Primul val de persecutii - 64 D.C.     

Primul din cele zece valuri de persecutii a fost pornit de Nero, in jurul anului 64AD. Furia sa impotriva crestinilor era asa de mare incat Eusebiu ne spune ca: "puteai vedea orase intregi pline de trupuri de oameni, batranul zacand langa tanar, si trupurile femeilor care erau aruncate in strada erau goale, fara nici un respect fata de sexul lor." Multi crestini din acele zile credeau ca Nero era Anticristul din pricina cruzimii sale si a grozaviilor care se faceau.      

Apostolul Petru a fost condamnat la moarte in timpul acestui val de prigoana, desi unii spun ca a scapat. Se stie ca multi crestini l-au sfatuit sa paraseasca orasul si traditia ne spune ca ajuns la portile orasului, Petru L-a vazut pe Isus venind catre el. "Doamne unde Te duci?" a intrebat Petru. "Vin ca sa fiu rastignit din nou" a raspuns Isus. Vazand ca suferinta sa este inteleasa, Petru s-a intors in oras, unde a fost rastignit cu capul in jos, ne spune Ieronim, fiindca nu se socotea vrednic de a fi rastignit la fel ca si Domnul sau.      

Pavel a avut de asemenea de suferit in timpul prigoanei, atunci cand Nero a trimis doi cavaleri ai sai, Ferega si Parthemius, ca sa-l aduca la locul executiei. Ei l-au gasit pe Pavel invatand norodul si l-au rugat sa se roage pentru ei, pentru ca sa poata crede. Primind asigurarea din partea lui Pavel ca vor fi botezati in curand, cei doi l-au condus din oras, spre locul de executie, unde Pavel a fost decapitat.      

Acest val de persecutii a luat sfarsit sub domnia lui Vespasian, lasand crestinilor un timp de ragaz.      

Al doilea val de persecutii - 81 D.C.     

Al doilea val de persecutii s-a pornit in timpul domniei lui Domitian, fratele lui Titus. Domitian l-a exilat pe Ioan in insula Patmos, dar la moartea lui Domitian i s-a permis sa se intoarca in Efes, in anul 97AD. Ioan a ramas la Efes pana in timpul domniei lui Traian si a condus Bisericile din Asia, si a scris Evanghelia si a murit la varsta de 100 de ani.      

De ce au prigonit atat de mult imparatii romani si senatul pe crestini? In primul rand, ei nu intelegeau ca Imparatia lui Hristos nu este o imparatie temporala si se temeau pentru functiile lor de conducere daca prea multi cetateni Il urmau pe Hristos. In al doilea rand, crestinii dispretuiau dumnezeii romani falsi, preferand sa se inchine Dumnezeului celui viu si adevarat. Orice se intampla in Roma, foamete, epidemii, cutremure, razboaie sau vreme rea, crestinii erau cei invinuiti, fiind cei care infruntau zeii romani.      

Moartea nu era socotita ca fiind o pedeapsa suficienta pentru crestini, care erau supusi celor mai crude tratamente posibile. Erau biciuiti, li se scoteau maruntaiele, erau sfasiati in bucati si omorati cu pietre. Li se puneau pe trup placi de metal inrosite in foc, erau strangulati, aruncati fiarelor salbatice, erau agatati in coarnele taurilor si spanzurati. Dupa ce mureau, trupurile lor erau stivuite in gramezi care erau lasate sa putrezeasca, fara a fi ingropate. Dar in ciuda tuturor acestor lucruri, Biserica a continuat sa creasca, fiind adanc inradacinata in invatatura apostolilor si udata de sangele sfintilor.       

Al treilea val de persecutii - 108 D.C.     

In timpul celui de-al treilea val de prigoana, Pliniu cel Tanar i-a scris imparatului Traian, plangandu-se ca mii de crestini erau omorati zilnic, desi nici unul din ei nu a facut nimic vrednic de a fi persecutat.      

In timpul acestei prigoane, Ignatius a fost condamnat la moarte pentru ca L-a marturisit pe Hristos. La acea vreme, el traia in Antiohia, urmand in slujba de episcop lui Petru. Calatorind sub paza grea din Siria la Roma, el predica bisericilor pe unde trecea si a rugat biserica din Roma sa nu incerce sa il salveze. Condamnat la a fi aruncat leilor, Ignatius a spus: "Eu sunt graul lui Hristos, voi fi macinat de dintii fiarelor salbatice pentru ca sa fiu gasit paine curata."       

Al patrulea val de persecutii - 162 D.C.     

