IMPERIUL BIZANTIN IN TIMPUL COMNENILOR

IMPERIUL BIZANTIN IN TIMPUL COMNENILOR

Reprezentantii dinastiei

Comnenii erau o vestita familie nobiliara si ridicarea lor insemna triumful marii aristocratii militare. Ei s-au straduit sa refaca autoritatea decazuta a monarhiei, sa restaureze Imperiul epuizat de treizeci de ani de anarhie si, cu toate dificultatile mari, sa dea Imperiului inca o lunga perioada de prosperitate si de glorie. Desigur, vremurile erau deosebit de grele, situatie foarte dificila pentru ca aceasta noua dinastie sa poata reda Bizantului intreaga stralucire de alta data.

In extinderea lor progresiva, turcii ajunsesera pana la Ikonion si s-au stabilit acolo, intemeind Sultanatul de Iconion (Rum), popoarele slave si-au constituit state aproape independente. Dinspre Occident cresteau tendintele nelinistitoare generate de ambitiile politice nascute din cruciade, din poftele economice ale Venetiei. Totusi, Comnenii au reusit sa mai dea o ultima perioada de inflorire, dupa care a urmat decaderea.

Proveniti dintr-o mare familie aristocratica si militara, imparatii din dinastia Comnenilor au fost in primul rand soldati. Dar ei au fost si ceva mai mult. Alexios, fondatorul dinastiei (1081-1118), era un om inteligent, plin de finete si de fermitate, mare general, un bun administrator. Personalitatea sa a fost evocata in cuvinte stralucitoare de fiica sa, Ana, in lucrarea dedicata tatalui ei si intitulata Alexiada. El a stiut sa faca fata dusmanilor interni si externi, sa restabileasca ordinea in tara. Nu este mai putin adevarat ca dinastia inlaturata nu s-a resemnat niciodata cu infrangerea sa. In cursul lungii sale domnii, Alexios a fost tinta mai multor incercari de complot. Cel mai periculos, cel initiat de Nichifor Diogene, fratele vitreg al lui Mihail al VII-lea dar indepartat de la tron, a avut complici personaje marcante precum Katakalon Kekaumenos si armeanul Mihail Taronites, cumnatul basileului (mai-iunie 1094). Daca, totusi, imparatul i-a amnestiat pe conjurati, a fost numai din teama fata de mare numarul al lor si de valoarea oamenilor implicati.

Alexios a creat o noua ierarhie in stat. Aceasta a presupus lansarea unor titluri stralucitoare (sebastocrator, panhypersebastos, etc.), dar ele erau pur onorifice si distribuite mai ales membrilor familiei imperiale. Basileul, doritor sa-si pastreze autoritatea si decis sa guverneze Imperiul singur, s-a inconjurat cu consilieri de factura modesta, intre care multi proveniti din Occident. Aceasta este si explicatia raporturilor tensionate existente in cursul intregii domnii intre imparat si Senatul nemultumit ca a fost deposedat de rolul sau de consilier suprem in Imperiu.

La cateva luni dupa urcarea pe tron, Alexios a trebuit sa paraseasca Constantinopolul pentru a respinge invazia normanda. El n-a lasat puterea nici Senatului, nici prefectului capitalei ci mamei sale, Ana Dalassena, careia i-a dat autoritate absoluta asupra tuturor institutiilor statului.

Situatia externa impunea cu stringenta refacerea fortelor armate. Presat de situatie, Alexios nu a putut lua masuri pe linie administrativa reorganizand themele caci rezultatele ar fi fost prea nesigure, ci a recurs la mercenari de toate nationalitatile, indeosebi occidentali. Dar dificultatea consta in a asigura acestor trupe o solda permanenta, singura garantie a fidelitatii lor. Visteria fiind goala, Alexios a folosit practici extrem de dure pentru stat: pentru a pregati o armata impotriva normanzilor, in 1081,a confiscat bunurile bisericilor, spre marea nemultumire a clericilor. S-au confiscat, de asemenea, bunuri ale nobilimii banuite ca a participat la comploturi s-au concesionat in folosul unor particulari bunurile manastiresti in schimbul serviciului militar al calugarilor. Toate aceste practici explica lipsa de popularitate a lui Alexios. Provincialii preferau dominatia barbara celei bizantine si, in 1095, orase din Tracia si-au deschis portile in fata cumanilor.

In sfarsit, problemele religioase, de disciplina ecleziastica si dogmatica, au ocupat un loc important in politica interna a lui Alexios. Cu dificultate, a reusit sa restabileasca ordinea in manastirile de la Sf. Munte Athos prin numeroase ctitorii monastice si statute acordate. A intervenit in disputele dogmatice straduindu-se sa apere Ortodoxia impotriva ereziilor vremii nascute, unele din ele, din miscarea bogomila care s-a propagat din Bulgaria pana la Constantinopol, altele din conceptia neoplatonica a lui Mihail Psellos si continuata de discipolul sau, Ioan Italos.

Un alt caz a fost cel al lui Leon, episcop de Calcedon care, pentru a protesta impotriva confiscarii odoarelor bisericesti ale caror piese erau decorate cu imagini sfinte, a sustinut ca cinstirea icoanelor trebuie sa se extinda si asupra materiei din care ele au fost facute, ceea ce echivala cu a acuza pe imparat de sacrilegiu. A fost destituit si condamnat la exil de sinodul din 1086. Alexios s-a indreptat si impotriva bogomililor pe al caror conducator, bulgarul Vasile, l-a ars de viu dupa ce acesta a cazut in cursa intinsa de imparat care a propus sa se intalneasca cu el.

"Varsta de aur" a dinastiei Comnenilor poate fi considerata domnia lui Ioan, fiul lui Alexios (1118-1143) si a nepotului sau, Manuel. Suverani remarcabili, mai ales Ioan, au fost nu numai continuatori ai operei lui Alexios in ceea ce priveste restaurarea dar au adus Imperiul la un inalt grad de putere. Au continuat politica dinastica in interior, au cautat alianta cu Occidentul, dovedind o mare activitate in Orient, cu intentia de a reobtine Asia Mica de la turci, de a restabili suzeranitatea asupra dinastiilor armene din Cilicia si a principatelor infiintate de cruciatii occidentali din Siria, in special asupra celui din Antiohia.

