| CATEGORII DOCUMENTE |
| Arheologie | Istorie | Personalitati | Stiinte politice |
Ieromonah Serafim Rose
Cauzele revolutiei din epoca moderna. Nihilismul
CUPRINS
I. Introducere. Problema adevarului - p. 2
II. Etapele nihilismului dialectic p. 8
1. Liberalismul - p. 9
2. Realismul - p. 15
3. Vitalismul - p. 20
4. Nihilismul distrugerii - p. 27
III. Teologia si spiritul nihilismului - p. 30
1. Revolta: Razboiul impotriva lui Dumnezeu - p. 30
2. Marirea inexistentei - p. 35
IV. Programul nihilist - p. 38
1. Distrugerea vechii ordini - p. 39
2. Realizarea "noului pamant" - p. 40
3. Formarea "omului nou" - p. 42
V. Dincolo de nihilism - p. 45.
I. Introducere
Problema adevarului
Ce este nihilismul in care am vazut cauza Revolutiei epocii moderne? La o prima analiza, raspunsul nu pare dificil; cateva exemple clare vin imediat in minte. Este programul fantastic de distrugere al lui Hitler, revolutia bolsevica, atacul dadaist asupra artei; este fundalul din care au izvorat aceste miscari, reprezentate in modul cel mai notabil de cativa indivizi 'posedati' de la sfarsitul secolului al XIX-lea - poeti ca Rimbaud si Baudlaire, revolutionari ca Bakunin si Nechayev, 'profeti' ca Nietzsche; exista la un nivel mai modest printre contemporanii nostri, framantarea vaga care determina pe unii sa se stranga in jurul scamatorilor ca Hitler, si pe altii sa gaseasca o evadare in droguri si religii false, sau sa savarseasca acele crime 'stupide' care devin si mai caracteristice acestor timpuri. Dar aceasta nu mai reprezinta decat suprafata spectaculoasa a problemei nihilismului. Pentru a explica chiar si acesta nu este in nici un caz o sarcina usoara. Dar sarcina pe care noi am stabilit-o pentru acest capitol este mai larga: sa intelegem natura miscarii intregi a carei aceste fenomene sunt doar exemple extreme. Pentru a face aceasta va fi necesar sa evitam doua mari capcane situate pe ambele parti ale drumului pe care l-am ales. Cei mai multi dintre comentatorii spiritului nihilist al epocii noastre au cazut intr-una sau cealalta dintre capcane: apologie sau diatriba. Oricine este constient de imperfectiunile foarte clare si de raul civilizatiei moderne care au reprezentat ocazia mai apropiata si cauza reactiei nihiliste - desi vom vedea ca acestea au fost, de asemenea, fructul unui nihilism incipient - , nu poate sa simta decat simpatie, cel putin fata de oamenii care au participat la acea reactie. Aceasta simpatie poate lua forma milei fata de oameni, care pot, dintr-un punct de vedere, fi priviti ca victime inocente ale conditiilor impotriva carora s-a indreptat efortul lor; sau iarasi, se poate exprima in parerea obisnuita ca anumite tipuri ale fenomenelor nihiliste au de fapt o semnificatie 'pozitiva' si au de jucat un rol intr-o 'noua dezvoltare' a istoriei sau a omului. Cea de a doua atitudine, iarasi, reprezinta una din roadele cele mai clare ale nihilismului autentic care se discuta aici. Dar prima atitudine, cel putin, nu este in intregime lipsita de adevar sau dreptate. Totusi, chiar pentru acel motiv, noi trebuie sa fim mult mai atenti ca sa nu-i dam o importanta mai exagerata. Este foarte usor, in atmosfera cetei intelectuale care se infiltreaza in cercurile liberale si umaniste de astazi, sa acorzi simpatie unei persoane nenorocite ca sa incepi sa receptionezi ideile sale. Cu siguranta nihilismul este intr-un anumit sens 'bolnav', si boala lui este o marturie a bolii epocii ale carei elemente - bune si rele -, duc catre nihilism; dar boala nu este vindecata, nici macar diagnosticata exact prin 'simpatie'. In orice caz, nu exista nici pe departe vreo 'victima nevinovata' in intregime. Nihilistul este fara doar si poate implicat integral chiar in pacatele si vinovatia omenirii care a produs relele epocii noastre. Si, luand armele - asa cum fac toti nihilistii - nu numai impotriva 'abuzurilor' si 'injustitiilor' reale sau imaginare din ordinea sociala si religioasa, dar si impotriva ordinii insasi si Adevarului care sta la baza acelei ordini, nihilistul ia parte activa la lucrarea lui Satan (pentru ca asa este) care nu poate in nici un caz sa fie explicata prin mitologia 'victimei nevinovate'. In ultima analiza, nimeni nu-l serveste pe Satan impotriva vointei lui. Dar daca 'apologia' este departe de noi in aceste pagini, scopul nostru nu este nici simpla diatriba. De exemplu, nu este suficient sa condamni nazismul sau bolsevismul pentru 'barbarismul', 'gangsterismul', sau 'antiintelectualismul' lor, si avangarda artistica sau literara pentru 'pesimismul' sau 'exhibitionismul' lor. Nici nu este suficient sa aperi 'democratiile' in numele 'civilizatiei', 'progresului' sau 'umanismului', sau sa aperi 'proprietatile private' sau 'libertatilor civile'. In timp ce unii au o anumita dreptate, asemenea argumente sunt intr-adevar nepotrivite; loviturile nihilismului patrund prea adanc, programul lui este mult prea radical, pentru a fi contracarat de ei. Nihilismul greseste in insasi cauza pe care o apara, si greseala poate fi indreptata numai prin Adevar. Cea mai mare parte a criticii aduse nihilismului nu este deloc indreptata catre aceasta cauza - dupa cum vom vedea -, si ratiunea pentru aceasta este aceea ca nihilismul a devenit, in timpul nostru, atat de larg raspandit si patrunzator, infiltrandu-se atat de complet si de adanc in mintile si inimile tuturor oamenilor de astazi, incat nu mai exista nici un 'front' pe care se poate lupta. Iar cei care cred ca lupta impotriva nihilismului folosesc cel mai adesea propriile lui arme, care, ca efect, se intorc impotriva lor insisi. Odata ce ei au vazut scopul proiectului nostru - unii poate vor obiecta ca noi ne-am intins prea mult: ca am exagerat intinderea nihilismului sau, daca nu, ca fenomenul este atat de universal incat sa-si permita sa sfideze complet intentia noastra de a-i calauzi. Trebuie sa admitem ca sarcina noastra este ambitioasa, cu atat mai mult din cauza ambiguitatii multor fenomene nihiliste. Si, intr-adevar, daca ar trebui sa incercam o examinare completa a problemei, activitatea noastra nu s-ar termina niciodata. Totusi, daca este posibil, sa intindem mrejele noastre larg si chiar sa incercam a prinde 'pestele' pe care il cautam - pentru ca el este, la urma urmei, un peste unic, si inca unul mare. Nu se pune problema unei documentari complete asupra fenomenului nihilist; dar, cu siguranta, este posibila o examinare a mentalitatii nihiliste unice care sta la baza lor, a efectelor lui indiscutabile si a rolului lui in istoria contemporana. Mai intai, vom incerca aici sa descriem aceasta mentalitate - cel putin in cateva dintre manifestarile ei cele mai importante -, si sa oferim o schita a dezvoltarii sale istorice; ai apoi sa examinam mai profund sensul si programul sau istoric. Dar inainte de aceasta, noi trebuie sa stim mai clar despre ce vorbim. De aceea, trebuie sa incepem cu o definitie a nihilismului. Aceasta nu ne va lua mult. Nihilismul a fost definit, si destul de succint, de catre fondatorul nihilismului filosofic, Nietzsche.'Ca nu exista nici un adevar; ca nu exista nici o stare absoluta a lucrurilor - nici un 'lucru-in-sine'. Acesta este nihilism, si la modul cel mai extrem.' .
'Nu exista nici un adevar': am intalnit deja aceasta expresie in aceasta carte mai mult decat odata, si ea va reapare frecvent pe viitor. Pentru ca problema nihilismului este, in modul cel mai profund, o problema a adevarului; ea este intr-adevar, problema adevarului. Dar ce este adevarul? Mai intai este o problema logica. Inainte de a discuta continutul adevarului noi trebuie sa examinam propria lui posibilitate, si conditiile postulatului sau. Si, desigur, noi intelegem prin 'adevar' - precum negarea lui facuta de Nietzsche il face explicit -, adevarul absolut, care a fost deja definit de noi, ca dimensiunea inceputului si sfarsitului lucrurilor. Pentru o generatie crescuta in scepticism si neobisnuita cu gandirea serioasa, expresia 'adevarul absolut' are un sens perimat. Exista parerea comuna ca nimeni nu este atat de naiv sa mai creada in 'adevarul absolut'; in epoca noastra luminata, tot adevarul este 'relativ'. Sa notam ca expresia: 'tot adevarul este relativ', este o traducere populara a expresiei lui Nietzsche, 'nu exista nici un adevar (absolut)'; acea doctrina este fundamentul nihilismului la fel, atat pentru mase cat si pentru elita. 'Adevarul relativ' este esentialmente reprezentat, pentru epoca noastra, de cunoasterea stiintei, care incepe prin observatie, inainteaza prin logica, si progreseaza in maniera ordonata de la cunoscut la necunoscut. El este intotdeauna discursiv, intamplator, calificat, intotdeauna exprimat in 'relatie' cu altceva, niciodata singular, niciodata categoric, niciodata 'absolut'. Omul de stiinta necugetat nu vede nevoia vreunui alt fel de cunoastere; ocupat fiind cu cerintele domeniului sau de activitate, el poate nu are nici timp nici inclinatie pentru problemele 'abstracte' care examineaza, de exemplu, supozitiile de baza ale acelei specialitati. Daca el este presat, sau daca mintea sa se indreapta spontan catre asemenea probleme, explicatia cea mai clara este de obicei suficienta pentru a satisface curiozitatea sa: tot adevarul este empiric, tot adevarul este relativ. Desigur, oricare dintre afirmatii este o contradictie. Prima afirmatie in sine nu este deloc empirica, ci metafizica. A doua este ea insasi o afirmatie absoluta. Problema adevarului absolut este ridicata mai inainte de toate, pentru observatorul critic, de astfel de auto-contradictii; si prima concluzie logica spre care poate fi el condus este aceasta: daca exista totusi vreun adevar, el nu poate fi pur si simplu 'relativ'. Primele principii ale stiintei moderne, ca si al oricarui sistem de cunoastere, sunt ele insele imuabile si absolute. Daca ele nu ar exista nu ar fi deloc cunoastere, nici chiar cunoasterea cea mai 'gandita', pentru ca nu ar fi nici un criteriu prin care sa clasifice ceva ca si cunoastere sau adevar. Aceasta axioma are un corolar: absolutul nu poate fi dobandit cu ajutorul relativului. Cu alte cuvinte, primele principii ale oricarui sistem de cunoastere nu pot fi atinse prin mijloacele acelei cunoasteri insesi, ci trebuie oferite in prealabil; ele reprezinta obiectul credintei, iar nu al demonstratiei stiintifice. Intr-un capitol anterior, am discutat despre universalitatea credintei, privind-o ca stand la baza intregii activitati si cunoasteri umane. Si am vazut ca si credinta, daca nu trebuie sa cada prada amagirilor subiective, atunci trebuie ancorata in realitate. De aceea, este o problema legitima si intr-adevar inevitabila daca primele principii ale credintei stiintifice - de exemplu, coerenta si uniformitatea naturii, transsubiectivitatea cunoasterii umane, compatibilitatea ratiunii de a trage concluzii din observatie -, sunt fondate pe adevarul absolut. Daca nu, ele nu mai pot fi decat probabilitati neverificabile. Cu siguranta este nesatisfacatoare pozitia 'pragmatica' abordata de multi oameni de stiinta si umanisti care nu pot fi tulburati sa se gandeasca la lucruri fundamentale - pozitia ca aceste principii nu mai sunt decat ipoteze experimentale pe care experienta colectiva le gaseste demne de incredere. Aceasta poate oferi o explicatie psihologica a credintei pe care o inspira aceste principii, dar intrucat aceasta nu stabileste fundamentul acelei credinte in adevar, ea lasa intregul edificiu stiintific pe nisipuri miscatoare si nu asigura nici o aparare impotriva vanturilor irationale care il ataca periodic. Totusi, in realitate, - daca ar fi de la simpla nepricepere sau de la o intelegere mai profunda pe care ei nu o pot justifica prin argument -, majoritatea oamenilor de stiinta cred fara indoiala ca si credinta lor are o legatura cu adevarul lucrurilor. Daca aceasta parere este sau nu justificata, desigur este o alta problema; este o problema metafizica. Si un lucru este sigur si anume acela ca nu este justificata de metafizica destul de primitiva a majoritatii oamenilor de stiinta.
Dupa cum am vazut, fiecare om traieste prin credinta; la fel fiecare om este un metafizician - ceva mai putin evident dar nu mai putin sigur. Revendicarea oricarei cunoasteri - si nici un om nu se poate abtine sa pretinda aceasta -, implica o teorie si un standard de cunoastere, si un concept a ceea ce este in mod fundamental accesibil cunoasterii si adevarat. Acest adevar fundamental, daca ar fi exprimat ca Dumnezeul crestin sau pur si simplu ca si coerenta fundamentala a lucrurilor, este un prim principiu metafizic, un adevar absolut. Dar cu recunoasterea, in mod logic inevitabila, a unui astfel de principiu, teoria 'relativitatii' cade; principiul insusi fiind dezvaluit ca un absolut auto- contradictoriu. Astfel, afirmarea 'relativitatii adevarului' este ceea ce se poate numi o 'metafizica negativa' - dar totusi o metafizica. Sunt cateva forme principale de 'metafizica negativa' si, intrucat fiecare se contrazice intr-un fel usor diferit, si apeleaza la o mentalitate usor diferita, ar fi bine sa acordam aici un paragraf examinarii fiecareia. Le putem imparti in doua categorii generale: de 'realism' si 'agnosticism', fiecare putand fi subimpartita pe rand in 'naiva' si 'critica'. 'Realismul naiv', sau 'naturalismul', nu neaga cu precizie adevarul absolut, dar mai degraba pretinde in mod absolut ca nu poate fi sustinut. Negand orice absolut 'ideal' sau 'spiritual', acesta pretinde adevarul absolut al 'materialismului' si 'determinismului'. Aceasta filosofie este inca raspandita in unele cercuri - este doctrina marxista oficiala si este prezentata de unii ganditori ai stiintei nesofisticate din vest -, dar principalul curent al gandirii contemporane a renuntat la ea, si ea pare astazi amintirea amuzanta a unei etape mai simple, dar trecute, etapa victoriana cand multi au transferat 'stiintei' credinta si emotiile pe care ei le-au inchinat odata religiei. Aceasta este formularea imposibila a unei metafizici 'stiintifice' - imposibila pentru ca stiinta este prin natura ei cunoastere a particularului, si metafizica este cunoastere a ceea ce sta la baza particularului si este implicat de aceasta. Este o filosofie sinucigasa in aceea ca 'materialismul' si 'determinismul' pe care le afirma redau integral o filosofie invalida; intrucat ea trebuie sa insiste ca filosofia, ca orice altceva, este 'determinata', adeptii ei pot pretinde doar ca filosofia lor intrucat exista este 'inevitabila', dar nu ca ea este 'adevarata'. De fapt, aceasta filosofie, daca este consecventa, ea ar suprima categoria adevarului intru totul; dar sustinatorii ei necunoscand faptul ca este fie consecventa, fie profunda, par sa nu-si dea seama de aceasta contradictie fatala. Contradictia se poate vedea la un nivel mai putin abstract, in practica ei altruista si idealista, de exemplu, nihilistii rusi ai secolului trecut, o practica in contradictie flagranta cu teoria lor pur materialista si egoista. Vladimir Soloviev a evidentiat in mod inteligent aceasta discrepanta atribuindu-le silogismul: 'Omul este descendent dintr-o maimuta, in consecinta noi ne vom iubi unul pe altul'.
Intr-un anumit grad, toata filosofia presupune autonomia ideilor; astfel, 'materialismul' filosofic este o specie a 'idealismului'. S-ar putea spune ca este auto-recunoasterea acelora ale caror idei nu se ridica deasupra claritatii, a caror sete pentru adevar este atat de usor potolita de stiinta pe care ei o realizeaza in felul lor absolut. 'Realismul critic', sau 'pozitivismul', este negarea deschisa a adevarului metafizic. Pornind de la aceleasi predispozitii stiintifice ca naturalismul care este mai naiv, el demonstreaza o modestie mai mare in abordarea absolutului in totalitate si restrangandu-se la adevarul 'empiric', 'relativ'. Noi am observat deja contradictia existenta in aceasta pozitie: negarea adevarului absolut este ea insasi un 'adevar absolut'; iarasi, ca si cu naturalismul, insasi afirmarea primului principiu al pozitivismului este propria respingere a argumentelor. 'Agnosticismul', ca si 'realismul', poate fi 'naiv' sau 'critic'. 'Agnosticismul naiv' sau 'doctrinar' afirma neputinta cunoasterii absolute a oricarui adevar absolut. In timp ce pretentia lui pare mai modesta chiar decat cea a pozitivismului, acesta pretinde totusi destul de clar prea mult: daca 'agnosticismul' stie de fapt ca absolutul este 'incognoscibil', atunci aceasta cunoastere este ea insasi 'absoluta'. Asemenea agnosticism este de fapt doar o varianta a pozitivismului, incercand, fara sa aiba succes mai mare, sa-i acopere contradictiile. In cele din urma, noi gasim numai in 'agnosticismul critic' sau 'pur', ceea ce pare a fi o renuntare plina de succes la absolut; din nefericire, asemenea renuntare aduce dupa sine renuntarea la toate celelalte si sfarseste - daca este consecventa -, intr-un total solipsism. Agnosticismul acesta este simpla relatare de fapt: noi nu cunoastem daca exista un adevar absolut, sau care ar putea fi natura lui daca ar exista. Atunci - acesta este corolarul -, hai sa ne multumim cu adevarul empiric, relativ pe care il putem cunoaste. Dar ce este adevarul? Ce este cunoasterea? Daca nu exista un standard absolut prin care acestea sa se poata masura, ele nici macar nu pot fi definite. Agnosticul, daca admite aceasta critica, nu permite acesteia sa-l tulbure; pozitia sa este cea a 'pragmatismului', 'experimentalismului', 'instrumenta-lismului': nu exista nici un adevar, dar omul poate supravietui, se poate descurca in lume, fara el. O asemenea pozitie a fost aparata in medii sociale inalte - ca si in cele foarte joase -, in secolul nostru antiintelectual. Dar cel putin se poate spune despre aceasta ca este iresponsabil din punct de vedere intelectual. Este abandonarea definitiva a adevarului, sau mai degraba predarea adevarului in mainile puterii, fie ca acea putere este natiunea, rasa, clasa, confortul, sau oricare alta cauza care este in stare sa absoarba energiile umane sortite candva adevarului. 'Pragmaticul' si 'agnosticul' pot fi destul de sinceri si bine intentionati; dar ei reusesc doar sa se autoinsele - sa insele si pe altii -, daca continua sa foloseasca cuvantul 'adevar' pentru a descrie ceea ce cauta ei. De fapt, existenta lor este marturia faptului ca cercetarea pentru aflarea adevarului care a animat europeanul de un timp indelungat, a ajuns la final. Dintr-un punct de vedere, patru secole si mai bine de gandire moderna au reprezentat un experiment in posibilitatile cunoasterii deschise omului, admitand ca nu exista nici un adevar dezvaluit. Concluzia acestui experiment - pe care Hume a vazut-o deja si de la care s-a retras in confortul 'bunului simt' si al vietii conventionale, si pe care multimile le intuiesc astazi fara sa aiba un asemenea refugiu sigur -, este o negare absoluta. Daca nu exista nici un adevar dezvaluit, nu exista nici un fel de adevar, cautarea adevarului in afara Revelatiei a ajuns la un capat mort. Omul de stiinta admite aceasta limitandu-se la cele mai restranse specialitati, fiind multumit daca vede o anumita coerenta intr-o suma limitata de fapte, fara sa se tulbere de existenta vreunui adevar, fie el mare sau mic. Multimile iau parte la aceasta indreptandu-se catre omul de stiinta, nu pentru adevar, ci pentru aplicatiile tehnologice ale cunoasterii care nu mai au decat o valoare practica, si indreptandu-se totodata catre alte surse irationale pentru valorile fundamentale in care oamenii se asteptau candva sa gaseasca adevarul. Despotismul stiintei asupra vietii practice este contemporan cu aparitia unei serii intregi de 'revelatii' pseudo-religioase; cele doua sunt simptomuri ale aceleasi maladii: abandonarea adevarului. Astfel, logica ne poate duce la negarea sau indoiala asupra adevarului absolut care duce (daca omul este consecvent si cinstit) catre prapastia solipsismului si irationalismului. Singura pozitie care nu implica nici o contradictie logica este afirmarea unui adevar absolut care sustine si protejeaza toate adevarurile mai mici; si acest adevar absolut nu poate fi obtinut prin mijloace relative, umane. La acest punct logica ne pacaleste, si trebuie sa intram intr-un univers diferit in intregime, al disertatiei daca trebuie sa mergem mai departe. Un singur lucru este de afirmat, si anume acela ca nu exista nici o bariera logica pentru afirmarea adevarului absolut; printre altele este o alta problema de afirmat. O asemenea afirmatie se poate baza numai pe o sursa; problema adevarului trebuie sa vina in finalul problemei Revelatiei. Gandirea critica ezita la acest punct. Trebuie sa cautam ceea ce noi nu putem sa obtinem prin propriile noastre puteri lipsite de ajutor. Este o lovitura adusa mandriei - in special fata de acea mandrie care trece astazi drept 'smerenie' stiintifica care 'sta in fata adevarului ca un copilas' si totusi refuza sa recunoasca vreun atribut al adevarului care sa salveze mandra ratiune umana. Oricum, este o anumita revelatie - Revelatia dumnezeiasca, revelatia crestina -, care respinge rationalismul; el nu respinge alte revelatii. Intr-adevar, omul care nu accepta, integral si constient, o doctrina coerenta a adevarului asa cum prevede Revelatia crestina, este fortat sa caute o asemenea doctrina in alta parte - daca el are pretentii sa cunoasca oricum. Acesta a fost drumul filosofiei moderne, care a sfarsit in obscuritate si confuzie pentru ca el niciodata nu va infrunta adevarul pe care nu-l poate furniza pentru el insusi, adevar care poate fi dat numai din afara. Orbirea si confuzia filosofilor moderni cu privire la primele principii si dimensiunea absolutului au fost consecinta directa a propriei lor presupuneri primare, aceea a non-existentei Revelatiei; pentru ca aceasta presupunere a avut ca efect orbirea oamenilor fara lumina soarelui si a redat obscur tot ceea ce fusese odata clar in lumina sa. Pentru cineva care bajbaie in acest intuneric, exista doar o singura cale, daca omul nu va fi vindecat de orbirea sa: si aceasta consta in cautarea luminii chiar in mijlocul intunericului care-l inconjura. Multi alearga catre lumanarea care palpaie a 'bunului simt' si a vietii conventionale si accepta curentul de opinii apartinand cercurilor sociale si intelectuale carora apartin - pentru ca omul trebuie sa se descurce cumva. Dar multi altii, considerand aceasta lumina prea intunecata, se aduna in jurul lanternelor magice care proiecteaza puncte de vedere ispititoare, multicolore, care sunt tulburatoare, dar altceva nimic; ei devin adeptii unui curent sau altul - politic, religios sau artistic - pe care 'spiritul epocii' l-a aruncat in valtoarea modei. De fapt, nimeni nu exista decat prin lumina vreunei revelatii, fie ca este una adevarata sau falsa, daca slujeste luminarii sau intunecarii. Acela care nu va trai prin Revelatia crestina acela trebuie sa traiasca printr-o revelatie falsa; si toate revelatiile false duc catre prapastie. Noi am inceput aceasta investigatie cu problema logica, 'ce este adevarul?' Aceasta problema poate - si trebuie -, sa fie incadrata dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Scepticul Pilat a pus intrebarea, desi nu in mod serios. In mod ironic pentru el, el a pus intrebarea Adevarului Insusi. 'Eu sunt Calea, Adevarul si Viata: nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine' (Ioan 14,6). 'Si veti cunoaste Adevarul, iar Adevarul va va face liberi'(Ioan 8,32). Adevarul in acest sens, Adevarul care confera viata eterna si libertate, nu poate fi obtinut prin nici un mijloc uman; el poate fi numai dezvaluit de Cineva de deasupra Care are putere sa faca aceasta. Drumul catre acest adevar este unul ingust, si majoritatea oamenilor il pierd - pentru ca ei merg pe calea cea 'larga'. Totusi, nu exista nici un om care sa nu caute acest Adevar - pentru ca la fel Dumnezeu Care l-a creat pe el, este Adevarul. Vom examina in urmatoarele capitole, multe dintre absoluturile false, idolii falsi pe care oamenii i-au inventat si venerat in epoca noastra idolatra. Si noi vom considera ca poate ceea ce este mai uimitor in legatura cu aceste absoluturi, este faptul ca fiecare dintre ele, departe de a fi vreo 'noua revelatie', reprezinta o diluare, o deformare, o perversiune sau o parodie a unui adevar pe care oamenii nu-l pot preveni, ci numai sa-l arate chiar si in eroarea si blasfemia si mandria lor. Notiunea de Revelatie divina a fost complet discreditata pentru cei care trebuie sa asculte glasul 'spiritului epocii'; Cu toate acestea este imposibil de stins setea de adevar pe care a imprimat-o Dumnezeu in oameni ca sa-i conduca la El, si care poate fi satisfacuta numai prin acceptarea Revelatiei Lui. Chiar cei care pretind satisfactie fata de adevarurile 'relative' si se considera prea 'sofisticati' sau 'cinstiti' sau chiar 'smeriti' pentru a urmari absolutul - ei chiar obosesc, in cele din urma, de costurile deliciilor nesatisfacatoare fata de care s-au infruptat in mod arbitrar, si tanjesc dupa satisfactii mai substantiale. Totusi, intreaga hrana a adevarului crestin este accesibila numai credintei; si principalul obstacol in fata unei asemenea credinte nu este logica, care apartine punctului de vedere modern facil, ci unei credinte diferite si opuse. Intr-adevar, noi am vazut ca logica nu poate nega adevarul absolut fara a se nega pe ea insasi. Logica care se ridica impotriva Revelatiei crestine este pur si simplu la dispozitia unui 'adevar absolut' fals: numit nihilism. In paginile urmatoare vom caracteriza drept 'nihilisti' oamenii care, dupa cum se pare, au puncte de vedere divergente in mare masura: umanisti, sceptici, revolutionari de toate felurile, artisti si filosofi ai diverselor scoli; dar ei sunt uniti printr-o sarcina comuna. Daca in 'critica' pozitivista a adevarurilor si institutiilor crestine, violenta revolutionara impotriva vechii ordini, viziunile apocaliptice ale distrugerii universale si sosirea unui paradis pe pamant, sau eforturile stiintifice obiective in interesele unei 'vieti mai bune' in aceasta lume - presupunandu-se tacit ca nu exista o alta lume -, scopul lor este acelasi: anihilarea Revelatiei dumnezeiesti si pregatirea unei Noi Ordini in care nu va fi nici o urma a 'vechii' opinii despre lucruri, in care omul va fi singurul dumnezeu existent.