Dupa un timp de ragaz, crestinii au fost din nou prigoniti, de data aceasta in timpul domniei lui Marcus Aurelius, in anul 161AD.        

Unul din cei care au suferit in aceasta perioada a fost Policarp, venerabilul episcop de Smirna. Cu trei zile inainte de a fi prins, Policarp a visat ca perna de sub capul lui a luat foc, si cand s-a trezit le-a spus tuturor celor din jurul sau ca el va fi ars de viu din pricina lui Hristos.       

Auzind intr-o seara ca cei care veneau sa-l prinda au sosit, Policarp s-a ridicat din pat pentru a-i intampina, a dat porunca sa li se pregateasca de mancare si dupa aceia i-a rugat sa fie lasat singur timp de o ora pentru ca sa se roage. Soldatii au fost atat de impresionati de varsta inaintata a lui Policarp, de atitudinea sa incat au inceput sa se intrebe de ce erau trimisi sa-l prinda, dar odata ce el si-a terminat rugaciunile, l-au suit pe un asin si l-au dus in oras.      

Intrand in arena cu paznicii sai, o voce din ceruri a spus: "Fii tare Policarp si fii barbat." Nimeni din jur nu a vazut pe cineva vorbind, dar multi oameni au auzit acel glas. Adus in fata tribunalului si a poporului, Policarp a refuzat sa se lepede de Hristos, desi proconsulul l-a implorat "gandeste-te la tine si fie-ti mila de varsta ta inaintata. Leapada-te de Hristos si eu te voi elibera." Policarp a raspuns: "Opt zeci si sase de ani L-am slujit si niciodata nu mi-a facut nici un rau. Cum as putea sa-L hulesc pe Regele meu Care m-a mantuit?" Amenintat ca va fi aruncat la fiare si ca va fi ars, Policarp a ramas tare si a spus "Ce mai astepti? Fa ce vrei."      

Multimea a cerut moartea lui Policarp, adunand lemne pentru rug si pregatindu-se sa il lege de stalp. "Lasati-ma," a zis el, "Cel Care imi va da putere sa rabd focul imi va da putere si sa nu ma clintesc de pe rug."      

Asa ca nu l-au mai tintuit de stalp, ci numai l-au legat.      

Imediat ce si-a terminat rugaciunea, s-a dat foc rugului, dar flacarile parca ocoleau trupul sau si nu-l atingeau. Oamenii au convins un soldat sa-l injunghie cu o sabie dar cand a facut-o, s-a scurs atat sange ca a stins focul. Atunci soldatii i-au luat trupul si l-au aruncat in foc, unde s-a prefacut in cenusa. Mai tarziu niste crestini au strans cenusa si au ingropat-o cum se cuvine.      

In timpul aceleiasi prigoane, crestinii din Lyon si Viena, au suferit de asemenea, printre ei numarandu-se Sanctus din Viena, Maturus, Attalus din Pergam si o femeie numita Blandina. Toti acestia au fost crud torturati dar au suportat atat tortura cat si moartea cu tarie si in mod vrednic.       

Al cincilea val de persecutii - 192 D.C.     

In timpul domniei lui Severus, crestinii au avut cativa ani linistiti si au putut sa se inchine lui Dumnezeu fara sa se teama ca vor fi pedepsiti. Dar dupa un timp, multimea ignoranta si rau intentionata a avut castig de cauza si vechile legi au fost reintroduse impotriva crestinilor. Focul, sabia, fiarele si temnita erau folosite din nou si pana si trupurile moarte ale crestinilor erau furate din morminte si erau mutilate. Totusi cei credinciosi se inmulteau. Tertulian, care a trait in aceasta vreme, a spus ca daca crestinii ar pleca din teritoriile romane, imperiul ar fi slabit mult.       

De acum, persecutiile s-au intins pana in Africa de nord, care era o provincie romana, si multi crestini au fost ucisi in locurile acelea. Una dintre ei a fost Perpetua, o femeie de 26 de ani, maritata, cu un copil nou nascut. Dusa in fata proconsulului Minutius, Perpetuei i s-a poruncit sa aduca jertfe idolilor. Refuzand acest lucru, ea a fost aruncata intr-o temnita intunecoasa, copilul i-a fost luat, dar doi dintre temnicerii ei, Tertius si Pomponius i-au dat voie sa iasa afara la aer cateva ore pe zi, timp in care i se dadea voie sa-si alapteze copilul.      

