniile activitatii economice romanesti ii mahnea profund pentru ca erau convinsi ca incapacitatea de a realiza progresul economic va inabusi dezvoltarea politica si culturala si-i va condamna pe romani la o conditie de inferioritate perpetua fata de maghiari si germani. Constienti ca o economie viabila se poate organiza numai pe baze nationale, ei au urmarit sa creeze o agricultura romaneasca, o industrie romaneasca si banci romanesti.

Desi recunosteau primatul agriculturii ca o realitate imediata a vietii, majoritatea liderilor romani erau convinsi ca, in cele din urma, industrializarea si urbanizarea erau cheia dezvoltarii natiunii romane. Ei au inteles ca absenta industriei in zonele locuite de romani era cauza fundamentala a inapoierii economice a acestora si vedeau in industrializare din ce in ce mai mult solutia la problema agrara si temelia unei miscari nationale puternice. Deocamdata insa isi propusesera obiective modeste. Ei au hotarat sa sporeasca fortele romanesti si, prin urmare, si-au concentrat eforturile pentru a dezvolta mestesugurile. La cumpana dintre secole, ei au respins ideile semanatoriste din Romania cu privire la influenta sociala nefasta a capitalismului si a orasului si au facut din crearea unei clase de mijloc romanesti, pe care o considerau clasa cea mai dinamica a societatii moderne, si din romanizarea oraselor din Transilvania sarcina lor cea mai imperioasa.

Ei erau deplin constienti de amploarea scopului care le statea in fata, pentru ca societatea romaneasca a timpului era in mod covarsitor rurala. in 1900, 87,4% din romanii din Ungaria isi castigau preponderent veniturile din agricultura. Majoritatea erau mici proprietari, iar productivitatea lor era scazuta si nivelul de trai pe masura, deoarece dispuneau de suprafete mici de pamant, foloseau metode anacronice de cultivare a pamantului si nu beneficiau de credite pentru a finanta amenajarile funciare. Clasa de oraseni romani ramanea redusa. Desi crescuse de la 82 000 (3,4% din numarul total al romanilor din Ungaria) in 1880 la 134 000 (4,5%) in 1910, este evident ca migratia de la sat la oras in aceasta perioada de treizeci de ani a fost modesta. Putini tarani erau atrasi de orase, pe de o parte pentru ca nu aveau deprinderi de pe urma carora sa poata castiga si, pe de alta parte, pentru ca industria era relativ putin dezvoltata in zonele locuite de romani. Astfel incat, in 1910, populatia romaneasca a principalelor orase din Transilvania era scazuta: Brasov (28,7%), Sibiu (26,3%) si Cluj (12,4%).

Conducatorii romanilor erau preocupati de lupta politica. Ei au respins pactul dualist din 1867, prin care se crease Austro-Ungaria ca parteneriat intre germanii din Austria si unguri, pentru ca distrugea existenta politica separata a Transilvaniei, unind-o cu Ungaria. In felul acesta, romanii au incetat sa fie populatia majoritara in principatul istoric al Transilvaniei si au devenit o minoritate, desi importanta, in Marea Ungarie.

Liderii romanilor nu puteau fi multumiti nici de legea nationalitatilor din 1868, prin care noua Ungarie oferea romanilor autonomie culturala si bisericeasca limitata. Condusi de George Baritiu si Ion Ratiu, ei si-au manifestat ostilitatea fata de noul regim, boicotand alegerile pentru Parlament si cerand restaurarea autonomiei Transilvaniei, pe care o considerau drept apararea primordiala a natiunii romane. Tactica lor a devenit cunoscuta sub numele de "pasivism', dar ea nu insemna inactiune. "Pasivistii' rezistau impotriva legilor si a celorlalte masuri ale guvernului ungar menite sa submineze solidaritatea nationala a romanilor la fel de ferm ca si colegii lor "activisti'. Acestia din urma erau condusi de mitropolitul ortodox (din 1864), Andrei Saguna, care-i indemna pe conationalii sai sa foloseasca toate mijloacele constitutionale pe care le aveau la dispozitie pentru a-si apara interesele. in cele din urma, activistii si pasivistii si-au unit fortele in 1881 pentru a crea Partidul National Roman, a carui principala sarcina a fost aceea de a coordona intreaga activitate politica, economica si culturala a romanilor. Dar pasivismul a ramas politica sa oficiala.

Restaurarea autonomiei Transilvaniei a continuat sa fie obiectivul esential urmarit de multi dintre conducatorii partidului in anii 1880. Conceptiile lor se bazau pe credinta ca romanii si ungurii care fusesera inconjurati de secole de slavi si germani vor vedea in cele din urma cat este de intelept sa traiasca in armonie si sa coopereze.

in anii 1890, atitudinea romanilor s-a schimbat perceptibil. Actele legislative si administrative ale unor guverne ungare succesive au distrus treptat chiar si sperantele conducatorilor politici romani celor mai optimisti, care credeau posibila cooperarea intre maghiari si romani. Anul 1879 a marcat un punct de cotitura in relatiile dintre natiuni, pentru ca Parlamentul ungar a adoptat o lege prin care predarea in limba maghiara devenea obligatorie in scolile elementare romane ortodoxe si greco-cato-lice. Aceasta era prima dintr-o serie de legi menite sa puna educatia romanilor (si a altor nationalitati) in consonanta cu ideea de Ungarie ca stat national maghiar. Ea a fost urmata in 1883 de o lege similara care afecta scolile secundare cu alta limba de predare decat maghiara si, in 1891, de o lege care impunea folosirea limbii maghiare in gradinitele nemaghiare. S-a votat, de asemenea, o legislatie care era menita sa submineze autonomia Bisericii Ortodoxe Romane si a Bisericii Greco-catolice, in special legea din 1893, care prevedea plata de catre stat a salariilor invatatorilor din scolile confesionale romanesti si legea din 1899, prin care statul oferea prime preotilor romani. Scopul celor doua legi era de a extinde controlul guvernului asupra invatatorilor si preotilor romani care erau considerati drept instigatori la rezistenta impotriva politicii de asimilare.