II. Etapele nihilismului dialectic
In unitatea scopului sau sustinut, mentalitatea nihilista este singura. Dar aceasta mentalitate se manifesta in fenomene la fel de diverse ca si naturile oamenilor care le impartasesc. Numai cauza nihilista este astfel promovata pe multe fronturi simultan si dusmanii ei sunt tulburati si inselati de aceasta tactica
0 eficace. Totusi, pentru observatorul atent, fenomenele nihiliste se reduc la trei sau patru tipuri principale, si aceste putine tipuri sunt, mai departe, raportate unul la altul ca stadiile unui proces care pot fi numite dialectica nihilista . Un stadiu al nihilismului se opune altuia, nu pentru a-l combate efectiv, ci pentru a incorpora greselile aceluia in propriul program si pentru a duce omenirea cu un pas mai departe pe drumul prapastiei care se afla la capatul intregului nihilism. Pentru siguranta, argumentele la fiecare stadiu sunt adesea eficiente in sublinierea anumitor deficiente evidente ale unui stadiu precedent sau urmator; dar nici o critica nu este vreodata suficient de radicala pentru a aborda erorile obisnuite pe care le au toate stadiile. Si adevarurile partiale care sunt prezentate in mod indiscutabil in toate formele de nihilism sunt in final doar tactici pentru a seduce oamenii cu marea falsitate care sta la baza tuturor. Stadiile care urmeaza a fi descrise in paginile urmatoare nu trebuie intelese pur si simplu cronologic, desi, in sensul cel mai ingust, ele sunt de fapt un fel de cronica a dezvoltarii mentalitatii nihiliste din timpul esuarii experimentului nihilist al Revolutiei franceze in conformitate cu cele mai noi si mai explicite manifestari ale Revolutiei Socialismului National. Astfel, cele doua decade dinainte si cele doua de dupa mijlocul secolului al XIX-lea pot fi privite ca apogeul prestigiului si influentei liberale, si J.S.Mill ca liberal tipic. Epoca Realismului ocupa poate ultima jumatate a secolului si este exemplificat pe de o parte de ganditori socialisti, pe de alta parte de filosofi si popularizatori (mai degraba ar trebui sa spunem 'exploratori') ai stiintei. Vitalismul, in formele simbolismului, ocultismul, expresionismul artistic si diversele filosofii evolutive si 'mistice', sunt parte a celui mai semnificativ subcurent intelectual ce cuprinde intreaga perioada a secolului, dupa 1875. Si nihilismul distrugerii, desi radacinile lui intelectuale sunt adanc infipte in secolul anterior, duce la o concluzie importanta, in ordinea publica la fel ca si in multe sfere private, poate fi urmarit pe parcursul unui intreg secol si un sfert al dezvoltarii nihiliste cu nivelul sau maxim de distrugerie intre anii 1914-45. Se va observa ca aceste perioade se suprapun, pentru ca nihilismul se maturizeaza in mod diferit la popoare diferite si la indivizi diferiti. De fapt suprapunerea este mai extrema decat poate sugera schema noastra simpla, atat de mult incat reprezentantii fiecarui stadiu pot fi gasiti in fiecare perioada, si ei toti coexista chiar si azi. Ceea ce este adevarat despre perioadele istorice este adevarat si despre indivizi; nu exista nihilism 'pur' in nici un stadiu, fiecare temperament predominant nihilist fiind o combinatie a ultimelor doua stadii. Mai mult, daca etapa de la Revolutia franceza este prima in care nihilismul a jucat rolul central, fiecare dintre stadiile acestuia a fost reprezentat in secolele anterioare. Liberalismul, de exemplu, este un derivat direct al umanismului Renasterii. Realismul a fost un aspect important al reformei protestante, ca si al iluminismului francez. A aparut un fel de vitalism in ocultismul renasterii si iluminismului si iarasi in romantism. Nihilismul distrugerii, desi nu a fost niciodata atat de profund cum a fost in secolul trecut, a existat ca o ispita pentru anumiti ganditori extremisti de-a lungul epocii moderne. Totusi, cu aceste rezerve, planul nostru poate fi acceptat ca cel putin o aproximare a ceea ce a reprezentat un proces istoric si psihologic incontestabil. Atunci, sa incepem investigatiile stadiilor acestui proces dialectic nihilist incercand sa le judecam la lumina limpede a adevarului crestin ortodox caci - daca suntem corecti -, ele exista pentru a ascunde si a nega. Vom incerca numai sa descriem aceste stadii, si sa le scoatem in evidenta, facand referire la definitia nihilismului pe care am adoptat-o, pentru a vedea in ce masura ele pot fi considerate drept nihiliste.
1.Liberalismul
Sa precizam chiar de la inceput ca - liberalismul pe care il vom descrie in paginile urmatoare nu este un nihilism evident; este mai degraba un nihilism pasiv, sau, mai bine spus, este terenul cultivat neutru al stadiilor mai avansate ale nihilismului. Cei care au urmarit discutia noastra anterioara cu privire la imposibilitatea 'neutralitatii' spirituale sau intelectuale in aceasta lume, vor intelege de indata de ce am calificat drept nihilist un punct de vedere care, desi nu este direct responsabil pentru nici un fenomen nihilist izbitor, a fost indispensabil prealabil pentru aparitia lor. Apararea incompetenta realizata de liberalism a unei mosteniri in care el nu a crezut pe deplin niciodata, a fost una din cauzele cele mai puternice ale nihilismului evident. Civilizatia umanist-liberala care, in Europa de vest, a fost ultima forma a vechii ordini care a fost distrusa eficace in Marele razboi si revolutiile celei de a doua decade a acestui secol, si care continua sa existe - desi intr-o forma mai atenuat 'democrata' -, in lumea libera de astazi. Ea poate fi caracterizata in principal prin atitudinea sa fata de adevar. Aceasta nu este o atitudine de ostilitate fatisa nici chiar de indiferenta deliberata, pentru ca apologetii ei sinceri au, in mod incontestabil, o sincera consideratie pentru ceea ce ei considera a fi adevar; mai degraba, este o atitudine in care adevarul, in ciuda anumitor aparente nu mai ocupa o atentie centrala. Adevarul in care liberalismul pretinde sa creada (desigur, in afara de adevarul stiintific) nu este o moneda spirituala sau intelectuala de circulatie curenta, ci un capital inutil si zadarnic lasat din etapa anterioara. Cel putin in ocazii oficiale, liberalul vorbeste totusi despre 'adevaruri vesnice', despre 'credinta', despre 'demnitate umana', 'inalta chemare' a omului sau 'spiritul' sau 'de nepotolit', si chiar despre 'civilizatia crestina'; dar este suficient de clar ca aceste cuvinte nu mai inseamna ceea ce au insemnat ele odata. Nici un liberal nu le considera cu toata seriozitatea; ele sunt de fapt metafore, ornamente ale limbajului care sunt menite sa evoce un raspuns emotional, si nu unul intelectual - un raspuns conditionat in mare masura de o folosinta indelungata, cu o memorie vie a timpului cand asemenea cuvinte aveau cu adevarat un inteles pozitiv si serios. Astazi, nimeni dintre cei care se mandresc pentru ca sunt 'sofisticati' - adica cei care ocupa anumite functii in institutii-academice, in guvern, in stiinta, in cercuri intelectual umaniste, nimeni dintre cei care doresc sau obisnuiesc sa fie in pas cu 'timpul' -, nu crede sau nu poate sa creada pe deplin in adevarul absolut, sau mai precis in adevarul crestin. Totusi denumirea de adevar a fost pastrata, asa cum au fost denumirile acelor adevaruri pe care oamenii le-au considerat odata ca fiind absolute, si putini dintre cei care se afla intr-o pozitie cu autoritate sau influenta ar ezita sa le foloseasca, chiar atunci cand ei sunt constienti ca sensurile lor s-au schimbat. Intr-un cuvant, adevarul a fost 'reinterpretat'; au fost golite vechile forme si s-a dat un continut nou, cvasi- nihilist. Aceasta se poate observa cu usurinta printr-o sumara examinare a catorva dintre principalele sfere in care adevarul a fost 'reinterpretat'. Desigur, in ordinea teologica, primul adevar este Dumnezeu. Omnipotent si omniprezent Creator a toate, e dezvaluit credintei si in experienta credinciosului (si nu este contrazis de ratiunea acelora care nu neaga credinta), Dumnezeu este telul suprem al intregii creatii, Si El Insusi, spre deosebire de creatia Sa, isi gaseste scopul in Sine Insusi. Tot ceea ce este creat se afla in relatie si dependenta de El, Care singur nu depinde de nimic in afara Lui Insusi. El a creat lumea care ar putea trai in bucurie cu El, si totul in lume este indreptat catre acest tel, pe care oamenii, totusi, il pot pierde printr-o folosire gresita a libertatii lor. Mentalitatea moderna nu poate tolera un asemenea Dumnezeu. El este prea intim - prea 'personal', chiar prea 'uman' -, si prea absolut, prea intransigent in cerintele Lui fata de noi. Si El se face cunoscut numai credintei smerite - un fapt destinat sa instraineze inteligenta moderna mandra. Pentru omul modern este necesar in mod clar un 'nou dumnezeu', un dumnezeu mai adecvat modelului unor interese moderne majore ca stiinta si afacerea. De fapt, este o intentie importanta a gandirii moderne de a furniza un asemenea dumnezeu. Aceasta intentie, deja clara la Descartes, este adusa in starea de a da roade in deismul iluminismului, si este dezvoltat pana la capat in idealismul german: noul dumnezeu nu este o fiinta, ci o idee, care nu este dezvaluit credintei si smereniei, ci construit de mintea mandra care simte inca nevoia 'explicatiei', atunci cand si-a pierdut dorinta pentru mantuire. Acesta este dumnezeul mort al filosofilor care cer doar o 'prima cauza' pentru a completa sistemele lor, ca si al 'ganditorilor pozitivi' si ale altor sofisti religiosi care inventeaza un dumnezeu pentru ca ei 'au nevoie' de el, si atunci ei se gandesc sa-l 'foloseasca' la nevoie. Fie ca omul este 'deist', 'idealist', 'panteist', sau 'imanent', toti dumnezeii moderni sunt constructii mentale, fabricate de suflete moarte datorita pierderii credintei in Dumnezeul adevarat. Argumentele ateiste impotriva unui asemenea dumnezeu, pe cat sunt de lipsite de sens, pe atat sunt de irelevante; pentru ca, de fapt, un asemenea dumnezeu este acelasi cu inexistenta nici unui dumnezeu. Neinteresandu-l omul, lipsit de puterea de a actiona in lume (in afara de faptul ca inspira un 'optimism'), el este un dumnezeu cu mult mai slab decat oamenii care l-au inventat. Inutil de spus ca pe o asemenea fundatie nu se poate construi nimic sigur. Si afirmam cu temei faptul ca liberalii, desi pretind de obicei credinta in aceasta zeitate, isi construiesc de fapt punctul lor de vedere care este mai clar, desi nu este mai stabil. Ateismul nihilist este formularea explicita a ceea ce a fost deja nu pur si simplu implicit ci, in realitate, prezent intr-o forma confuza in liberalism. Implicatiile etice ale credintei intr-un asemenea dumnezeu sunt in mod precis aceleasi ca acelea ale ateismului; totusi, acest acord interior este iarasi ascuns in exterior in spatele unui nor al metaforei. In crestinism, intreaga activitate din aceasta viata este privita si interpretata in lumina vietii viitoare, viata de dincolo de moarte care nu va avea sfarsit. Necredinciosul nu poate avea nici o idee despre ceea ce inseamna aceasta viata pentru crestinul credincios. Pentru majoritatea oamenilor de astazi viata viitoare a devenit o simpla idee, ca si Dumnezeu, si, de aceea, ea pretinde la fel de putina durere si efort pentru a nega, ca si pentru a afirma. Pentru crestinul credincios, viata viitoare este bucurie de neconceput, bucurie care depaseste bucuria pe care el o cunoaste in aceasta viata prin comuniunea cu Dumnezeu in rugaciune, in liturghie, in sfintire; pentru ca atunci Dumnezeu va fi totul in toate si nu va fi nici o departare din aceasta bucurie, care va spori intr-adevar la nesfarsit. Adevaratul credincios se consoleaza gustand dinainte din viata vesnica. Credinciosul in dumnezeul modern, neavand asemenea posibilitate de a intelege dinainte si de aici nici o notiune despre bucuria crestina, nu poate crede in viata viitoare in acelasi fel. Intr-adevar, daca el ar fi corect cu sine insusi, el ar admite ca nu poate sa creada deloc in dumnezeul modern. Exista doua forme primare de asemenea credinta care trece drept credinta liberala: cea protestanta si cea umanista. Impartasit, in mod regretabil, de un numar tot mai mare de oameni care isi marturisesc credinta lor catolica sau chiar ortodoxa - punctul de vedere liberal protestant despre viata viitoare este, ca si celelalte puncte de vedere despre toate celelalte lucruri care apartin lumii spirituale, o minima profesiune de credinta care mascheaza o adevarata credinta in nimic. Viata viitoare a devenit infernul intunecat din conceptia populara, sau un loc de 'odihna binemeritata' dupa o viata de truda. Nimeni nu are o idee foarte clara despre acest spatiu, pentru ca acesta nu corespunde nici unei realitati; este mai degraba o proiectie emotionala, o consolare pentru aceia care, mai degraba nu pot infrunta implicatiile necredintei lor reale. Un asemenea 'rai' este rodul unirii terminologiei crestine cu lumescul obisnuit, si nu este convingator pentru oricine isi da seama ca, in asemenea probleme extreme, compromisul este imposibil; nici adevaratul crestin ortodox nici nihilistul consecvant nu este sedus de acesta. Nu se prea pretinde aici ca ideea ar corespunde realitatii; totul devine metafora si retorica. Umanistul nu mai vorbeste deloc de cer, cel putin, nu in mod serios; dar el isi permite sa vorbeasca despre 'vesnicie', preferabil in forma unei figuri de stil rasunatoare: 'realitati eterne', 'spiritul etern al oamenilor'. Cineva s-ar putea intreba pe buna dreptate daca acest cuvant are vreun sens in aceste expresii. In stoicismul umanist 'eternul' a fost redus la un continut atat de subtire si fragil pentru a fi virtual de nedeslusit pentru nihilismul materialist si determinist care incearca sa- l distruga - cu o justificare, desigur. In oricare dintre cazuri, in acela al 'crestinului' liberal sau chiar mai mult al umanistului liberal, neputinta de a crede in viata vesnica isi are radacinile in acelasi fapt: ei cred numai in aceasta lume, ei nu au nici experienta, nici cunoasterea, nici credinta in cealalta lume si, mai presus de toate, ei cred intr-un 'dumnezeu' care nu este suficient de puternic pentru a ridica pe om din moarte. In spatele retoricii lor, protestantul sofisticat, precum si umanistul sunt suficient de constienti ca nu exista nici un loc pentru cer, nici pentru vesnicie, in universul lor. Iarasi, sensibilitatea lor complet liberala nu respecta doctrina ei etica superioara. Inteligenta lor agila este chiar in stare sa transforme intr-o apologie pozitiva aceasta 'lipsa de ceva mai bun'. Din acest punct de vedere, exista atat 'realismul' cat si 'curajul' de a trai fara speranta bucuriei vesnice dar si fara frica durerii vesnice. Pentru cineva care este dotat cu vederea liberala a lucrurilor, nu este necesar sa creada in rai sau iad pentru a duce o 'viata demna' in aceasta lume. Aceasta este orbirea totala a mentalitatii liberale cu privire la sensul mortii. Liberalul crede ca daca nu exista imoralitate, omul inca mai poate sa duca o viata civilizata; 'daca nu exista imoralitate' 'toate lucrurile sunt legale' - este logica cea mai profunda a lui Ivan Karamazov din romanul lui Dostoievscki. Stoicismul umanist este posibil pentru anumiti indivizi pentru un anumit timp; pana cand implicatiile depline ale negarii imoralitatii lovesc tinta. Liberalul traieste intr-un paradis al nebuniei care trebuie sa se prabuseasca inaintea adevarului lucrurilor. Conform atat credintei liberalului, cat si celei a nihilismului, daca moartea este distrugerea individului, atunci aceasta lume si tot ce se afla in ea - iubire, bunatate, cuviosie, totul -, sunt ca si nimic. Nimic din ceea ce poate sa faca omul nu este de importanta majora, si intreaga groaza a vietii este ascunsa omului numai prin puterea vointei lui de a se autoinsela. Si 'toate lucrurile sunt legale', nici o speranta a unei alte lumi sau teama nu impiedica oamenii de la experimente monstruoase si vise sinucigase. Cuvintele lui Nietzsche sunt adevarul - si profetia -, lumii noi care rezulta din acest punct de vedere. Din tot ceea ce a fost altadata adevarat, nici un cuvant nu trebuie crezut. Tot ceea ce a fost dispretuit pe vremuri ca nelegiuit, interzis, josnic si fatal - toate aceste flori infloresc acum pe cele mai minunate poteci ale adevarului[2].