Pana la urma crestinii au fost siliti sa se infatiseze inaintea judecatorului, unde li s-a poruncit sa se dezica de Domnul lor, dar toti au ramas hotarati. Cand a venit randul Perpetuei, tatal ei si-a facut brusc aparitia si avandu-i copilasul in brate a implorat-o sa isi salveze viata de dragul copilului. Pana si judecatorul parea miscat: "Ai mila de parul carunt al tatalui tau" a zis el, "ai mila de copilul tau, adu o jertfa in cinstea imparatului."      

Perpetua a raspuns "Eu nu voi aduce jertfa." Hilarianus judecatorul a intrebat-o atunci "Esti crestina?" "Sunt crestina" a venit raspunsul. Perpetua si toti ceilalti crestini au fost judecati si condamnati sa fie aruncati fiarelor, ca un spectacol public in ziua urmatoare care era o zi de sarbatoare. Martirii au intrat la locul de executie imbracati in haine albe simple, Perpetua cantand un imn de glorie. Barbarii urmau sa fie sfasiati de leoparzi si ursi, Perpetua si o femeie tanara pe nume Felicitas au fost atarnate in niste plase mari, la inceput goale, dar multimea a cerut sa li se dea voie sa-si poarte hainele.      

Cand s-au vazut intoarse in arena, un taur a fost atatat impotriva lor. Felicitas a cazut, grav ranita iar Perpetua a fost izbita, haina i-a fost sfasiata si parul i s-a despletit, dar a alergat la Felicitas care era pe moarte si a ridicat-o cu blandete de la pamant. Cand taurul nu a mai vrut sa le atace din nou, au fost tarate afara din arena spre dezamagirea publicului care voia sa le vada moartea.      

Pana la urma au fost aduse inapoi in arena, pentru a fi omorate de gladiatori. Perpetua a fost data pe mana unui tanar care tremura si a injunghiat-o de cateva ori dar foarte slab, nefiind obisnuit cu scene de o asemenea violenta. Cand Perpetua a vazut tulburarea tanarului, i-a calauzit mana nehotarata ca sa-i infiga sabia intr-o zona vitala, si astfel a murit.       

Al saselea val de persecutii - 235 D.C.  

Acest val de persecutii a fost starnit de catre imparatul Maximinus, care a dat ordin ca toti crestinii sa fie prinsi si omorati. Un soldat roman care a refuzat sa poarte cununa de lauri primita de la imparat si s-a declarat a fi crestin, a fost biciuit, aruncat in temnita si condamnat la moarte.      

Pontianus, episcopul Romei, a fost exilat in Sardinia pentru ca a predicat impotriva idolatriei si a fost omorat acolo. Anteros, un grec care i-a urmat lui Pontianus in slujba de episcop a adunat istorii ale martirilor si a fost martirizat si el dupa doar patruzeci de zile de slujire.       

Prammachius, un senator roman si alti patruzeci si doi de crestini au fost decapitati toti in aceeasi zi si capetele lor au fost puse pe portile orasului. Calepodius, un slujitor crestin, dupa ce a fost tarat pe strazi a fost aruncat in raul Tibru cu o piatra de moara atarnata de gat. Quiritius, un nobil roman, impreuna cu familia si sclavii sai a fost crud torturat si omorat. Martina, o tanara nobila a fost decapitata iar Hippolitus, un prelat crestin a fost legat de un cal salbatic care l-a tarat pe camp pana a murit.      

Maximinus a fost urmat la tron de catre Gordian, in timpul domniei caruia si in timpul succesorului sau Filip, Biserica a avut parte de liniste timp de mai mult de sase ani. Dar in anul 249, a izbucnit o prigoana violenta in Alexandria, fara stirea imparatului.      

Metrus, un vechi crestin din Alexandria, a refuzat sa se inchine idolilor. El a fost batut cu ciomege, impuns cu trestii ascutite si omorat cu pietre. Quinta, o femeie crestina, a fost tarata de picioare peste pietre ascutite, batuta cu biciul si apoi omorata cu pietre. Apollonia, o femeie in varsta de aproape saptezeci de ani, a marturisit ca este crestina si multimea a legat-o de stalpul unui rug, pregatindu-se sa o arda. Ea i-a implorat sa fie lasata libera si a fost dezlegata cu gandul ca este gata sa se lepede de credinta, dar spre uimirea lor ea s-a aruncat imediat inapoi in flacari si a murit.       

Al saptelea val de persecutii - 249 D.C.     