Guvernul ungar si-a folosit puterea administrativa considerabila pentru a reduce activitatea politica a romanilor. De exemplu, in 1894, a intentat proces comitetului executiv al Partidului National, acuzandu-l de agitatie impotriva securitatii statului pentru faptul ca a publicat si raspandit Memorandumul, un protest impotriva politicii guvernului fata de nationalitati. Procesul s-a soldat cu condamnarea si intemnitarea majoritatii membrilor comitetului pe termen de pana la un an. De asemenea, in 1894, Ministerul de Interne a dizolvat Partidul National, desi acesta a continuat sa existe sub forma de comitet electoral. Astfel de actiuni au distrus si ultimele nadejdi intr-o intelegere romano-maghiara. in consecinta, politicienii romani au cautat alte solutii la problemele nationale.

O manifestare clara a schimbarii care a intervenit in gandirea politica a liderilor romani a fost faptul ca ei au abandonat ideea unei Transilvanii autonome in favoarea unei idei noi despre natiune, pe care Aurel C. Po-povici a expus-o in termeni elocventi. intr-o serie de lucrari cu acest subiect, publicate in anii 1890, el a sustinut ca forta motrice creatoare in Europa contemporana era ideea de nationalitate, pe care a definit-o drept aspiratia fiecarui popor de a se dezvolta in concordanta cu propriul sau caracter distinct. Considera ca o data ce un popor devine constient de sine, asa cum facusera romanii, el capata toate atributele unui organism viu, fiind astfel inzestrat de natura cu dreptul inerent la supravietuire si dezvoltare libera. El era convins ca nici legislatia guvernamentala, nici granitele politice nu puteau impiedica un popor sa-si realizeze cele mai inalte aspiratii. Teoria lui Popovici a gasit expresie practica in cererea elaborata de conducatorii Partidului National Roman in Memorandum, in care au pledat cu hotarare pentru autonomia romaneasca in cadrul monarhiei habsburgice. in cartea sa, care s-a bucurat de o influenta deosebita, intitulata Die Vereinigten Staaten von Gross-Qsterreich (Statele Unite ale Austriei Mari) (1906), Popovici insusi si-a extins conceptia, propunand federalizarea Imperiului austro-ungar.

in 1905, datorita unei conduceri mai tinere, Partidul National a aban donat in cele din urma atitudinea pasiva si, cu incepere de la acea data si pana la primul razboi mondial, a jucat un rol activ in alegeri si in viata politica parlamentara. Dar, din cauza numarului lor redus, deputatii romani din Parlamentul ungar nu au reusit sa exercite o influenta semnificativa asupra legislatiei si politicii guvernului.

in ciuda deceniilor de suspiciune si ostilitate, Partidul National si guvernul ungar au incercat sa ajunga la o intelegere in timpul unor negocieri care s-au extins intre 1910-1914. De partea ungara, contele Tisza Istvan, liderul Partidului National al Muncii, care castigase o victorie impresionanta in alegerile din 1910 si prim-ministru intre 1913-1917, era de parere ca sosise momentul pentru o rezolvare de ansamblu a problemei romane (si a problemei nationalitatilor in Ungaria, in general). Dar scopul sau principal nu a fost de a da satisfactie nationalitatilor, ci de a intari statul ungar, in conceptia sa, viitorul Ungariei ca stat suveran depindea de viabilitatea in continuare a sistemului dualist si de mentinerea Austro-Ungariei ca putere europeana majora. Pentru el, era axiomatic ca un acord intre guvernul ungar, pe de o parte, si romani si slavi pe de alta, sa promoveze aceste teluri, asigurand pacea interna si consolidand structurile constitutionale existente.

Desi obiectivul lui Tisza era realizarea unei paci generale cu toate nationalitatile, el a hotarat sa-si concentreze eforturile asupra romanilor, deoarece ii considera cheia oricarei intelegeri durabile. Pentru a-si atinge obiectivele, el intentiona sa asculte nemultumirile romanilor si sa acorde concesii modeste. Dar el nu s-a abatut nici o clipa de la principiile fundamentale care-i ghidasera pe toti predecesorii sai. Devotamentul sau fata de ideea Ungariei ca stat national si hotararea sa de a mentine suprematia politica maghiara drept garantie a unitatii acestui stat explica modul in care a tratat problema romaneasca.

Conducatorii romani erau dornici sa inceapa un dialog cu Tisza, dar erau sceptici in ceea ce priveste realizarea unei intelegeri reale, pentru ca obiectivele lor erau diametral opuse eforturilor lui Tisza de a intari caracterul maghiar al Ungariei. Principalul purtator de cuvant al romanilor a fost Iuliu Maniu (1873-1953), care datora alegerea sa la conducerea Partidului National luptei consecvente pentru apararea aspiratiilor romanilor si devotamentului fata de democratia politica. Obiectivul sau (la fel ca al majoritatii celor din comitetul executiv al Partidului National) era autonomia nationala, considerand totodata ca federalizarea Imperiului habsburgic era modul cel mai adecvat pentru a o realiza practic. Dar el a mers dincolo de chestiunile de organizare politica si a cerut schimbari in insasi structura politica si sociala a Ungariei. in primul rand, considera esentiala introducerea votului universal. Dreptul tuturor cetatenilor de a vota liber ii parea cheia solutionarii generale a problemei nationale pentru ca, in felul acesta, fiecare grup etnic era reprezentat proportional in Parlament si fiecare dintre ele s-ar fi putut organiza pe baze autonome in acele domenii in care reprezentau o majoritate a populatiei. In cele din urma, in februarie 1914, negocierile dintre Tisza si Partidul National au ajuns in impas. Tisza a respins propunerile de autonomie ale romanilor deoarece impartirea administrativa a tarii pe baza principiului nationalitatii si ideea ca romanii trebuie sa fie condusi de catre romani l-au izbit ca fiind incompatibile cu evolutia Ungariei din cei patruzeci de ani anteriori. in ceea ce-l priveste, Maniu a considerat drept cauza imediata a esecului negocierilor insistenta lui Tisza de a pastra caracterul national maghiar al statului ungar. in final, se plangea Maniu, el nu a reusit sa reconcilieze interesele legitime ale unui stat unitar cu aspiratiile la fel de legitime ale diferitelor grupuri etnice de a-si pastra caracterul national si de a-si continua dezvoltarea politica, economica si culturala.