Ioan, care a fost numit si "cel mai mare dintre Comneni", a fost, prin calitatile sale morale, prin umanismul si conduita sa, una din cele mai alese figuri care s-au urcat pe tronul Bizantului. Domnia sa a fost marcata de mari constructii religioase, dintre care cea mai importanta a fost manastirea Pantocrator careia i-a fost adaugata un spital model. S-a straduit sa intareasca armata imperiala asigurandu-i rezerva autohtona si pregatirea, dandu-i ca sef, cu titlu de "mare domestic de Orient si Occident" pe Ioan Axuh, odinioara musulman, facut prizonier de cruciati la asediul Niceei, in 1097, si ridicat la curte de Alexios. Inca din timpul acestuia, dar mai ales a lui Ioan, modificari benefice s-au produs si in viata sociala a Imperiului: a disparut clasa sociala a sclavilor, a fost revigorat comertul si mestesugurile care decazusera in perioada crizei ce a premers venirea la tron a Comnenilor. In 1143, in timpul unei vanatori, Ioan a fost ranit de o sageata otravita. Neacceptand sa-i fie amputata mana, a murit lasand domnia celui mai mic fiu al sau. Ioan a fost casatorit cu Irina, fiica lui Ladislau I cel Sfant, regele Ungariei.

Manuel (1143-1180), fiul lui Ioan care, prin nastere, nu era harazit tronului si care era in Attalia atunci cand tatal sau l-a desemnat ca urmas, a urcat pe tron fara probleme. Prin caracter se deosebea total de tatal sau si se parea ca nici moral si nici intelectual nu se ridica la inaltimea acestuia. Cu moravuri nu prea severe, el a monopolizat, prin aventurile sale, discutiile din lumea mondena a Constantinopolului. Aspectul curtii imperiale, destul de auster in timpul lui Ioan a capatat un caracter frivol in timpul lui Manuel. In plus, nefiind multumit numai cu calitatea de om de stat, pretindea ca are cunostinte enciclopedice si se amesteca in toate stiintele. Teolog aventuros, a nemultumit cu initiativele sale, oamenii Bisericii. Medic si chirurg de ocazie, astrolog, nu intreprindea nimic fara sa consulte stelele. Era insa un excelent soldat, pasionat de exercitiile fizice si sportive, un foarte bun conducator de osti, excelent diplomat, om de stat cu idei indraznete, dominat de ideea Imperiului bizantin universal. A admirat tot ce era occidental, impunand modul de viata al apusenilor, introducand turnirurile la care lua parte el insusi. Doritor sa reuseasca cu orice pret, el n-a avut mila nici de vistierie si nici de supusi, astfel ca la moarte lasa o situatie financiara precara si un Imperiu epuizat.

In sfarsit, Andronic I (1183-1185), a reunit inteligenta politica si bravura militara, spiritul de intriga si de aventura, lipsa de scrupule si moralitate si o cruzime iesita din comun. El n-a facut decat sa grabeasca prabusirea Imperiului. La mai putin de douazeci de ani dupa moartea sa - doua decenii de anarhie - Constantinopolul a fost cucerit de latini (1204).

Politica externa a Comnenilor

a)      In Peninsula Balcanica

La sfarsitul secolului al XI-lea situatia Imperiului era foarte dificila in Balcani. Slavii asezati aici in ultimele secole au inceput sa manifeste dorinte de a rupe teritoriul lor din statul bizantin. Dupa 1076, Croatia s-a constituit intr-un stat independent iar Serbia, care s-a rasculat inca in 1071, a acceptat cu mare greutate suveranitatea greaca. Bulgaria rasariteana a fost ocupata de pecenegi iar cea de vest reprezenta tot mai mult un focar de nemultumire.

In Tracia, in veacul al XI-lea, s-a raspandit foarte mult erezia bogomila determinand dimensiuni etnice, mai ales intre greci si slavi. In 1084 ereticii s-au rasculat si au chemat in ajutorul lor pe pecenegi. Acestia rezistasera la toate eforturile administratiei imperiale de a fi convertiti la crestinism si de a se civiliza. Reimprospatati cu noi hoarde venite din stepele rusesti ai au profitat de luptele interne pentru a se instala in vechea Bulgarie, intre Dunare si Muntii Balcani, unde intretineau cele mai bune raporturi cu toti nemultumitii si rasculatii impotriva Imperiului. In doua ocazii, 1086 si 1087, hoardele barbare au pricinuit infrangeri grave armatelor imperiale. Intre imparat si pecenegi s-a incheiat pace in toamna lui 1087. dar pecenegii n-au renuntat la planurile lor ambitioase. De aceasta data, Alexios le-a provocat o grava infrangere la poalele dealului Lebunion, incheiata apoi cu un masacru ingrozitor. Se poate spune ca un popor intreg a pierit in aceasta batalie iar de acum nu se mai vorbi despre ei ca natiune (29 aprilie 1091). Alexios a avut alaturi de el o oaste de patruzeci de mii de cumani iar contele de Flandra i-a trimis cinci sute de cavaleri.

Dupa o generatie, in 1122, pecenegii au reaparut, au intreprins ultima expeditie in Imperiul bizantin, devastand Tracia si Macedonia. Ioan, urmasul lui Alexios, le-a provocat o grea infrangere, dupa care ei au disparut pentru totdeauna ca factor politic si istoric. Multa vreme bizantinii au marcat prin sarbatori aniversarea zilei care a adus dezastrul pecenegilor.

In Europa populatia pecenega a fost nimicita dar frontierele Imperiului continuau sa fie amenintate de sarbi si cumani. In Serbia, Constantin Bodin, care isi avea resedinta la Scutari, in Diocleeea si-a extins stapanirea spre Rasarit supunand pe jupanii de Rascia. Razboaiele au durat mai bine de un deceniu si au luat sfarsit atunci cand intre Bodin si rudele sale a izbucnit un razboi civil (1094).

In momentul in care Alexios purta tratative cu sarbii, a primit stirea unei invazii a fostilor sai aliati, cumanii. Ei aveau in frunte un impostor care se dadea drept fiu al lui Roman al IV-lea Diogenes. Dupa ce au reusit sa forteze Balcanii, ei au atacat Adrianopolul care a fost aparat eroic de fiul lui Nichifor Briennios. Alexios, care si-a concentrat o armata la Anchialos, se pregatea sa intervina cand impostorul a fost facut prizonier si trimis la Constantinopol. Lipsiti de conducatorul lor, cumanii s-au dispersat pradand si jefuind, apoi au trecut Dunarea in dezordine.

Asezata in nord-vestul Peninsulei Balcanice, Ungaria manifesta tendinte agresive fata de Imperiul bizantin, incercand sa-si impuna suzeranitatea asupra tinerelor state slave de la sud de Dunare. Ungaria, situata in vecinatatea Imperiului romano-german cu care se afla in bune relatii, putea fi un pericol permanent pentru lumea greaca. Ioan Comnenul a incercat sa se implice in luptele dinastice din interior sustinand pe Bla al II-lea ("cel Orb"), nepotul regelui Coloman Carturarul si chiar daca n-a reusit sa-l instaleze pe tron, si-a asigurat prin pacea din 1129, stapanirea asupra cetatii Branicevo, important cap de pod pe Dunare.