La aceasta vreme, templele pagane ale Romei erau aproape uitate iar bisericile crestine erau intesate de convertiti. Imparatul Decius a hotarat ca a sosit vremea pentru zdrobirea crestinismului odata pentru totdeauna. Fabian, episcopul Romei a fost prima persoana bine cunoscuta care a suferit intensitatea persecutiei. Predecesorul imparatului, Filip, si-a pus averea in grija lui Fabian si cand Decius a examinat averea si a gasit mult mai putin decat se astepta, a pus ca Fabian sa fie arestat si decapitat.      

Decius, care construise un templu pagan in Efes a dat ordin ca toti cetatenii orasului sa aduca jertfe idolilor din templu. Sapte din soldatii sai, Maximianus, Martianus, Joannes, Malchus, Dionysius, Constantinus si Seraion au refuzat sa implineasca porunca. Imparatul dispus sa incerce sa-i convinga, le-a lasat timp de gandire pana se va intoarce dintr-o calatorie, dar in absenta sa, soldatii au evadat si s-au ascuns intr-o pestera. Afland stirea la intoarcerea sa, Decius a pus sa se zideasca gura pesterii astfel incat cei sapte au murit de foame.      

Teodora, o tanara foarte frumoasa din Antiohia, a refuzat sa aduca jertfe idolilor romani si a fost aruncata in temnita. Didymus, logodnicul ei crestin, deghizat in soldat roman, s-a strecurat in celula ei si a convins-o sa-si puna armura lui si sa evadeze. Cand Didymus a fost descoperit, a fost dus la guvernator si condamnat la moarte. Cand a auzit despre sentinta, Teodora s-a aruncat la picioarele judecatorului si l-a implorat ca ea sa fie supusa chinurilor si nu Didymus. Judecatorul i-a condamnat pe amandoi la decapitare si trupurile lor au fost arse.      

Origen, celebrul scriitor si invatator din Alexandria a fost arestat la varsta de saizeci si patru de ani, a fost aruncat in temnita, pus in lanturi, cu picioarele in butuci care i le tineau larg departate. Desi Origen a fost bogat si faimos, nu s-a bucurat de mila. A fost amenintat cu focul, a fost chinuit in toate felurile posibile, dar taria sa i-a dat putere sa suporte totul, chiar si atunci cand judecatorul sau a dat ordin ca tortura sa ii lungeasca chinurile. In timpul torturilor, Decius a murit si succesorul sau a inceput un razboi cu gotii, ceea ce a intors atentia imperiului de la crestini. Origen a fost eliberat si a trait in Tit pana a murit la varsta de saizeci si noua de ani.

Capitolul 2       

Al optulea val de persecutii - 257 -D.C.     

Dupa ce a fost facut imparat, Valerian a fost retinut si binevoitor fata de crestini, dar a cazut apoi sub influenta unui magician egiptean pe nume Macrianus, si a dat ordin ca persecutia sa continue, lucru care s-a intamplat in urmatorii trei ani si jumatate.      

Stefan, episcopul Romei a fost decapitat iar Saturnius, episcopul de Toulouse a fost atacat si imobilizat de catre multime pentru ca a oprit oracolele sa vorbeasca. Refuzand sa jertfeasca idolilor, a fost legat cu picioarele de coada unui taur care a fost manat in jos pe treptele templului si care l-a tarat pe Saturnius pana teasta i s-a despicat si i-a iesit creierul afara. Nimeni din crestinii din Toulouse nu a avut curajul sa ii ia trupul pana cand doua femei l-au luat si l-au ingropat intr-un sant.      

In Roma, Laurentiu a fost dus inaintea autoritatilor, care stiau ca nu este doar un diacon responsabil cu sacramentele ci si un ispravnic al bogatiilor Bisericii. Cand i s-a cerut sa predea toate bogatiile Bisericii, Laurentiu a cerut un ragaz de trei zile pentru a putea aduna tot. In ziua a treia, cand persecutorul i-a cerut sa predea averea Bisericii, Laurentiu si-a intins bratele spre un grup de crestini saraci pe care i-a adunat la un loc. "Acestia sunt comoara scumpa a Bisericii" a spus el judecatorului. "Ce alte pietre pretioase poate avea Hristos decat aceia in care a promis ca va locui?"       

Manios ca a fost pacalit si infuriat peste masura, persecutorul lui Laurentiu a dat ordin ca acesta sa fie biciuit, batut, legat de placi de fier incinse in foc, si apoi sa fie pus pe un gratar de fier deasupra unui foc si ars de viu.      

Primul crestin englez martirizat a fost Alban, care a fost convertit de catre un preot sarac care s-a adapostit in casa lui. Cand autoritatile au trimis dupa preot, Alban s-a imbracat in hainele acestuia si s-a dus in locul sau. Judecatorul l-a recunoscut pe Alban si i-a cerut sa aduca jertfe zeilor pagani sau sa moara. Cand Alban a refuzat, a fost torturat si decapitat.       