Este evident ca negocierile dintre Tisza si conducatorii romanilor au esuat deoarece ambele parti devenisera convinse ca ceea ce negociau nu era un compromis politic obisnuit sau un amendament constitutional, ci se afla in joc insasi supravietuirea ca natie. in consecinta, deoarece Tisza si romanii urmareau idealul statului national, terenul intermediar intre asimilarea minoritatilor si dizolvarea Ungariei istorice a disparut treptat.

Structura sociala si preocuparile economice ale romanilor din Bucovina, pe care Austria o luase de la Moldova in 1774, erau similare cu cele ale romanilor din Transilvania. Agricultura se afla la baza ambelor domenii. Dar mestesugurile, comertul, sistemul bancar se dezvoltasera mai putin, iar clasa de mijloc si intelectualitatea erau mai slabe si mai putin unite decat cele din Transilvania. intre 1880 si primul razboi mondial populatia romaneasca a crescut intr-o proportie medie de 10% pe deceniu. in 1880 ea numara 190 000 adica 33% din populatia totala a provinciei si, in 1910, 273 254 (34%). in aceste trei decenii, romanii au incetat sa fie populatia cea mai numeroasa a provinciei, fiind intrecuti de ruteni. Majoritatea coplesitoare a romanilor (88% in 1910) isi castigau existenta din agricultura.

Activitatea politica a romanilor din Bucovina nu a atins niciodata nivelul de coeziune din Transilvania. Abia in 1892 s-a format un partid national si acesta s-a aflat in permanenta competitie cu alte partide romanesti.

Biserica ortodoxa, care a fost ridicata la rangul de mitropolie in 1873, a avut o contributie semnificativa la viata culturala a romanilor prin sprijinul acordat scolilor si profesorilor si prin Facultatea sa de teologie de la Universitatea din Cernauti. Dar, datorita caracterului sau multinational (roman si rutean), ea nu putea servi miscarea nationala romana cu aceeasi constanta ca in Transilvania.

intre 1890 si primul razboi mondial doua au fost problemele care i-au preocupat pe conducatorii romanilor. Cea imediata, era asa-numita problema ruteana, care-i facea sa se teama ca, in propria lor provincie, romanii vor fi inghititi de ruteni. Pericolul era cat se poate de evident daca privim cifrele care indicau cresterea populatiei. Pana in 1870 romanii fusesera mai numerosi decat rutenii, dar, conform recensamantului din 1880, ei au trecut pe locul doi, cu 190 000 romani, fata de 239 690 ruteni, o situatie care a predominat pana la primul razboi mondial. Numarul rutenilor a crescut in primul rand datorita imigrarii permanente din Galitia austriaca.

Cea de-a doua problema majora era iredentismul. Multi romani acuzau guvernul austriac ca submineaza caracterul istoric romanesc al provinciei incurajand imigrarea rutenilor si favorizandu-i pe germani in administratia civila si pe evrei in economie. Dar in ajunul primului razboi mondial se pare ca existau putini iredentisti romani, in ciuda activitatilor diferitelor organizatii si persoane particulare din Romania, care luptau pentru unitatea politica a tuturor romanilor. Absenta unei puternice miscari iredentiste trebuie atribuita, intr-o mare masura, eficientei si integritatii relative a birocratiei, in special la alegeri, si recunoasterii de catre aceasta, desi moderata si inegala, a individualitatii si aspiratiilor diferitelor nationalitati. Era de asemenea importanta dorinta acestora, in ciuda unor diferente marcate intre ele, de a ajunge la un compromis. Aceasta stare de lucruri contrasteaza dramatic cu modul in care, in aceeasi perioada, minoritatile nationale erau tratate in Ungaria.

inca de la anexarea Basarabiei in 1812, Rusia a urmarit sa integreze total aceasta parte a Moldovei dintre Prut si Nistru in structura administrativa generala a imperiului. Ca urmare, caracterul romanesc al provinciei a fost erodat in mod constant. Populatia a devenit din ce in ce mai amestecata, in special in orase, pe masura ce a crescut imigratia din provinciile invecinate. in timp ce, in 1877, moldovenii formasera 86% din populatie, la sfarsitul secolului, conform recensamantului rus din 1897, ei nu reprezentau mai mult de 56%. Majoritatea boierilor care ar fi putut asigura conducerea comunitatii moldovene au fost asimilati gradat de nobilimea rusa. Biserica ortodoxa a fost supusa unui proces inexorabil de centralizare si rusificare din momentul in care activitatile si clerul sau au trecut sub controlul Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Sankt Petersburg. Viata intelectuala si culturala au stagnat deoarece rusa a devenit limba de predare in scolile de stat si romana a incetat sa fie obiect de studiu, publicatiile in limba romana s-au redus foarte mult, iar creatiile literare practic au incetat.

Si totusi, limba materna si traditiile au supravietuit la nivelul satelor, acolo unde populatia era moldoveneasca in proportie covarsitoare, si in parohii, unde preotii si credinciosii au rezistat sau pur si simplu au ignorat instructiunile de la Sankt Petersburg.