Daca Ioan a fost mai bland in raporturile cu ungurii - sotia sa era o descendenta a casei arpadiene - nu aceeasi atitudine a adoptat-o fiul sau, Manuel, care i-a invins in doua campanii (1152 si 1156). In ultima, regele Gza al II-lea, infrant si silit sa ceara pace, a fost obligat sa restituie prizonierii si sa promita ajutor Bizantului in caz de razboi. Dupa moartea lui Gza al II-lea (1162), Manuel a incercat sa intervina in luptele pentru succesine iar apoi a reinceput razboiul in 1167 ocupand Dalmatia si Sirmium, recunoscute, in cele din urma, ca pierdute definitiv pentru Ungaria. Peste cativa ani, protejatul lui Manuel, Bla al III-lea (1172-1196), a urcat pe tron fiind multa vreme, precum Stefan Nemanja in Serbia, vasalul Imperiului.

b)      In Orient

Asia a atras atentia Comnenilor mult mai devreme decat Balcanii. Deceniul 1071-1081 a corespuns unei epoci de maxima penetrare a nomazilor turci de provenienta iraniana spre Asia Mica orientala si centrala. Mai importanta decat victoria de la Manzikert, aceasta migratiune le-a consolidat stapanirile dandu-le un caracter mai mult sau mai putin definitiv, procesul incheindu-se in veacul al XIV-lea cu trecerea peste stramtoarea Dardanele. Perioada 1071-1081 a fost decisiva in evolutia ulterioara a raporturilor greco-turce dar si a celor dintre greci si Occident.

Succesele in lant ale turcilor selgiucizi au facut ca bizantinii sa piarda, progresiv, aproape intregul Orient. Un emir, Soliman, domnea in Cizic si la Niceea, Alexios Comnenul fiind silit de alte nevoi, mai urgente, sa-i recunoasca cuceririle (1081).

Antiohia cade in 1084 in mana turcilor. La Smirna, emirul Tzachas (1089-1090) si-a creat o flota amenintand Constantinopolul. Din fericire pentru Bizant, moartea lui Malek-sah (1092) a determinat dislocarea imperiului selgiucid. Grecii au profitat pentru a pune piciorul in Bithinia astfel ca noul sultan de Ikonion, Kilidj-Arslan I (1092-1107) a trebuit sa accepte pacea. Cucerirea Niceei de catre latinii cruciati (1097) i-a permis sa reocupe o parte importanta a litoralului Anatoliei, Smirna, Efes etc.

Moartea lui Kilidj-Arslan I a slabit foarte mult sultanatul de Ikonion. In 1116, imparatul a reluat ofensiva si ca urmare a victoriei de la Philomenon, s impus turcilor, incheierea pacii. Pana la moartea primului dintre Comneni, Imperiul a ajuns sa posede in Anatolia orasul Trapezunt si toata coasta Marii Negre, cu intregul litoral, pana in vecinatatea Antiohiei de pe Meandros, intreaga tara situata la vest de linia care trecea prin Sinope, Gangres, Ancyra, Amorion si Philomelion. In Asia, ca si in Balcani, Alexios a reinstalat puterea bizantina.

Ioan Comnenul s-a ocupat inca si mai mult de problemele Asiei. El a urmarit in Orient un dublu scop: sa impinga frontiera bizantina pana in Antiohia si la linia Eufratului, sa impuna suzeranitatea sa principilor de Cilicia si statelor latine pe care cruciadele le-au constituit in Orient.

De la inceputurile domniei sale, de prin 1118-1120, Ioan al II-lea Comnenul a recucerit intreaga regiune situata intre valea Meandros si Attalia, suprimand icul nedorit pe care il reprezentau posesiunile musulmane in teritoriile bizantine din nordul si sudul Anatoliei. Incepand cu 1130, eforturile sale s-au indreptat spre Paphlagonia si armatele bizantine au ajuns pana la Halys, Gangrai, Kastamuni, fiind recucerite de la turci teritorii de multa vreme pierdute (1135). Imparatul a facut sa se simta puterea sa in Cilicia si Siria iar in fata principilor armeni si latini a devenit un adevarat suzeran si general glorios, capabil sa-i conduca impotriva necredinciosilor.

Pana la sfarsitul domniei sale, lupta impotriva musulmanilor si recucerirea Asiei, au fost marea sa grija. In 1139, el a condus o expeditie contra Neocesareei. In 1142, in ajunul mortii sale a incercat sa reocupe Siria. Ranit mortal, asa cum am vazut, intr-o vanatoare in muntii Ciliciei, Ioan al II-lea Comnenul a numit ca succesor al sau pe fiul preferat, Manuel (1143).

Manuel a continuat politica tatalui sau. In 1146 el a reusit sa patrunda pana sub zidurile cetatii Ikonion. Dar atacul normanzilor si Cruciada a II-a l-au obligat sa-si indrepte atentia in alta parte. Mult mai tarziu a putut sa revina asupra intentiilor sale din Orient. Dar, daca intocmai ca si tatal sau, el a reusit sa impuna suzeranitatea sa statelor armene si latine, fata de turci politica sa a fost inconsistenta si slaba. Cu un efort ceva mai sustinut, pe la mijlocul secolului al XII-lea, ar fi putut distruge Sultanatul de Ikonion si a recuceri toata Asia pana la Muntii Taurus. Dar Manuel s-a lasat inselat de aparenta supunere pe care i-o manifesta cu multa abilitate sultanul de Ikonion, Kilidj-Arslan al-lea (1156-1192) pe care l-a lasat sa se intaresca, sa-si indeparteze succesiv rivalii, sa-si creeze un stat omogen si puternic in mijlocul micilor principatear fi fost in avantajul Imperiului.

Manuel, in loc sa actioneze, timp de 11 ani (1164-1175), s-a marginit sa duca o politica pur defensiva, intarindu-si frontierele. Cand in cele din urma, a sesizat pericolul si a reluat ofensiva, era deja prea tarziu. Somat de Manuel sa retrocedeze Imperiului orasele cucerite, Kilidj-Arslan s-a conformat dar, in ascuns, a incurajat opozitia acestor orase fata de basileu. In fruntea unei ostiri deosebit de puternice, Manuel Comnenul a atacat pe sultan care a cerut pace. Imparatul i-a respins propunerile dar a fost surprins de sultan in defileul de la Myriokephalon, in timp ce acesta se deplasa spre Ikonion (septembrie 1177). Armata bizantina a suferit o grava infrangere, fiind complet distrusa. Prin pacea incheiata aici, basileul se obliga sa cedeze cetatile de granita Dorylaion si Sublaion, si sa plateasca despagubiri sultanului. Fara indoiala, campaniile reusite in Bithinia si pe valea raului Neandros au refacut, in parte, efectele dezastruoase ale acestui esec (1177).

