DESTINDEREA RELATIVA (1962-1975)

DESTINDEREA RELATIVA (1962-1975)

Anul 1962 a deschis o era noua de apropiere si cooperare. Reglementarea afacerii rachetelor din Cuba, care corespunde sfarsitului crizei Berlinului, a pus bazele destinderii. Consecintele au fost imense. Pe de alta parte, in cursul anilor '60 se constata bipolarizarea crescanda a vietii internationale si o eroziune a monolitismului celor doua blocuri. Coeziunea NATO si a Tratatului de la Varsovia au slabit, si o schisma a aparut intre URSS si China populara. Cele doua superputeri au inceput un dialog care viza limitarea cursei inarmarilor: este era destinderii. Aceasta acomodare a facut din acesti actori adversari, parteneri. Confruntarea a continuat in conflictele locale din Asia, Africa si Orientul apropiat. Ordinea bipolara, contestata la Conferinta de la Bandung, de catre natiunile lumii a treia, parea consolidata de convergenta relativa a intereselor celor doi mari, si amenintata de noile forte ce se nasteau in sanul celor doua blocuri si in interiorul lumii a treia. Tarile lumii a treia, cu toata slabiciunea lor economica si militara, exercitau o influenta crescanda, din simple mize ale confruntarii Est - Vest ele devenind, putin cate putin, agenti ai politicii mondiale.

Bipolarismul americano-sovietic

Evolutia acestei perioade este marcata de vointa de pacificare a celor doi mari, care au renuntat la o strategie a tensiunii si s-au angajat pe calea destinderii.

Aceasta perioada corespunde cu apogeul puterii americane, pe plan strategic si economic, cu intruziunea unui satelit sovietic (Cuba) in emisfera occidentala.

Din partea sovietica, dupa caderea lui Hrusciov (1964), criticat pentru esecurile in politica agricola dar, de asemenea, in politica externa a inceput o lunga perioada de guvernare a lui Brejnev (decedat la 10 noiembrie 1982). Echipa Brejnev a inregistrat una din marile succese pe terenul politicii externe. URSS a facut proba unui dinamism extern contrastant cu imobilismul intern, penetrand adanc Lumea a Treia, intarind integrarea "tarilor fratesti" si mai ales obtinand un dialog privilegiat cu SUA, care au sfarsit prin a le recunoaste puterea.

Destinderea n-a insemnat dezarmarea. Pericolul corespundea unui cresteri considerabile a armamentelor, cu deosebire in tabara sovietica, care a facut un enorm efort pentru a recupera ramanerea sa in urma in domeniul armamentelor strategice, deoarece in 1962 Washingtonul dispunea de o neta superioritate. A avut loc o cursa a inarmarilor, mai ales in domeniul rachetelor cu raza medie (2000-4000 km) I.R.B.M. (Intermediate Range Ballistic Missile), la rachete cu raza lunga de actiune (10.000 km) I.C.B.M. (Intercontinental Ballistic Missile) sau la rachete lansate de pe submarin S.L.B.M. (Submarine Launched Ballistic Missile). Cei doi mari ajung, la sfarsitul anilor '70, la acumularea unui arsenal impresionant.

Cu toate ca ambele superputeri cresc fara incetare potentialul lor limitat, ele evita cu cea mai mare grija orice infruntare directa si se menajeaza, fiind constranse de greutatile lor interne, care-i obliga sa gaseasca un modus vivendi.

Avansul american in domeniul tehnologic

Dupa ce a luat un avans stiintific si militar (Sputnik 1957, Gagarin 1961), Uniunea Sovietica a acumulat intarzieri in domeniul tehnologiei de varf. Americanii au fost primii care au ajuns pe Luna (21 iulie 1969) si ei au lansat primul laborator spatial in 1973. In competitia mondiala, meritele socialismului n-au triumfat usor. Si din punct de vedere american exista probleme de dezvoltare a capitalismului. Indoiala inlocuieste increderea pe motivul mentinerii zonelor de saracie, de segregatie rasiala, razboiul din Vietnam si scandalurile politice.