Al noualea val de persecutii - 274 D.C.     

Aceasta prigoana s-a declansat sub imparatul Aurelian. Printre cei care au suferit de aceasta data, s-a numarat si Felix, episcop de Roma, care a fost decapitat. Agapetus, un tanar roman care si-a vandut posesiunile si a dat banii saracilor, a fost arestat ca crestin, torturat si adus la Praeneste, un oras langa Roma, unde a fost decapitat.      

Acestia sunt singurii martiri carora li se cunoaste numele, din timpul domniei lui Aurelian.       

Al zecelea val de persecutii - 303 D.C.      

La inceputul celui de-al zecelea val de persecutii, declansat in al nouasprezecelea an al domniei imparatului Diocletian, acesta l-a numit pe Maximian sa imparta tronul cu el si cei doi i-au ales apoi pe Galerius si Constantinus sa slujeasca sub conducerea lor. In timpul celor patru conducatori, crestinii au fost persecutati cu furie, situatie care a continuat pana in anul 313 AD, desi Diocletian si Maximian au renuntat la functiile lor in anul 305 AD.      

Constantin si Galerius si-au impartit imperiul intre ei, Galerius primind tarile din rasarit iar Constantinus stapanind in Franta, Spania si Britania. Intre timp, soldatii romani l-au ales pe Maxentius ca imparat al lor la Roma. In timp ce Galerius si Maxentius au continuat prigonirea crestinilor timp de sapte-opt ani, Constantinus a devenit un sprijinitor al crestinilor in imperiul sau, fiind un stapanitor iluminat si inteligent care era preocupat de bunastarea supusilor sai si care nu se angaja in razboaie nedrepte si nici nu ii ajuta pe aceia care o faceau. Bisericile erau cumplit de prigonite in celelalte parti ale imperiului roman, dar Constantinus le-a dat crestinilor libertatea de a trai si de a se inchina dupa cum doresc, numind chiar pe unii din ei sfatuitori apropiati si aparatori.      

Constatinus a murit in 306 AD si a fost inmormantat la York, in Anglia. Fiul sau Constantin, un crestin nascut englez, l-a urmat la tron si a fost la fel de intelegator si dedicat ca si conducator, ca si tatal sau.      

La Roma, Maxentius stapanea ca un tiran, ucigandu-si propria nobilime, confiscandu-le bunurile pentru sine insusi si practicand magia, singurul lucru pe care se pare ca putea sa-l faca asa cum trebuie. La inceputul domniei sale s-a prefacut a fi un prieten al crestinilor, dar numai ca sa aiba parte de sprijinul populatiei, caci pe ascuns el continua persecutia.      

Cetatenii si senatorii Romei au inceput sa se ingrijoreze din pricina tiraniei si rautatii lui Maxentius si i-au scris lui Constantin sa vina si sa-i elibereze. La inceput nu a avut nici un rezultat, a strans o armata in Britania si Franta si a inceput sa marsaluiasca spre Italia in 313 AD.      

Stiind ca nu se va bucura de sprijinul poporului, Maxentius a incercat sa se bizuie pe magia sa si pe ambuscade organizate din cand in cand armatei lui Constantin care inainta, insa fara succes intrucat marsul lui Constantin catre Roma nu a fost incetinit.      

Apropiindu-se de Roma, Constantin a inceput sa se agite cu privire la batalia care ii statea inainte. L-a vazut pe Maxentius invingandu-i pe altii cu ajutorul magiei sale si isi dorea sa aiba ce sa poata opune acestei puteri. Intr-o zi, la apusul soarelui, Constantin s-a uitat spre Sud si a vazut pe cer o cruce stralucitoare si cuvintele "In acest semn vei birui." Atat el cat si oamenii care erau cu el au ramas cutremurati la acest semn, desi nimeni nu stia prea bine ce insemnau aceste lucruri. Dar intr-o noapte, in timp ce dormea, Hristos i s-a aratat lui Constantin, cu aceeasi cruce si i-a spus sa faca o cruce pe care s-o care inaintea sa in batalie.      

A doua zi, Constantin a pus sa se faca o cruce mare, din aur si pietre pretioase, care trebuia dusa inaintea ostirii in loc de steag. Avand asigurarea ca Dumnezeu i-a binecuvantat cauza, Constantin s-a grabit spre Roma si intalnirea cu Maxentius.      