Cand sistemul tarist a fost zguduit de revolutia din 1905, un mic grup de intelectuali, format in special din studenti, care au ramas fideli mostenirii nationale, au trecut la actiune. Si-au spus nationali-democrati si au cerut recunoasterea moldovenilor ca nationalitate dominanta si acordarea autonomiei Basarabiei in conformitate cu caracterul sau istoric traditional. Ei au folosit jurnalul pe care-l infiintasera de curand, Basarabia, pentru a-si expune ideile si a castiga sprijin in randul opiniei publice. Dar au fost prea slabi pentru a-si sustine miscarea in favoarea drepturilor nationale impotriva reactiunii conservatoare care s-a instalat dupa 1906. Actiunile politice organizate au incetat, iar miscarea nationala a lancezit pana in 1917, din cauza lipsei fondurilor si institutiilor si pentru ca numarul celor dispusi sa faca sacrificii pentru o cauza care parea lipsita de sorti de izbanda era prea mic.

Relatiile internationale. 1881-1914. Evenimentele din timpul razboiului pentru independenta si de la Congresul din Berlin au atras atentia regelui Carol si oamenilor politici asupra riscului de a urmari obiective de politica externa fara patronajul uneia sau a mai multora dintre marile puteri. Ei erau convinsi ca numai afilierea la un sistem de aliante va putea sa promoveze interesele de politica externa ale tarii si sa ofere protectie fata de presiunile externe periculoase. Hotararea de a lega tara de una dintre marile puteri s-a luat treptat. Crearea Ligii celor trei imparati la Berlin, in 1881, a jucat un rol important in calculele lor deoarece a semnalat sfarsitul politicii externe relativ independente pe care reusisera s-o urmeze cu incepere din timpul domniei lui Alexandru Cuza. Conform termenilor acestei intelegeri, Austro-Ungaria si Rusia erau de acord sa-si tempereze rivalitatea in Europa de Sud-Est si sa-si promoveze politica astfel incat sa evite sa tulbure statu-quo-ul. Desi oficialii romani nu cunosteau prevederile tratatului, ei si-au dat seama ca nu vor mai putea sa profite de diferentele care separau Austria si Rusia, ca venise vremea sa faca angajamente care obliga.

Regele si Bratianu au analizat diferite posibilitati de incheiere a unei aliante. Franta era, din punct de vedere sentimental, favorita opiniei pu-blice. Literatura si cultura franceza se bucurau de prestigiu enorm si numerosi conducatori politici romani isi facusera studiile in Franta. Dar atitudinea guvernului francez fata de Romania la Congresul de la Berlin si in anii imediat urmatori fusese de natura sa diminueze entuziasmul fata de ea. Franta fusese una dintre ultimele puteri care recunoscusera independenta Romaniei si relatiile sale comerciale cu Romania erau relativ modeste. Chiar si pietele sale financiare au ramas inchise pentru Romania, investitorii francezi preferand sa faca imprumuturi prin banci germane.

Poate ca decisiva pentru romani a fost perceptia lor ca Franta era izolata din punct de vedere diplomatic si, prin urmare, incapabila sa ofere avantaje semnificative intr-o alianta. Oamenii politici romani, in special liberalii, si opinia publica in general considerau Rusia drept un inamic si deci un candidat foarte putin probabil pentru o alianta. Au gasit insa avantajele politice si economice pe care le-au cautat in Tripla Alianta dintre Germania, AustrO'Ungaria si Italia. Principalul punct de atractie a fost, fara indoiala, Germania.

Posibilitatea unei aliante cu Austro-Ungaria a starnit indoieli profunde. Dupa Congresul de la Berlin, relatiile dintre cele doua tari fusesera serios puse la incercare de disensiunile economice si politice. Acum, Romania simtea pe deplin efectele conventiei comerciale. Concesiile vamale dusesera la triplarea exporturilor austro-ungare intre 1876 si 1881 si la invadarea pietei romanesti cu produse manufacturiere de toate felurile, in special textile si produse din metal. Totodata, au fost realimentate vechile suspiciuni cu privire la intentiile Austriei. Desi in relatiile dintre Romania i Austro-Ungaria situatia romanilor din Ungaria nu devenise inca o pro-Dlema critica, ea era in atentia oamenilor de stat din ambele tari. Prin Dresa tiparita, problema romanilor din Transilvania isi facea treptat loc in :onstiinta opiniei publice din Romania.

Aderarea Romaniei la Tripla Alianta a luat forma unui tratat bilateral

u Austro-Ungaria, datat 18/30 octombrie 1883. Noii aliati au hotarat sa-si

corde ajutor unul celuilalt in cazul unui atac din partea Rusiei, desi aceas-

i din urma nu era numita explicit, si au promis sa nu se alature unei alte

liante indreptate impotriva unuia dintre ei. Germania a aderat la acord in

:eeasi zi, printr-un act separat. Regele Carol si Bratianu au insistat ca

:ordul sa fie mentinut secret deoarece stiau ca va starni o furtuna de pro-

ste in randul politicienilor si al opiniei publice, care erau in marea majo-

:ate profrancezi. Astfel, din motive intemeiate, tratatul nu a fost nici-

Iata inaintat Parlamentului pentru dezbatere si ratificare si, prin urmare,

ecutarea prevederilor sale a depins in primul rand de rege.

Alianta cu Puterile Centrale a fost piatra de temelie a politicii externe

Romaniei timp de treizeci de ani, deoarece regele si o mana de oameni

litici liberali si conservatori au perceput Puterile Centrale ca fiind cea

i puternica forta militara si economica din Europa. Dar ei au urmarit cu

ntie schimbarile in atmosfera politica a Europei si in echilibrul intre

emele de alianta rivale. Au fost deosebit de sensibili la schimbarile in

itiile dintre Germania si Austro-Ungaria. Cu Germania aveau o stransa

lunitate de interese si erau permanent ingrijorati de perspectiva ca

stro-Ungaria sa ia, pe neasteptate, conducerea Triplei Aliante. Romanii

lareau, de asemenea, atent si evolutia aliantei franco-ruse dupa 1891 si

apropierea dintre Marea Britanie si Franta, semnalata de Antanta Cordiala din 1904.