Orbirea liberalului este un antecedent direct al nihilismului, si in mod mai precis, al moralitatii bolsevice; pentru ca cea din urma este doar o aplicare consecventa si sistematica a necredintei liberale. Este ironia suprema a punctului de vedere liberal ca, in mod precis, atunci cand cea mai profunda intentie avea sa fi fost constientizata in lume, si toti oamenii vor fi fost 'eliberati' din jugul standardelor superioare, cand insasi pretentia credintei in cealalta lume va fi disparut - atunci in mod precis ca viata asa cum o cunoaste sau doreste liberalul va fi devenit imposibila; pentru ca 'omul nou' care produce necredinta poate sa vada in liberalismul insusi doar ultimile 'iluzii' pe care acesta a dorit sa le imprastie. Si politica ordinului crestin a fost intemeiata pe adevarul absolut. In capitolul precedent am vazut deja ca forma de guvernamant providentiala principala care s-a atasat de adevarul crestin a fost imperiul crestin ortodox, in care suveranitatea a fost invesmantata in monarhie, si autoritatea a pornit de la acesta in jos printr-o structura sociala ierarhica. Pe de alta parte, vom vedea in capitolul urmator, cum o politica care respinge adevarul crestin trebuie sa recunoasca 'oamenii' ca suverani si sa inteleaga autoritatea ca pornind de jos in sus, intr-o societate 'egalitara' din punct de vedere formal. Este clar ca una este inversiunea perfecta a celeilalte; pentru ca ele sunt opuse in conceptiile lor atat de la sursa cat si de la sfarsitul guvernarii. Monarhia crestin-ortodoxa este guvernare stabilita in mod divin, indreptata in final catre cealalta lume, guvernare cu invatatura adevarului crestin si care are ca cel mai profund scop al ei mantuirea sufletelor . Regula nihilista are cel mai potrivit nume anarhia , dupa cum vom vedea. Ea este guvernarea stabilita de oameni, si indreptata exclusiv catre aceasta lume, guvernare care nu are alt tel mai inalt decat fericirea pamanteasca. Dupa cum se poate presupune, punctul de vedere liberal de guvernare este o incercare de compromis intre aceste doua idei ireconciliabile. In secolul al XIX-lea acest compromis a luat forma 'monarhiilor constitutionale' care reprezinta iarasi o incercare de a imbina o forma veche cu un continut nou. Astazi reprezentarile principale ale ideii liberale sunt 'republicile' si 'democratiile' Europei de vest si America, majoritatea pastrand o balanta destul de precara intre fortele autoritatii si revolutie, in timp ce pretind credinta in ambele. Desigur ca este imposibil sa crezi in ambele cu egala sinceritate si ardoare, si de fapt nimeni nu a facut vreodata aceasta. Monarhi constitutionali ca Louis Philippe au gandit sa faca astfel aplicand regula 'prin Harul lui Dumnezeu si cu vointa oamenilor' - o formula a carei doi termeni se anuleaza unul pe altul, un fapt la fel de evident pentru anarhie ca si pentru monarhie. Un guvern este solid in masura in care il are pe Dumnezeu ca fundament al sau si vointa Lui ca ghid; dar cu siguranta aceasta nu este o descriere a guvernului liberal. In viziunea liberala, poporul este cel care conduce, si nu Dumnezeu; Dumnezeu Insusi este o 'monarhie constitutionala' a Carui autoritate a fost delegata oamenilor in totalitate, si a Carui functie este in intregime ceremoniala. Liberalul crede in Dumnezeu cu aceeasi ardoare retorica cu care crede in cer. Guvernul ridicat pe o astfel de credinta difera foarte putin, in principiu, de un guvern ridicat pe o totala necredinta; si care este restul prezent de stabilitate, este clar indreptat in directia anarhiei. Un guvern trebuie sa conduca prin Harul lui Dumnezeu sau prin vointa poporului, el trebuie sa creada in autoritate sau in revolutie. Concluzionand acestea, compromisul este posibil numai ca forma, si numai pentru un timp. Revolutia, ca si necredinta care a insotit-o intotdeauna, nu poate fi oprita la jumatatea drumului; este o forta care, odata trezita, nu va avea odihna pana cand aceasta nu va sfarsi intr-o conducere totalitara a acestei lumi. Istoria ultimelor doua secole nu a dovedit nimic daca nu a dovedit aceasta. Prin dorinta de a potoli revolutia si a-i face concesii, asa cum au facut liberalii intotdeauna, ei aratand prin aceasta ca nu au nici un adevar pe care sa-l poata opune; trebuie, poate, sa opuna, dar nu sa previna dobandirea sfarsitului sau. Si pentru a opune revolutiei radicale o revolutie proprie, fie 'conservatoare', 'non- violenta', sau 'spirituala', nu trebuie pur si simplu sa dezvaluie necunoasterea scopului deplin si natura revolutiei timpului nostru, ci sa admita asemenea primul principiu al acestei revolutii: ca vechiul adevar nu mai este adevar, ci trebuie sa-i ia locul un alt adevar. Vom dezvolta aceasta problema in capitolul urmator definind mai indeaproape scopul revolutiei. De aceea, punctul de vedere al lumii liberale - in ceea ce priveste teologia, etica, politica, si alte sfere pe care nu le-am mai examinat -, adevarul a fost slabit, diminuat, compromis; in toate domeniile in care adevarul a fost odata absolut, acesta a devenit mai putin sigur, daca nu in intregime 'relativ'. Acum este posibil - si aceasta de fapt se reduce la o definitie a orientarii liberale -, sa se pastreze pentru un timp roadele unui sistem si un adevar nesigur si sceptic. Dar omul nu poate construi nimic pozitiv pe o asemenea incertitudine, nici pe incercarea de a o face respectabila din punct de vedere intelectual in diferite doctrine relative pe care le-am examinat deja. Nu poate fi nici o apologie filosofica pentru liberalism. Apologiile lui, atunci cand nu sunt pur si simplu retorice, sunt emotionale si pragmatice. Pentru un observator relativ nepartinitor, faptul cel mai izbitor despre liberal nu este atat de mult neadecvarea doctrinei sale, cat propria sa uitare aparenta, la aceasta neadecvare. Acest fapt, care de la sine inteles este iritabil criticilor bine intentionati ai liberalismului, are doar o singura explicatie plauzibila. Liberalul nu este tulburat nici de deficientele fundamentale si contradictiile existente in propria sa filosofie pentru ca intresul sau principal se afla in alta parte. Daca pe liberal nu-l intereseaza intemeierea ordinii sociale si politice pe sfantul adevar, daca el este indiferent la realitatea cerului si a iadului, daca el isi inchipuie pe Dumnezeu ca pe o simpla idee a unei vagi puteri impersonale, aceasta se datoreste faptului ca pe el il intereseaza mai mult scopurile lumesti, si ca tot restul este vag si abstract pentru el. Pe liberal il poate interesa cultura, invatatura, afacerea, sau pur si simplu confortul; dar in fiecare din preocuparile sale dimensiunea absolutului este pur si simplu absenta. El este pur si simplu incapabil sau nu doreste sa gandeasca in termenii scopurilor; el a fost inghitit in lumesc. Desigur, in universul liberal, adevarul - care este ca sa zicem asa, invatatura -, este foarte compatibil cu lumescul; dar este si mai mult spre adevar decat spre invatatura. 'Oricine este in adevar asculta glasul Meu'(Ioan 18,37). Nimeni nu a cautat cum se cuvine adevarul daca nu a intalnit la capatul acestei cercetari - daca sa-L accepte sau sa-L respinga -, pe Domnul nostru Iisus Hristos, 'Calea, Adevarul, si Viata';Adevarul care sta impotriva lumii si este un repros fata de tot ceea ce este lumesc. Liberalul, care isi crede universul sau sigur impotriva acestui adevar, este 'omul bogat' din parabola, supraincarcat de interese si idei lumesti, ce nu doreste sa renunte la ele in favoarea smereniei, saraciei si modestiei care sunt semnele autenticului cautator al adevarului. Nietzsche a dat o a doua definitie nihilismului, sau mai degraba un comentariu asupra definitiei 'nu exista nici un adevar'; si cu alte cuvinte, 'nu exista nici un raspuns la intrebarea: 'de ce?'' . Astfel, nihilismul inseamna ca intrebarile fundamentale nu au nici un raspuns, adica nici un raspuns pozitiv. Si nihilist este acela care accepta implicitul 'nu' pe care se presupune ca il da universul ca raspuns al sau acestor intrebari. Dar exista doua feluri de acceptare a acestui adevar. Exista calea extrema care se face explicita si amplificata in programele revolutiei si distrugerii; acest nihilism se numeste pe buna dreptate nihilismul activ, pentru ca - dupa cum spune Nietzsche -, 'Nihilismul nu este numai credinta ca totul merita sa piara; caci omul poate de fapt sa-si puna umarul la treaba: omul poate sa distruga ' . Dar exista si o cale moderata care este aceea a nihilismului pasiv sau implicit pe care l-am examinat aici, nihilismul liberalului, umanistul, agnosticul care, acceptand ideea ca 'nu exista nici un adevar', nu mai pune intrebari fundametale. Nihilismul activ presupune acest nihilism al scepticismului si necredintei. Regimurile nihiliste totalitare ale acestui secol si-au asumat, ca parte integranta a programelor lor, 'reeducarea' nemiloasa a popoarelor lor. Putini s- au supus acestui proces pentru ca orice perioada de timp a scapat total de sub influenta sa; intr-un cadru unde totul este cosmar, simtul cuiva asupra realitatii si, in mod inevitabil, adevarul au suferit. O 'reeducare' mai subtila, destul de umana in mijloacele ei dar totusi nihilista prin consecintele ei, a fost practicata un timp in lumea libera, si nicaieri mai persistent sau mai eficient ca in centrul ei intelectual, lumea academica. Aici constrangerea externa este inlocuita de convingerea interioara; domneste un scepticism extrem, ascuns in spatele ramasitelor unei 'mosteniri crestine' in care cred putini, si inca si mai putini cu o convingere profunda. Adanca responsabilitate pe care o poseda odata omul cel invatat, comunicarea adevarului, a fost renegata; si toata pretinsa 'smerenie' care cauta sa ascunda acest fapt in spatele vorbariei sofisticate despre 'limitele cunoasterii umane', reprezinta doar o alta masca a nihilismului pe care academicianul liberal o impartaseste cu extremistii zilelor noastre. Tineretului care - pana ce este 'reeducat' in mediul academic -, inca mai este insetat de adevar, ii este predata 'istoria ideilor' in locul adevarului; sau interesul este abatut catre studii 'comparative', si relativismul si scepticismul a toate patrunzator care este intiparit in aceste studii este suficient sa ucida in aproape toti setea fireasca pentru adevar.
Lumea academica - si aceste cuvinte nu sunt rostite nici in mod nechibzuit nici cu usurinta -, a devenit astazi, in mare parte, o sursa a coruptiei. Este corupator sa auzi sau sa citesti cuvintele oamenilor care nu cred in adevar. Este si mai corupator sa primesti, in locul adevarului, mai multa invatatura si eruditie care, daca sunt prezentate ca scop in sine, nu sunt mai mult decat niste parodii ale adevarului pe care ei voiau sa-l serveasca, si nici mai mult decat o fatada in spatele careia nu se afla nici un fel de substanta. In mod tragic, este corupator chiar sa fii expus virtutii esentiale pastrata inca in lumea academica, integritatea celor mai buni dintre reprezentantii ei, daca aceasta integritate serveste, nu adevarul, ci eruditia sceptica, seducand, astfel, oamenii cu mult mai eficient decat evanghelia subiectivismului si necredinta pe care o ascunde aceasta eruditie. In sfarsit, este corupator pur si simplu sa traiesti si sa muncesti intr-o atmosfera patrunsa in totalitate de o coruptie falsa a adevarului, in care adevarul crestin este privit ca irelevant pentru interesele academice centrale, in care chiar aceia care cred inca in acest adevar pot doar sporadic sa-si impuna punctul de vedere asupra scepticismului promovat de sistemul academic. Desigur, diavolul se afla in esenta in sistemul insusi, care este intemeiat pe neadevar, si numai incidental in multi practicanti carora acest sistem le permite si ii incurajeaza sa il propovaduiasca. Liberalul, omul lumesc, este omul care si-a pierdut credinta; si pierderea credintei adevarate este inceputul sfarsitului ordinii construite pe acea credinta. Cei care cauta sa pastreze prestigiul adevarului fara sa creda in el ofera arma cea mai puternica tuturor dusmanilor lor; o credinta pur si simplu metaforica este nimicitoare. Radicalul ataca doctrina liberala la fiecare punct, si aparenta retoricii nu reprezinta nici o protectie impotriva ranii realizata de lama sa ascutita. Liberalul, sub acest atac persistent, se retrage punct dupa punct, fortat sa admita adevarul acuzatiilor aduse impotriva lui, fiind in stare sa contracareze acest adevar negativ, critic cu orice adevar pozitiv de-al sau propriu; pana cand, dupa o tranzitie lunga si de obicei gradata, deodata el se trezeste la o noua realitate pentru a descoperi ca vechea ordine, neaparata si aparent nejustificata, a fost rasturnata, si ca un adevar nou, mai 'realistic' - si mai brutal -, a cucerit terenul. Liberalismul este primul stadiu al dialecticii nihiliste, atat pentru faptul ca propria lui credinta este goala, cat si pentru faptul ca aceasta goliciune duce la o reactie si mai nihilista - o reactie care, in mod ironic, proclama cu glas si mai puternic decat liberalismul 'iubirea sa pentru adevar', in timp ce impinge omenirea mai departe pe drumul greselii. Aceasta reactie este al doilea stadiu al dialecticii nihiliste: realismul.
2. Realismul
Realismul despre care vorbim noi - un termen generic pe care il intelegem ca fiind cuprins in diferite forme ale 'naturalismului' si 'pozitivismului' -, este, in forma sa cea mai simpla, doctrina care a fost popularizata cu precizie sub numele de 'nihilism' de catre Turgheniev in Parinti si fii . Figura lui Bazarov din acel roman este tipul 'omului nou' al anilor 'saizeci' din Rusia, materialisti si deterministi ingusti la minte, care s-au gandit cu seriozitate (ca D. Pisarev) sa gaseasca mantuirea omenirii in directia broastei, ori s-au gandit ca ei dovedisera inexistenta sufletului uman nereusind sa-l gaseasca in cursul unei autopsii. (Se aminteste de nihilistii sovietici, 'oamenii noi' ai anilor nostri 'saizeci', care nu au reusit sa-L gaseasca pe Dumnezeu in spatiul cosmic). Acest 'nihilist' este omul care nu respecta nimic, nu se apleaca in fata nici unei autoritati, nu accepta (asa crede el) nimic din credinta, judeca totul in lumina unei stiinte luata ca adevar absolut sau exclusiv, respinge tot idealismul ideilor abstracte in favoarea concretului si a faptelor. Intr-un cuvant, el nu crede in 'nimic decat', in reducerea la tot ceea ce oamenii au considerat 'mai inalt', lucrurile mintii si spiritului, la nivelul cel mai scazut sau 'de baza': materia, senzatia, fizicul. Opuse ambiguitatii liberale, punctele de vedere lumesti realiste par perfect de clare si deschise. In locul agnosticismului sau al unui deism evaziv, se afla ateismul deschis; in locul 'valorilor mai inalte' vagi, materialismul deschis si interesul personal. Totul este claritate in universul realist - exceptia a ceea ce este cel mai important si necesita claritate in cea mai mare masura: inceputul si sfarsitul sau. Acolo unde liberalul este vag despre lucrurile fundamentale, realistul este copilareste de naiv: ele pur si simplu nu exista pentru el; nu exista decat ceea ce este cel mai evident. Desigur, un asemenea realism este o auto-contradictie, daca el ia forma unui 'naturalism' care incearca sa stabileasca un materialism si determinism absolut, sau un 'pozitivism' care da de inteles ca neaga absolutul intru totul, sau 'agnosticismul' doctrinar care discuta cu usurinta despre 'necunoasterea' realitatii fundamentale. Noi am discutat deja despre aceasta problema in sectiunea I a acestui capitol. Dar argumentul este cu siguranta pur academic din punctul de vedere al faptului ca realismul, o autocontradictie logica, nu este deloc tratat cum se cuvine ca o filosofie. Este vorba de gandirea naiva, nedisciplinata a omului nechibzuit, practic care, in epoca noastra a suprasimplificarii doreste sa-si impuna standardele mintii sale inguste si ideile sale asupra intregii omeniri. Sau, la un nivel putin diferit, gandirea la fel de naiva a omului de stiinta, care este marginita la claritate si evidenta prin necesitatile specialitatii sale, atunci cand el incearca in mod nelegitim sa extinda criteriile stiintifice dincolo de propriile sale limite. In cel de-al doilea sens este, ca sa facem o distinctie utila, 'scientism' ca fiind opus stiintei legitime; pentru ca trebuie sa se inteleaga ca remarcile pe care le facem aici nu sunt directionate impotriva stiintei insasi, ci impotriva folosirii improprii a standardelor si metodelor ei, ceea ce este atat de obisnuit astazi. Este corect sa se numeasca o asemenea filosofie nihilism? Mai precis, nihilismul exista in sensul in care am definit noi termenul? Daca adevarul este, in sensul cel mai inalt, cunoasterea inceputului si sfarsitului lucrurilor, a dimensiunii absolutului si daca nihilismul este doctrina care exprima faptul ca nu exista un asemenea adevar, atunci este clar faptul ca cei care merg pe drumul cunoasterii stiintifice numai pentru adevar, si neaga ceea ce se afla deasupra lui, sunt nihilisti in sensul exact al acestui termen. Slava adusa evidentei nu inseamna in nici un caz iubire de adevar; ea este, dupa cum am sugerat deja, parodia lui. Este luat in considerare fragmentul pentru a inlocui intregul. Este incercarea mandra de a construi un turn a lui Babel, o colectie de fapte clare pentru a ajunge pe inaltimile adevarului si ale intelepciunii de dedesubt. Dar adevarul este dobandit numai prin aplecarea in jos si acceptarea a ceea ce este primit de deasupra. Toata 'smerenia' pretinsa a invatatilor si a oamenilor de stiinta realisti, acesti oameni cu putina credinta, nu pot ascunde mandria pentru uzurparea - pe care o realizeaza ei in colectiv -, a tronului lui Dumnezeu. Ei, in micimea lor, cred ca 'cercetarea' lor sustinuta cantareste mai mult decat revelatia divina. Nici pentru acesti oameni 'nu exista nici un adevar'; si putem spune despre ei ceea ce a zis Sfantul Vasile cel Mare despre oamenii de stiinta greci pagani: 'Groaznica lor condamnare va fi cu atat mai mare pentru aceasta intelepciune lumeasca, intrucat, privind cu atata claritate in interiorul stiintelor amagitoare, ei si-au inchis de buna voie ochii ca sa nu cunoasca adevarul' . Oricum, pana la acest punct, noi nu am reusit in mod just sa deosebim cea de a doua etapa a nihilismului de prima. De asemenea, accepta majoritatea liberalilor stiinta ca reprezentand singurul adevar? In ce difera realistul de ei? Diferenta nu consta intr-o masura atat de mare in doctrina ca importanta si motivatie - realismul este intr-un sens pur si simplu liberalismul deziluzionat si sistematizat. Liberalul este indiferent in fata adevarului absolut, o atitudine ce rezulta din atasamentul excesiv fata de aceasta lume; pe de alta parte, cu realistul, indiferenta fata de adevar devine ostilitate, si simplu atasament fata de lume devine devotament fanatic fata de aceasta. Aceste consecinte extreme trebuie sa aiba o cauza mai acuta. Realistul insusi ar zice ca aceasta cauza este iubirea adevarului insusi, care interzice credinta intr-un 'adevar mai inalt' care nu este nimic mai mult decat fantezie. De fapt, Nietzsche, in timp ce credea aceasta, a vazut in ea o calitate crestina care se intorsese impotriva crestinismului. 'Sensul adevarului, foarte dezvoltat prin crestinism, la sfarsit se revolta impotriva minciunii si falsitatii tuturor interpretarilor crestine ale lumii si istoriei ei' . Intelese in context propriu exista o patrundere a acestor cuvinte - desi partiala si denaturata. Foarte curand, Nietzsche s-a razvratit impotriva unui crestinism care fusese moderat in mod considerabil de umanismul liberal, un crestinism in care iubirea necompromitatoare a adevarului absolut si loialitatea fata de acesta se manifestau rar daca nu lipseau chiar in intregime, un crestinism care nu devenise nimic mai mult decat un idealism moral acoperit de un sentiment estetic. In mod similar, 'nihilistii' rusi s-au revoltat impotriva idealismului romantic al 'oamenilor de nimic' care traiau intr-o lume nebuloasa a fanteziei si evadarii desprinsa de orice fel de realitate, spirituala sau lumeasca. Adevarul crestin este la fel de departe de asemenea pseudo-spiri-tualitate ca si realismul nihilist. Atat crestinul cat si realistul sunt stapaniti de o iubire fata de adevar, o dorinta de a nu fi inselati, o pasiune pentru a ajunge la radacina lucrurilor si a gasi cauza lor fundamentala; ambii resping ca nesatisfacator orice argument care nu se refera la ceva absolut care el insusi nu are nevoie de nici o justificare; ambii sunt dusmanii pasionati ai frivolitatii unui liberalism care refuza sa ia lucrurile fundamentale in serios si nu vor privi viata umana ca o chestiune solemna ceea ce si este. In mod precis aceasta iubire de adevar va frustra incercarea liberalilor de a pastra ideile si obiceiurile instituite in care ei nu cred pe deplin, si care nu au nici o baza in adevarul absolut. Ce este adevarul? Pentru persoana pentru care aceasta intrebare este o problema arzatoare, vitala, compromisul liberalismului si umanismului devine imposibil. Cel ce si-a pus odata intrebarea si inca cu toata fiinta sa, nu mai poate fi niciodata satisfacut cu ceea ce pune lumea in locul adevarului. Dar nu este suficient numai sa se puna aceasta intrebare; cineva poate gasi raspunsul sau, dimpotriva, ultima stare a cautatorului de adevar va fi mai rea decat la inceput. Crestinul a gasit singurul adevar in Dumnezeu si Fiul Sau. Realistul, lipsit de contactul cu viata crestina si adevarul care il anima, pune intrebarea intr-un gol spiritual si este multumit sa accepte primul raspuns pe care il gaseste. Considerand crestinismul o alta forma de idealism, el respinge aceasta si devine un devotat fanatic al singurei realitati care este clara orbului din punct de vedere spiritual: aceasta lume. Acum, aproape ca este posibil sa admiram cinstea materialismului si ateismului devotat, dar nu mai putem recunoaste in el, impinsi chiar de cea mai mare bunavointa, iubirea de adevar care, poate, l-a inspirat la inceput. Mai degraba el este victima unei iubiri a adevarului, care a pornit-o pe un drum gresit, a devenit o boala si a sfarsit in propria sa negare. De fapt, mobilurile realistului nu sunt pure: el pretinde sa cunoasca ceea ce, prin propria sa teorie a cunoasterii, nu poate fi cunoscut (noi am vazut ca negarea adevarului absolut este in sine un 'absolut'). Si daca el face asa este pentru ca el are un motiv ulterior, pentru ca el plaseaza o alta valoare lumeasca deasupra adevarului. Nietzsche, fiind un realist nemilos si 'cautator al adevarului', fiind sedus de o viziune a 'supraomului', sfarseste in evocarea hotararii catre neadevar si a dorintei de putere. De dragul mileniului revolutionar, realismul marxist apare intr-o intreaga imparatie a minciunii si inselaciunii asa cum omenirea nu a mai intalnit niciodata. Iubirea de adevar, frustrata de propriul sau obiect este prostituata unei 'cauze' irationale si devine un principiu al subversiunii si distrugerii. Ea devine dusmanul adevarului pe care nu a reusit sa-l obtina, al carui fel de ordine e fondata total sau partial pe adevar, si - in cele din urma -, al adevarului insusi. De fapt, devine o parodie perfecta a iubirii crestine de adevar. Acolo unde crestinul pune problema sensului fundamental al tuturor lucrurilor si nu este multumit ca el se bazeaza pe Dumnezeu si voia Sa, la fel realismul, intreaba orice, dar numai pentru a fi in stare sa inlature toate sugestiile referitoare la aceasta sau aspiratii catre ceva mai inalt, si sa-l reduca si sa-l simplifice in termenii explicatiei celei clare si 'fundamentale'. In timp ce crestinul Il vede pe Dumnezeu in toate, realistul vede numai 'rasa' sau 'sex' sau 'mod de productie'. De aceea, daca realistul impartaseste impreuna cu crestinul o sinceritate si o corectitudine care este total straina mentalitatii liberale, este mai bine sa te alaturi atacului liberal asupra adevarului crestin, si sa duci acel atac la concluziile sale: totala indepartare a adevarului crestin. Ceea ce a inceput cu jumatate de inima in liberalism a prins avant in realism si acum preseaza catre finalul sau catastrofal. Nietzsche a prevazut in secolul nostru 'triumful nihilismului'; Jacob Burkhardt, care a deziluzionat liberalul, a vazut in aceasta sosirea unei epoci a dictatorilor care vor fi 'terribles simplificateurs'. Cu Lenin si Stalin, Hitler si Mussolini, cu solutiile lor fundamental de 'simple' pentru cele mai complexe