Dar musulmanii nu erau cu nimic mai puternici la sfarsitul domniei lui Manuel decat la inceputul acesteia. Sultanul de Ikonion a devenit un stat deosebit de puternic si, dupa 1174, Saladin (Salah-ad-Din), si-a inceput domnia in Siria.

c)      Politica occidentala

In toata perioada de domnie a Comnenilor, reporturile foarte stranse ale Bizantului cu Occidentul au creat Imperiului preocupari noi iar conducatorilor, ambitii deosebite. Axa politicii bizantine s-a deplasat catre Apus, spre marea paguba si deosebitul pericol al monarhiei.

Cand Alexios Comnenul se urca pe tron, normanzii lui Robert Guiscard au debarcat in Epir (1081) sub pretextul de a-l razbuna pe Mihail al VII-lea. Lipsindu-i trupele si fiind amenintat, in acelasi timp de succesele lui Soliman, stabilit la Niceea si Cizic, Alexios a inceput tratativele cu turcii pentru a-i castiga de partea sa. In acelasi timp, a incercat aliante cu toti dusmanii normanzilor. Cea cu Venetia a fost cumparata cu bani mai multi decat alta data. Dar armata imperiala a suferit o grava infrangere sub zidurile orasului. Dyrrachion (Durazzo), in octombrie 1081, pe care apoi, putin mai tarziu, Robert Guiscard l-a cucerit. Drumul spre Constantinopol, via Egnatia de odinioara, era astfel deschis. Robert si-a continuat drumul spre capitala dar, pe drum, a fost rechemat de o scrisoare a papei Grigore al VIII-lea, blocat de Henric al IV-lea in Roma si de vestea rascoalei vasalilor sai normanzi in sudul Italiei. El a incredintat comanda fiului sau Bohemond care a continuat seria succeselor tatalui sau, provocand doua infrangeri succesive lui Alexios, dupa care a ocupat cea mai mare parte a Macedoniei si a patruns in Tessalia. Oprit in fata capitalei, Larissa, timp de sase ani, incetul cu incetul, datorita tenacitatii imparatului, raportul de forte s-a schimbat. Armata normanda, decimata de boala, slabita de atacurile grecesti si de manevrele diplomatie bizantine, a batut in retragere. In mai 1082, Alexios a acordat un chrysobul Venetiei, drept rasplata pentru ajutorul primit in lupta impotriva normanzilor. Negustorii din lagune erau scutiti de orice taxa, atat la intrarea cat si la iesirea din principalele porturi ale Imperiului inclusiv Constantinopolul. In capitala, venetienii au primit un cartier propriu si debarcadere. Dogele a fost rasplatit cu titlul de protosebastos iar biserica San Marco, cu o renta anuala din partea imparatului. Acest tratat a contribuit la cresterea puterii Venetiei si la declinul economic si comercial al Imperiului.

Pe mare, venetienii au distrus flota normanda (1085). Moartea lui Robert Guiscard a provocat un razboi civil intre cei doi fii ai sai, Bohemond si Roger, care i-a impiedicat sa reia campania impotriva basileului. Acesta a recucerit Dyrrachion, inlaturand astfel primejdia otomana.

Dar pericolul a aparut din nou. Intre 1105-1107, Bohemond, devenit principe de Antiohia, in urma Cruciadei I-a, a facut o calatorie in Occident. Insotit de un legat papal, el a strabatut Italia si Franta, prilej cu care a fost primit pretutindeni cu onoruri deosebite. Peste tot Bohemond a facut o vasta propaganda antibizantina, cu care a reusit sa creeze o atitudine care va fi apoi caracteristica intregului secol al XII-lea. Basileul a fost prezentat ca un tradator al cauzei crestine si ca principala piedica in realizarea planurilor de cruciada.

Inconjurat de occidentali, principele normand a reluat planul tatalui sau si a debarcat pe coastele Epirului, atacand din nou Dyrrachion. Imparatul l-a asediat in tabara si l-a obligat sa capituleze, dupa care Bohemond a trebuit sa semneze un tratat, la Deobolis (1108). El se recunoaste pana la moarte vasal basileului in care calitate primeste Antiohia si o parte din teritoriile din jur. Principele normand s-a angajat ca oamenii sai sa jure credinta basileului si sa accepte in statul sau un patriarh grec.

In anul care a urmat, regatul normand al celor doua Sicilii si-a extins teritoriile. Roger al II-lea il nelinistea pe Ioan Comnenul care a cautat impotriva lui ajutorul Germaniei (1137). Un deceniu mai tarziu, flota normanda a aparut in arhipelag, a devastat Eubeea si Attica, a cucerit Corintul si Theba, ducand la Palermo pe lucratorii de la fabricile de matase din aceste doua mari centre industriale bizantine.

Urmasul lui Ioan, basileul Manuel, ocupat in alta parte, n-a putut riposta impotriva invaziilor normande. Dar, datorita aliantei cu venetienii, el a cucerit insula Corfu (1149) si a impins razboiul pana in Italia unde a ocupat Ancona (1151). Cu toate acestea, chiar cu moartea lui Roger al II-lea (1154) si constituirea de catre bizantini a unei mari aliante impotriva regelui Siciliei, grecii nu au avut succes nici pe uscat si nici pe mare. In primavara lui 1158, Manuel Comnenul a fost silit sa incheie o pace favorabila cu Wilhelm I, regele Siciliei. Basileul a renuntat la orice pretentii in Italia. Aceasta deoarece Occidentul nu voia cu nici un pret o Italie supusa influentei bizantine. In schimbul promisiunii de ajutor naval, Venetia ajungea intr-o situatie deosebit de privilegiata. Dar agresivitatea negustorilor din acest oras i-a nelinistit repede pe greci.

Insa Alexios, pentru a mai diminua monopolul exclusiv de care se bucurau venetienii, a acordat celor din Pisa, privilegii asemanatoare, totusi, nu chiar atat de mari(1111). Pisanii promiteau ca nu vor ataca Imperiul si vor veni in ajutorul sau in cazul unui atac strain. Primeau, in schimb, un cartier din Constantinopol, reducerea substantiala a taxelor comerciale, liberate deplina de a face negot in Imperiu si alte asemenea avantaje.

Ioan Comnenul a refuzat sa reinnoiasca tratatul cu Venetia. Dupa patru ani de razboi (1122-1126), imparatul a fost obligat sa cedeze insa si sa incerce si el neutralizarea influentei Venetiei tratand cu Pisa (1136) si Geneova (1143). Manuel insusi a cerut ajutorul Venetiei impotriva normanzilor platindu-le acest ajutor cu largi concesii (1147). Astfel privilegiile comeciale ale negustorilor din republica au fost extinse si asupra insulelor Creta si Corfu. Putin mai tarziu cartierul venetian din Constantinopol a primit drept de extindere.