O data cu trecerea timpului, in alianta Romaniei cu Puterile Centrale au aparut numeroase fisuri. Problema romaneasca din Ungaria, in special, a devenit motiv de ingrijorare crescanda pentru toate partile implicate. Ac-- tiunile intreprinse de guvernul ungar impotriva conducatorilor romani din Transilvania in chestiunea Memorandumului si impotriva bisericilor ortodoxa si greco-catolica si a scolilor lor in anii 1890 au devenit chiar subiect de conflict public intre liberali si conservatori, fiecare dintre cele doua partide folosindu-se de ele pentru a castiga avantaj politic in detrimentul celuilalt. Pledoariile regelui Carol la Viena si Berlin de a se exercita presiuni asupra guvernului ungar pentru a-l determina sa faca unele concesii romanilor nu au dus la nici un rezultat, iar opinia publica romaneasca a devenit din ce in ce mai ostila fata de Austro-Ungaria.

Razboaiele balcanice au constituit testul cel mai sever al aliantei Romaniei cu Austro-Ungaria. Victoria rapida si decisiva a Bulgariei si a aliatilor sai asupra Turciei in primul razboi balcanic din 1912 a starnit profunda ingrijorare la Bucuresti pentru ca ameninta sa tulbure echilibrul de putere din zona. Guvernul roman a cerut compensatii teritoriale din partea Bulgariei, dar a primit sprijin redus din partea Austriei, al carei scop principal era de a atrage Bulgaria in Tripla Alianta. Cand, in vara anului 1913, Bulgaria si-a atacat fostii aliati Serbia si Grecia, ca urmare a disputei aprinse cu privire la impartirea teritoriilor luate de la Turcia, Romania a declarat razboi Bulgariei, in ciuda apelurilor la retinere ale Austriei si Germaniei. Al doilea razboi balcanic a fost scurt si dezastruos pentru Bulgaria si, prin tratatul de la Bucuresti din 28 iulie/10 august 1913, Bulgaria a cedat Romaniei sudul Dobrogei. in urma razboiului, Romania si-a sporit prestigiul datorita posturii de garant al echilibrului de putere din Balcani si si-a marit increderea in fortele proprii. Nu este nici o indoiala ca aceasta criza balcanica din 1912-1913 a desavarsit alienarea Romaniei fata de

Austro-Ungaria si Tripla Alianta.

In primavara anului 1914, apropierea dintre Romania si Tripla Antanta (Marea Britanie, Franta si Rusia) era un fapt real. Relatiile oficiale dintre Franta si Romania s-au incalzit perceptibil dupa ce diplomatii francezi acordasera Romaniei un sprijin total in timpul celui de-al doilea razboi balcanic si aprobasera termenii tratatului de la Bucuresti. Ei si-au coordonat politica cu cea a Rusiei care, la indrumarea ministrului de externe Sazonov, a curtat asiduu Romania. Vizita tarului la Constanta la 1/14 iunie 1914 a marcat inceputul unei noi ere in relatiile dintre cele doua tari. Dar primul ministru Ionel Bratianu a refuzat sa-si angajeze tara in Tripla Antanta. El era dornic sa continue apropierea de Rusia, dar nu dorea sa amplifice tensiunile cu Austro-Ungaria si respecta puterea militara

si economica a Germaniei. Intentiona sa-si croiasca drumul printre marile puteri rivale cu aceeasi prudenta ca si tatal sau la inceputul crizei orientale din 1875-1878. Politica sa era de a nu risca nimic din ceea ce fusese deja castigat si de a se apropia mai strans de Franta si Rusia fara a precipita o ruptura deschisa cu Austro-Ungaria si Germania.

Primul razboi mondial. In saptamanile care au urmat asasinarii arhiducelui Franz Ferdinand, mostenitorul tronului habsburgic, la Sarajevo, la 15/28 iunie 1914, regele Carol si politicienii liberali si conservatori au urmarit deteriorarea situatiei internationale cu neliniste crescanda. Ei aveau motive intemeiate sa se teama de razboi pentru ca pozitia geografica a Romaniei facea inevitabila prezenta ei intr-un conflict european in expansiune. Tara a intampinat criza departe de a fi unita. Existau dezacorduri politice serioase intre rege si un mic grup de germanofili pe de o parte si majoritatea politicienilor si opinia publica, favorabile Antantei, pe de alta parte. Dar ambele parti erau de acord ca era imperativ necesar sa se evite razboiul.

La intrunirea Consiliului de Coroana din 21 iulie/3 august, guvernul roman a hotarat oficial sa adopte o politica de neutralitate. Sedinta a fost prezidata de rege si la ea au participat membrii guvernului, fosti primi-mi-nistri si conducatorii principalelor partide care au cantarit doua optiuni posibile. Prima - intrarea imediata in razboi de partea Puterilor Centrale - era sustinuta de Carol, care si-a exprimat increderea in victoria Germaniei si a facut apel la sentimentul onoarei celor prezenti pentru indeplinirea angajamentelor din tratat fata de Germania si Austro-Ungaria. Dar el a ramas singur, nefiind sustinut decat de liderul conservator Petre Carp, care a tratat cu usurinta puternicul sentiment al opiniei publice in favoarea Antantei, numindu-l irelevant si si-a exprimat lipsa de interes fata de situatia romanilor din Transilvania. Dar acestea erau tocmai problemele care-i preocupau in gradul cel mai inalt pe toti ceilalti. in fata puternicului curent in favoarea neutralitatii exprimat de conducatorii de partide care au declarat ca nu-si pot asuma responsabilitatea unui guvern care se angajeaza in razboi alaturi de Puterile Centrale, regele a consimtit la hotararea lor, evidentiind astfel rolul sau de monarh constitutional.