probleme, inplinirea acestei predictii in domeniul politic s-a adeverit. In mod mai profund, 'simplificarea' nihilista se poate vedea in prestigiul universal de astazi care a acordat cea mai scazuta ordine a cunoasterii stiintifice, ca si ideile simpliste ale oamenilor ca Marx, Freud, si Darwin, care sustin virtual intreaga gandire si viata contemporana. Noi spunem 'viata', pentru ca este important sa vezi ca istoria nihilista a secolului nostru nu a fost ceva impus dinafara sau de deasupra, sau cel putin nu a fost in mod predominant aceasta; s-a presupus si s-a alimentat dintr-un teren nihilist care a fost pregatit de multa vreme in inimile oamenilor. In mod precis evenimentele groaznice ale secolului nostru au aparut din nihilismul banal, din nihilismul zilnic dezvaluit in viata, gandirea si aspiratia oamenilor. Punctul de vedere al lui Hitler asupra lumii, este foarte instructiv in aceasta privinta, pentru ca in el, nihilismul cel mai extrem si monstruos s-a sprijinit pe temelia unui realism fara exceptie si chiar tipic. El a impartasit credinta obisnuita in 'stiinta', 'progres' si 'educare' (desi nu, desigur, in 'democratie'), impreuna cu un materialism practic care a dispretuit total teologia, metafizica, si orice gand sau actiune legata de oricare alta lume decat ceea ce inseamna 'aici si acum', mandrindu-se cu faptul ca el avea 'darul de a reduce toate problemele la fundamentele lor cele mai simple' . El avea o veneratie rudimentara a eficientii si utilitatii care tolera in mod liber 'controlul nasterilor', isi batea joc de institutia casatoriei pe care o socotea ca o simpla legalizare a instinctului sexual care ar trebui sa fie 'liber', a primit cu bucurie sterilizarea celor 'nepotriviti', a dispretuit 'elementele neproductive' cum ar fi calugarii, nu a vazut in incinerarea mortilor decat o chestiune 'practica' si nici macar nu a ezitat sa dea in 'folosinta productiva' cenusa, sau pielea si grasimea mortilor. El avea o neincredere cvasi-anarhista fata de institutiile sacre si venerabile, in special Biserica cu 'superstitiile' ei si toate legile si ceremoniile ei 'demodate'. (Noi am avut deja ocazia sa observam repulsia lui fata de monarhie, un factor determinant in refuzul sau de a-si atribui titlul imperial). El avea o incredere naiva in 'omul natural', 'animalul sanatos' care dispretuieste virtutile crestine - fecioria in special -, care impiedica 'functionarea normala' a corpului. El considera drept o incantare naiva comoditatile moderne si masinile si, in special, automobilul si simtul vitezei si 'libertatea' pe care o produce. Din marea multime a oamenilor de astazi, in special tineri, sunt foarte putini cei care nu impartasesc, intr-un anumit grad acest Weltanschaung brut. Ei se 'simt fara prejudecati' si 'eliberati', si foarte putin a mai ramas care sa nu fie tipic 'modern'. Si in mod precis pe baza unui realism care este asa cum este el, in care nu mai exista loc pentru orientarea asupra vietii 'complicate' crestine si realitatilor extrem de importante ale lumii spirituale, pe care superstitiile cele mai grosolane si credulitatea cea mai vulgara pot prospera. Oameni bine intentionati se gandesc sa anticipeze aparitia unui alt Hitler printr-un atac asupra 'irationalului' si o aparare a 'ratiunii', 'stiintei', si 'bunului simt'; dar, in afara contextului adevarului crestin, aceste valori, constituind un realism propriu, sunt o pregatire pentru si nu o aparare impotriva aparitiei unui alt 'simplificator groaznic'. Cei mai eficienti 'simplificatori' contemporani sunt aceia care detin puterea in Uniunea Sovietica (comunistii n.b.) care au facut o religie a 'stiintei' si 'ratiunii'; si oricine se uita la cei mai superstitiosi oameni pentru apararea oricarei valori care merita sa fie aparata, este inselat teribil. Realismul apartine in mod indiscutabil 'spiritului epocii', si toti cei care simt ca apartin acestui 'spirit' au trebuit sa se adapteze lui. Astfel, umanismul care intr-o epoca mai libera a avut o coloratura mai 'idealista' si liberala, a considerat necesar sa 'se schimbe potrivit timpurilor' si sa adopte un ton mai realistic. Cei mai naivi au gasit o 'religie' care se identifica cu cauza 'stiintei' si 'progresului' si au patruns in dogme in mod precis auto-contradictiile pe care noi le-am examinat deja ; oamenii de felul acesta sunt in stare sa vada si in marxism un fel de 'umanism'. Dar chiar si la umanistii contemporani cei mai sofisticati, la cei mai invatati si la oameni de stat, tonul realist este neindoielnic. De exemplu, acesta este dezvaluit prin invazia metodelor stiintifice si atitudinile ultimelor fortarete ale 'omenirii'; nici un om de stiinta contemporan, din orice domeniu, nu se simte sigur daca activitatea sa nu este 'stiintifica' in modul cel mai deplin posibil (care, desigur, inseamna adesea, 'scientism'). Realismul poate fi privit iarasi, in tonul stoic, al intelepciunii lumesti, si adesea cinic, al tuturor in afara de umanistii cei mai naivi (sau religiosi) contemporani; 'libertatea izvorata din iluzie' pe care si-au imaginat-o ei a fost, in mare masura, o deziluzie. Acum ei 'cunosc mai bine' decat cred in 'adevarurile mai inalte' care au mangaiat pe inaintatii lor. Pe scurt, umanismul a ajuns la o intelegere cu realismul - si, asa crede el, cu adevarat. In trecerea de la liberalism la realism umanistul vede nu numai o deziluzie, ci un proces de 'maturizare'. Desigur, crestinul ortodox vede ceva destul de diferit. Daca functia liberalismului era de ascuns, cu fumul 'tolerantei' si agnosticismului, adevarurile mai inalte cu privire la Dumnezeu si viata spirituala, sarcina realismului pe care noi am examinat-o era de a anihila acele adevaruri. In aceasta a doua etapa a progresului dialecticii nihiliste, cerul a fost inchis privirii oamenilor, si oamenii nu au mai reusit niciodata sa-si desprinda ochii de la pamant, ci sa traiasca de acum incolo numai in si pentru aceasta lume. Aceasta hotarare realista este la fel de prezenta intr-un 'pozitivism logic' in aparenta inocent si intr-un umanism stiintific dupa cum este in mod clar fenomenul satanic al bolsevismului si al socialismului national. Consecintele acestei hotarari sunt ascunse celor care o iau, pentru ca ei implica chiar realitatea fata de care realismul este orb: realitate care se afla atat deasupra cat si dedesubtul universului realist ingust. Vom vedea cum inchiderea cerului pierde forte neasteptate de jos care produc un cosmar visului nihilist al 'pamantului nou', si cum 'omul nou' al realismului va semana mai putin cu o umanitate perfecta 'pe deplin dezvoltata' mitologic decat cu o 'subumanitate' veritabila cum nu a mai fost intalnita anterior in experienta umana.
Trebuie sa analizam acum pasul urmator in progresul nihilismului care duce la aceste scopuri: vitalismul.
3. Vitalismul
Liberalismul si realismul au condus oamenii timp de un secol si mai bine, pe un drum fals, al carui capat, daca drumul nu ar fi fost deviat, ar fi existat ca un fel de 'utopii inverse' despre care auzim acum atat de mult, - poate o 'lume brava noua' mai groaznica, un sistem tehnologic inuman in care toate problemele lumii s-ar rezolva cu pretul inrobirii sufletelor oamenilor. Impotriva acestei utopii a planificarii rationaliste s-au ridicat multe proteste in numele nevoilor naturii umane concrete si personale, neplanificate si nesistematice care sunt cel putin la fel de esentiale, chiar pentru o 'fericire' pur lumeasca, dupa cum are nevoie materia mai clara; mai presus de toate un protest in numele 'vietii', care, orice ar insemna, ar fi in mod clar inabusit in paradisul realist. Principalul imbold intelectual al miscarii vitaliste a fost o reactie impotriva eclipsei realitatilor mai inalte din 'simplificarea' realista a lumii. Aceasta chestiune fiind implinita, noi trebuie pe de alta parte sa recunoastem esecul absolut al vitalismului la acest nivel. Fiind lipsiti de o baza suficienta sau chiar de constienta adevarului crestin, cei care s-au indreptat spre corectarea defectelor radicale ale realismului, au inventat in general remedii pentru ei care nu au fost pur si simplu fara putere, ci remedii foarte nocive care sunt de fapt simptome ale unei etape mai avansate a bolii pe care ei au intentionat sa o vindece. Intrucat asa cum realismul, in timp ce reactiona impotriva liberalismului, s-a autocondamnat la sterilitate prin acceptarea intunecarii liberale a adevarurilor inalte, tot asa vitalismul si-a compromis propriile sale aparente prin acceptarea ca presupunere esentiala a criticii adevarului absolut. Vitalismul a incercat sa combata realismul in aceasta problema. Totusi, oricat de mult poate tanji vitalistul dupa 'spiritual' si 'mistic', el niciodata nu va respecta adevarul crestin, pentru ca acesta a fost 'demodat' atat pentru el, cat si, in mod sigur, pentru realismul cel mai orb. In aceasta privinta este tipic atitudinii vitaliste lamentarea lui W.B. Yeats in autobiografia sa asupra 'deposedarii de religia ingusta a copilariei mele, realizata de catre Huxley si Tyndall, pe care eu i-am detestat'. Orice justificare psihologica poate avea o asemenea atitudine, ea nu are de a face nimic cu adevarul lucrurilor; si consecintele nu au fost decat nocive. Nu exista nici o forma a vitalismului care sa nu fie naturalista, nici una a carui intreg program sa nu inceapa si sa se termine in aceasta lume, nici una a carei abordare a altei lumi sa nu fie nimic altceva decat o parodie. Sa subliniem inca odata ca drumul nihilismului a fost 'progresiv'; erorile unei etape sunt repetate si multiplicate in etapele urmatoare. Atunci nu mai este nici o problema in a gasi in vitalism o intoarcere la adevarurile crestine, sau de orice alt fel. Totusi, exista in mod inevitabil o oarecare pretentie printre vitalisti de a face asa. Multi critici au observat caracterul 'pseudo-religios' chiar al marxismului , desi acest epitet este aplicabil numai inflacararii deplasate a adeptilor mai entuziasti, si nu doctrinei, care este in mod clar cu caracter antireligios. In vitalism problema 'pseudo- religiei' devine cu mult mai serioasa. O lamentare destul de inteligibila asupra pierderii valorilor spirituale devine mai puternica, pe de o parte fata de fanteziile lor subiective si (uneori) fata de satanismul adevarat, pe care lipsa de discernamant il considera drept revelatie a lumii 'spiritua-le' si, pe de alta parte, fata de un eclectism dezradacinat care culege idei din fiecare civilizatie si epoca si gaseste o legatura total arbitrara intre aceste fragmente gresit intelese si propriile conceptii dezbatute. Pseudo-spiritualitatea si pseudo-traditionalismul, unul sau ambele, sunt elemente integrale ale multor sisteme vitaliste. Atunci, noi trebuie sa fim prudenti in examinarea pretentiilor celor care ar restabili un sens 'spiritual' vietii si, in special, celor care se cred aliati sau aderenti la 'crestinism'. Erorile 'spirituale' sunt cu mult mai periculoase decat simplul materialism. Si noi vom gasi de, in partea a treia a acestei carti, ca majoritatea a ceea ce trece astazi drept 'spiri-tualitate' reprezinta de fapt o 'noua spiritualitate', un cancer nascut din nihilism care se ataseaza organismelor sanatoase pentru a le distruge din interior. Aceasta tactica este exact contrariul atacului realist indraznet asupra adevarului si vietii spirituale; dar aceasta este in acelasi timp si o tactica nihilista, si inca una mai adecvata. Astfel, din punct de vedere intelectual, vitalismul presupune o respingere a adevarului crestin impreuna cu o anumita pretentie pseudo-spirituala. Totusi, dandu-ne seama de aceasta, noi vom fi nepregatiti sa intelegem miscarea vitalista daca nu suntem constienti de starea spirituala a oamenilor care au devenit adeptii acesteia. In liberalism si realism boala nihilista este inca destul de superficiala: in principal este inca o problema de filosofie restransa la o elita intelectuala. Totusi, in vitalism - ca si in marxism, mentalitatea cea mai extrema dintre cele realiste -, boala nu se dezvolta numai din punct de vedere calitativ, ea se extinde si cantitativ; pentru prima data si oamenii de rand incep sa arate semne ale nihilismului, ceea ce la inceput se restrangea numai la putini oameni. Desigur, acest fapt se afla in acord perfect cu logica interna a nihilismului, care nazuieste spre universalitate, care a fost creat impotriva crestinismului pentru a-l distruge.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, ganditori perceptivi isi exprimau intelegerea fata de sansa multimilor 'trezite', cei care urmau sa fie exploatati de 'simplificatorii groaznici'; si pana pe vremea lui Nietzsche, cel mai puternic 'profet' vitalist, intelegerea se adancise si devenise o certitudine. Nietzsche a putut observa ca 'moartea lui Dumnezeu' incepuse sa-si 'arunce primele umbre asupra Europei'. Si cu toate ca 'evenimentul insusi este cu mult prea important, prea indepartat si cu mult dincolo de puterea de intelegere a majoritatii oamenilor, pentru ca cineva sa-si dea seama de realitarea acestuia', totusi aparitia acestuia era sigura, si au existat oameni ca Nietzsche care au fost 'copiii cei dintai nascuti si prematuri ai secolului urmator' - secolul, 'triumfului nihilismului'. Adevarul crestin, pe care liberalismul l-a subminat si realismul l-a atacat nu este un simplu adevar filosofic, ci adevarul vietii si al mantuirii; si odata ce incepe sa castige teren, printre multimile care fusesera hranite cu acel adevar, convingerea ca nu mai este credibil, rezultatul nu va mai fi simplu scepticism urban ca cel cu care se consoleaza putini liberali, ci o catastrofa spirituala de dimensiuni enorme, una al carui efect se va face simtit in fiecare dimensiune a vietii si gandirii umane. Ganditori ca Nietzsche au simtit prezenta primelor umbre ale acestei catastrofe, si astfel au fost in stare sa o descrie in amanunt si sa deduca anumite consecinte. Dar aceste consecinte nu s-au putut manifesta pe scara larga pana cand aceste umbre nu incepusera sa se furiseze in inimile multimilor. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea un numar din ce in ce mai mare de oameni obisnuiti incepusera aceasta cautare fara odihna - o mare parte a propriilor noastre scene contemporane -, pentru a gasi un substitut al lui Dumnezeu Care era mort in inimile lor. Aceasta neliniste a fost principalul imbold psihologic al vitalismului. Aceasta este materia prima, gata de a fi modelata dupa exemplul presupunerilor intelectuale pe care le-am examinat deja, de catre maestri inspirati de ultimul curent al 'spiritului epocii'. Poate ca noi avem tendinta sa ne gandim la aceasta neliniste in special in termenii ei de catre dema-gogii nihilisti, dar aceasta a fost un stimulent important al artei vitaliste cat si al religiei. Si prezenta acestei componente in majoritatea fenomenelor vitaliste este motivul pentru care ei - contrar 'judecatii sanatoase' aparente a liberalismului si realismului -, prezinta simtome, nu pur si simplu de deviere intelectuala, ci si de dezorientare spirituala si psihologica. Inainte de a trece la o considerare a manifestarilor mai formale ale vitalismului in filosofie si arta, va fi bine sa privim mai atent unele manifestari obisnuite ale acestei nelinisti tacute care sta la baza tuturor. In cele din urma, este la fel de sigur ca noi am dat de inteles ca aceasta este o caracteristica nihilista. Multi vor obiecta ca semnificatia sa a fost adesea exagerata, ca este pur si simplu o noua forma a ceva ce a existat intotdeauna, si ca este o pretentie ridicola sa conferi demnitate unei chestiuni atat de obisnuite prin denumirea exaltata a nihilismului. Desigur, exista o oarecare baza pentru o asemenea judecata. Totusi, cu greu se poate nega faptul ca fenomenul modern difera in cateva aspecte importante de oricare dintre predecesorii lui. Pentru prima data in istorie, acesta exista astazi, la o scara foarte vasta pentru a cuprinde aproape universul; remedii 'normale', remediile bunului simt, par sa nu mai aiba nici un efect asupra acestuia, si daca se intampla sa aiba vreun efect, se pare ca ele il incurajeaza. Si drumul sau este exact comparabil cu acela al extinderii necredintei moderne, astfel incat daca unul nu este cauza celuilalt ele sunt cel putin manifestari paralele ale unuia si aceluiasi proces. Aceste trei chestiuni sunt atat de strans legate intre ele ca noi nu le vom separa in urmatoarea relatare, ci le vom examina impreuna. Regimurile fascist si socialist nationalist au fost cele mai dibace in exploatarea neastamparului popular si utilizarii lui in scopurile sale proprii. Dar este lucru 'curios' - 'curios' oricui nu intelege caracterul epocii -, ca acest neastampar nu a fost potolit de infrangerea exploatatorilor sai principali ci mai degraba a crescut de atunci in intensitate si - 'cel mai curios' -, in special in tarile cele mai avansate in ceea ce priveste ideologiile democratice si liberale si cele mai binecuvantate cu prosperitate lumeasca, si in tarile 'inapoiate', in proportie directa cu propriul lor progres spre aceste scopuri. Nici razboiul, nici idealismul liberal, nici prosperitatea nu pot sa-l potoleasca - si nici idealismul marxist, pentru ca prosperitatea sovietica a produs acelasi fenomen. Aceste remedii sunt ineficiente, pentru ca boala este atat de profunda incat nu se poate ajunge la ea. Poate ca manifestarea cea mai izbitoare a nelinistii populare este crima, si in special crima juvenila. In epocile anterioare crima a fost un fenomen localizat si care avea cauze aparente si clare in pasiunile umane ca si lacomia, desfraul, invidia, gelozia si asa mai departe. Niciodata nu a fost ceva mai mult decat o prefigurare vaga a crimei care a devenit tipica pentru secolul nostru, crima pentru care singurul nume pe care avangarda de astazi indrazneste sa-l foloseasca in alt context nihilist este cel de 'absurd'. Un parinte care este ucis de copilul sau, sau un copil de catre un parinte. O persoana absolut straina este batuta sau ucisa dar nu jefuita -, de catre un individ sau o 'banda'. Asemenea grupuri terorizeaza imprejurimi intregi dand tarcoale dupa prada sau batandu-se fara sens unii cu altii. Si pentru care scop? Este un timp al 'pacii' si 'prosperitatii' si cei care devin criminali provin din elemente ale societatii care sunt atat dintre 'cele mai bune' cat si dintre 'cele mai rele'. Nu exista nici o ratiune 'practica' pentru conduita lor si exista adesea o indiferenta totala fata de masurile de precautie, sau consecintele lor. Cand sunt interogati, cei care sunt suspectati pentru asemenea crime isi explica comportarea in acelasi mod: a fost un 'impuls' sau un 'imbold' care i-a indemnat, sau a fost o placere sadica in comiterea crimei, sau a existat un pretext total irelevant, cu ar fi plictiseala, confuzia, sau resentimentul. Intr-un cuvant, ei nu-si pot explica deloc comportarea lor, nu exista nici un motiv clar pentru aceasta si, in consecinta, - aceasta este poate trasatura cea mai consecventa si mai izbitoare pentru asemenea crime -, nu exista remuscare. Desigur, exista alte forme mai putin violente de tulburare populara. Exista pasiunea pentru miscare si viteza, exprimata in special in vetabilul cult al automobilului (noi am remarcat deja aceasta pasiune la Hitler); atractia universala a televizorului si cinematografului, avand cel mai frecvent functia de a furniza cateva ore de fuga de realitate, atat prin subiectele lor eclectice si 'captivante' cat si prin efectul hipnotic al mijloacelor mass media. Sporirea caracterului primitiv si salbatec al muzicii populare si a expresiei, poate mai autentice, a sufletului contemporan, 'jazzul', cultul puterilor fizice in sport si slava morbida a 'tineretului' care este parte integranta a acestuia; extinderea si tolerarea generala a promiscuitatii sexuale, trecuta cu vederea de catre multe persoane presupuse responsabile, ca un indicativ al 'sinceritatii' tineretului contemporan si pur si simplu ca o alta forma a atitudinii 'deschise', 'experimentele' atat de mult incurajata in arta si stiinte; lipsa de respect fata de autoritatea nutrita de o atitudine populara care nu vede nici o valoare ci 'imediatul' si 'dinamicul' si duce tineretul cel mai 'idealist' la democratii impotriva legilor si institutiilor 'represive'. In mijlocul unor astfel de fenomene 'activitatea' este in mod clar o evadare - o evadare de la plictiseala, de la lipsa de sens si, in modul cel mai profund, de la goliciunea care pune stapanire pe inima care a abandonat pe Dumnezeu, Adevarul revelat. In manifestarile mai complexe ale impulsului vitalist, la care ne intoarcem acum, actioneaza aceeasi psihologie. Noi nu vom fac altceva decat sa sugeram bogatia acestor manifestari, pentru ca pe unele le vom analiza mai in amanunt mai tarziu in ceea ce priveste rolul lor ca forme ale 'noii spiritualitati'. In politica, formele cele mai pline de succes au fost cultul lui Mussolini pentru activism si violenta, si cultul mai intunecat al lui Hitler pentru 'sange si pamant'; natura acestora este prea familiara generatiei actuale, nevoilor comentate mai departe in acest context. Totusi, poate nu este atat de clar astazi, cand barometrul politic indica spre 'stanga' cu atata claritate, cat de profunda a fost atractia acestor miscari, cand au aparut, acum vreo patruzeci de ani. In afara de masele dezradacinate, care a fost obiectivul principal al exploatarii lor, o parte deloc neglijabila a intelectualitatii si avangardei culturale au devenit simpatizanti entuziasti ai demagogilor nihilisti, cel putin pentru un timp. Daca putini dintre cei rafinati au acceptat fie nazismul fie fascismul ca o 'noua religie', unii cel putin au intampinat pe unul sau pe celalalt ca un antidot salutar al 'democratiei', 'stiintei' si 'progresului' (adica, liberalismul si realismul) care pareau sa promita un viitor pe care nici un om sensibil nu era in stare sa le patrunda fara intelegere. 'Dinamismul', 'vitalitatea' si pseudo-traditionalismul lor pareau in mod inselator 'ratacitor' multora care respirau atmosfera intelectuala sufocanta a timpului. Arta moderna a avut o atractie similara, si reactia similara impotriva 'realismului' academic, lipsit de viata, a dus la fel l aculori ciudate. Surse si influente noi si exotice au fost gasite in arta din Africa, Orient, Marile Sudului, ca omul preistoric, copii si nebuni, ca si in spiritism si ocultism. 'Experimentarea' continua a fost regula, o cautare constanta pentru forme si tehnici 'noi'; inspiratia era gasita mai presus de toate in 'salbaticie', 'primitivism' si 'spontaneitate'. Ca si futuristii in manifestul lor (desi futurismul insusi cu greu, poate fi considerat ca arta), artistii cei mai tipic moderni au slavit in operele lor 'orice fel de originalitate, indrazneala, violenta extrema, si ei au crezut, de asemenea, ca 'mainile noastre sunt libere si pure, pentru a incepe totul din nou'. Potrivit mitului vitalist, artistul este un 'creator', un 'geniu', el este 'inspirat'. In arta sa, realismul este transformat de 'viziune'. Este un semn si o profetiei a 'trezirii spirituale'. Pe scurt, artistul este un 'magician' in propriul sau domeniu, in exact acelasi fel in care Hitler a fost in politica. In ambele nu se afla adevarul, ci sentimentul subiectiv care le guverneaza. In religie - sau, pentru a vorbi mai precis, pseudo-religie -, experimentarea neobosita caracteristica vitalismului s-a manifestat in forme chiar mai variate decat le are aceasta in scolile artei moderne. De exemplu, exista secte ale caror zeitate este o 'forta' vaga, imanenta; exista varietatile 'gandirii noi' si 'gandirii pozitive', care este interesata sa angajeze si sa utilizeze aceasta 'forta', ca si cum ar fi o forma de electricitate. Strans legate de acestea se afla ocultismul si spiritismul, ca si anumite forme false ale 'intelepciunii orientale', care abandoneaza toata simularea legaturii cu 'Dumnezeu' pentru a invoca categoric 'puteri' si 'prezente' mai imediate. Vitalismul religios apare, de asemenea, in cultul larg raspandit al 'constiintei' si 'realitatii'. Intr-o forma destul de redusa acesta este prezent la adeptii artei moderne in 'actul creativ' si 'viziunea' care inspira aceasta arta. Cautarea fara discernamant a 'iluminarii', ca la cei care se afla sub influenta zen budismului, este o forma mai extrema a acestui cult. Si presupusa 'experienta religioasa' stimulata de diferite droguri este, poate, reductio ad absurduma sa.