Dar, intre cele doua state, Venetia si Bizant, dezbinarea a continuat. Aroganta si asprimea venetienilor in Orient ii intaratau pe greci. Republica venetiana era, pe de alta parte, nelinistita de ambitiile italiene ale lui Manuel. Cand imparatul a ocupat Ancona, si a cucerit Dalmatia, ea a inteles ca dominatia ii era periclitata in Marea Adriatica. De aici, ruptura a devenit inevitabila.

In martie 1171, dupa un plan riguros stabilit, autoritatile bizantine au arestat pe toti negustorii venetieni din Imperiu (circa 20.000), le-au confiscat averile si i-au aruncat in inchisoare. Venetia a raspuns trimitamdu-si flota in Arhipelag si ocupand insula Chios, dar ciuma izbucnita in randul marinarilor a facut ca expeditia sa esueze in mod lamentabil (1171). Patru ani mai tarziu, Manuel a cedat, a incheiat pace cu venetienii, obligandu-se sa le redea vechile privilegii si sa plateasca despagubiri pentru daunele pricinuit. Dar, la fel ca si cu normanzii, raporturile au ramas tensionate si se apropia ziua cand normanzii si venetienii isi vor face cunoscute sentimentele lor ostile fata de Imperiu.

Mai tarziu, ruptura dintre Frederic Barbarosa, imparatul romano-german si papalitate (1158), i-au dat ocazia lui Manuel Comnenul sa se apropie de Roma. Basileul a luat apararea lui Alexandru al III-lea facandu-l sa spere in reunirea Bisericilor. Nadajduia sa obtina, in schimb, coroana imperiala a Occidentului. In paralel, diplomatia bizantina facea eforturi de a crea inamici lui Frederic Barbarossa, sustinand liga lombarda si platind orasele Ancona, Genova, Pisa, Venetia. Pe de alta parte, Manuel avea si planuri in consens cu imparatul german. Din aceste proiecte complicate si utopice n-a rezultat nimic definitiv. Papa nu putea consimti sa redevina un episcop bizantin cu sediul in Roma, capitala a Imperiului restaurat. Pe de alta parte, republicile italiene priveau cu suspiciune ambitiile lui Manuel. In sfarsit, Barbarosa, istovit de politica destul de complicata a basileului, se arata deschis ostil si amenintator (1177).

De asemenea, atractia pe are o manifesta Occidentul asupra lui Manuel a fost dezastruoasa pentru Imperiu. Prin simpatia sa fata de latini, ii irita pe greci dar, in acelasi timp, prin ambitiile nutrite, el a determinat intregul Occident sa se coalizeze impotriva Bizantului. Prin eforturile economice impuse de politica sa Imperiului, acesta s-a epuizat. In aparenta, Manuel a dat un mare renume Imperiului in lumea contemporana si a facut din Constantinopol centrul politicii europene. In realitate, atunci cand a murit (1180), a lasat un Bizant ruinat, expus uneltirilor latine si cu perspectiva unei crize de proportii.

Bizantul si impactul primelor cruciade

a)      Cauzele cruciadelor

Cruciadele sunt considerate razboaiele purtate de statele occidentale pentru eliberarea Locurilor Sfinte de sub dominatia islamica. In forma clasica, ele s-au desfacut in secolele XI-XIII (1096-1270) si au avut, in ansamblu, un caracter complex. Erau un fel de raspuns dat expansiunii musulmane, un fel de contra-djihad, considerat si el un razboi sfant. In esenta, cruciadele au fost initiate de papalitatea care dorea sa-si extinda influenta si asupra Orientului.

Ideea de razboi, de violenta in general, contravenea conceptiei crestine intemeiata pe Sf. Scriptura: "toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri" (Matei, 26, 52) caci "armele luptei noastre nu sunt trupesti" (II Corinteni, 10, 4 ). Inca din secolul al IV-lea, Fericitul Augustin a admis necesitatea razboiului contra ereticilor si pe cel cu caracter defensiv. Cronicarii occidentali afirmau mai tarziu ca, in Rasarit, imparatul Heraclios I a dat caracter de cruciada luptei impotriva persilor, pentru redobandirea uneia din relicvele cele mai de pret ale crestinismului - Sfanta Cruce (628). In secolul al IX-lea, cand Roma era supusa incursiunilor ungurilor, normanzilor sau arabilor, papalitatea s-a straduit sa creeze o "oaste a lui Hristos" care sa apere "patria crestina".

In Bizant atitudinea fata de razboi fie el chiar cu caracter crestin, era alta. Pericolul musulman manifestat prin agresivitatea turcilor selgiucizi, chiar si caderea Ierusalimului, n-ar fi justificat decat un razboi al bizantinilor impotriva necredinciosilor la care sa participe si ajutoare din Occident. Initiativa acestui gen de rezolvare a conflictelor a apartinut intotdeauna imparatului si nu patriarhului de Constantinopol. Ana Comnena in Alexiada face o diferentiere stricta intre mentalitatea preotului apusean, oricand gata de a pune mana pe arma si cea a preotului rasaritean, a carui arma era cuvantul. Aceasta mentalitate va caracteriza lumea bizantina pana la prabusirea statului, in 1453.

Autoritatea morala de a declansa o cruciada apartinea in Occident numai pontifului roman, toti cruciatii considerandu-se soldati ai sai. Acesta era, deci, in ultima instanta, responsabil pentru comportamentul lor si toate excesele care s-au reflectat in timp asupra imaginii episcopului de Roma in lumea greaca, provin din aceasta realitate.

Expeditiile intreprinse sau proiectate sub denumirea de "cruciada", incepand cu secolul al XI-lea, au avut inceputuri precise si obiective limitate. Ceea ce a fost, intr-adevar, nou si nemaiauzit, mai ales la prima cruciada, a fost ridicarea simultana a tuturor popoar occidentale, apartinand tuturor conditiilor sociale, tuturor raselor, un grandios pelerinaj al crestinilor de pretutindeni, in masa, spre Locurile Sfinte. Era o urmare a nenumaratelor pelerinaje individuale care au batut secole de-a randul drumurile Europei si ale Asiei. Fara indoiala ca intre cruciati se aflau si oameni cu alte intentii, cautatori de imbogatire si de aventura, dar numai o credinta puternica, o lipsa a intereselor meschine putea provoca un asemenea exod de populatie, semanand cu o revolutie europeana.

La toate acestea se adaugau considerente de ordin economic, social si politic. Fiind mai dezvoltat decat Occidentul, Orientul Apropiat exercita, la sfarsitul secolului al XI-lea o puternica atractie asupra societatii din apusul Europei, in care progresele feudalismului au accentuat saracirea taranimii iar cresterea demografica a generat foamete datorita evolutiei insuficiente a tehnicii agricole.