La 27 septembrie/10 octombrie 1914, cand a murit regele Carol, responsabilitatea politicii externe a fost asumata de Bratianu. Desi simpatiile sale mergeau spre Antanta, nici el si nici succesorul lui Carol, Ferdinand, nu aveau vreo intentie de a abandona starea de neutralitate pana in momentul in care cursul razboiului devenea clar si ei puteau fi siguri ca-si vor realiza obiectivele nationale.

Bratianu a purtat negocieri cu Antanta intermitent in 1915 si la inceputul lui 1916. El a pus un pret ridicat pentru intrarea Romaniei in razboi si era hotarat sa nu angajeze tara in conflict prematur. La loc de frunte printre conditiile sale era garantia scrisa ca Romania va primi Transilvania, Bucovina si Banatul ca recompensa pentru serviciile acordate. Era acut constient de izolarea geografica a tarii fata de Aliatii occidentali si urmarea sa obtina garantii din partea lor cu privire la fluxul continuu de armament si provizii care puteau fi transportate numai prin Rusia.

Aliatii occidentali au acceptat in cele din urma conditiile lui Bratianu in iulie 1916. Dar nici chiar atunci, el nu a luat usor hotararea de a intra in razboi. Au mai urmat sase saptamani de negocieri pentru a stabili toate detaliile legate de intrarea Romaniei in razboi de partea Antantei. Rusia in special considera conditiile lui Bratianu exagerate, iar ceilalti Aliati erau mai putin interesati de satisfacerea aspiratiilor nationale ale Romaniei si mai mult de folosirea armatei sale pentru a deschide un nou front de lupta impotriva Puterilor Centrale. Franta a oferit o formula care s-a dovedit acceptabila: Rusia va garanta, in scris, tot ce dorea Bratianu, chiar egalitate cu ceilalti Aliati la conferinta de pace, dar daca, la sfarsitul razboiului, nu vor putea fi satisfacute toate conditiile Romaniei, atunci principalii Aliati vor forta pur si simplu Romania sa accepte mai putin decat i se promisese.

In cele din urma, la 4/17 august, Bratianu si reprezentantii diplomatici ai Frantei, Marii Britanii, Rusiei si Italiei la Bucuresti au semnat conventiile politice si militare care stipulau conditiile intrarii Romaniei in razboi. De importanta imediata erau prevederile referitoare la un atac impotriva Austro-Ungariei nu mai tarziu de 15/28 august si recunoasterea dreptului romanilor din Austro-Ungaria la autodeterminare si la unirea cu Regatul Romaniei. Consiliul de Coroana roman a aprobat oficial tratatele si a declarat razboi Austro-Ungariei la 14/27 august. in ziua urmatoare Germania a declarat razboi Romaniei. Turcia si Bulgaria i-au urmat exemplul la 17/30 august si respectiv 19 august/l septembrie.

Principalele obiective incredintate armatei romane erau ambitioase, si, dupa cum aveau sa arate curand evenimentele, nerealiste. inaltul Comandament a urmarit intai sa curete Transilvania de fortele dusmane si apoi sa inainteze pana la vaile Tisei si Dunarii pentru a lipsi armata austro-ungara de principala sursa de alimente. Trei patrimi din fortele disponibile, adica aproximativ 420 000 oameni au fost repartizati pentru indeplinirea acestor operatii. in sud a desfasurat o armata de 142 000 oameni pentru apararea frontierei impotriva unui atac bulgaro-german si pentru acoperirea debarcarii trupelor ruse in Dobrogea. O data ce acestia isi ocupau pozitiile, armatele romana si rusa urmau sa inceapa ofensiva in nord-estul Bulgariei si sa stabileasca o linie de aparare permanenta intre Rusciuk si Varna.

Prima faza a campaniei a inceput in noaptea de 14-15/27-28 august, cand trupele romane au trecut frontiera in Transilvania. Ele au inaintat constant ocupand un numar de orase, printre care Brasov in ziua de 17/30, dar, la 26 august/8 septembrie inaltul Comandament a oprit ofensiva. Situatia in sud, de-a lungul Dunarii, devenise alarmanta deoarece in Dobro-gea fusese declansata o ofensiva bulgaro-germana condusa de feldmaresalul August von Mackensen. inaltul Comandament a transferat rapid trupe din Transilvania care au incetinit si apoi au oprit ofensiva inamica. La 18 septembrie/l octombrie armata romana sub comanda lui Alexandru Averescu a lansat un contraatac puternic dincolo de Dunare, langa Giurgiu, atingan-du-si obiectivele initiale. Dar operatiunea a fost brusc oprita la 21 septembrie/4 octombrie si trupele au fost retrase traversand din nou Dunarea pentru a intari frontul din Transilvania, unde o ofensiva austro-germana periculoasa incepuse sa ia amploare. Trupele romane din nord, acum comandate de Averescu, au aparat timp de doua luni trecatorile impotriva incercarilor austro-germane de a patrunde prin Bran si Predeal si de a inainta spre Bucuresti, cu scopul de a separa trupele romane din Moldova de cele din Muntenia.

Dar linia de aparare mai spre vest nu a putut rezista impotriva ofensivei puternice lansate de armatele austriaca si germana pe valea raului Jiu la 29 octombrie/11 noiembrie. Craiova a cazut pe 8/21 si armata romana s-a retras la est de raul Olt. Armatele austriaca si germana au inaintat catre raurile Arges si Neajlov, unde, intre 17/30 noiembrie si 20 noiembrie/3 de-. cembrie a avut loc batalia decisiva. infrangerea armatei romane a dus la o retragere generala si armatele germane au intrat in Bucuresti la 23 noiembrie/6 decembrie. in final, frontul s-a stabilizat la 28 decembrie/10 ianuarie 1917 in sudul Moldovei, de-a lungul Dunarii si a raului Siret.