Iarasi, exista o incercare de a fabrica un cult pseudo-pagan al 'naturii' si in special al elementelor sale cele mai 'primitive' si de baza: pamantul , trupul, sexul . Zarathustra al lui Nietzsche este un 'profet' puternic al acestui cult, si aceasta reprezinta tema lui D.H. Lawrence si a altor romancieri si poeti ai acestui secol. Si este incercarea, in majoritatea felurilor de 'existentialism ' si 'personalism', de a transforma religia in nimic mai mult decat o 'intalnire' personala cu alti oameni si - uneori - cu un 'Dumnezeu' vag conceput sau, in 'existentialismul' patologic, ateist, sa faca o religie a 'rebeliunii' si o auto- marire frenetica. Toate aceste manifestari vitaliste ale 'impulsului religios' au in comun o ostilitate fata de orice doctrina sau institutie neschimbatoare si superioara, precum si goana dupa valorile 'imediate' ale vietii, 'vitalitate', 'experienta', 'constienta', sau 'extaz'. Am descris trasaturile cele mai izbitoare ale vitalismului si am dat unele sugestii. Totusi, trebuie sa definim termenul si sa expunem caracterul sau nihilist. Dupa cum am vazut, liberalismul a subminat adevarul prin indiferenta fata de acesta, pastrand totusi prestigiul numelui sau; si realismul l-a atacat in numele unui adevar mai mic, partial. Vitalismul, ca opus al celor doua, nu are, totusi, nici o legatura cu adevarul. El isi dedica pur si simplu tot interesul pentru ceva de o ordine complet diferita. Nietzsche a spus ca 'falsitatea unei opinii nu este pentru noi o obiectie fata de aceasta Problema este, cat de mult o opinie se indeparteaza de viata sau pastreaza viata' . Cand incepe asemenea pragmatism nihilismul trece in etapa vitalismului care poate fi definita ca eliminare a adevarului, ca si criteriu al actiunii umane, si substituirea noului standard: 'datatorul de viata', 'vitalul' este despartirea finala a vietii de adevar. Vitalismul este un fel mai avansat al realismului. Impartasind punctul de vedere mai ingust asupra vietii al celui de-al doilea si preocuparea sa de a reduce tot ce este mai inalt la termenii cei mai de jos posibili, vitalismul exprima esecul acestui proiect in fata unei constiinte mai 'realiste' ca nu exista nici un adevar absolut aici in lume. Ca singurul principiu care nu se schimba in aceasta lume este schimbarea insasi. Realismul reduce supranaturalul la natural, ceea ce este revelat la rational, adevarul la obiectivitate. Vitalismul merge mai departe si reduce totul la experienta si senzatie subiectiva. Lumea care parea atat de solida, de sigur, rationalistului se dizovla in punctul de vedere vitalist asupra lucrurilor. Mintea nu mai are ragaz deloc pentru odihna, totul este inghitit de miscare si actiune. Logica credintei duce inexorabil in abis; cel care nu se va intoarce la adevar trebuie sa urmeze eroarea pana la capat. Si umanismul face la fel, dupa ce a contractat contaminarea realista sucomba la microbul vitalist. Despre acest fapt nu exista o indicatie mai buna decat standardele 'dinamice' care au ajuns sa ocupe un loc tot mai mare in critica de arta si literatura formala, si chiar in discutii despre religie, filosofie si stiinta. Astazi, in nici unul dintre aceste domenii, nu exista calitati mai apreciate decat acelea de a fi 'original', 'experimental' sau 'captivant'; problema adevarului, daca este totusi ridicata, este tot mai mult impinsa in spate si inlocuita de criterii subiective: 'integritate', 'autenticitate', 'individualitate'. O asemenea abordare este o invitatie deschisa obscurantismului, ca sa nu mai amintim de sarlatanie. Si daca ultima poate fi inlaturata ca o inselare pentru vitalist, care nu a devenit regula, in nici un caz nu este posibil sa ignore obscurantismul vulgar in crestere, pe care temperamentul vitalist il tolereaza si chiar il incurajeaza. Devine si mai greu in climatul intelectual contemporan sa te angajezi in discutie rationala cu apologetii vitalisti. De exemplu, daca pe cineva il intereseaza sensul operei de arta contemporana, i se va spune ca nu are nici un 'sens', ca este 'arta pura' si poate fi doar 'simtita', si daca criticul nu 'simte' intocmai, el nu are nici un drept sa o comenteze. Incercarea de a introduce vreun standard criticii, chiar de felul cel mai elementar si tehnic, este stavilita de pretentia ca vechile standarde nu pot fi aplicate artei noi, ca ele sunt 'statice', 'dogmatice' sau, pur si simplu, 'demodate', si ca astazi arta poate fi judecata numai in termenii succesului in realizarea propriilor intentii unice. Daca criticul vede o intentie morbida sau inumana in spatele operei de arta, exista acuza ca este o reflectare exacta a 'spiritului epocii', si este de la sine inteles faptul ca un om este naiv daca el crede ca arta ar trebuisa fie mai mult decat atat. Desigur ultimul argument este cel favorit al avangardei de astazi, fie el literar, filosofic sau 'religios'. Pentru oamenii plictisiti de adevar este suficient ca un lucru 'exista', si ca el este 'nou' si 'captivant'. Poate ca acestea sunt reactii de inteles fata de abordarea peste masura si utilitara a liberalismului si realismului la domenii ca arta si religia care folosesc un limbaj destul de diferit de limbajul prozaic al stiintei si afacerilor. Desigur, ca sa le critice eficient, cineva trebuie sa le inteleaga limbajul si sa stie ceea ce ei incearca sa spuna. Dar ceea ce este la fel de clar, este faptul ca ei incearca sa spuna ceva: tot ceea ce face omul are sens, si fiecare artist si ganditor serios incearca sa comunice ceva prin opera sa. Daca s-ar proclama ca nu exista nici un sens sau ca exista numai dorinta de a exprima 'spiritul epocii', sau ca nu exista nici o dorinta de comunicare - de ce, si acestea sunt sensuri, si inca foarte prevestitoare de rele, ceea ce criticul competent va observa cu siguranta? Din nefericire, dar foarte semnificativ, sarcina criticii de astazi a fost identificata virtual cu cea a apologiei. Rolul criticului se vede, in general, ca nu mai este decat acela de a explica, pentru multimile de oameni neinstruiti, ultima 'inspiratie' a 'geniului creativ' .
Astfel, 'receptivitatea' pasiva ia locul inteligentei active, si 'succesul' - succesul 'geniului' in exprimarea intentiei sale, indiferent de natura acelei intentii -, inlocuieste perfectiunea. Prin noile standarde si Hitler a avut 'succes', pana cand 'spiritul epocii' a dovedit ca a 'gresit'; si avangarda si 'simpatizantii' ei umanisti nu au totusi nici un argument impotriva bolsevismului astazi, daca acesta nu este complet prozaic si realist, spre deosebire de socialismul national, care era 'expresionist' si 'captivant'. Dar poate ca cea mai mare parte a dezvaluirii contaminarii umanismului de catre vitalism este o axioma ciudata, romantica si sceptica in acelasi timp, ca 'iubirea de adevar' nu se sfarseste niciodata pentru ca nu se poate realiza niciodata, ca intreaga viata este o cautare constanta pentru ceva pentru care nu exista nici o speranta de a gasi, o activitate constanta care nu poate niciodata - nici nu ar trebui -, sa cunoasca un loc de odihna. Umanismul sofisticat poate fi foarte elocvent atunci cand descrie aceasta, primul principiu nou al cercetarii erudite si stiintifice, ca o recuperare a naturii 'provizorii' a tuturor cunostintelor, ca o reflectie a celui care nu este niciodata satisfacut, ca mintea umana care este permanent curioasa, sau ca parte a procesului misterios al 'evolutiei' sau 'progresului'; dar semnificatia atitudinii este clara. Este ultima incercare a necredinciosului de a ascunde faptul ca abandoneaza adevarul in spatele unui nor de retorica nobila si, mai pozitiv, exista in acelasi timp exaltarea micii curiozitati pentru locul pe care il ocupa odata iubirea de adevar, autentica. Acum este destul de adevarat ca si curiozitatea, exact ca si analogul ei, pasiunea, nu se sfarseste niciodata si nu este satisfacuta niciodata; dar omul a fost facut pentru mult mai mult decat atat. El a fost facut ca sa se ridice deasupra curiozitatii si pasiunii, si prin iubire sa dobandeasca adevarul. Acesta este un adevar elementar al naturii umane, si el necesita, poate, o anumita simplitate pentru a-l intelege. Comportarea neserioasa intelectuala a umanismului contemporan este la fel de departe de o asemenea simplitate cum este departe de adevar. Dupa cum am sugerat deja, din punct de vedere psihologic este de inteles destul de bine atractia vitalismului. Numai oamenii cei mai intunecati la minte si cei mai putin perceptivi pot ramane satisfacuti pe timp indelungat de credinta moarta a liberalismului si realismului. La inceput elemente extremiste - artisti, revolutionari, foarte multi dezradacinati -, si apoi, unul cate unul, aparatorii umanisti ai 'civilizatiei' si in cele din urma chiar si cele mai respectabile si conservatoare elemente ale societatii sunt cuprinse de neliniste interioara care ii duce catre preocupari 'noi' si 'captivante', si nimeni nu stie exact spre ce. Profetii nihilisti, la inceput, in general dispretuiti, intra in moda ca oameni care vin sa impartaseasca framantarea si presimtirile lor. Ei sunt treptat incorporati in panteonul umanist si ei se bazeaza pe intuitii si revelatii care vor scoate oamenii din desertul sterp in care i-a condus realismul. Sub senzationalismul si eclectismul trivial care caracterizeaza tendinta contemporana catre 'misticism' si 'valori spirituale', se afla o foame mai adaca pentru ceva mai substantial decat a dovedit sau poate sa dovedeasca liberalismul si realismul, o foame pe care variantele vitalismului o pot sacai, dar niciodata nu o pot satisface. Oamenii L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu care, chiar si acum, doreste sa salasluiasca in oameni si sa le aduca mantuirea. Si gasind intolerabil golul pe care l-a lasat aceasta respingere in inimile lor, ei au alergat la nebuni si vrajitori, la profeti falsi si sofisti religiosi, pentru un cuvant al vietii. Dar acest cuvant, dat atat de rapid, se transforma in pulbere in gurile lor atunci cand ei incearca sa il repete.In furia lui pentru adevar, realismul distruge adevarul. In acelasi fel vitalismul, in insasi cercetarea vietii pe care o realizeaza, miroase a moarte. Vitalismul ultimilor o suta de ani a fost un simptom neindoielnic al oboselii lumii. Si profetii sai, chiar mai mult decat oricare dintre filosofii liberalismului si realismului mort, pe care ei le-au atacat, au fost o manifestare a sfarsitului Europei crestine. Vitalismul nu este produsul 'prospetimii' si 'vietii' si 'grabei' pe care adeptii sai le cauta cu disperare (in mod precis pentru ca ei duc lipsa de acestea), ci el este produsul coruptiei si necredintei care nu sunt decat ultima faza a civilizatiei muribunde pe care ei o urasc. Omul nu are nevoie sa fie partizanul liberalismului si realismului impotriva caruia vitalismul a vrut sa vada ca acesta a 'reactionat peste masura', ca antidotul sau pentru o boala de netagaduit este in sine o penetrare mai puternica a aceluiasi germen nihilist care a cauzat boala. Dincolo de vitalism poate doar inca o etapa, definitiva, prin care poate trece nihilismul: nihilismul distrugerii .
4. Nihilismul distrugerii
In cele din urma noi gasim aici un nihilism aproape 'pur', o furie impotriva creatiei si impotriva civilizatiei care nu se va linisti pana ce nu le va reduce la absolut nimic. Daca nici o alta forma a nihilismului nu exista, in schimb nihilismul distrugerii este unic epocii moderne. Fusese distrugere pe scara larga inainte, si fusesera oameni care se mandrisera cu distrugerea. Dar niciodata pana in vremea noastra nu a existat o doctrina si un plan al distrugerii; niciodata inainte mintea omului nu s-a deformat atat pentru a gasi o apologie pentru aceasta lucrare foarte clara a lui Satan, si pentru a porni un program pentru indeplinirea ei. Chiar printre nihilistii cei mai retinuti, ca sa fie siguri, au fost aluzii puternice pentru distrugerea Evangheliei. Realistul Bazarov a fost in stare sa afirme ca 'nu exista nici o singura institutie a societatii noastre care sa nu trebuiasca sa fie distrusa' . Nietzsche a spus ca 'cine doreste sa fie creativ trebuie mai intai sa distruga si sa sfarame valorile acceptate'. Manifestul futuristilor - care au fost poate la fel de aproape de nihilismul pur ca si de vitalism -, au slavit razboiul si 'arma distrugatoare a anarhismului'. Distrugerea vechii ordinisi abolirea adevarului absolut au fost scopurile admise ale majoritatii realistilor si vitalistilor. Totusi, ceea ce la altii a fost un prolog, la nihilistii puri devine un scop in sine. Nietzsche a proclamat principiul de baza al intregului nihilism, si apologia expresa a nihilismului distrugerii, in expresia, 'nu exista nici un adevar, totul este permis' ; dar consecintele extreme ale acestei axiome fusesera deja valorificate inaintea lui. Max Stirner (pe care il vom intalni din nou in capitolul urmator) a declarat razboi tuturor standardelor si principiilor, declarandu-se impotriva lumii si razand triumfator peste 'mormantul omenirii' - totul, doar, in teorie. Serghei Neciaev a pus teoria in practica atat de perfect ca astazi el pare o creatie mistica, daca nu cumva un demon din adancurile iadului insusi, ducand o viata de cruzime si amoralitate fata de principii, sub pretextul avantajului total in numele Revolutiei. El l-a inspirat pe Dostoievski in realizarea personajului Piotr Verkhovensky din Posedatii , un roman foarte stralucitor cu privire la carecterizarea pe care o face mentalitatii nihiliste extreme (cartea este plina, de fapt, de reprezentanti ai acestei mentalitati) ca sa fie absolut incredibila oricui care ca si Dostoievski, nu a cunoscut fascinatia si ispita nihilismului. Mihail Bakunin, care a fost sub influenta lui Neciaev un timp, doar pentru a descoperi ca practica consecventa a nihilismului a fost un lucru destul de diferit de prezentarea lui teoretica, scrisa sub aceasta influenta a 'Catehismului revolutionar' care oferea o apologie rece pentru neciaevism in timp ce afirma ca 'sarcina noastra este groaznica, totala, inexorabila si distrugere universala'. Sentimentul este prea tipic lui Bakunin ca sa poata fi explicat prin fascinatia sa momentana. Inainte de a se naste Neciaev, el a terminat cartea sa Reactie in Germania , cu vestita sa chemare: 'Sa ne punem toata increderea noastra in spiritul vesnic care distruge si anihileaza numai pentru ca el este necercetabil si sursa creatoare vesnica a intregii vieti. Pasiunea pentru distrugere este si ea o pasiune creatoare!' Aici vitalismul se imbina cu vointa de a distruge: dar distrugerea triumfa in final. Fiind intrebat ce ar face daca noua ordine a visurilor lui ar deveni realitate, el a raspuns cinstit: 'Atunci eu ar trebui sa dau jos iarasi tot ceea ce facusem' .
Era in spiritul lui Neciaev si al 'Catehismului revolutionar' ca asasinii nihilisti (ei erau numiti la timpul acela 'anarhisti', dar noi am adoptat intelesul mai precis al acestui cuvant din aceasta carte), cu 'propaganda faptelor' lor, au terorizat clasele conducatoare - si nu numai -, din Europa si in special din Rusia de-a lungul ultimului sfert al veacului al XIX-lea. In acelasi spirit, Lenin (care l- a admirat mult pe Neciaev) si-a asumat putere crunta si a inceput primul experiment de succes din Europa printr-o politica total lipsita de principii. Pasiunea pentru violenta s-a despartit de revolutia pe care a explicat-o in mod stiintific si a ajutat Europa ca sa intre in primul dintre razboaiele nihiliste din 1914, si in acelasi timp, intr-un alt domeniu anuntat in arta dadaista, 'sa fie inlaturat totul', 'sa nu mai fie nimic din ceva, nimic, nimic, nimic.' Totusi, Hitler a trebuit sa dezvaluie cu claritate absoluta natura si scopurile unei pure 'revolutii a nihilismului', o revolutie savarsita in alternativale nihiliste in mod egal, ale lui Weltmacht oder Niedergang : cucerirea lumii sau ruina totala. O revolutie a carui lider era in stare sa exulte (chiar inainte de a veni el la putere), chiar asa cum exalta Stirner, ca 'noi putem fi distrusi, dar daca suntem, noi vom tara lumea cu noi - o lume in flacari.' .
Desigur, asemenea fenomene sunt extreme, si ele trebuie privite in perspectiva proprie. Doar putini au fost in stare de un asa nihilism pur, si se poate argumenta cu usurinta ca ei nu apartin curentului principal al istoriei moderne, ci unui curent lateral. Au fost condamnati si de nihilistii mai putin extremisti. Totusi, exemplul lor a fost cel mai instructiv, si ar fi o greseala sa indepartam acest exemplu ca fiind o simpla exagerare sau o parodie. Vom vedea ca distrugerea este un element indispensabil din programul nihilismului si, mai mult, ca el este expresia neechivoca a slavei adusa inexistentei care se afla in centrul 'teologiei' nihiliste. Nihilismul distrugerii nu este o exagerare, el este mai degraba o implinire a scopului celui mai profund al nihilismului. In el nihilismul si-a asumat forma sa cea mai groaznica, dar si cea mai adevarata; in el fata inexistentei isi inlatura mastile si se dezvaluie in toata goliciunea sa. Parintele Ioan Kronstadt, acel om sfant al lui Dumnezeu, a indragit sufletul omului prin prisma unui ochi imbolnavit de pacat si astfel incapabil sa vada soarele spiritual[22]. Acelasi aspect poate servi pentru a trasa progresul bolii nihilismului, care nu mai este altceva decat o masca a pacatului intocmita cu grija. Ochiul spiritual din natura umana cazuta nu este sanatos, dupa cum stie fiecare crestin ortodox; in aceasta viata noi vedem numai impaienjenit si avem nevoie de credinta si harul lui Dumnezeu pentru a efectua o vindecare care ne va intari in viata viitoare sa vedem din nou cu claritate. Prima etapa a nihilismului, care este liberalismul, s-a nascut din cauza considerarii ochiului nostru bolnav drept unul sanatos, al confundarii viziunii deformate cu adevarata priveliste a lumii, si astfel deformarea viziunii despre Biserica, ale carei slujbe nu sunt necesare unui om 'sanatos'. In cea de a doua etapa, realismul, boala nemaifiind ingrijita de doctorul necesar, incepe sa progreseze. Vederea este ingustata; obiectele departate, deja destul de obscure in starea 'naturala' a vederii deformate, devin invizibile. Doar obiectele cele mai apropiate se vad cu claritate, si pacientul devine convins ca altele nu mai exista. In cea de a treia etapa? Infectia vitalismul duce la inflamare; chiar cele mai apropiate obiecte devin obscure si deformate si apar halucinatii. In cea de a patra etapa, nihilismul distrugerii, urmeaza orbirea si boala se raspandeste in restul corpului, avand ca efect agonia, convulsiile si moartea.