Povestirile pelerinilor si negustorilor despre bogatiile din Rasarit au trezit si interesul nobilimii, mai ales a celei sarace, a miilor de "cavaleri ratacitori" care bateau drumurile Europei, contribuind la nesiguranta cailor comerciale, la anarhia interna a multor state. Orasenii vedeau in cruciade posibilitatile unor legaturi comerciale. Principii sperau noi teritorii si prada de razboi, care sa le anihileze permanenta penurie financiara.

In Orient, asa cum am vazut, in a doua jumatate a secolului al XI-lea, turcii, dupa ce au cucerit Bagdadul (1055), au intrat in Asia Mica si, dupa ce au cucerit Siria si Palestina, au ocupat Ierusalimul(1088) Fiecare oras cucerit, dar mai ales vestea caderii Ierusalimului, a produs vii emotii in lumea crestina.

In aceste conditii, in conciliile de la Piacenza si Clermont (1095), papa Urban al II-lea a lansat apelul la cruciada. La Piacenza a participat si o solie bizantina care a cerut ajutor Apusului in lupta cu musulmanii. Papa i-a indemnat pe cei prezenti si le-a cerut sa fagaduiasca prin legamant ca vor veni in ajutorul imparatului impotriva paganilor.

b)      Cruciada a I-a (1096-1099)

Cand, in 1095, se nastea gandul primei cruciade, Alexios I Comnenul reusise sa indeparteze amenintarile din jurul Imperiului. S-a afirmat pe nedrept ca cruciada s-a declansat la cererea insistenta a basileului care a manifestat apoi cea mai mare nerecunostinta fata de aparatorii sai. Adevarul a fost cu totul altul.

Bizantul n-a solicitat initierea unei cruciade. Lupta impotriva arabilor era considerata o problema a Imperiului bizantin caci teritoriile ocupate fusesera ale sale. S-a cerut doar trimiterea unor trupe de mercenari care sa actioneze in cadrul armatei bizantine sub comanda imparatului. In gandirea papilor reformatori, aceasta solicitare a nascut insa ideea unui razboi de proportii "universale", care sa fie pus sub autoritatea directa a papalitatii. De fapt, stapanirea selgiucizilor nu necesita o cruciada. Crestinii din Siria nu o solicitau si nici pelerinii care mergeau la Locurile Sfinte nu aveau de suferit caci calatoreau pe mare, ocolind Asia Mica.

Pentru greci, cruciatii nu erau decat niste invadatori care vorbeau limbi de neinteles si impotriva carora nu puteau face nimic. Patura conducatoare din Bizant isi dadea seama, speriata, ca acesti straini identificau religia crestina cu Biserica romana si ca se intitulau soldati ai papei. Ori grecii cunosteau prea bine ambitiile papalitatii si pretentiile sale de universalitate.

La inceputul domniei sale, Alexios era in relatii foarte proaste cu papa Grigore al VII-lea care l-a excomunicat si a incurajat actiunile lui Robert Guiscard impotriva Imperiului. In semn de represalii, basileul a interzis folosirea azimei in bisericile latine din Constantinopol, conform hotararii lui Mihail Kerullarios. Dandu-si seama ca se urma o linie politica gresita, Otto de Lagery, ales papa sub numele de Urban al II-lea, la 12 martie 1088, a manifestat inca de la urcarea sa in scaun, o tendinta de reconciliere cu Biserica bizantina, ca singur mijloc eficient de a elibera Bisericile din Orient de sub jugul turcesc. Dupa alegere, el a trimis o ambasada la basileu pentru a-i cere sa-si retraga dispozitiile cu privire la azima si a solicita inscrierea numelui sau in diptice. In schimb, el oferea lui Alexios, ridicarea anatemei pronuntate asupra lui de catre Grigore al VII-lea.

Imparatul si-a dat seama de posibilitatea reinnoirii relatiilor cu Roma si a invitat pe Urban al II-lea sa vina el insusi, sa tina un Sinod ecumenic la Constantinopol pentru a rezolva toate aceste chestiuni.Domnea pe atunci o adevarata dorinta de impacare intre slujitorii celor doua Biserici. Dar, uneltirile clerului de la Roma, in special ale antipapei Clement al III-lea, au impiedicat pe Urban al II-lea sa mearga la Constantinopol.

Initiatorul si sufletul primei cruciade a fost Petru Eremitul care, dupa conciliul de la Clermont si-a inceput misiunea dificila de alcatuire a unei armate. In partile Europei centrale activa, in acelasi scop, un cavaler sarac, pe nume Walter.

Prima cruciada s-a desfasurat in doua etape. Ea a inceput cu "expeditia saracimii", condusa de cei doi ferventi adepti ai sai. Cea de a doua, numita "expeditia cavalerilor", reunea trupele regrupate in patru corpuri de armata, conduse de Geoffroy de Bouillon, devenit mai tarziu comandant suprem al armatei, Huges de France, fratele regelui Filip I, Robert, fiul lui Wilhelm I Cuceritorul, regele Angliei, Robert de Flandra, Boemond de Tarent si Tancred de Sicilia.

Saracimea a ajuns la Constantinopol trecand prin Germania, Boemia si Ungaria. Ea a sosit in doua valuri, precedate in mod sumbru de invazia unui imens nor de lacuste: oastea condusa de Gautier-Sans -Avoir, la 20 iulie 1096 iar cea a lui Petru Eremitul, la 1 august. Alexios Comnenul, pentru a evita tulburarile din capitala, i-a transportat pe cruciati pe coasta Asiei Mici. Cu tot avertismentul pe care l-au primit ei au incercat sa-i atace pe turcii din Niceea dar au fost masacrati. Ramasitele lor au fost readuse peste Bosfor.

Trupele cavalerilor au aparut sub zidurile Constantinopolului incepand cu noiembrie 1096 si au tot venit pana in mai 1097. Alexios a dispus urmarirea lor de la distanta supraveghindu-le drumul si cu ajutorul hoardelor de pecenegi. Imparatul era foarte nelinistit mai ales pentru ca intre conducatorii ostilor ce soseau se afla si vechiul sau dusman, Boemond. Totusi, cu toate violentele de la care latinii nu s-au abtinut, cu toata obraznicia, aviditatea si ambitia meschina de care au dat dovada marii feudali, Alexios a incercat sa se acomodeze. In acest sens a adoptat doua masuri concrete: in schimbul intrarii nestingherite in Imperiu le-a solicitat juramantul de vasalitate potrivit uzantelor occidentale iar pentru a evita concentrarea lor in numar mare, le-a asigurat transportul spre Asia Mica pe masura sosirii lor sub zidurile capitalei. Juramantul feudal, sub forma omagiului, urmarea sa faca din conducatorii cruciadei vasali ai imparatului pentru toate teritoriile pe care acestia urmau sa le cucereasca. Transportul era conditionat de prestarea acestui juramant de catre fiecare din conducatori. Astfel, Geoffroy de Bouillon a trebuit sa astepte doua luni, pana cand s-a decis sa se declare vasal al imparatului, ca trupele sale sa fie duse pe malul asiatic al Marii Egee. Pentru a evita acest juramant, Trancred de Sicilia a trecut direct in Asia, ocolind Constantinopolul.