Armata romana a suferit pierderi grele in efective, aproximativ 250 000 ostasi, adica aproape o treime din efectivele mobilizate in august 1916 fiind morti, raniti sau prizonieri si in echipament, doua treimi din armele individuale ale soldatilor, jumatate din mitralierele armatei si un sfert din piesele de artilerie. Mai mult de jumatate din teritoriul tarii, care cuprindea regiunile agricole si centrele industriale cele mai importante, fusese ocupat de inamic.

Una dintre primele actiuni pe care Bratianu le-a intreprins imediat dupa evacuarea regelui si a ministrilor de la Bucuresti la Iasi a fost formarea unui guvern de uniune nationala, pe 11/24 decembrie 1916. Take Ionescu, om politic conservator de frunte si cativa alti conservatori democrati s-au unit cu liberalii, desi majoritatea conservatorilor au ramas de-o parte. Constient de moralul scazut din randul ostasilor, in urma infrangerii suferite, si temandu-se de tulburari sociale de amploare, cauzate de greutatile extreme cu care se confruntau toate segmentele populatiei, Bratianu

a facut din reforma agrara si cea electorala principalele obiective interne ale guvernului de coalitie.

Revolutia rusa din martie 1917 a dat impuls reformelor. Posibilele repercusiuni ale revolutiei asupra soldatilor si taranilor romani au starnit neliniste reala in cercurile guvernamentale. Multi politicieni se temeau ca epidemia se va raspandi repede din Rusia, peste Prut, in Moldova. Sub presiunea acestor evenimente, la 23 martie/5 aprilie 1917, regele a emis o proclamatie catre trupele sale, promitandu-le pamant si dreptul la vot imediat dupa incheierea razboiului. Gestul sau a fost sustinut atat de liberali, cat si de conservatori si pare sa fi avut efectul dorit asupra moralului armatei. Razboiul s-a reluat cu inversunare pe frontul din Moldova in iulie 1917, cand generalul Averescu a pornit ofensiva de langa Marasti, in cadrul efortului general aliat pe fronturile din est si vest de a invinge Puterile Centrale. Dar dupa cateva zile de succese, Averescu a oprit operatiunea pentru ca situatia din Galitia se agravase, iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau, lipsite de disciplina si demoralizate. La 24 iulie/6 august, Maresalul von Mackensen a lansat la randul sau o ofensiva puternica al carei obiectiv era sa dea o lovitura decisiva armatelor romana si rusa si sa oblige Romania sa iasa din razboi. Luptele indarjite au atins punctul culminant la 6/19 august, la Marasesti, cand armata romana a oprit inaintarea trupelor austriece si germane si a pus practic capat ofensivei acestora.

Dar s-a ivit un nou pericol. La sfarsitul verii lui 1917 evenimentele revolutionare din Rusia amenintau sa dezorganizeze frontul de lupta si sa submineze stabilitatea sociala si politica din Moldova. in timp ce soldatii rusi obositi de razboi erau din ce in ce mai mult atrasi catre cauze radicale prin promisiuni de dreptate sociala si economica, Bratianu si regele se temeau ca astfel de idei vor submina hotararea soldatilor tarani romani de a lupta. Revolutia bolsevica din noiembrie a agravat criza.

Aceasta situatie instabila a fost complicata si mai mult de evenimentele care se derulau dincolo de raul Prut, in Basarabia. Caderea sistemului tarist ii pusese pe moldovenii din toate clasele sociale in miscare. Taranii incepusera sa ocupe si sa imparta pamanturile care apartinusera marilor mosii, in timp ce ofiterii moldoveni din armata rusa, preotii, intelectualii liberali si proprietarii de pamant conservatori cereau autonomie politica. Activitatile lor au culminat cu convocarea la 21 noiembrie/4 decembrie a unui Sfat al Tarii ales, in care majoritatea moldoveneasca a proclamat infiintarea unei Republici Democratice Federative Moldovene intre raurile Prut si Nistru.

Pentru a supravietui, noua republica avea nevoie de ajutor extern. Cand fortele bolsevice au ocupat capitala, Chisinau, si au dispersat Sfatul Tarii, la 5/18 ianuarie 1918, membrii moldoveni ai acestuia au facut apel la guvernul roman de la Iasi, cerand ajutor. Acesta a raspuns cu o divizie de trupe care i-a alungat pe bolsevici din Chisinau la 13/26 ianuarie. La 24 ianuarie/6 februarie, Sfatul reinfiintat a declarat independenta Republicii Moldova, iar la 27 martie/9 aprilie majoritatea moldoveneasca din Sfat a votat unirea cu Romania in anumite conditii.

Guvernul roman se putea bucura prea putin de dobandirea iminenta a Basarabiei. La 18 februarie/3 martie 1918, noul guvern bolsevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale si a iesit din razboi, lipsind Romania de sprijinul rus si izoland-o de Occident. Doua luni mai tarziu, guvernul roman, acum condus de conservatorul pro-german Alexandru Marghiloman, a semnat tratatul de la Bucuresti, prin care Romania devenea dependenta politic si economic de Puterile Centrale.

Dar evenimente hotaratoare pe campurile de lupta au schimbat repede soarta Romaniei. Pe frontul de vest Aliatii au zadarnicit ofensiva germana finala din iulie 1918 si au inceput sa inainteze constant spre Germania, iar in nordul Italiei au respins armatele austro-ungare si au obligat Austro-Un-garia sa accepte un armistitiu la 21 octombrie/3 noiembrie. La 28 octombrie/10 noiembrie regele Ferdinand a ordonat armatei sa reintre in razboi si la 1 decembrie a intrat in Bucuresti in fruntea trupelor sale.