Reducerea tensiunilor internationale

Anii '60 au fost marcati de reluarea tratativelor intre USA si Uniunea Sovietica. Perioada '69 - '73 este faza cea mai fecunda a destinderii. Ea corespunde venirii la putere in Washington a presedintelui Richard Nixon si a consilierului sau pentru securitate nationala, Henry Kissinger, care au manifestat convingerea despre necesitatea dezangajarii. SUA se considera prima putere mondiala, dar nu vor sa mai conduca singuri. Ei accepta paritatea nucleara cu URSS si in curand se va ajunge la o diplomatie triunghiulara, ceea ce explica atat acordurile privind domeniul stiintific si comercial, cat si in domeniul militar. Un fel de intelegere, de acceptare, s-a stabilit intre americani si sovietici, care a dus la aparitia unei co-gestiuni a afacerilor internationale: fiecare din cei doi mari recunoaste dreptul celuilalt de a face sa domneasca ordinea in tabara sa si sa evite cu grija orice confruntare directa. Razboiul din Vietnam este un exemplu remarcabil al unui conflict in timpul destinderii care priveste o tara din tabara socialista, Vietnamul, sustinuta de Moscova. In cele mai grele momente ale angajamentului militar aici, Moscova a mentinut si intarit raporturile sale cu Washington-ul. Interventia sovietica in Cehoslovacia n-a mai afectat procesul destinderii.

Acordurile de limitare a armamentelor

De la 1 decembrie 1959, cei doi mari au convenit la demilitarizarea Antarcticii. Dupa criza din 1962, convergenta intereselor sovieto-americane a aparut si mai clar.

Tratatul de la Moscova

O alta masura a fost simbolica, chiar daca nu este vorba de o dezarmare propriu-zisa. Din 1958 se pune problema interzicerii testelor nucleare in atmosfera, incercare care a facut obiectul unui moratoriu, intrerupt in septembrie 1961. Ca urmare a crizei cubaneze, SUA si URSS au ajuns la un punct final, dupa ani de negocieri. Ele au fost initiatorii Tratatului de la Moscova (5 august 1963), semnat pentru mai mult de 100 de ani, care interzice experientele nucleare in atmosfera. Franta si China, care si-au pus la punct echipamentele lor atomice, au refuzat sa adere. In realitate, Tratatul de la Moscova n-a limitat arsenalul militar al celor doi mari, care au conservat, fara posibilitatea de control, stocuri enorme si pe care le sporeau. Acestor puteri atomice nu li se interzicea mare lucru, in schimb ele invitau alte tari sa adere la el, privandu-le de mijloace de a poseda ele arme nucleare. Insemnatatea militara a tratatului este nula, dar cea politica este imensa. El concretizeaza o schimbare de climat intre cei doi mari, care incheie un acord ce respinge cu indignare China din tabara estica si Franta din tabara occidentala.

Tratatul asupra non-proliferarii armelor atomice

Intalnirea dintre presedintele Johnson si presedintele Consiliului de Ministri Kosighin, la Glassboro (New Jersey), in 23 -25 iunie 1967, permite incheierea, in iulie 1968, a unui Tratat asupra non-proliferarii armelor atomice, semnat de SUA, URSS si Marea Britanie, respins din nou de Franta si China, care experimenteaza bomba cu hidrogen in 1967-1968 si refuza sa adere la un tratat care le interzice sa adere la clubul atomic.

Coeziunea NATO si a Tratatului de Varsovia au slabit, si o schisma s-a dezvoltat intre URSS si China populara. Cele doua superputeri au inceput un dialog care viza limitarea cursei inarmarilor: este era destinderii. Aceasta acomodare a facut din acesti actori adversari-parteneri. Confruntarea a continuat in conflictele locale din Asia, Africa si Orientul Apropiat. Ordinea bipolara, contestata la Conferinta de la Bandung, de natiunile lumii a treia, parea consolidata de convergenta relativa a intereselor celor doi mari si amenintata de noile forte ce se nasteau in sanul celor doua blocuri si in interiorul lumii a treia.

Politica controlului armamentului

Mai intai americanii si sovieticii au convenit sa stabileasca un contact direct pentru a evita escalada fatala. S-a creat (anuntata la 20 iunie 1963) o legatura intre Washington si Moscova (a aparut telefonul rosu).