Maxentius a fost silit sa iasa din oras si sa-l intalneasca pe Constantin la malul indepartat al Tibrului. Dupa ce a traversat podul numit Pons Milvius, Maxentius l-a distrus si l-a inlocuit cu un podet instabil facut din barci si scanduri, gandind ca il va atrage pe Constantin in cursa. Cele doua armate s-au ciocnit, Constantin l-a impins pe Maxentius inapoi, mai mult si mai mult, pana ce riscandu-si siguranta, acesta a fost silit sa se retraga pe podetul subred si a cazut in propria sa capcana. Calul sau s-a dezechilibrat si l-a aruncat pe Maxentius, cu armura cu tot in Tibru, unde s-a inecat.      

Maxentius a fost ultimul prigonitor roman al crestinilor, pe care Constantin i-a eliberat dupa trei sute de ani de apasare si moarte. Constantin a reusit sa fundamenteze atat de solid dreptul crestinilor la inchinare lui Dumnezeu, incat au trebuit o mie de ani ca ei sa urmeze sa sufere din nou pentru credinta lor.      

Timp de trei sute de ani, cei mai puternici si mai bogati conducatori ai lumii au incercat sa stinga crestinismul, folosind forta, politica, torturile si moartea, tot ce aveau la dispozitie, dar iata ca toti acesti conducatori s-au dus, dar Hristos si Biserica Sa au ramas in picioare.       

Persecutii in timpul lui Iulian - 361 D.C.      

Iulian a devenit imparat la moartea fratelui sau Constantin, fiul lui Constantin cel Mare. Desi Iulian a fost educat in credinta crestina de catre tatal sau, el a avut o inima pagana si imediat ce a fost intronat, a facut o declaratie publica a crezurilor sale si a increderii in vechile zeitati pagane, castigandu-si astfel numele de Iulian Apostatul.      

Iulian a reintrodus inchinarea la idoli prin deschiderea templelor si darea unei porunci catre magistrati si popor de a-i urma exemplul, insa nu a emis nici o lege impotriva crestinismului. El a lasat libertatea de practica a fiecarei secte religioase, desi si-a exercitat influenta cat s-a putut de mult pentru restaurarea vechilor credinte. Desi nu sunt inregistrate morti violente ale crestinilor care sa fi rezultat din implinirea vreunui ordin al lui Iulian, totusi cateva executii au avut loc pe intinsul imperiului, la ordinele guvernatorilor si autoritatilor pagane.       

Severus      

Romanii o venerau pe zeita Venus, zeita dragostei si luna aprilie era considerata ca fiind potrivita pentru sarbatorirea victoriilor acestei zeite. In timpul acestei luni, templele zeitei erau intesate de inchinatori si statuile sale din marmura erau umplute de flori. Severus, un centurion crestin din armata romana a indraznit sa-si ridice glasul impotriva acestui obicei popular si nu numai ca a refuzat sa ia parte la ceremonia pagana ci a denuntat-o pe Venus inaintea judecatorului. El si-a repetat indraznet crezurile in fata judecatorului si a fost condamnat sa fie dus in fata templului zeitei, sa fie insultat, biciuit si batut cu un bici numit "plumbete", care avea bilute de plumb legate la capatul fiecarei curele. Severus a fost batut de doi oameni puternici, dat pe mana calailor publici si decapitat.       

Cassian     

Cassian a fost un invatator dintr-un oras nu prea indepartat de Roma. Cand a fost arestat pentru ca a refuzat sa aduca jertfe idolilor, judecatorul sau a decis ca pedepsirea lui sa fie incredintata elevilor sai, care nu il agreau de loc. El a fost legat si dat pe mana elevilor sai, care s-au aruncat asupra lui cu stylurile lor (instrumente ascutite din fier, cu care obisnuiau sa scrie pe tablitele de ceara) si l-au injunghiat de moarte.

Teodorus, un crestin, a fost prins si torturat. Dupa ce a fost dat jos de pe gratar, a fost intrebat cum de a putut suporta cu atata rabdare durerea. "La inceput am simtit ceva durere", a spus el, "dar dupa aceea a aparut un tanar langa mine care imi stergea fata de transpiratie si ma improspata cu apa rece. Mi-a placut atat de mult incat mi-a parut rau ca mi s-a dat drumul."       