III. Teologia si spiritul nihilismului
1. Revolta: Razboiul impotriva lui Dumnezeu
Astfel, interesul nostru s-a concentrat mult asupra definitiei si descrierii; daca a avut succes, aceasta s-a identificat cu mentalitatea nihilista si a furnizat o idee despre originile si intinderea ei. Totusi, toate acestea au reprezentat doar fundamentul necesar pentru sarcina la care trebuie sa ne intoarcem acum: o explorare a sensului mai profund al nihilismului. Examinarea pe care am facut-o anterior a fost istorica, psihologica, filosofica; dar revolutia, dupa cum am vazut in ultimul capitol , are o baza teologica si spirituala, chiar daca 'teologia' ei este inversa si 'spiritualitatea' ei este satanica. Crestinul ortodox gaseste in revolutie un vrajmas formidabil, si unul cu care trebuie sa lupte, cinstit si total, cu cele mai bune arme care se afla la dispozitia sa. Acum este momentul sa atace doctrina nihilista la radacina; sa se intereseze de sursele lui teologice, de radacinile lui spirituale, de programul lui fundamental, si de rolul lui in teologia crestina a istoriei. Desigur, doctrina nihilista nu este explicita la majoritatea nihilistilor. Analiza noastra in aceasta chestiune a trebuit sa deduca implicatii care nu au fost intotdeauna clare, si adesea nu au fost urmarite de nihilistii insisi, astfel incat, incercarea noastra de a scoate o doctrina coerenta din literatura si fenomenele nihilismului pare multora ca ne va conduce la concluzii mult mai subtile. Totusi, noi suntem ajutati mult in aceasta sarcina de nihilisti sistematici ca Nietzsche, care exprima fara echivoc ceea ce altii doar sugereaza sau incearca sa ascunda. De asemenea, suntem ajutati de observatorii fini ai mentalitatii nihiliste ca Dostoievski, ale caror priviri patrunzatoare lovesc insasi inima nihilismului si il demasca. 'Revelatia' nihilista nu a fost exprimata mai clar la nimeni decat la Nietzsche. Noi am vazut deja aceasta 'revelatie' in forma sa filosofica, in expresia 'nu exista nici un adevar'. Alternativa sa, expresia teologica mai explicita la Nietzsche este tema constanta, in mod semnificativ, a 'profetului' inspirat, Zarathustra; si in cea mai timpurie aparitie din scrierile lui Nietzsche se afla rostirea 'extaziata' a unui nebun: 'Dumnezeu este mort' . Cuvintele exprima un adevar sigur: ca sa fim siguri, nu un adevar al naturii lucrurilor, ci un adevar cu privire la starea omului modern; acestea sunt o incercare imaginara de a descrie un fapt pe care nici un crestin, cu siguranta, nu-l va nega. Dumnezeu este mort in inima omului modern: aceasta inseamna 'moartea lui Dumnezeu'. Si faptul este la fel de adevarat despre atei si satanisti care se bucura de acest fapt, asa cum se intampla cu multimile de oameni nesofisticati, in care sensul realitatii spirituale a disparut pur si simplu. Omul si-a pierdut credinta in Dumnezeu si in sfantul Adevar care il sustineau odata. Apostazia determinata de desertaciunea lumeasca care a caracterizat epoca moderna de la inceput, devine la Nietzsche, constienta de sine si gaseste cuvintele pentru a se exprima. 'Dumnezeu este mort'; cu alte cuvinte: 'noi ne-am pierdut credinta noastra in Dumnezeu'. 'Nu exista nici un adevar'; cu alte cuvinte: 'noi am devenit sovaielnici fata de tot ceea ce este sfant si absolut'. Totusi, mai profunda decat faptul subiectiv exprimat de 'revelatia' nihilista este o hotarare si un plan care merge cu mult dincolo de simpla acceptare a 'faptului'. Zarathustra este un 'profet'; cuvintele lui sunt intentionate cu claritate ca o contra-revolutie directionata impotriva revelatiei crestine. Intr-adevar, pentru cei care accepta noua 'revelatie' - cu alte cuvinte, pentru cei care simt ca aceasta este autoconfesiunea lor, sau pentru cei care traiesc ca si cum ar fi asa - se deschide un nou univers spiritual, in care Dumnezeu nu mai exista, in care mai semnificativ, oamenii nu doresc ca Dumnezeu sa existe. 'Nebunul' lui Nietzsche stie ca oamenii 'ucigandu-L' pe Dumnezeu si-au ucis propria lor credinta. Atunci, in mod hotarat este gresit sa privesti nihilismul modern ca 'agnostic', indiferent sub ce forma poate sa apara. 'Moartea lui Dumnezeu' nu i s-a intamplat pur si simplu ca un fel de catastrofa cosmica, mai degraba el a dorit-oin mod activ - pentru siguranta, nu in mod direct, ci la fel de eficient, preferand altceva in locul Dumnezeului adevarat. Trebuie sa mentionam ca nihilismul nici nu este intr-adevar ateu. Desigur, se poate pune la indoiala, daca exista un asemenea lucru cum este 'ateismul', pentru ca nimeni nu neaga adevaratul Dumnezeu decat daca se decide slujirii unui dumnezeu fals; Ateismul care este posibil filosofului (desi este, desigur, o filosofie gresita) nu este posibil tuturor oamenilor. Anarhistul Poudhon (a carui doctrina o vom examina mai indeaproape in capitolul urmator) a vazut aceasta suficient de clar, si s-a declarat, nu ateu (atheist), ci ateu (antitheist) . 'Revolutia nu este ateista, in sensul strict al cuvantului ea nu neaga absolutul, ea il elimina' . 'Prima datorie a omului, atunci cand el devine inteligent si liber, este de a starni continuu ideea de Dumnezeu in mintea si constiinta sa. Pentru ca Dumnezeu, daca el exista, este in esenta ostil naturii noastre Fiecare pas pe care il facem inainte reprezinta o victorie in care noi zdrobim divinitatea.' . Umanitatea trebuie determinata sa vada ca 'Dumnezeu, daca exista vreun dumnezeu, este dusmanul ei.' . Ca efect, Albert Camus propovaduieste aceeasi doctrina atunci cand ridica 'rasvratirea' (si nu 'necredinta') la rangul de primul principiu. Bakunin, de asemenea, nu a fost dispus sa 'respinga' existenta lui Dumnezeu; ei credea ca 'daca Dumnezeu ar exista intr-adevar, ar fi necesar sa fie inlaturat' . Mai eficient, 'ateismul' bolsevic al secolului nostru a fost destul de clar un razboi de moarte impotriva lui Dumnezeu si a tuturor lucrarilor Lui. Nihilismul revolutionar se ridica impotriva lui Dumnezeu in mod irevocabil si categoric. Dar nihilismul filosofic si existentialist - o chestiune care nu este intotdeauna clara - este in mod egal ateist (antitheistic) atunci cand considera ca viata moderna trebuie sa continuie de acum incolo fara Dumnezeu. Multimea dusmanilor impotriva lui Dumnezeu este recrutata, in aceeasi mare masura, dintre cei multi care accepta cu pasivitate pozitia lor de avangarda, ca si dintre putinii entuziasti activi care se afla in locurile de frunte. Totusi, mai important pentru un observator este faptul ca randurile ateismului se maresc nu numai cu 'atei' activi si pasivi, dar si cu multi care se cred 'religiosi' si aduc slava vreunui 'dumnezeu'. Robespierre a stabilit un cult al 'Fiintei Supreme', Hitler a recunoscut existenta unei 'forte supreme', un 'dumnezeu in interiorul oamenilor', si toate formele vitalismului nihilist au un 'dumnezeu' asemanator cu cel al lui Hitler. Razboiul impotriva lui Dumnezeu este capabil de o varietate de stratageme, printre care folosirea numelui lui Dumnezeu, si chiar al lui Hristos. Dar daca este in mod clar 'ateist', sau 'gnostic', sau ia forma slavei vreunui 'nou dumnezeu', nihilismul are ca fundament al sau declararea razboiului impotriva adevaratului Dumnezeu. Ateismul formal este filosofia nebunului (daca putem parafraza astfel psalmistul) ; dar ateismul (antitheismul) este o maladie mai profunda. Literatura ateismului (antitheismului) este la fel de plina de inconsistente si contradictii cum este literatura ateista (atheismul) formala. Dar acolo unde ultima greseste este puerilitatea (si omul care este cel mai sofisticat intr-o anumita disciplina poate sa fie cu usurinta copil in teologie si viata spirituala) si prin intensitate sincera fata de realitatile spirituale, cea dintai isi datoreaza deformarile faptelor unei pasiuni foarte ascunse care, prin recunoasterea acestor realitati, doreste sa le distruga. Argumentele marunte ale lui Bertrand Russell - desi chiar ateismul (atheismul) sau este, desigur, in cele din urma un fel de antiteism (antitheism) - sunt explicate si respinse cu usurinta, si ele nu reprezinta nici un pericol pentru o credinta solida. Dar atacul profund si ferm al lui Proudhon este o chestiune diferita, pentru ca el nu s-a nascut din sofistica lipsita de vlaga ci din mare infocare. Aici noi trebuie sa infruntam cinstit un fapt la care am facut referire anterior, dar pe care nu l-a examinat inca pe deplin: nihilismul este animat de o credinta la fel de puternica, in felul sau propriu, si de spirituala in prufunzimea ei, ca si credinta crestina pe care acesta incearca sa o distruga si sa o inlocuiasca; succesul sau si exagerarile sale nu sunt explicabile in nici un alt fel. Noi am vazut ca si credinta crestina este contextul spiritual in care intrebarile despre Dumnezeu, Adevar si Autoritate se incarca semantic si inspira consimtamantul. In mod similar, credinta nihilista este un context, un spirit distinctiv care sta la baza si confera sens si putere doctrinei nihiliste. Succesul nihilismului in timpul nostru este dependent si poate fi masurat de raspandirea acestui spirit; argumentele sale nu par convingatoare dupa masura in care sunt adevarate, ci in masura in care acest spirit a pregatit oamenii sa le accepte. Atunci care natura credintei nihiliste? Este absolut opusul credintei crestine si, de aceea, nu este numita 'credinta' in mod just. Acolo unde credinta crestina este vesela, sigura, calma, iubitoare, smerita, rabdatoare, supunandu-se in toate vointei lui Dumnezeu, dublura sa nihilista este plina de indoiala, suspiciune, dezgust, invidie, gelozie, mandrie, nerabdare, razvratire, blasfemie - una sau mai multe dintre aceste calitati predomina in orice personalitate data. Este o atitudine de insatisfactie de sine, de lume, de societate, de Dumnezeu; aceasta stie doar un singur lucru: ca nu va accepta lucrurile asa cum sunt, ci trebuie sa-si consacre energiile, fie pentru a le schimba, fie pentru a fugi de ele. Bakunin a descris bine aceasta ca fiind 'sentimentul razvratirii, aceasta mandrie satanica, care dispretuieste orice dependenta fata de superior, fie ca este de origine sfanta sau umana.' .
Razvratirea nihilista, ca si credinta crestina, este o atitudine spirituala extrema si ireductibila, avandu-si sursa si puterea in ea insasi - si, desigur, in autorul supranatural al razvratirii. Vom fi nepregatiti sa intelegem natura sau succesul nihilismului, sau existenta reprezentantilor sistematici ai acestuia, ca Lenin si Hitler, daca noi ii cautam izvorul oriunde in afara de vointa satanica esentiala, directionata catre negare si razvratire. Desigur, majoritatea nihilistilor inteleg aceasta vointa ca ceva pozitiv, ca sursa a 'independentei' si 'libertatii'; dar insusi limbajul prin care oameni ca Bakunin considera necesar sa se exprime, tradeaza importul mai profund al cuvintelor lor, la oamenii pregatiti sa le ia in serios. Atunci, faptul ca nihilismul respinge credinta crestina si institutiile sale reprezinta rezultatul nu atat de mult al pierderii credintei in ele si in originea lor sfanta (desi, nici un nihilism nu este pur, acest scepticism este si el prezent), ci al razvratirii impotriva autoritatii pe care le reprezinta si respectarea randuielilor lor. Literatura umanismului, socialismului si anarhismului secolului al XX-lea are ca tema constanta non serviam: Dumnezeu Tatal, impreuna cu locasurile si toti slujitorii bisericii Sale, trebuie sa fie inlaturat si zdrobit, si omul triumfator trebuie sa-si inalte tronul pentru a conduce in toate drepturile sale. Aceasta literatura mediocra din punct de vedere intelectual, isi datoreaza puterea si influenta sa continua indignarii sale 'corecte' impotriva 'nedreptatilor' si 'tiraniei' Tatalui si reprezentantilor Sai pamantesti; fata de pasiunea ei, cu alte cuvinte, si nu fata de adevar. Aceasta razvratire, aceasta ardoare mesianica care anima pe cei mai mari revolutionari, fiind o credinta inversa, este mai putin interesata in prabusirea fundamentului filosofic si teologic al Vechii Ordini (care sarcina poate fi lasata sufletelor mai putin ravnitoare) decat in distrugerea credintei rivale careia i-a dat nastere. Doctrinele si institutiile pot fi 'reinterpretate', golite de continutul lor crestin si hranite cu un continut nou, nihilist. Dar credinta crestina, sufletul acestor doctrine si locasuri, pot sesiza pericolul; de aceea trebuie distrusa complet inainte de a declansa apararea. Aceasta este o necesitate practica a nihilismului daca aceasta vrea sa triumfe; mai mult, este o necesitate psihologica si chiar una spirituala, pentru ca razvratirea nihilista percepe vag faptul ca Adevarul se afla in credinta crestina, si constiinta sa nelinistita si incertitudinea sa nu se vor linisti pana cand indepartarea totala a credintei isi va fi justificat pozitia sa si isi va fi 'dovedit' adevarul sau. La o scara redusa, aceasta este psihologia apostatului crestin; la scara mai mare, aceasta este psihologia bolsevismului. Campania bolsevica de dezradacinare a credintei crestine, chiar si atunci cand ea a incetat in mod clar sa mai fie un pericol pentru stabilitatea statului ateist, nu are nici o explicatie rationala; aceasta este, mai degraba, parte a unui razboi nemilos, pana la moarte, dus impotriva singurei forte capabile sa se ridice impotriva bolsevismului si sa-l 'respinga'. Nihilismul a esuat atat timp cat adevarata credinta crestina ramane macar in persoana unui singur credincios; pentru ca acea persoana va fi un exemplu viu al Adevarului care va dovedi zadarnice toate realizarile impresionante ale lumii, de care este in stare nihilismul, si va respinge in persoana lui toate argumentele impotriva lui Dumnezeu si a imparatiei cerurilor. Mintea omului este supla, si ea poate fi determinata sa creada orice, spre care inclina vointa sa. Intr-o atmosfera strabatuta de inflacararea nihilista, asa cum exista inca in Uniunea Sovietica[32],
cel mai puternic argument nu poate face nimic pentru a insufla increderea in Dumnezeu, in nemurire, in credinta. Dar un om de credinta, chiar si in aceasta atmosfera, se poate adresa inimii omului, si poate sa arate prin exemplul sau propriu, ca ceea ce este imposibil lumii, este posibil lui Dumnezeu si credintei. Razvratirea nihilista este un razboi impotriva lui Dumnezeu si impotriva Adevarului; dar putini nihilisti sunt pe deplin constienti de aceasta. Nihilismul teologic si filosofic clar este sustinut de putine suflete rare; pentru majoritatea, razvratirea nihilista ia forma mai brusca a unui razboi impotriva autoritatii. Multi oameni a caror atitudine fata de Dumnezeu si Adevar poate sa para neclara isi dezvaluie nihilismul lor cel mai clar in atitudinea lor fata de 'principiul blestemat si fatal al autoritatii'[33] - dupa spusele lui Bakunin. Revolutia nihilista declara astfel imediat anihilarea autoritatii. Unii apologeti au placerea de a mentiona 'coruptiile', 'abuzurile' si 'nedreptatile' din Vechea Ordine ca justificare pentru razvratirea impotriva ei; Dar asemenea lucruri - a caror existenta nimeni nu o poate nega - au fost adesea pretextul, dar niciodata cauza, izbucnirilor nihiliste. Nihilistul ataca autoritatea insasi. In ordinea politica si sociala, nihilismul se manifesta ca o revolutie care intentioneaza, nu o simpla schimbare a guvernarii sau o reforma mai mult sau mai putin raspandita, a ordinii existente, ci stabilirea unei conceptii complet noi a sfarsitului si mijloacelor de guvernare. In randuiala religioasa, nihilistul nu cauta o simpla reforma a Bisericii si nici macar o baza a unei noi 'biserici' sau 'religii', ci o modernizare completa a ideii religioase si a experientei spirituale. In arta si literatura, nihilistul nu se intereseaza de modificarea vechilor canoane estetice cu privire la subiect sau stil, nici de dezvoltarea de noi genuri sau traditii, ci de o intreaga abordare noua a problemei 'creatiei' artistice si o noua definire a 'artei'. Nihilismul ataca chiar primele principii ale acestor discipline si nu simple aplicatii vagi sau gresite ale lor. Dezordinea atat de aparenta din politica, religia, arta si alte domenii contemporane, reprezinta rezultatul anihilarii deliberate si sistematice ale fundamentelor autoritatii din ele. Politica si morala neprincipiala, expresia artistica nedisciplinata, 'experienta religioasa' confuza - toate reprezinta consecinta directa a aplicarii atitudinii de razvratire la stiintele si disciplinele care aveau stabilitate odata. Razvratirea nihilista a patruns atat de profund in esenta epocii noastre ca rezistenta impotriva ei este slaba si ineficienta; filosofia populara si cea mai mare parte a 'gandirii serioase' isi consacra toate energiile pentru a se apara de aceasta. De fapt, Camus vede in razvratire singurul adevar evident prin sine insusi, lasat oamenilor de astazi, singura credinta care ramane oamenilor care nu mai pot crede in Dumnezeu. Filosofia lui de razvratire este o articulare dibace a 'spiritului epocii', dar nici macar nu poate fi luata in serios mai mult decat altceva. Ganditori Renasterii si Iluminismului erau nerabdatori asa cum este Camus astazi sa se disperseze de teologie, sa-si fundamenteze intreaga lor cunoastere pe 'natura'. Dar daca 'razvratirea' este tot ceea ce 'omul natural' poate sa cunoasca astazi, de ce 'omul natural' al Renasterii si Iluminismului parea sa cunoasca cu mult mai mult, si credea despre sine ca este o fiinta cu mult mai nobila? 'Lor li se transmitea foarte mult' - este raspunsul obisnuit - 'si traiau pe baza capitalului crestin fara sa stie aceasta; astazi noi ne aflam in situatie falimentara, si stim aceasta'. Intr-un cuvant, omul contemporan este 'deziluzionat'. Dar, strict vorbind, cineva poate fi 'deziluzionat' de o iluzie: daca oamenii si-au pierdut calea, nu de la iluzie, ci de la adevar - si aceasta este intr-adevar situatia - atunci este necesara cugetarea mai profunda pentru a explica 'starea' lor prezenta. Daca Camus poate accepta 'rebelul' ca 'omul natural', daca el poate considera totul ca fiind 'absurd' cu exceptia 'razvratirii', inseamna doar un singur lucru: ca el a fost bine instruit in scoala nihilismului, el a invatat sa accepte lupta impotriva lui Dumnezeu ca starea 'naturala' a omului. Nihilismul a redus oamenii la o asemenea stare. Inainte de epoca moderna viata omului a fost in mare masura conditionata de virtutile ascultarii, supunerii si respectului fata de Dumnezeu, fata de Biserica si fata de autoritatile pamantesti legale. Pentru omul modern pe care nihilismul l-a 'luminat', aceasta Veche Ordine nu este decat o memorie groaznica a unui trecut intunecat de care omul a fost 'eliberat'; istoria moderna a fost cronica caderii intregii autoritati. Vechea Ordine a fost inlaturata, si daca se mentine o stabilitate precara in ceea ce este neindoielnic intr-o etapa de 'tranzitie', se pregateste in mod clar o 'noua ordine'; etapa 'razvratitului' este la indemana. Regimurile nihiliste ale acestei etape a acestui secol au avut o experienta anticipata, si razvratirea larg raspandita a epocii prezente este o prevestire mai indepartata. Acolo unde nu exista nici un adevar razvratirea va conduce. Dar 'vointa', a zis Dostoievski, cu obisnuita patrundere in mentalitatea nihilista, 'se afla cel mai aproape de nimic; cei mai domestici sunt cei mai aproape de cei mai nihilisti' . Cel care a abandonat adevarul si intreaga autoritate intemeiata pe acel adevar are numai vointa oarba intre el insusi si infern. Si aceasta vointa, indiferent de realizarile spectaculoase din momentele scurte ale puterii (cele ale lui Hitler si ale bolsevismului au fost pe departe cele mai spectaculoase), este directionata irezistibil catre acel infern ca de un magnet imens care a cautat abisul raspunzator in interiorul sau. In acest abis, aceasta nimicnicie a omului care traieste fara adevar, noi patrundem chiar in inima nihilismului.