La 27 ianuarie s-a semnat un tratat de nemilitarizare a spatiului, a lunii si a corpurilor celeste si interdictia de a lansa pe orbita armele nucleare.

14 februarie 1967- tratatul de la Tlateloloco, trebuia sa duca la crearea unei zone libere de arme nucleare in America Latina. Exista un comitet al ONU, format din 18 membri, care a elaborat un tratat de denuclearizare a marilor (11 februarie 1971) si o conventie de interzicere a armelor biologice (10 aprilie 1972). Cele mai multe din aceste acorduri sunt incheiate pe baza filosofiei "controlului armamentului". Nu e vorba de dezarmare, ci de fixarea limitelor asupra inarmarii.

Limitarea armamentelor strategice

Statele Unite si URSS erau in curs de a acumula arme din ce in ce mai perfectionate si erau ingrijorate de costul tot mai ridicat al rachetelor antibalistice (Antiballistic Missile sau ABM). ABM, al caror cost este considerabil, sunt capabile sa opreasca in zbor rachetele inamice inainte sa-si atinga obiectivul. Sovieticii le-au construit in jurul Moscovei si americanii in jurul Washingtonului. Se repunea in discutie "echilibrul terorii", aparand riscul ca prima lovitura sa duca la declansarea unui conflict nuclear. Al doilea progres a fost aparitia rachetei cu capete multiple sau MIRV (Multiple Independently Targeted Return Vehicle), care permitea atingerea mai multor obiective o singura data.

Acordurile SALT I

In iunie 1968 au inceput negocierile asupra limitarii armelor strategice, SALT (Strategic Arms Limitation Talks), duse de consilierul principal al presedintelui Nixon, Henry Kissinger. S-au deschis la Helsinki, in noiembrie 1969, ca urmare a nenumaratelor reuniuni, permitandu-i lui Nixon si Brejnev, la 26 mai 1972, semnarea acordurilor SALT. Era compus din doua parti: un acord provizoriu si un tratat. Acordul consista din inghetarea pentru cinci ani a armamentelor strategice, incetarea construirii de rampe de lansare fixe pentru ICBM, rachetele intercontinentale si a lansatoarelor balistice pe submarine (SLBM).

Plafonul pentru ICBM era de 1054 pentru americani, 1409 pentru sovietici, pentru SLBM, de 650 pentru americani si 950 pentru sovietici. Tratatul a limitat la doua pozitii sistemele de aparare antiracheta (ABM), in jurul Moscovei si Washingtonului. Logica echilibrului terorii era aceea ca insistenta in a descuraja sa duca la impiedicarea izbucnirii razboiului.

A fost pentru prima data cand cele doua puteri, depasind problema controlului, au incheiat un acord privitor la armamente, care nu cere nimic de la alte tari. Acordul limita productia la anumite tipuri de arme. In sfarsit, este un acord care recunoaste accesul la paritate pentru URSS, ceea ce constituie o mare victorie pentru ea. Uniunii Sovietice i s-a recunoscut o superioritate numerica, sub pretextul unei inapoieri economice.

Intalnirile intre cei doi mari

Cu ocazia vizitei lui Nixon la Moscova (mai 1972), care a fost cea dintai vizita oficiala a unui presedinte american in URSS, s-a semnat o declaratie comuna, in 12 puncte, care a "definit bazele raporturilor reciproce intre SUA si URSS", un veritabil cod de conduita. Acest acord intareste bipolarismul americano-sovietic si apropie doua sisteme politice in care ratiunea de stat prevaleaza asupra exigentelor ideologiei. In mai putin de 3 ani, conducatorii celor doua tari s-au intalnit de patru ori.

In toamna anului 1972, o comisie consultativa permanenta institutionalizeaza dialogul sovieto-american. Este vorba de a transforma acordul provizoriu intr-un tratat definitiv. Acesta s-a facut cu ocazia vizitei lui Brejnev in SUA (18-25 iunie 1973). Noi acorduri, conventii sau declaratii au fost semnate, care angajau cele doua tari sa previna razboiul nuclear, nu numai intre ele, ci si intre ele si alte tari. Prin aceasta, cele doua tari isi acordau dreptul de arbitru, pentru a controla crizele care risca sa degenereze.