Marcus      

Marcus, episcopul de Arethusa, un oras in Tracia, a distrus un templu pagan si a construit o biserica crestina in locul lui. Acest lucru i-a infuriat atat de tare pe paganii din oras incat l-au pandit si odata cand a fost singur l-au prins. Dupa ce l-au batut cu betele, l-au intrebat daca vrea sa reconstruiasca templul pe care l-a daramat. Marcus nu numai ca a refuzat sa il reconstruiasca dar a si amenintat ca il va darama din nou daca cineva il va reconstrui. Chinuitorii lui s-au uitat in jur cautand o modalitate de a-l pedepsi si in final s-au decis asupra unei metode pe cat de crude pe atat de neobisnuite. Ei l-au legat pe Marcus cu niste franghii si l-au pus intr-un cos mare pe care l-au atarnat de ramurile unui pom, dupa ce i-au uns trupul cu miere. Dupa ce a fost atarnat in pom, Marcus a mai fost intrebat odata daca vrea sa reconstruiasca templul daramat; el a refuzat asa ca a fost lasat sa moara din cauza intepaturilor viespilor pe care ii atragea mierea cu care a fost uns.       

Persecutarea de catre goti      

In timpul domniei lui Constantin cel Mare, lumina Evangheliei a patruns si in tinuturile barbarilor. Cativa goti au fost convertiti in nord-vestul Europei, care purta numele de Scitia in vremea aceea, dar majoritatea gotilor au ramas pagani.      

Fritegern, regele gotilor, a fost un prieten al romanilor dar Athanaric regele gotilor rasariteni era in razboi cu ei. Crestinii care traiau in regatul Fritegern se bucurau de pace, insa Athanaric fiind invins de romani si-a varsat mania pe crestinii din teritoriile sale.      

Sabas a fost primul care a simtit mania regelui. El a fost un om modest, umil, care cauta sa vada Biserica crescand. Athanaric a dat ordine ca toti locuitorii din tinuturile sale sa jertfeasca zeitatilor pagane si sa manance carnea care a fost jertfita idolilor. Daca cineva refuza, urma sa fie pedepsit cu moartea. Unii din paganii care aveau rude crestine le-au facut rost de carne care nu a fost jertfita idolilor, dar Sabas a refuzat aceasta modalitate de a rezolva problema. El nu numai ca a refuzat sa se supuna noii legi, dar a afirmat in public ca cei care mananca din carnea inlocuita, nu sunt crestini adevarati.      

Sabas a fost arestat in curand, si dus inaintea judecatorului care vazandu-l sarac si neimportant i-a dat drumul. In curand Sabas a vizitat un misionar crestin, pe nume Sansala. In a treia noapte de la sosirea sa acolo, amandoi au fost arestati de catre soldati. Lui Sansala i-au dat voie sa se imbrace si sa mearga calare, dar Sabas a fost silit sa-si lase hainele si sa mearga pe jos. Pe toata durata calatoriei l-au tarat prin tufisuri si tepi si il bateau. Serile, il intindeau intre doua grinzi, legandu-i mainile de o grinda si picioarele de cealalta grinda, si il tineau asa toata noaptea. Chiar si cand o femeie miloasa i-a dat drumul, Sabas a refuzat sa evadeze.       

Dimineata, soldatii au incercat sa-i determine pe cei doi sa renunte la religia lor si sa manance carnea jertfita idolilor. Ei au refuzat si desi Sansala a fost lasat liber pana la urma, Sabas a fost inecat.      

Nicetas, un got care traia langa Dunare impreuna cu parintii lui, a fost si el crestin. Intr-o buna zi Athanaric a dat ordin ca un oarecare idol sa fie plimbat cu carul in fiecare oras crestin; tuturor li s-a poruncit sa se inchine la idol cand va trece prin fata casei sale. Nicetas a refuzat sa iasa cand idolul a sosit la casa lui, asa ca i s-a dat foc casei si toti care s-au aflat in ea au cazut prada flacarilor si au murit arsi.       

Persecutarea de catre vandali - 429 D.C.      

Vandalii au trecut din Spania pe coasta nordica a Africii si au invins armata romana de acolo, cucerind astfel intreaga tara sub conducerea lui Genseric. Din moment ce vandalii erau din secta Ariana, si-au batut joc de crestini oriunde dadeau peste ei, jefuindu-le orasele si daramand orice lucru care parea a fi frumos sau de valoare. Au dat chiar foc la lanurile de grane, pentru ca cei care au scapat de sabia lor sa moara de foame. Au jefuit bisericile si i-au omorat pe episcop si preoti folosind multe metode foarte crude. Deseori le turnau cu de-a sila pe gat ulei ranced si murdar, inecandu-i. Altii au fost martirizati prin legarea membrelor cu funii si intinderea lor pana ce venele si tendoanele li se rupeau. Nici macar batranii nu se bucurau de mila lor si pana si copiii nou nascuti au simtit furia barbarismului lor.      