2. Marirea inexistentei
'Inexistenta!, in sensul in care o intelege nihilismul modern, este un concept unic fata de traditia crestina. 'Ne-existenta' diferitelor traditii orientale reprezinta o conceptie complet diferita, pozitiva; notiunea lor neclara despre 'haosul' primordial exista cu cat ei se afropie cel mai mult de ideea de nihil . Dumnezeu a vorbit celorlalte popoare doar in parte si indirect. El a dezvaluit numai poporului sau ales intregul adevar cu privire la inceputul si sfarsitul lucrurilor. Intr-adevar, pentru alte popoare si pentru ratiunea neajutorata, creatio ex nihilo reprezinta una din invataturile crestine care este cea mai dificila de inteles . Dumnezeu a creat lumea nu din El , nu dintr-o materie preexistenta sau haos primordial, ci din nimic. In nici o alta doctrina nu este afirmata atat de limpede omnipotenta lui Dumnezeu. Minunea neintunecata a creatiei lui Dumnezeu isi are in mod precis baza in acest fapt, ca a fost adusa la existenta din absoluta ne-existenta. Se poate pune intrebarea ca ce legatura are nihilismul cu o asemenea doctrina? Are legatura negarii. Nietzsche face afirmatia pe care am citat-o intr- un context diferit, cand am vorbit despre ce inseamna nihilismul. Ca valorile cele mai inalte isi pierd valoarea. Nu exista nici un scop, nu exista nici un raspuns la intrebarea: de ce? Intr-un cuvant, nihilismul isi datoreste intreaga sa existenta negarii adevarului crestin. Nihilismul considera lumea 'absurda', nu ca rezultat al 'cercetarii' impartiale asupra problemei, ci prin incapacitatea sau reaua vointa de a crede in intelesul crestin. Numai oamenii care odata credeau ca ei cunosc raspunsul la intrebarea 'de ce?' au putut fi atat de deziluzionati sa 'descopere' ca in cele din urma nu exista nici un raspuns. Totusi, daca crestinismul are fi pur si simplu o religie sau o filosofie printre multe altele, negarea lui nu are fi o problema de o insemnatate atat de mare. Joseph de Maistre - care nu a fost atat de patrunzator in critica revolutiei franceze, chiar daca in ideile sale mai pozitive nu trebuie avut incredere - a vazut cu precizie momentul, si intr-un timp cand efectele nihilismului erau cu mult mai putin clare decat sunt astazi.
Au existat intotdeauna niste forme de religie in lume si oameni periculosi care li s-au opus. Impietatea a fost si ea intotdeuna o crima Dar numai in sanul adevaratei religii poate exista impietate reala Impietatea niciodata nu a produs in timpurile trecute relele pe care le-a provocat in zilele noastre, pentru ca vina ei este intotdeauna direct proportionala cu educarea care o inconjoara Desi au existat intotdeauna oameni nelegiuiti, aceasta nu s-a intamplat niciodata inainte de secolul al XVIII-lea, si in inima crestinatatii, o insurectie impotriva lui Dumnezeu .
Nici o alta religie nu s-a afirmat atat de mult si atat de puternic asa cum s- a afirmat crestinismul, pentru ca glasul lui este glasul lui Dumnezeu, si Adevarul lui este absolut; si nici o alta religie nu a avut un dusman atat de radical si intransigent ca nihilismul, pentru ca nimeni nu se poate opune crestinismului fara sa intre in batalie cu Dumnezeu Insusi. Lupta cu Insusi Dumnezeu Care l-a creat pe om din nimic necesita, desigur, o anumita orbire, ca si iluzia puterii; dar nici un nihilist nu este atat de orb ca sa nu perceapa, totusi destul de slab, consecintele finale ale actiunii sale. 'Nelinistea' inspaimantatoare caracteristica atator oameni de astazi dovedeste participarea lor pasiva la programul ateismului (antitheism); cu atat mai clar se vorbeste de un 'abis' care pare sa se fi deschis in inima omului. Aceasta 'neliniste' si acest 'abis' sunt in mod precis inexistenta din care Dumnezeu a adus pe fiecare om la viata, si invers, acolo unde se pare ca omul cade atunci cand il neaga pe Dumnezeu, si in consecinta, neaga propria sa creatie si propria sa existenta. Asa cum ar fi ea, aceasta frica a 'caderii din existenta' este modul cel mai patrunzator al nihilismului de astazi. Aceasta este tema constanta a artelor, si nota dominanta a filosofiei 'asurde'. Dar exista un nihilism mai constient, nihilismul ateistului (antiteistul) explicit, care a fost mai direct responsabil pentru calamitatile acestui secol. Pentru omul indurerat din cauza unui asemenea nihilism, sensul caderii in abis, departe de a sfarsi in neliniste si disperare pasiva, este transformata intr-o furie a energiei satanice care il indeamna sa stearga intreaga creatie si sa o aduca , daca poate, tarand-o in neant cu el. Totusi, in final, un Proudhon, un Bakunin, un Lenin, un Hitler, oricat de mare ar fi influenta si succesul lor temporar, trebuie sa esueze; ei trebuie chiar sa marturiseasca, impotriva vointei lor, pentru adevarul pe care il vor distruge. Pentru ca stradania lor de a anihila creatia - si astfel sa anuleze actul creatiei lui Dumnezeu prin intoarcerea lumii chiar la inexistenta din care a venit - este doar o parodie inversa a creatiei lui Dumnezeu si ei, intocmai ca si tatal lor, diavolul, nu sunt decat niste maimute plapande ale lui Dumnezeu, care, in incercarea lor dovedesc existenta lui Dumnezeu pe care ei Il neaga, si prin esecul lor marturisesc puterea si slava Lui. Am afirmat suficient de des ca nici un om nu traieste fara un dumnezeu. Cine atunci - sau care - este dumnezeul nihilistului? Acesta este nihil , inexistenta insasi - nu inexistenta absentei sau non-existentei, ci cea a apostaziei si negarii. Este 'cadavrul' 'Dumnezeului mort' care il apasa atat de tare pe nihilist. Dumnezeu atat de real si atat de prezent pana acum crestinilor nu poate fi inlaturat peste noapte. Un monarh atat de absolut nu poate avea un succesor imediat. Asa este ca, in momentul prezent al istoriei spirituale a omului - indiscutabil, un moment al crizei si tranzitiei - un Dumnezeu mort, un mare gol se afla in centrul credintei omului. Nihilistul doreste ca lumea, care medita odata la Dumnezeu, sa mediteze acum la nimic . Poate fi aceasta un ordin intemeiat pe nimic? Desigur ca nu poate. Este o auto-contradictie, este sinucidere. Dar sa nu ne asteptam la coerenta din partea ganditorilor moderni; de fapt, aceasta este problema pe care gandirea moderna si revolutia sa au atins-o in timpul nostru. Daca este o problema care poate fi tinuta numai pentru un moment, daca ea a fost atinsa numai pentru a fi rapid inlaturata, pentru toate acestea realitatea ei nu poate fi negata. Sunt multe semne, pe care le vom examina la locul potrivit, care arata ca lumea a inceput sa iasa din 'epoca nihilismului de la sfarsitul ultimului mare razboi, si merge catre un fel de 'new age'. Dar in orice caz aceasta 'noua era', daca aceasta vine, nu va asista la infrangerea nihilismului, ci la perfectionarea lui. Revolutia isi dezvaluie adevarata sa fata in nihilism. Fara pocainta - si nu a fost nici una - ceea ce vine dupa, poate fi doar o masca care sa ascunda aceeasi fata. Indiferent daca este fatis in ateismul explicit al bolsevismului, fascismului, nazismului, sau in mod pasiv in cultul indiferentei si disperarii, 'absurdismului' si 'existentialismului', omul modern si-a dezvaluit cu claritate hotararea de a trai de acum inainte fara Dumnezeu - cu alte cuvinte, intr-un gol, in nimic. Inainte de secolul nostru, cei bine intentionati mai puteau sa se insele ca 'liberalismul' si 'umanismul', 'stiinta' si 'progresul', Revolutia insasi si intregul drum al gandirii moderne reprezentau ceva 'pozitiv' si chiar, intr-un sens destul de vag, il aveau pe 'Dumnezeu' de partea lor. Este acum destul de clar ca revolutia si Dumnezeu nu pot avea nici o legatura. Intr-o filosofie moderna, consecventa, nu exista nici un fel de loc pentru Dumnezeu. Orice deghizari si-ar asuma, intreaga gandire umana trebuie sa presupuna aceasta, trebuie sa fie construita pe vidul lasat de 'moartea lui Dumnezeu'. De fapt, Revolutia nu poate fi competa pana ce ultimile vestigii ale credintei in adevaratul Dumnezeu nu sunt dezradacinate din inimile oamenilor si fiecare nu invata sa traiasca in acest vid.
Din credinta vine coerenta. Lumea credintei, care era odata lumea normala, este o lume coerenta la modul suprem pentru ca in ea totul este orientat catre Dumnezeu de la inceput pana la sfarsit, si obtine sensul ei propriu in acea orientare. In distrugerea acelei lumi, razvratirea nihilista a insufletit o noua lume: lumea 'absurdului'. Acest cuvant, care este foarte la moda in prezent pentru a descrie situatia omului contemporan, are de fapt, daca este inteles intocmai, un sens profund. Pentru ca daca inexistenta este centrul lumii, atunci lumea, atat in esenta ei cat si in fiecare detaliu, este incoerenta, nu reuseste sa fie verosimila, este absurda. Nimeni nu a descris mai clar si mai succint aceasta lume decat Nietzsche, 'profetul' ei, si aceasta chiar in pasajul unde a afirmat primul ei principiu pentru prima data, 'moartea lui Dumnezeu'. Noi l-am ucis pe el (Dumnezeu), tu si eu! Noi toti suntem ucigasii lui! Dar cum am facut-o? Cum am fost in stare sa inghitim marea? Cine ne-a dat buretele cu care sa stergem orizontul intreg? Ce am facut noi cand s-a desprins acest pamant de soarele sau? Incotro se indreapta el acum? Incotro ne indreptam noi? Departe de orice soare? Ne indepartam noi neincetat? Inapoi, in lateral, inainte, in toate directiile? Mai exista un deasupra sau dedesubt? Nu ne indepartam ca prin inexistenta infinita? Spatiul gol nu se intinde peste noi? Nu devine el mai rece? Noaptea nu isi adanceste intunericul din ce in ce mai tare?
Asa este universul nihilist, in care nu exista nici sus nici jos, nici bine nici rau, nici adevarat nici fals, pentru ca nu mai exista nici un punct de orientare. Acolo unde exista odata Dumnezeu, acum nu exista nimic. Acolo unde exista odata autoritate, ordine, certitudine, credinta, acum exista anarhie, confuzie, actiune arbitrara si neprincipiala, indoiala si disperare. Acesta este universul descris atat de viu de catolicul elvetian Max Picard, ca lumea 'care fuge de Dumnezeu' si 'alternativ', ca lumea 'discontinuitatii' si 'incoerentei'[41].
Inexistenta, incoerenta, antiteismul, ura impotriva adevarului: ceea ce am discutat in aceste pagini este mai mult decat simpla filosofie, chiar mai mult decat o razvratire a omului impotriva lui Dumnezeu pe care el nu il va mai servi. In spatele acestor fenomene se afla o inteligenta subtila, pe un plan neclar atat filosofului cat si revolutionarului o slujesc pur si simplu, dar nu o comanda; avem de a face cu lucrarea lui Satan. Intr-adevar, multi nihilisti, departe de a contesta acest fapt, se mandresc cu el. Bakunin s-a aflat de partea lui 'Satan, vesnicul razvratit, primul liber cugetator si emancipator al lumilor.' . Nietzsche s-a proclamat 'Antihrist'. Poeti, decadenti, si avangarda in general de la perioada romantica incoace, au fost foarte fascinati de satanism, si unii sa il transforme intr-o religie. Proudhon l-a invocat pe Satan in foarte multe cuvinte:'Oriunede ai fi, vino la mine, Lucifer, Satan! Diavolul care contrasta cu Dumnezeu si Biserica in credinta parintilor mei. Voi actiona ca purtator de cuvant al tau si nu voi cere nimic de la tine.' .
Ce trebuie sa creada crestinul ortodox despre aceste cuvinte? Apologetii si discipolii gandirii nihiliste, atunci cand considera asemenea pasaje ca merita sa fie comentate intru totul, la fel cum merita si metaforele indraznete sa exprime o 'razvratire' poate copilareasca, ei de obicei le desconsidera, ca fiind exagerari imaginative. Pentru siguranta, trebuie admis ca exista un mod de exprimare juvenil in majoritatea 'satanismului' modern. Cei care il invoca cu atata usurinta pe Satan si se proclama Antihrist pot avea o constiinta foarte limitata a importului integral al cuvintelor lor, si foarte putini dezvaluie un adevar mai profund. Revolutia nihilista se ridica impotriva autoritatii si ordinii, impotriva Adevarului, impotriva lui Dumnezeu. Si pentru a face aceasta inseamna, cu claritate, o intelegere cu Satan. Nihilistul, intrucat nu crede nici in Dumnezeu, nici in Satan, poate considera simpla iscusinta sa apere vechiul dusman al lui Dumnezeu, in lupta sa impotriva lui Dumnezeu. Dar in timp ce el poate crede ca nu face nimic altceva decat se joaca cu cuvintele, el spune de fapt adevarul. De Maistre, si mai tarziu Donoso Cortes, scriind intr-o zi cand Biserica Romei era mai constienta de sensul revolutiei decat este acum, si era inca in stare sa se ridice puternic impotriva ei, a numit revolutia o manifestare satanica. Istoricii zambesc la asemenea lucruri. Poate ca mai putini zambesc astazi cand se aplica aceeasi expresie - desi chiar si acum, rar cu deplina seriozitate - fata de socialismul - national sau bolsevism. Si unii pot chiar sa suspecteze ca exista forte si cauze care au scapat cumva atentiei privirii lor istete.
IV. Programul nihilist
Razboiul impotriva lui Dumnezeu, consista in proclamarea domniei inexistentei, care inseamna triumful incoerentei si absurditatii, intregul plan hotarat de catre Satan. Pe scurt, aceasta este teologia si sensul nihilismului. Dar omul nu poate trai cu asemenea negare vulgara; spre deosebire de Satan, nici macar nu poate sa doreasca de dragul ei, ci numai din eroare, considerand-o pozitiva si buna. Si, de fapt, nici un nihilist - in afara de cateva momente de furie si entuziasm, sau poate disperare - nu a vazut negarea sa ca altceva decat ca mijlocul catre un scop mai inalt. Nihilismul promoveaza telurile sale satanice prin intermediul unii program pozitiv. Cei mai violenti revolutionari - un Neciaev sau Bakunin, un Lenin sau Hitler, si chiar liber profesionistii dementi ai 'propagandei faptelor' - au visat la 'noua ordine'care va fi posibila datorita distrugerilor lor violente a vechii ordinii (crestine n.b.). Dadaismul si 'antiliteratura' nu cauta distrugerea totala a artei, ci drumul catre o arta 'noua'. Nihilismul pasiv, in apatia si disperarea 'existentiala', suporta viata numai prin speranta vaga ca el poate totusi sa gaseasca un fel de satisfactie finala intr-o lume care pare sa o nege. Atunci continutul visului nihilist este unul 'pozi-tiv'. Dar adevarul cere ca noi sa-l vedem in perspectiva proprie: nu prin ochelarii colorati in roz ai nihilismului insusi, ci in maniera realista pe care o permite cunostinta intima a secolului nostru cu nihilismul. Inarmat cu cunoasterea pe care o ofera aceasta cunostinta, si cu adevarul crestin care ne permite sa-l interpretam corect, vom incerca sa patrundem dincolo de expresiile nihiliste pentru a vedea realitatile pe care le ascund. Vazute in aceasta perspectiva, insesi expresiile care par nihilistului 'pozitive' in intregime, apar crestinului ortodox intr-o alta lumina, ca elemente dintr-un program destul de diferit de acela al apologetilor nihilisti.
1. Distrugerea vechii ordini
Primul si cel mai clar element din programul nihilist este distrugerea vechii ordini. Vechea ordine este pamantul hranit cu adevarul crestin, in care oamenii isi aveau radacinile. Legile si institutiile sale si chiar traditiile sale erau intemeiate pe acel adevar si consacrat sa fie predat si altora; locasurile sale erau ridicate spre slava lui Dumnezeu si erau un semn vizibil al ordinii lui pe pamant; chiar conditiile de viata in general 'primitive' (dar naturale) au servit (neintentionat, desigur) ca un memento al locului modest al omului de aici, al dependentei sale de Dumnezeu chiar si pentru putinile fericiri pamantesti pe care le avea, si a adevaratului sau salas care se afla dincolo de aceasta 'vale a lacrimilor', in imparatia lui Dumnezeu. Razboiul eficient impotriva lui Dumnezeu si a adevarului Sau cere distrugerea fiecarui element al Vechii Ordini; aici intra in joc 'virtutea' nihilista specifica a violentei . Violenta nu este un aspect pur si simplu secundar al revolutiei nihiliste, ci o parte a esentei ei. Potrivit 'dogmei' marxiste 'forta este moasa fiecarei societati vechi insarcinate cu un nou prunc' ; ea apeleaza la violenta, si chiar un fel de extaz la perspectiva utilizarii ei, care abunda in literatura revolutionara. Bakunin a invocat 'pasiunile rele' care necesita libertatea 'anarhiei populare' pentru cauza 'distrugerii universale', iar 'Catehismul sau revolutionar' este abecedarul violentei nemiloase. Marx a fost inflacarat in apararea 'teoriei revolutionare' ca singurul mijloc de grabire a sosirii comunismului ; Lenin a definit 'dictatura proletariatului' ca o dominare care nu este impiedicata de lege si care se bazeaza pe violenta' . Incitarea demagogica a maselor si desteptarea pasiunilor celor mai josnice pentru scopurile revolutionare au fost indelung practici nihiliste standard. Spiritul violentei a fost pus in aplicare in modul cel mai complet in secolul nostru de catre regimurile nihiliste ale bolsevismului si socialismului national. Acestea si-au asumat rolurile principale in sarcina nihilista a distrugerii Vechii Ordini. Indiferent de deosebirile psihologice si 'accidentele' istorice care le-au plasat in tabara opusa ambele au fost partenere in realizarea nebuna a acestei sarcini. Pentru siguranta, bolsevismul a avut rolul mai 'pozitiv' dintre cele doua, intrucat a fost in stare sa-si justifice crimele monstruoase printr-un interes fata de un pseudo-crestinism, idealism mesianic pe care Hitler l-a dispretuit; rolul lui Hitler in programul nihilist a fost mai specializat si provincial, dar totusi esential. Nazismul a servit cauza acestui program - chiar in nereusita - de fapt, chiar in nereusita scopurilor sale evidente. In afara de foloasele politice si ideologice obtinute in perioada nazista in istoria europeana care s-a obisnuit cu puterile comuniste (se crede acum in mare masura si in mod eronat ca daca comunismul este raul in sine nu poate fi la fel de rau ca nazismul), nazismul avea o alta functie, mai evidenta si directa. Goebbels a explicat aceasta functie in programele sale de radio din ultimile zile ale razboiului. 'Teroarea bombei nu cruta nici locuintele bogatilor nici ale saracilor; inaintea sarcinilor de munca ale intregului razboi era desfiintarea ultimilor bariere de clasaImpreuna cu monumentele de cultura s-au prabusit si ultimile obstacole in indeplinirea sarcinii noastre revolutionare. Acum, ca totul se afla in ruina, suntem fortati sa reconstruim Europa. In trecut, proprietatile private ne legau de o acumulare burgheza. Acum bombele, in loc sa ucida toti europenii, au sfarmat doar zidurile inchisorilor care ii tineau in captivitate Incercand sa distruga viitorul Europei, dusmanul a reusit doar sa-i distruga trecutul. Si cu aceasta a disparut tot ceea ce era vechi si uzat .
Astfel nazismul si razboiul sau au facut pentru Europa centrala (si mai putin complet pentru Europa de Vest) ceea ce a facut bolsevismul in Revolutia sa cu Rusia: a distrus Vechea Ordine si, astfel, a eliberat drumul pentru construirea 'noului'. Atunci bolsevismul nu a avut nici o dificultate in preluarea a ceea ce a lasat nazismul; in putini ani Europa Centrala a trecut sub 'dictatura proletariatului' - adica tirania bolsevismului - pentru care nazismul pregatise deja calea. Nihilismul lui Hitler a fost prea pur, prea neechilibrat, pentru a avea mai mult decat un rol negativ, preliminar in intregul program nihilist. Rolul sau, ca si rolul primei faze pur negative a bolsevismului, s-a terminat acum, si urmatoarea etapa apartine unei puteri care are o imagine mai completa a intregii revolutii, puterea sovietica despre care Hitler a pastrat, ca efect, mostenirea sa in cuvintele, 'viitorul apartine doar celei mai puternice natii rasaritene.' .
2. Realizarea 'noului pamant'
Dar noi nu avem de- a face cu viitorul final, cu sfarsitul Revolutiei; intre revolutia distrugerii si paradisul pamantesc exista o etapa de tranzitie, cunoscuta in doctrina marxista ca 'dictatura proletariatului'. In aceasta etapa putem vedea o a doua functie 'constructiva' a violentei. Puterea sovietica nihilista a fost cea mai nemiloasa si sistematica din dezvoltarea acestei etape, dar in mod precis aceeasi actiune se realizeaza de catre realistii lumii libere, care au avut mare succes in transformarea si 'simplificarea' traditiei crestine intr-un sistem pentru promovarea 'progresului' international. Idealul realistilor sovietici si occidentali este identic, urmarit de catre cei sovietici cu inflacarare sincera, iar de catre cei din occident mai spontan si sporadic, nu intotdeauna in mod direct de catre guverne, dar cu incurajarea lor, bizuindu-se mai mult pe initiativa individuala si ambitie. Realistii de pretutindeni iau in considerare o 'noua ordine' totala, construita integral de oameni eliberati de jugul lui Dumnezeu si pe ruinele unei ordini vechi a carui fundament era sfant. Revolutia nihilismului este acceptata, cu voie sau fara de voie; si prin truda muncitorilor din toate domeniile, de ambele parti ale 'cortinei de fier' apare un regat nou, pur uman, in care apologetii lui vad un 'pamant nou' nevisat de catre epocile trecute, un pamant exploatat total, controlat si organizat numai pentru om si impotriva Dumnezeului adevarat. Nici un loc nu este ferit de imperiul devastator al acestui nihilism. Pretutindeni oamenii urmaresc cu nerabdare 'progresul' - nici ei nu stiu pentru care motiv, sau doar cu un sens foarte vag. In lumea libera este poate un gol infiorator care indeamna oamenii, in special, la o activitate febrila care promite uitarea goliciunii spirituale la care participa intreaga omenire. In lumea comunista un rol important il joaca ura impotriva dusmanilor reali si imaginari, dar in primul rand impotriva lui Dumnezeu pe care revolutia lor l-a detronat, o ura care ii inspira sa refaca lumea impotriva Lui. In oricare dintre aceste cazuri exista o lume rece, inumana, pe care oamenii fara Dumnezeu o contureaza, o lume in care exista pretutindeni organizare si eficienta, dar nicaieri iubire si smerenie. 'Puritatea' si 'functionarismul' steril al arhitecturii contemporane sunt o expresie tipica a acestei lumi. Acelasi spirit este prezent in boala planificarii totale, de exemplu in 'controlul nasterilor', in experimentele care privesc controlul ereditatii si al mintii, in 'starea de bunastare'. Unele dintre scuzele pentru asemenea masinatii se apropie periculos de un fel straniu de dementa lucida, unde precizia detaliului si tehnica sunt unite spre o insensibilitate ingrozitoare pana la capatul inuman pe care aceste masinatii le servesc. 'Organizarea' nihilista - transformarea totala a pamantului si societatii industrializate, arhitectura moderna si desing-ul modern, si filosofia inumana a 'ingineriei genetice' care le insoteste - este o urmare a acceptarii absolute a industrialismului si tehnologiei pe care le-a vazut in ultimul capitol, ca purtatori ai desertaciunii lumesti care, daca nu este controlata, trebuie sa sfarseasca in tiranie. In aceasta noi putem vedea o transformare practica a dezvoltarii filosofice pe care am abordat-o in sectiunea I de mai sus: transformarea adevarului in putere. Ceea ce poate parea 'inofensiv' in pragmatismul si scepticismul filosofic devine cu totul altceva la 'planificatorii' zilelor noastre. Pentru ca daca nu exista nici un adevar, puterea nu cunoaste nici o limita, cu exceptia aceleia impuse de mediul in care functioneaza, sau de o putere mai mare, opusa aceleia. Puterea 'planificatorilor' contemporani isi va gasi limita sa naturala, daca nu i se opune rezistenta, numai intr-un regim al organizarii totale.