A treia intalnire la varf (27 iunie-3 iulie1974) i-a permis lui Nixon si Brejnev diferite acorduri privitoare la limitarea experientelor nucleare subterane. Intalnirea Acord de la Vladivostok, din 23-24 noiembrie 1974, este ultima intalnire la varf a destinderii. El prevedea, pentru ambii, un plafon de 2400 lansatoare (focoase) de rachete (ICBM si SLBM), care trebuiau sa serveasca de cadru pentru viitorul tratat SALT 2. Dar negocierile destinate sa pregateasca un acord definitiv s-au impotmolit dupa aceasta.

Destinderea in Europa si stpolitikul

Intreaga problematica a destinderii rezida in reglementarea problemei germane si imbunatatirea relatiilor intre Germania de Vest si statele Europei de Est.

Trei chestiuni nu-si gasisera o solutie in timpul perioadei razboiului rece: situatia teritoriala mostenita din razboi, statutul Berlinului si existenta a doua entitati politice germane, simbol al diviziunii lumii: RFG si RDG.

Reglementarea problemei teritoriale. Pana in anul 1969 politica externa a RFG, condusa de cei trei cancelari crestin-democrati (Konrad Adenauer -1949-1963; Ludwig Erhard -1963-1966 si Kurt Kissinger 1966-1969) a fost cea definita de cea a cancelarului Adenauer, fondata pe alegerea Occidentului. Ea reia din 1955 relatiile diplomatice cu URSS si a inceput o apropiere prudenta fata de Polonia, dar greutatile politice, cea a refugiatilor si a repatriatilor, au constrans-o la o mare prudenta si a imprimat o anumita rezerva politicii externe vest-germane. Aceasta politica este fondata pe doua principii contradictorii. Vointa de a ancora RFG la Occident si, in particular, ancorarea in constructia europeana si, in acelasi timp, revendicarea unei Germanii unificate si pretentiile RFG de a-i reprezenta pe toti germanii. Doctrina Hollstein (dupa numele secretarului de stat la afaceri externe) consista in a ameninta cu ruperea relatiilor diplomatice cu toate statele care recunosteau regimul din Pankow (Berlinul de Est).

stpoltikul (politica pentru est)

Ca urmare a eforturilor de destindere americano-sovietica si politicii pentru est a generalului de Gaulle, RFG, care profita de pietele Europei de est, s-a deschis pentru est. stpolitikul, schitat din 1966, de guvernele "marii coalitii" (intelegand aici pe crestin-democrati, social-democrati si liberali), a fost dezvoltat, incepand cu 1969, de Willy Brandt, care iese invingator in alegeri in fruntea unei coalitii restranse a social-democratilor si a liberalilor. El va duce o politica de apropiere de est, imitand ceea ce a facut presedintele de Gaulle si Nixon.

Apropierea intre cele doua Germanii s-a facut prin intalnirile de la Erfurt, la 19 martie 1970 si de la Kassel, la 21 mai 1970, intre Willy Brandt si prim-ministrul est-german Willy Stoph.

Acordul RFG-URSS

Germanii au inceput negocierile cu sovieticii, care au condus la acordul de la Moscova, din 12 august 1970. Partile au declarat ca obiectivul cel mai importat al lor este pacea si destinderea, recunoscand inviolabilitatea frontierelor europene si mentinand drepturile celor patru puteri asupra Berlinului.

Recunoasterea frontierelor germano-poloneze

Au avut loc discutii cu Polonia, pe chestiunea linia Oder-Neisse, pe care Germania federala n-a vrut niciodata sa o recunoasca. Finalmente, tratatul semnat la 7 decembrie 1970 afirma intangibilitatea acestei frontiere. Imaginea cancelarului W. Brandt, ingenuncheat in fata monumentului ridicat in memoria victimelor Ghetoului din Varsovia, da o dimensiune umana reconcilierii germano-poloneze.

Statutul Berlinului

Intre cele doua Germanii ramane problema Berlinului, libertatea de acces in Berlinul de vest. Lungi negocieri au permis incheierea la 3 septembrie 1971 a unui acord cvadripartit asupra Berlinului, stipuland mentinerea drepturilor celor patru puteri ocupante si un nou statut. Occidentalii accepta ca orasul sa nu mai fie considerat un land al RFG. Caile de acces au fost reglementate cu minutiozitate. .