La primul lor contact cu capitala Imperiului bizantin, cruciatii au fost puternic impresionati. Cavalerii din apusul Europei se ocupau doar cu vanatul si razboiul, in timp ce seniorii din Orient erau mult mai rafinati si mai culti, aveau maniere "cavaleresti". Apusenii erau uimiti de fastul ceremonialului de la curtea bizantina si de eticheta de aici. Aceasta eticheta care separa pe basileu de restul lumii a uimit pe feudalii cruciati care nu intelegeau rafinamentul si politetea ce domnea intre marii feudali greci. Aceasta nu i-a impiedicat insa sa se poarte de la bun inceput "ca niste hoti si talhari", dupa cum recunoaste chiar Petru Eremitul. Ana Comnena ii prezinta ca pe niste neciopliti.

Rand pe rand, dupa dificultati mai mari sau mai mici, conducatorii cruciadei au depus juramantul fata de Alexios si s-au angajat sa-i restituie toate orasele care au apartinut odinioara Imperiului si pe care le vor recuceri de la turci (1097). Boemond, conducatorul normanzilor din Italia, a carui prezenta putea pe buna dreptate sa-l nelinisteasca pe basileu,a dovedit cea mai mare dorinta de a deveni vasalul imparatului si a primit, in schimb, magnifice daruri.

Cand, dupa sapte saptamani de asediu, cruciatii s-au hotarat sa ia cu asalt Niceea (iunie 1197), Alexios a tratat separat cu garnizoana turca determinand-o sa capituleze. In zorii zilei de 19 iunie, pe cand cruciatii se pregateau sa ia cu asalt orasul, au zarit pe turnuri drapelul imperial. Dupa saisprezece ani de dominatie selgiucida, Niceea redevenise bizantina.

Un corp de armata bizantina comadat de unul dintre cei mai buni generali, Tatikios, a insotit pe cruciati in campania lor. Dar, dupa ce, a cazut Antiohia, cruciatii au uitat de obligatiile lor, oferind Antiohia lui Boemond (1098), dupa care, apoi, au refuzat sa-l astepte pe basileu pentru a merge impreuna asupra Ierusalimului (1099). Ruptura s-a produs. Cucerirea Orasului Sfant (13-15 iunie) a fost un exemplu de cruzime neasemuita fata de populatia necrestina, de jaf si de distrugere. In fruntea Patriarhiei Ierusalimului a fost pus un latin. Ocuparea Ierusalimului a avut ca urmare formarea celui de al treilea stat latin in Orientul Apropiat.

Vestea recuceririi Ierusalimului a determinat punerea in miscare a noi valuri de cruciati in Occident, decise sa ocupe toata Anatolia. Actionand insa fiecare pe cont propriu, desi, in general, numeric, au fost superiori tuturor ostilor participante la cruciada I-a, aceste expeditii au fost oprite si masacrate de turci (1101).

Alexios n-a putut ierta lui Boemond uzurparea puterii sale asupra unei parti din Imperiu. El nu s-a inteles mai bine nici cu ceilalti latini stabiliti in Siria. Insuccesul unei cruciade, pentru care, in Occident, au fost facuti vinovati grecii, a agravat si mai mult invrajbirea. Esecul razboiului pornit de Boemond impotriva Imperiului (1107-1108), a facut sa creasca dusmania latinilor fata de Bizant.

In urma cuceririlor facute de apuseni s-au creat mai multe formatiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut.

Pentru mentinerea ordinii in teritoriile cucerite, s-au infiintat ordine militaro-calugaresti: ordinul cavalerilor ioaniti si al templierilor, organizat la inceputul secolului al XI-lea de catre calugarii francezi si ordinul cavalerilor teutoni, organizat spre sfarsitul secolului, de catre germani.

Cel mai incomod pentru Imperiul era principatul normand al Antiohiei, desprins din teritoriul sau, mai ales datorita tendintelor deosebit de ambitioase ale conducatorilor sai, Boemond si Tancred. Bizantul a luptat impotriva acestui principat cu armele si pe cale diplomatica. La un moment dat, tratatul de la Dabolis, din 1108, impus lui Boemond, parea ca va asigura succesul politicii imperiale, punand Antiohia sub suzeranitate greaca si acceptandu-se aici chiar un patriarh grec. Dar acest tratat n-a fost aplicat niciodata caci, in 1111, Bohemund a murit nepotul sau iar Tancred a refuzat sa-l recunoasca. Acesta a murit si el un an mai tarziu. Totul trebuia reluat de la capat.

Abia Ioan si Manuel Comnenul au reusit sa restabileasca in mod real autoritatea lor asupra principatelor armene ale Ciliciei si asupra statelor latine din Siria.

Pe la 1131, Leon, principele Armeniei, si-a marit foarte mult domeniile in detrimentul Ciliciei grecesti, aliindu-se cu vecinii sai, cu principii de Antiohia. Ioan Comnenul a asteptat prima ocazie favorabila pentru a interveni. El a supus Cilicia (1137), a obligat pe Raymond de Poitiers, principele de Antiohia, sa-i presteze omagiu si a organizat o cruciada proprie impotriva musulmanilor. Ea a esuat insa datorita disensiunilor din propria tabara, provocata de aliatii latini (1138). A intrat in Antiohia dar nu a reusit sa restabileasca controlul Imperiului asupra cetatii din cauza opozitiei latine din oras.

Ambitiile sale au ramas, insa, la fel de mari. In 1142, Ioan Comnenul a aparut din nou in Cilicia in incercarea de a constitui, din principatele armene si Antiohia, un apanaj pentru fiul sau favorit, Manuel. Moartea suveranului a intrerupt realizarea acestor planuri si principele de Antiohia a considerat ocazia foarte buna pentru a-si relua revansa si a-si recuceri independenta. Manuel i-a dovedit insa foarte curand ca era decis sa continue politica tatalui sau. Invins, Raymond a fost nevoit sa vina la Constantinopol, sa-si ceara scuze si sa se recunoasca vasal al Imperiului (1145).

c) Cruciada a II-a (1147-1149)

Daca prima cruciada a avut un caracter de masa, o adevarata migratie europeana, cea de a doua a cuprins armatele a doua state, conduse de monarhii lor: Ludovic al VII-lea al Frantei si Conrad al III-lea al Germaniei, "regele romanilor", cum se autointitula. Motivul pornirii unei noi expeditii de anvergura spre Orient a fost ocuparea Edessei de catre musulmani (1144). Cruciada a fost predicata de Bernard de Clairvaux.