Cand un oras li se impotrivea, vandalii aduceau un mare numar de crestini sub ziduri, ii omorau si lasau ca trupurile lor moarte sa putrezeasca acolo, pana ce orasul se preda ca sa scape de ciuma.      

Dupa ce au cucerit Cartagina, vandalii i-au urcat pe episcop si pe crestini intr-o corabie care lua apa si i-au dat drumul pe ape, crezand ca toti vor muri in curand, insa vasul a sosit in siguranta intr-un alt port. Cativa crestini au fost batuti, biciuiti, alungati in desert, unde Dumnezeu i-a folosit la convertirea multor mauri la crestinism. Odata ce Genseric a descoperit acest lucru, a trimis porunci ca atat crestinii cat si convertitii lor sa fie legati cu picioarele de carele de lupta si tarati pana ce se vor rupe in bucati.      

Episcopul din Urice a fost ars de viu, si episcopul din Habensa a fost alungat pentru ca a refuzat sa predea cartile sfinte. Archinimus, un crestin devotat, a fost adus in fata lui Genseric insusi pentru a fi judecat. Fiind gasit tare in credinta, Genseric a dat ordin ca Archinimus sa fie decapitat, dar a dat ordin intre patru ochi calaului ca "Daca prizonierul se va arata curajos si dornic sa moara, sa nu-l omori. Nu vreau sa aiba cinstea de a fi un martir." Cand calaul a vazut ca Archinimus este doritor sa moara, l-a dus inapoi in temnita, de unde a disparut in curand, omorat probabil pe ascuns din ordinul regelui.      

Chiril, episcopul Arian al Cartaginei, era un dusman inrait al crestinilor care traiau dupa credinta cea dreapta. El l-a convins pe Genseric ca nu poate sa lase ca un numar de supusi sa practice crestinismul si sa se bucure totusi de pace. Genseric a incercat intai sa ii mituiasca pe crestini sa renunte la credinta lor, promitandu-le castiguri materiale dar ei au ramas neclintiti spunand "Nu recunoastem decat un singur Domn si o singura credinta. Poti sa faci ce vrei cu trupurile noastre, caci mai bine suferim putin durerile trecatoare decat sa suferim pedeapsa vesnica." Cautand o modalitate eficace de a omori atat de multi oameni dintr-o data, guvernatorul a pus sa fie urcati pe o corabie umpluta cu lemne si paie. S-a dat foc corabiei si toti cei ce erau la bord fie au ars fie s-au inecat. Numele crestinilor celor mai de seama de pe corabie sunt: Rusticus Liberatus, Rogatus, Servus, Septimus si Bonifaciu.       

Telemachus      

Roma sarbatorea victoria vremelnica asupra lui Alaric gotul in maniera obisnuita, prin luptele de gladiatori din arena, cand brusc spectacolul a fost intrerupt. O silueta grosolana imbracat intr-o roba a pasit in arena. Telemachus era unul din sihastrii care s-au dedicat unei vieti sfinte de rugaciune si lepadare de sine si se tineau deoparte de viata stricata de la Roma. Desi doar cativa cetateni le-au urmat exemplul, majoritatea aveau un mare respect fata de sihastri, si cei cativa care l-au recunoscut pe Telemachus stiau ca a venit din salbaticiile Asiei in pelerinaj ca sa viziteze bisericile si sa sarbatoreasca Craciunul in Roma.      

Fara sa ezite macar o clipa, Telemachus s-a apropiat de cei doi gladiatori care erau inclestati intr-o lupta pe viata si pe moarte. Punandu-si mana pe unul din ei, l-a mustrat pentru varsarea de sange nevinovat ca apoi sa se intoarca spre miile de fete furioase din jurul sau si sa le strige: "Nu-L rasplatiti pe Dumnezeu pentru mila Sa de a indeparta sabia vrajmasilor vostri, ucigandu-va unii pe altii!"      

Vocea i-a fost acoperita de strigate manioase: "Asta nu este un loc de a tine predici! Continuati lupta!" Impingandu-l pe Telemachus la o parte, cei doi gladiatori s-au pregatit sa continue lupta dar el s-a asezat intre ei. Infuriata de amestecul unui strain in practicarea vocatiei lor, gladiatorii s-au intors spre Telemachus si l-au injunghiat de moarte.      

Multimea a amutit, socata de moartea acestui om sfant, dar moartea sa nu a fost in van, caci incepand din ziua aceea, nici un gladiator nu s-a mai luptat in Colosseum.