Recunoasterea celor doua Germanii

Cele doua state s-au recunoscut si si-au schimbat reprezentatii diplomatici. Pana in acest moment, RFG s-a considerat reprezentanta celor doua Germanii. Tratatul cu Germania de Est recunoaste explicit ca nici unul din cele doua state n-au suveranitate in afara frontierelor actuale. Tratatul intre cele doua Germanii a fost finalmente notificat la 21 decembrie 1972. Una din consecintele esentiale ale acestui tratat a fost de a obtine recunoasterea RDG de catre numeroase state occidentale si admiterea celor doua Germanii in ONU, in septembrie 1973, consacrarea separatiei juridice a celor doua state germane si ostpolitikul au meritul de a umaniza conditia populatiei germane separate; dar faptul de a ajunge la viata internationala a consolidat structurile statului est-german.

Urmarile conferintei de la Helsinki asupra evolutiei relatiilor internationale

Conferinta de la Helsinki a fost punctul de maxima importanta al destinderii, chiar daca a existat o anumita ambiguitate a Actului final. URSS era preocupata de garantarea frontierelor europene, nascute din razboi, cerand o conferinta asupra securitatii europene. Occidentalii, care n-au acceptat formal situatia de fapt a Europei dupa conferinta de la Yalta si cortina de fier, au pus conditiile lor, in special incheierea unui acord asupra Berlinului, la care sa participe SUA si Canada. Destinderea a dat ocazia de a se deschide convorbiri preparatorii la Helsinki, din 22 noiembrie 1972 pana la 8 iunie 1973, apoi veritabile negocieri din 3 la 7 iulie, in sfarsit din septembrie 1973, in iulie 1975.

Aceasta conferinta asupra securitatii si cooperarii in Europa (C.S.C.E.), la care erau reprezentate 35 de state europene, a adoptat la 1 august 1975 un act final semnat de numerosi sefi de state si guverne, intre care Leonid Brejnev si Gerald Ford. Subimpartit in trei capitole sau "cosuri", Actul final consacra marile principii: egalitatea statelor, ne-amestecul in afacerile interne ale altui stat, autodeterminarea popoarelor, inviolabilitatea frontierelor si renuntarea la recurgerea la forta pentru reglarea conflictelor. El prevedea dezvoltarea cooperarii economice, stiintifice si tehnice. In sfarsit, garanta apararea drepturilor omului si, in special, notiunea de libera circulatie a persoanelor si ideilor.

Negocierile diplomatice ale Conferintei pentru Securitate si Cooperare (C.S.C.E.) in Europa au marcat profund relatiile internationale, vorbindu-se de o Europa pana la conferinta de la Helsinki si o Europa dupa Conferinta de la Helsinki. Ea a fost legata in mod direct de procesul destinderii, care a fost confirmat si intarit. Spiritul de colaborare si de compromis au prevalat. In interiorul blocului sovietic s-au creat conditiile aparitiei unor revendicari ale drepturilor omului, recunoscute de statele comuniste in teorie. Acest fapt va incuraja vocile dizidentilor. Actul final mai este considerat si ca o Carta a relatiilor intereuropene, in conditiile destinderii relative, care prevala pe continent la inceputul anilor '70.

O lume destabilizata (1979 - 1989)

Cu toata criza anului 1973, destinderea a continuat pana in anul 1975, considerat ca un punct de echilibru intr-o lume in evolutie.

In 1975, Conferinta de la Helsinki a consacrat status-quo-ul teritorial al Europei si participantii au afirmat vointa de a aprofunda destinderea. Dar, sub efectul crizei petroliere, a dezordinii monetare si a inmultirii tensiunilor, destabilizarea s-a facut simtita in toate domeniile. Caderea Saigonului, la 30 aprilie 1975, semnifica terminarea razboiului de 30 de ani, dar si parasirea politicii americane de indiguire. Puterea americana parea condamnata la doliu, pierzandu-si toata influenta in Indochina, da inapoi in America centrala. Uniunea Sovietica profita de aceasta pierdere a prestigiului de catre americani. Conflictele vechi renasc sau apar altele noi, cum au fost: cresterea integrismului islamic, revolutia iraniana, aventurismul Libiei lui Gadafi, razboiul din Vietnam, conflictele din America Latina si Africa, sunt manifestari ale acestei destabilizari.