Lodovic al VII-lea era inrudit cu Raymond de Poitiers, principele Antiohiei, al carui stat era tot mai mult si mai insistent asaltat de catre turci. In fiecare din cele doua tabere erau circa saptezeci de mii de oameni. Ele au plecat la date diferite urmand insa acelasi drum: pe Dunare, prin Bulgaria, peste Bosfor. Primul a plecat Conrad, care a strabatut Ungaria, apoi Peninsula Balcanica, pana la Constantinopol, fiind urmat apoi de catre francezi. Cruciada a atacat pe drum principalele localitati pe unde a trecut, cruciatii jefuind populatia crestina. Langa Adrianopol s-a ajuns la adevarate lupte intre cruciati si trupele bizantine. Manuel cel care domnea acum avea acelasi temeri precum avusese odinioara Alexios vazand sub zidurile Constantinopolului o asemenea armata. Temandu-se ca nu cumva sa se produca o lovitura asupra capitalei, basileul a dispus ca trupele germane sa fie trecute in Asia, peste Dardanele, fara nici o oprire.

Conrad nu l-a mai asteptat pe Ludovic ci a intrat in Asia Mica pentru a cuceri singur laurii victoriei. Sultanul de Ikonion, avand un tratat de alianta ca basileul, a putut sa se pregateasca linistit pentru ciocnirea cu cruciatii germani care se indreptau prin Niceea si Doryleon direct spre Ikonion. Drumul prin desertul Frigiei a fost insa mai lung decat perioada pentru care aveau provizii cruciatii. In momentul cand foametea, oboseala si caldura au pus stapanire pe oestasi, a aparut armata turca. Batalia se dadu la Doryleon (26 octombrie 1147), cruciatii fiind zdrobiti. Au pierit aproape saizece si trei de mii de oameni. Conrad insusi a scapat cu mare greutate si a reusit sa se intoarca la Niceea unde s-a intalnit cu regele Frantei. Ludovic, care venise pe acelasi drum, a stat un timp la Constantinopol, unde soldatii sai s-au dedat la excese care au determinat ciocniri cu trupele auxiliare bizantine.

Armatele franceze au trecut in Asia Mica dar au evitat greseala lui Conrad de a trece prin desertul Frigiei si au luat-o spre Efes. Mereu suparat, simtindu-se umilit, imparatul german parasi expeditia si s-a intors la Constantinopol unde a fost bine primit. In scurt timp a fost trimis la Ierusalim, cu o flota bizantina.

Ludovic si-a continuat drumul trecand prin Efes, spre Antiohia, unde a ajuns dupa multe peripetii, la inceputul lui 1148, spre marea bucurie a lui Raymond. Regele Frantei si-a continuat drumul spre Ierusalim unde s-a intalnit cu Conrad, ajuns pe mare, si unde a fost primit cu onoruri de tanarul rege al Ierusalimului, Balduin al III-lea. Aici s-au adunat toti participantii la cruciada. Discutand-se planul viitoarelor actiuni, parerile erau impartite. Unii voiau cucerirea Edessei, altii a Alepului. In cadrul unei mari adunari la Acra, s-a hotarit atacarea Damascului, unde se gasea un vechi prieten al cruciatilor, regentul Unur. Dupa o victorie a acestuia, in iulie 1148, cruciatii, pe neasteptate, au ridicat asediul orasului indreptandu-se spre alte cetati, Unur, ajutat de atabegul de Mosul si Alep, a impins prin ciocniri succesive pe cruciati spre Ierusalim.

Cruciada a II-a a esuat. Conrad al III-lea s-a imbarcat la Acra (septembrie 1148) pentru Europa iar Ludovic a ramas pana in vara anului urmator, dupa care a pornit si el in aceeasi directie.

Dupa un deceniu, Manuel si-a impus suzeranitatea asupra statelor din Orientul Apropiat. El a cucerit Cilicia, a pedepsit aspru pe Renaud de Chatillon, principele de Antiohia, obligandu-l la o umilitoare supunere si, insotit de toti suveranii latini din Siria, in calitate de stapan, si-a facut aparitia solemna in Antiohia. Regii Ierusalimul au trebuit sa se supuna si ei Bizantului prin trimiterea de contingente in armata imperiala, si a se uni prin casatorie cu dinastia Comnenilor. Manuel, la randul sau, s-a casatorit, in 1161, cu o printesa latina, Maria de Antiohia. Impreuna cu regele Ierusalimului, in 1169, Manuel a organizat o expeditie impotriva Egiptului. Puternica flota, dupa unele succese, a suferit o grava infrangere, datorita atitudinii latinilor fata de bizantini. Ea a fost distrusa apoi, in cea mai mare parte, de o furtuna.

Civilizatia bizantina a patruns in Siria franceza, unde prestigiul personal al lui Manuel era deosebit de mare. Ambitia bizantina parea ca isi atinge scopul. Dar, pe de alta parte, permanentele dispute bizantino-latine au slabit fortele acestora in luptele impotriva musulmanilor. Acest fapt a constituit, iarasi, un motiv de ura al Occidentului fata de Bizant.

Primele doua cruciade si-au atins scopul fixat de initiatorii lor: asigurarea prezentei Bisericii latine in Orientul Apropiat. Dar imixtiunea lor in aceasta parte a lumii a complicat nu numai situatia concreta de aici ci si raporturile dintre cele doua Biserici. Lumea greaca si-a dat seama tot mai mult de adevaratele intentii ale Occidentului, intentii ce vor fi confirmate de cruciadele ce au urmat.

BIBLIOGRAFIE

J.E. Darras, Histoire gnrale de l'Eglise, vol.XIII-XIV, Paris, 1876

A.Neuman, La situation mondiale de l'empire byzantin avant les croisades, Paris, 1905

M. Sesan, Cruciadele si Biserica Ortodoxa, Cernauti, 1938

N. Banescu, Chipuri din istoria Bizantului, Bucuresti, 1971

S. Columbeanu, R. Valentin, Cruciadele, Bucuresti, 1971

Pr.prof. M. Sesan, Prezenta bizantina in sec.X-XII. Mitropolia Paradunavului, in M. A., 1976, nr.1-3

Anna Comnena, Alexiada, vol.I-II, Bucuresti, 1977

P. Diaconu, Les Coumans au bas Danube aux XI^e, Bucuresti, 1978

S. Brezeanu, Relatiile dintre Bizant,Occident si lumea islamica in sec.XI-XIII. Cruciadele, in Revista de Istorie, 1987, nr.9

Fl. Cazan, Cruciadele. Momente de confluenta intre doua civilizatii si culturi, Bucuresti, 1990

Ioan I. Ica, Sinoadele bizantine din epoca Comnenilor (1081-1180) si importanta lor dogmatica, in M. A., 1992, nr.1

R. Pernoud, Templierii, Bucuresti, 1996

C. Morrisson, Cruciadele, Bucuresti, 1998