Romania Mare s-a nascut curand dupa aceea. O data cu dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar, la 15/28 noiembrie, romanii din Bucovina si la 18 noiembrie/l decembrie cei din Transilvania s-au declarat pentru unirea cu Regatul Romaniei. Zece zile mai tarziu, Sfatul Tarii din Basarabia a renuntat la toate conditiile pe care le stabilise in martie in vederea unirii.

La Conferinta de pace de la Paris, care a inceput la 18 ianuarie 1919, obiectivul primordial al lui Ionel Bratianu a fost acela de a obtine recunoasterea internationala a noilor granite ale tarii sale, asigurandu-se ca tara sa va primi tot ceea ce Aliatii ii promisesera in tratatul din 1916 si, in plus, Basarabia. Dar modul in care Romania a fost tratata la conferinta a fost un soc brutal. Cei patru mari (Marea Britanie, Franta, Statele Unite si Italia) care impreuna cu Japonia formau Consiliul Suprem intentionau sa ia singuri hotararile finale si nu aveau de gand sa trateze Romania ca partener egal la incheierea acordurilor de pace.

Bratianu a pledat cauza Romaniei cu forta maxima. Pentru el, problema teritoriala cea mai importanta era Transilvania si era hotarat sa impinga noua frontiera cu Ungaria pana la Tisa. Pentru aceasta, a trimis armata romana sa patrunda adanc in Ungaria. Ofensiva acesteia a dus la caderea Republicii ungare a sovietelor conduse de Bela Kun la 1 august 1919 si la ocuparea Budapestei trei zile mai tarziu. Bratianu intentiona sa instaleze un guvern dornic sa incheie pacea in conditii favorabile Romaniei, dar din cauza intransigentei sale in problemele teritoriale, Aliatii occidentali s-au intors impotriva lui.

In timp ce disputa pentru frontiera romano-ungara era in desfasurare, Bratianu s-a angajat intr-o dezbatere cu Aliatii in problema drepturilor minoritatilor. in esenta, problema in litigiu era identica cu cea care cauzase atata amaraciune in relatiile dintre Romania si puterile occidentale la Congresul de la Berlin din 1878: statutul civil al evreilor din Romania. Acum Aliatii inserasera in propunerea de tratat cu Austria garantii de drepturi egale pentru acestia si un angajament de a lua ulterior alte masuri pe care Aliatii le-ar putea considera necesare. Toate aceste drepturi urmau sa fie consemnate in detaliu intr-un tratat separat al minoritatilor, pe care Aliatii il vor intocmi, iar Romania va fi obligata sa semneze. Bratianu a promis Aliatilor, la 3 mai, ca Romania va asigura egalitatea absoluta si libertati politice largi pentru toate minoritatile etnice, dar a refuzat sa accepte o stirbire a suveranitatii tarii sale permitand altor state sa dicteze politica guvernului. Discutiile au ajuns in impas. Romania nu a semnat Tratatul de la Saint-Germain cu Austria din 10 septembrie 1919 si, doua zile mai tarziu, Bratianu, reintors la Bucuresti, si guvernul sau au demisionat.

In ciuda acestor dificultati, in decurs de un an problemele teritoriale care au afectat Romania au fost rezolvate. Sub puternica presiune a Consiliului Suprem, guvernul de coalitie al asa-numitului bloc parlamentar condus de Alexandru Vaida-Voevod, conducator al Partidului National Roman din Transilvania, a semnat tratatele cu Austria si pe cel al minoritatilor la 9 decembrie 1919. Celelalte chestiuni teritoriale au fost rezolvate relativ usor. Tratatul de la Neuilly, din 27 noiembrie 1919, a lasat intacta frontiera din Dobrogea intre Romania si Bulgaria stabilita prin Tratatul de la Bucuresti din 1913. in ceea ce priveste Banatul, insusi Consiliul Suprem a trasat granita intre Romania si noua Iugoslavie, acordand Romaniei aproximativ doua treimi din aceasta regiune pe care armata romana le-a ocupat in iulie 1920.

Recunoasterea dobandirii Basarabiei de Romania de catre principalii Aliati a intarziat o vreme deoarece aceasta a fost conditionata de rezolvarea disputelor majore cu Ungaria. Aceasta conditie a fost indeplinita la 4 iunie 1920, cand Romania a semnat Tratatul de la Trianon care acorda Romaniei intreaga Transilvanie si o parte din estul Ungariei, incluzand orasele Oradea si Arad. Consiliul ambasadorilor, care luase locul Conferintei de Pace a recunoscut dobandirea de catre Romania a teritoriului intre Prut si Nistru prin Tratatul din 28 octombrie 1920. Dar detaliile acordului au fost lasate pentru a fi stabilite prin negocieri directe intre Romania si Rusia.

Deci, pana in toamna anului 1920 toate noile achizitii teritoriale ale Romaniei fusesera ratificate international. Ele adaugau 156 000 km² (astfel, in 1920, Romania avea o suprafata de 296 000 km²) si o populatie de 8,5 milioane de locuitori (in 1920, populatia era de 16 250 000) la regatul de dinainte de razboi. Dar in procesul realizarii aspiratiilor nationale nutrite de veacuri, romanii dobandisera minoritati substantiale. in 1920, aproximativ 30% din populatie era neromana, in comparatie cu procentajul de 8% de dinainte de razboi. Noile provincii au sporit capacitatile de productie ale Romaniei. De exemplu, in 1919, potentialul industrial al tarii reprezenta 235% fata de cel din 1916, o crestere care se datora in special Transilvaniei si Banatului.

Obiectivele de realizat erau temerare. Mai intai trebuia sa fie reparate stricaciunile produse de razboi si, apoi, noile provincii si noii cetateni trebuiau sa fie integrati in structurile si institutiile unui stat national modern, mai perfectionat. Ca si in secolul anterior, intelectualii au fost cei care au furnizat planurile.