Caracteristicile acestei perioade sunt cresterea problemelor in sud, aparitia tensiunilor in parti ale planetei cunoscute pentru calmul lor. Antagonismul intre Nord si Sud, fondat pe schimburile de materii prime si produse industriale, s-a exacerbat. Accentul s-a deplasat de la problemele Est-Vest la problemele Nord-Sud si mai ales Vest-Sud.

Diferitele aspecte ale crizei

Dezordinea monetara internationala s-a produs in urma caderii dolarului, adevarat etalon monetar, minat de decizia luata de presedintele Nixon de a detasa dolarul de aur, la 15 august 1971.

Socurile petroliere

Declansarea socului petrolier din 1973 se datoreaza deciziilor luate de tarile arabe producatoare de petrol in 16 si 17 octombrie 1973 asupra embargoului vanzarii de petrol spre anumite state, reducerea productiei si, mai ales, cresterea preturilor. Factorii unei crize sunt prezenti de mult timp. Cel mai important dintre toate este cresterea enorma a utilizarii petrolului ca sursa de energie si vointa producatorilor de a trage cele mai mari beneficii posibile.

Cresterea petrolului in consumul mondial de energie este remarcabila. In 1950 el reprezenta 37,8% fata de 55, 7% pentru carbune. In anul 1967 petrolul si gazul reprezentau 64,4% din total. Asadar, petrolul a urcat la 64,4%, adica de la o treime la doua treimi, in conditiile in care consumul de energie anuala s-a triplat.

Al doilea motiv este vointa crescanda a statelor producatoare de petrol de a obtine cele mai mari avantaje. Pana spre anul 1960 exploatarea zacamintelor de petrol era dreptul marilor companii petroliere, care, in schimbul concesionarii exploatarilor, varsau statelor anumite drepturi in bani. Mexicul si Iranul s-au debarasat de acest ascendent in 1951. Cu exceptia SUA si URSS, cea mai mare parte din tarile industrializate nu produceau sau produceau foarte putin petrol. In Europa Occidentala producatoare erau numai Marea Britanie si Norvegia iar in extremul Orient Japonia.

In vest productia este concentrata in Venezuela si Nigeria, in Indonezia si mai ales in Golful Persic,in Arabia Saudita, Iran, Irak, Behrein,Kuweit si Qatar. Concentrarea are implicatii politice si strategice. Cea mai mare parte a productiei trece prin stramtoarea Ormuz, de unde si importanta Golfului Persic si a Oceanului Indian pe plan geostrategic, deoarece producatorii isi pot concentra eforturile mai usor. Cinci dintre acestia: Venezuela, Iran, Irak, Arabia Saudita si Kuweit au creat, la 15 septembrie 1960, la Bagdad, Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.), la care au aderat treptat alte state. De acum iniante tarile din OPEC au cautat an de an sa obtina avantaje in ce priveste drepturile lor si apoi nationalizarea totala a productiei de petrol. Initiativa a apartinut Algeriei si Libiei. Statele din sud, producatoare de materii prime, altele decat petrolul, cresc preturile si iau controlul sectoarelor economice detinute pana acum de companiile straine. Semnele bulversarii ordinii mondiale existau inca inainte de octombrie 1973.

La 16 octombrie 1973, tarile din OPEC decideau ca pretul barilului de petrol sa treaca de la 3 la 5 $. La 17 octombrie producatorii arabi au facut un embargou impotriva tarilor care ajutau Israelul, in special SUA si Olanda. Ele decid, de asemenea, sa reduca productia, in raport cu cea din septembrie, de la 15 la 20% si apoi cu 5% pana cand Israelul va elibera teritoriile ocupate. Din 1974 acest sistem a fost abandonat. In martie 1974, pretul petrolului se marise de patru ori.

In timp ce efectul primului soc se atenua, efectul cererii de petrol provoca un al doilea soc, marcat prin dublarea pretului in 1979, de revolutia iraniana urmata de o a treia dublare datorata razboiului dintre Iran si Irak. Pretul petrolului a ajuns la 34 de dolari pe baril la sfarsitul anului 1981.

Consecintele crizei

Au fost grave mai ales asupra tarilor industrializate, ele remodeland fizionomia planetei.

Amenintate de penurie, Europa Occidentala si Japonia, ale caror economii se bazau pe petrol, au fost cuprinse de panica. S-a accentuat inflatia, combatuta in unele tari (SUA, Germania si Japonia), prin planuri de austeritate, care au provocat scaderea productiei si a nivelului de trai. Cresterea PIB a fost negativa in tari ca SUA, Marea Britanie si Germania. Intre efecte se mai pot adauga dificultati pentru intreprinderi, falimente, somaj in crestere. Tarile subdezvoltate n-au fost afectate in aceeasi masura de criza. De exemplu, Arabia Saudita a devenit o noua tara industriala, PIB-ul sau crescand la 250%, intr-un an. Pentru tarile sarace, care nu erau producatoare de petrol, preturile importurilor au devenit insuportabile.

Criza raporturilor sovieto-americane

Intre 1975-1985, lumea a traversat o noua faza a tensiunilor internationale atat din cauza crizei economice, cat si a dificultatilor din raporturile dintre SUA si URSS. A avut loc o eroziune a influentei americane in lume. Afacerea Watergate, traumele provocate de razboiul din Vietnam, demisia lui Nixon (8 august 1974), au dus, pe de o parte, la pierderea influentei si la o criza de constiinta a politicii externe americane.

In 1973 si 1974, obsedati de ideea de a evita orice noua interventie, americanii par sa fi renuntat la exercitiul responsabilitatii in lume. Mijloacele lor de influenta s-au erodat. Retragerea diplomatica este generala, cu exceptia Orientului Apropiat, cu privire la care presedintele Carter semneaza acordul de la Camp David, in 17 septembrie 1978. Divergentele echipei de la putere si vointa moralizatoare a presedintelui Carter, care pune pe primul plan apararea drepturilor omului si renuntarea la fabricarea armei neutronice, intareste impresia unei Americi nesigure si aflata in declin. Schimbarea de orientare a intervenit in timpul lui Carter, care a prevenit, in ianuarie 1980, ca orice tentativa a unei tari de a-si asigura controlul asupra golfului Persic va fi considerata ca un atac lansat impotriva intereselor vitale ale SUA.

Alegerea lui Ronald Reagan (1980-1988) a insemnat reafirmarea Americii din nou ca lider al lumii libere, decis sa se redreseze, pentru a se reinarma masiv si a restabili autoritatea SUA in lume, in fata amenintarilor Uniunii Sovietice, "imperiul raului".

Cursa inarmarilor

Din 1973 sovieticii au experimentat cu succes rachete cu capete multiple (MIRV). Intre altele, sovieticii au pus la punct o racheta cu raza medie de actiune 4-5000 de km, este SS 20, care putea lovi orice punct din Europa occidentala.

La inceputul anilor '80, URSS aparea ca prima putere militara din punct de vedere nuclear si al armelor conventionale de pe glob. URSS, a instalat in Europa de Est, incepand cu 1977 o retea de 330 de rachete SS 20. Forta de lovire a URSS si SUA era uriasa, impreuna puteau sa distruga de cateva zeci de ori intreaga viata de pe pamant.

Negocierile privitoare la limitarea armamentelor au fost mai dificile. In ciuda tuturor acestor imprejurari nefavorabile s-a semnat, la Viena (15-18 iunie 1979), Tratatul SALT 2. Brejenv si Carter au semnat un acord care prevedea limitarea numarului la 2250 si a tipului de racheta (maximum 1320 de rachete cu capete multiple, dintre care 820 ICBM sol-sol) lansatoare nucleare pentru fiecare tara. Tratatul n-a redus cursa inarmarilor, ci doar a incetinit progresul acesteia.

Din cauza ca acordurile au fost vazute ca fiind prea favorabile URSS, Senatul american a refuzat sa-l ratifice. Nici negocierile pentru reducerea fortelor in Europa (Mutual Balanced Forces Reduction), angajate la Viena, in octombrie 1973, cu participarea a 12 state NATO si sapte ale tratatului de la Varsovia, nu s-au soldat cu rezultate efective. Nici intalnirile pe tema fortelor nucleare cu raza intermediara (FNI), care s-au angajat la Geneva (30 nov. 1981), n-au dus la nici un rezultat pozitiv. Negocierile START (Strategic Arms Reduction talks), incepute la 20 iunie 1982, la Geneva, au ajuns repede in impas. Problema euro-rachetelor era mai grava.

Euro-rachetele (SS 20)

Instalarea progresiva a euro-rachetelor SS 20 in Europa de Est a dus la alarmarea europenilor. Ele amenintau direct Europa si nu intrau in calculele militare ale armelor strategice, deoarece raza lor de actiune era mai mica de 5500 de km.

NATO denunta instalarea rachetelor SS 20 si ia, in decembrie1979, o dubla decizie: sa faca negocieri cu URSS sau in absenta sa, sa intareasca si sa modernizeze armamentul NATO in Europa. Pana in acest moment, armele tactice americane erau interpuse intre statele europene, neputand atinge teritoriul URSS. Americanii insa au instalat rachete cu raza medie de actiune in Europa de vest, Pershing II, cu o singura ogiva si o raza de actiune de 1800 km si 464 rachete de croaziera de 2500 de km, expunand teritoriul sovietic la o lovitura nucleara din apropiere. In aceasta situatie, americanii au lansat ideea optiunii zero, propusa de Reagan la 18 nov. 1981 ( indepartarea rachetelor sovietice SS20 in contrapartida cu indepartarea celor americane Pershing si Cruise). Intre 1981-1983 un val de pacifism s-a afirmat in intreaga Europa dar, ca urmare a victoriei CDU si aliatilor ei,la alegerile din martie 1983, primele rachete Pershing II au fost instalate in Germania de Vest. Uniunea Sovietica s-a retras din toate negocierile pentru dezarmare si a anuntat o masiva crestere a arsenalului sau nuclear. A urmat o perioada de confruntare, cursa inarmarilor fiind reluata. Prezentata ca un mijloc de a pune capat echilibrului terorii, ea a fost relansata de SUA, sub numele de "razboiul stelelor" (star wars).

Initiativa de Aparare Strategica (IDS), anuntata in 23 martie 1983 de presedintele Reagan, a constat intr-un proiect de instalare a unui scut spatial de protectie impotriva rachetelor balistice. Era vorba de a elibera SUA de teama nucleara si de depasirea de catre umanitate a riscului atomic. Ideea era de a crea un sistem defensiv care trebuia, in anul 2000, sa faca ineficiente armele nucleare ofensive sovietice, interceptandu-le si distrugandu-le inainte de atinge solul SUA. Programul cu un cost urias (26 de miliarde de dolari), si inovatia tehnologica, aveau un caracter destabilizator al raporturilor dintre cei doi mari si constituia un risc in plus de decuplaj intre defensiva SUA si cea a Europei si aparea ca o infrangere a URSS. Conducatorii URSS vor cere, fara incetare, renuntarea SUA la initiativa de aparare, in acelasi timp cu reluarea negocierilor cu privire la dezarmare.

Cursa inarmarilor n-a fost oprita sau limitata, cheltuielile militare fiind in 1981 de 450 de miliarde de dolari. Vanzarile de arme au fost afacerea cea mai importanta in comertul mondial. SUA si URSS singure aveau 72% din aceasta afacere, in timp ce Franta si Marea Britanie doar 18%. Cumparatorii cei mai importanti erau tarile din Orientul Mijlociu (57% din vanzari), 13% Africa si 12% America Latina.

Este o perioada foarte dificila in raporturile sovieto-americane. Influenta celor doi mari descreste pe fondul afirmarii noilor puteri avide de responsabilitate: China, Japonia si Comunitatea Europeana, tarile exportatoare de petrol, cele nealiniate. Dintr-o data, marile puteri n-au mai controlat conflictele periferice, actorii regionali si terorismul international.