Intr-adevar, astfel a fost visul lui Lenin; pentru ca inainte ca 'dictatura proletariatului' sa ajunga la final, 'intreaga societate va avea o organizare si o economie unica, si la munca egala va remunerare egala' . Intreaga energie a 'noului pamant' nihilist trebuie inchinata problemelor lumesti. Intreg mediul uman si tot ceea ce se afla in acest mediu trebuie sa serveasca cauza 'productiei' si sa aminteasca oamenilor ca singura lor fericire se afla in aceasta lume. Trebuie stabilit, de fapt, despotismul absolut al desertaciunilor lumesti. Lumea artificiala construita de oamenii care vor sa stearga ultimile vestigii ale influentei divine in lume si ultima urma de credinta care exista in oameni promite sa fie atotcuprinzatoare si omniprezenta, caci oamenilor le va fi imposibil sa vada, sa-si imagineze, sau chiar sa spere ceva dincolo de aceasta. Din punct de vedere nihilist, aceasta lume va fi de un 'realism' perfect si 'eliberarea' totala; de fapt aceasta lume va fi cea mai vasta si cea mai eficienta inchisoare pe care au cunoscut-o oamenii vreodata, pentru ca potrivit cuvintelor exacte ale lui Lenin - 'nu va exista nici o cale de iesire din aceasta, nu se va putea merge nicaieri' .
Puterea oamenilor in care se incred nihilistii asa cum se incred crestinii in Dumnezeu, nu poate elibera niciodata, ea poate numai sa inrobeasca; numai in Hristos, Care a 'biruit lumea'[52] se afla eliberarea de acea putere, chiar atunci cand ea va fi devenit totala, dar nu absoluta.
3. Formarea 'omului nou'
Distrugerea Vechii ordini si organizarea 'noului pamant' nu sunt, totusi, singurele elemente din programul istoric al nihilismului; poate ca ele nici macar nu sunt cele mai importante elemente. Ele reprezinta doar pregatirea pentru o lucrare mai semnificativa si mai ingrijoratoare decat celelalte doua: 'transformarea omului'. Acesta a fost visul pseudo-adeptilor lui Nietzsche, Hitler si Mussolini al unei 'umanitati mai inalte', de a fi formati printr-o violenta 'creativa'; 'aceasta este misiunea secolului nostru', a spus propagandistul lui Hitler, Rosenberg: 'sa creeze un nou tip uman dintr-un nou mit al vietii' . Cunoastem din practica nazista ca acest 'tip uman' a existat, si omenirea se pare ca l-a respins ca fiind brutal si inuman. Dar 'schimbarea generala a naturii umane' catre care se indreapta marxismul are un final asemanator. Marx si Engels prezinta clar acest subiect: 'Atat pentru productia la scara de masa a acestei constiinte comuniste, cat si pentru succesul cauzei insesi, schimbarea oamenilor in masa este necesara, o schimbare care sa poata avea loc numai printr-o miscare practica, o revolutie ; de aceea, aceasta revolutie este necesara, nu numai pentru faptul ca si clasa conducatoare nu poate fi inlaturata pe alta cale, dar si pentru ca si clasa care produce rasturnarea numai printr-o revolutie poate sa reuseasca sa infrunte toata stricaciunea timpurilor si sa se adapteze pentru a intemeia o societate noua' .
Lasand deocamdata deoparte problema felului de oameni care trebuie formati prin acest proces sa observam cu atentie mijloacele utilizate: este iarasi vorba de violenta, care este la fel de necesara formarii 'omului nou' tot asa cum este si cu construirea 'noului pamant'. Intr-adevar, cele doua elemente sunt legate intre ele esential in filosofia determinista a lui Marx, pentru ca 'in activitatea revolutionara, schimbarea individului coincide cu schimbarea imprejurarilor' . Schimbarea imprejurarilor, si mai la obiect, procesul schimbarii lor prin violenta revolutionara, transforma revolutionarii insisi. Aici Marx si Engels, ca si contemporanul lor Nietzsche, ca si Lenin si Hitler, care au urmat, subscriu misticii violentei, vazand o schimbare magica care actioneaza in natura umana prin pasiunile urii, maniei si dorintei de a stapani. In aceasta privinta trebuie sa mentionam si cele doua razboaie mondiale, a caror violenta a ajutat distrugerea pentru totdeauna a Vechii Ordini si a vechii umanitati, inradacinata intr-o societate stabila si traditionala, si a avut un rol important in formarea noii umanitati dezradacinate pe care o idealizeaza marxismul. Cei treizeci de ani ai razboiului nihilist si revolutia dintre 1914 si 1945 au reprezentat un teren formator ideal pentru 'noul tip uman'. Desigur ca nu este nici un secret pentru filosofii si psihologii contemporani, faptul ca omul insusi se schimba in secolul nostru violent, sub influenta, desigur, nu numai a razboiului si revolutiei, dar si a orice altceva, care practic se pretinde a fi 'modern' si 'progresist'. Am mentionat deja formele cele mai izbitoare ale vitalismului nihilist, al carui efect cumulativ a fost de a dezradacina, dezintegra si 'mobiliza' individul, de a inlocui stabilitatea si inradacinarea sa normala cu o fuga fara sens pentru putere si miscare, si de a inlocui sentimentul uman normal cu o excitabilitate nervoasa. Atat in practica cat si in teorie, activitatea realismului nihilist a fost paralela si contemporana cu aceea a vitalismului: o lucrare de standardizare, specializare, simplificare, mecanizare, dezumanizare; efectul sau a fost de a 'reduce' individul la nivelul cel mai 'primitiv' si de baza, pentru a-l face de fapt sclavul mediului sau inconjurator, lucratorul perfect din 'fabrica' internationala a lui Lenin.
Aceste observatii sunt la ordinea zilei astazi; s-au scris numaroase volume despre aceasta. Multi cugetatori sunt capabili sa vada clar legatura dintre filosofia nihilista care reduce realitatea si natura umana la termenii cei mai simpli posibili, si o practica nihilista care reduce in mod similar omul comcret. Si nu putini isi dau seama de seriozitatea si radicalitatea acestei 'reduceri', chiar si pana la a vedea in aceasta, ca Erich Kahler, o schimbare calitativa in natura umana. Orientarea puterii catre dezmembrarea si infirmarea individului se manifesta evident in cele mai diverse aspecte ale vietii moderne - economic, tehnologic, politic, stiintific, invatamant, psihologic, artistic - apare atat de coplesitor ca suntem convinsi sa vedem in aceasta o schimbare adevarata, o transformare a naturii umane .
Dar putini dintre cei care isi dau seama de aceasta au o constiinta reala a semnificatiei si implicatiilor ei profunde (pentru ca ele sunt teologice si, astfel, complet in afara scopului oricarei analize pur si simplu empirice), sau a unui remediu posibil (pentru aceasta trebuie sa fie de ordin spiritual). Autorul citat, de exemplu, trage nadejde din perspectiva unei tranzitii, spre 'vreo forma existentiala supraindividuala', care dezvaluie faptul ca el nu are o inteligenta superioara fata de cea a 'spiritului epocii' care, intr-adevar, dupa cum vom vedea, a inlaturat idealul 'supraomului' social. Mai precis, ce este aceasta 'schimbare', omul nou? El este omul dezradacinat, discontinuu, pe care nihilismul l-a distrus, materia prima a oricarui vis demagogic; 'liberul cugetator' si scepticul, inchis doar fata de adevar dar 'deschis' fiecarei mode intelectuale noi, pentru ca el insusi nu are nici o baza intelectuala. 'Cautatorul' unei 'noi revelatii', gata sa creada orice este nou, pentru ca adevarata credinta a fost anihilata in el; planificatorul si experimentatorul care preamareste dovada 'faptei', pentru ca el a abandonat adevarul, vazand lumea ca pe un vast laborator, in care el liber sa determine ceea ce este 'posibil'; omul care se conduce singur, care se preface a fi smerit numai pentru a-si cere 'drepturile', de fapt este plin de mandria care il determina sa astepte ca sa i se ofere totul intr-o lume in care nimic nu este interzis cu autoritate; omul momentului, fara a avea constiinta sau valori, si care se afla astfel la mila celui mai puternic 'stimul'; 'razvratitul' care uraste toata infranarea si autoritatea pentru ca el insusi isi este propriul si singurul dumnezeu; 'omul maselor', acest incult nou, care a 'redus' si 'simplificat' complet si care este capabil sa aiba doar idei elementare, este totusi foarte dispretuitor fata de oricine atrage atentia asupra lucrurilor mai inalte sau asupra complexitatii reale a vietii.
Acesti oameni sunt toti ca un singur om, omul a carui formare a fost chiar scopul nihilismului. Dar simpla descriere nu poate face dreptate acestui om; se poate vedea imaginea lui. Si de fapt o asemenea imagine a fost de curand zugravita; este imaginea picturii si sculpturii contemporane, care a aparut, in cea mai mare parte, de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, ca si cum ar da forma realitatii produsa de etapa cea mai concentrata a nihilismului din istoria umana. S-ar parea ca forma umana a fost 'redescoperita' in aceasta arta; din haosul neatentiei totale apar forme identificabile. Este de presupus ca rezultatul este un 'nou umanism', o 'intoarcere catre om' care este cu totul mai semnificativa prin aceea ca - spre deosebire de atat de multe scoli artistice ale secolului al XX-lea - nu este o nascocire artificiala a carei substanta este ascunsa in spatele unui nor al jargonului irational, ci o crestere spontana care s-ar parea sa aiba radacini adanci in sufletul omului contemporan. De exemplu, in opera lui Alberto Giacometti, Jean Dubuffet, Francis Bacon, Leon Golub, Jose Luis Cuevas - pentru a lua o exemplificare internationala - pare sa fie o arta 'contemporana' veritabila care, fara sa abandoneze dezordinea si 'libertatea' separarii, dirijeaza atentia dinspre simpla evadare catre o 'obligare umana' serioasa. Dar ce fel de 'om' este acela spre care s-a 'intors' aceasta arta? Cu siguranta ca nu este omul crestin, omul dupa chipul lui Dumnezeu, pentru ca nici un om 'modern' nu poate crede in el; nici nu este vorba de 'omul' golit intrcatva de vechiul umanism, pe care ganditorii 'inaintati' il privesc ca fiind neincrezator si demodat. Nu este nici macar 'omul' desfigurat si denaturat din arta 'cubista' si 'expresionista' de la inceputul acestui secol; mai degraba aceasta incepe acolo unde acea arta dispare si incearca sa intre intr-un domeniu nou, sa zugraveasca 'omul nou'. Observatorului crestin ortodox, care nu are legatura cu ceea ce avangarda considera modern si sofisticat, ci cu adevarul, ii este necesara putina reflectare pentru a patrunde in secretul acestei arte: in aceasta nu se afla nici o problema a 'omului'; este o arta subumana si demonica care se manifesta brusc. Nu omul este subiectul acestei arte, ci creatura joasa care a aparut (Giacometti foloseste cuvantul 'sosit') din adancuri necunoscute. Corpurile pe care si le asuma aceasta creatura (si in toate metamorfozele ei este totdeauna aceeasi creatura) nu sunt in mod necesar deformate cu violenta; asa cum sunt ele sucite si deformate, ele sunt adesea mai 'realiste' decat figurile de om din perioada artei moderne timpurii. Este clar faptul ca aceasta creatura nu este victima vreunui atac violent; mai degraba el s-a nascut deformat, el este o 'schimbare' adevarata. Se poate observa asemanarea dintre deformarea acestor figuri si fotografiile copiilor malformati nascuti de curand de catre miile de femei care se grogasera cu Thalidomide in timpul sarcinei; si fara indoiala ca noi nu am vazut ultimile 'consecinte' monstruoase. Inca si mai revelatoare decat corpurile acestor creaturi sunt infatisarile. Ar fi prea mult sa se spuna ca aceste fete exprima disperarea; ar insemna sa li se atribuie vreo urma de umanitate care le lipseste in modul cel mai categoric. Mai degraba, ele sunt fete ale creaturilor mai mult sau mai putin 'adaptate' la lumea pe care o cunosc, o lume care nu este ostila, ci total alienata, nu inumana, ci 'a- umana' . Chinul si furia si disperarea expresionistilor timpurii sunt inghetate aici, si desprinse dintr-o lume cu care ei au avut cel putin legatura negarii, pentru a forma o lume a lor proprie. In aceasta arta, omul nu mai este chiar o caricatura a lui insusi; el nu mai este zugravit in agonia mortii spirituale, pustiit de nihilismul hidos al secolului nostru care ataca nu doar trupul si sufletul, ci insasi ideea si natura omului. Nu, toate acestea au trecut; criza a luat sfarsit; omul este mort. Noua arta sarbatoreste nasterea unei specii noi, creatura adancurilor mai joase, subumanitatea. Am tratat aceasta arta intr-o masura care este, poate, disproportionata fata de valoarea ei intrinseca, pentru ca ea ofera evidenta concreta si neindoielnica - pentru cel care are ochi sa vada - a realitatii care, exprimata in mod abstract, pare sincer incredibila. Este usor de inlaturat ca fantezie 'noua umanitate' prevazuta de un Hitler sau un Lenin; si chiar planurile acelor nihilisti destul de respectabili care se afla astazi printre noi, care discuta calm despre evolutia stiintifica a unui 'supraom biologic', sau proiecteaza o utopie pentru ca 'oamenii noi' sa se formeze prin cea mai ingusta 'educatie moderna' si un control strict al mintii, (planurile) par indepartate si doar vag amenintatoare. Dar confruntata cu imaginea reala a 'omului nou', o imagine brutala si dezgustatoare care depaseste imaginatia, si in acelasi timp atat de spontana, dura, si larg raspandita in arta contemporana, antreneaza omul imediat, si groaza totala a starii omului contemporan il izbeste si nu va putea uita curand.
V. Dincolo de nihilism
Imaginea 'omului nou', prezentata in aceste pagini, a fost in exclusivitate negativa. Multi dintre cei care studiaza statutul omului contemporan, in timp ce admit poate unele dintre observatiile noastre, le-ar condamna in ansamblu ca fiind 'unilaterale'. Atunci, cu toata corectitudinea, noi trebuie sa examinam si latura cealalta, punctul de vedere 'pozitiv'. Si intr-adevar nu se poate pune la indoiala faptul ca pe langa curentul de disperare, deziluzie si 'a-umanitate' pe care le-am descris ca a aparut din perioada nihilismului, s-a dezvoltat un curent paralel de optimism si idealism care a produs proprii sai 'oameni noi'. Acestia sunt tinerii, care sunt atat idealisti cat si practici, pregatiti si nerabdatori sa tina piept problemelor dificile ale zilei, sa raspandeasca idealismul american si comunist (sau idealismul mai universal care se afla deasupra ambelor) in tarile 'inapoiate'; oameni de stiinta entuziasti, care resping 'frontierele' pretutindeni din cercetarea si experimentarea 'captivanta' de necontestat care se realizeaza astazi; idealisti pacifisti si non-violenti, care lupta pentru cauza pacii, fratiei, unitatii mondiale si depasirea urii de veacuri; scriitori, tineri, 'furiosi' pentru cauza dreptatii si egalitatii si care transmit - atat de bine cat pot ei, in aceasta lume intristata - un nou mesaj de bucurie si creativitate; chiar si artistii care au o imagine a omului pe care am atacat-o necrutator, pentru ca ei intentioneaza, cu siguranta, sa condamne lumea care a produs acest om si sa indice astfel ce se va intampla cu acest om; si foarte numerosii tineri mai obisnuiti, care sunt entuziasmati ca traiesc in acest timp 'captivant', sinceri, bine intentionati, privind viitorul cu incredere si optimism, spre o lume care poate cel putin sa cunoasca fericirea in locul suferintei. Generatia mai in varsta, ea insasi cu urme adanci din perioada nihilismului prin care a trecut, impartaseste pe deplin entuziasmul tinerilor, avand mai sperante pentru ei; nu este posibil ca visele lor sa se implineasca, la urma urmei, daca 'spiritul epocii' este favorabil? Fara sa fi raspuns inca la aceasta intrebare, noi trebuie sa raspundem la alta, mai fundamentala: ce natura au credinta si speranta care inspira aceste vise? Raspunsul este evident: credinta si speranta sunt in intregime lumesti. Noutatile artistice si stiintifice, prosperitatea si confortul, noi domenii de cercetare, 'pace', 'fratie' si 'bucurie', asa cum intelege mintea obisnuita. Acestea sunt bunurile lumesti care trec, si daca acestea sunt urmarite cu devotament sincer pe care il acorda 'omul nou' optimist, de astazi, acestea sunt daunatoare din punct de vedere spiritual. Adevaratul locas vesnic al omului nu se afla in aceasta lume. Adevarata pace si iubire si bucurie a lui Hristos, pe care le cunoaste credinciosul inca din aceasta viata sunt de cu totul alta dimensiune fata de parodiile lumesti ale lor, care umplu 'omul nou' cu sperante desarte. Existenta acestui 'om nou', a carui credinta si nadejde sunt indreptate numai catre aceasta lume, este o dovada in plus a succesului programului nihilist. 'Omul nou', in forma sa pozitiva, este luat din aceeasi fotografie a carui subumanitate am descris-o ca este negativa. Pe negativ, el este vazut ca un infrant si denaturat de catre o lume inumana; pesimismul si disperarea acestei imagini - si aceasta este singura lor semnificatie pozitiva - reprezinta un ultim protest impotriva activitatii nihilismului, si in acelasi timp ca ele sunt o marturie a succesului nihilismului. Pe pozitiv, 'omul nou' a inceput sa schimbe lumea, si in acelasi timp sa schimbe propria sa atitudine cu una de tolerare a lumii moderne care, desi imperfecta, este singura pe care el o cunoaste; in aceasta imagine nu mai exista conflict, pentru ca omul se afla clar pe calea remodelarii si reorientarii totale, si astfel a 'adaptarii' perfecte la lumea noua. Cele doua imagini formeaza un tot rezultand din moartea omului asa cum a fost el cunoscut pana acum - omul care traieste pe pamant ca un pelerin, privind catre cer ca la adevaratul sau lacas - si indreptandu-se catre nasterea unui 'om nou' al acestui pamant, necunoscand nici nadejdea, nici disperarea, se detaseaza de lucrurile acestei lumi. Imaginile pozitive si negative ale 'omului nou' insumeaza starea omului contemporan, omul in care lumescul a triumfat asupra credintei. In acelasi timp, acestea reprezinta un semn al tranzitiei, o prevestire a unei schimbari majore in 'spiritul epocii'. In imaginea negativa, apostazia de la adevarul crestin care caracterizeaza, in principal, epoca moderna, pare sa-si fi atins limitele; Dumnezeu fiind 'mort', omul creat dupa chipul Sau si-a pierdut natura sa si a cazut in subumanitate. Pe de alta parte, in imaginea pozitiva se pare sa fi inceput o noua miscare; omul si-a descoperit noua sa natura, aceea a unei creaturi a pamantului. Epoca negarii si nihilismului, mergand cat de repede a putut, s-a terminat. Pe 'omul nou' nu-l mai intereseaza suficient sa nege adevarul crestin; intreaga sa atentie este indreptata catre aceasta lume. Noua Era, pe care multi o numesc era 'post crestina', este in acelasi timp era de 'dincolo de nihilism' - o expresie care exprima in acelasi timp o realitate si o nadejde. Realitatea pe care o exprima aceasta expresie consta in faptul ca nihilismul, fiind negativ in esenta, chiar daca este pozitiv in aspiratie, datorand intreaga energie pasiunii de a distruge adevarul crestin, ajunge la sfarsitul programului sau prin realizarea unui 'pamant nou' mecanizat si a unui 'om nou' dezumanizat; influenta crestina asupra omului si asupra societatii fiind inlaturata eficient, nihilismul trebuie sa se retraga si sa lase locul altei miscari, mai 'constructive', capabile sa actioneze din motive autonome si pozitive. Aceasta miscare, pe care o vom descrie in capitolul urmator, sub numele de anarhism, preia Revolutia de unde o lasa nihilismul si incearca sa aduca miscarea la o concluzie logica, inceputa de nihilism. Nadejdea continuta in expresia 'dincolo de nihilism' este naiva si anume, aceea ca are o legatura spirituala, si una istorica, ca noua era (new age) trebuie sa asiste la invingerea nihilismului si nu pur si simplu la invechirea lui. Dumnezeul nihilismului, inexistenta, este un gol, un vid care asteapta sa fie umplut; cei care au trait in acest gol si au recunoscut inexistenta ca dumnezeu al lor, nu pot decat sa-si caute un nou dumnezeu si nadejde care sa-i scoata din aceasta era si de sub puterea nihilismului. Sunt astfel de oameni care, nerabdatori sa obtina vreo semnificatie pozitiva din situatia lor, si nedorind sa creada ca nihilismul prin care a trecut era noastra poate fi cu totul zadarnic, au construit o apologie in care nihilismul, indiferent daca este rau sau nenorocit in sine, este privit ca mijlocul necesar catre un sfarsit dincolo de el insusi, asa cum distrugerea precede reconstructia, si asa cum intunericul precede zorile. Daca intunecimea, incertitudinea si suferinta de acum sunt neplacute - si asa continua aceasta apologie - ele sunt in acelasi timp folositoare si purificatoare; golul despuiat de iluzii, in mijlocul unei 'nopti intunecate' de indoiala si disperare, omul nu poate decat sa sufere aceste incercari dureroase in rabdare si sa ramana 'deschis' si 'receptiv' la ceea ce poate aduce viitorul omnipotent. Se presupune ca nihilismul este semnul apocaliptic al sosirii unei noi ere, mai bune. Aceasta apologie este aproape universala si este capabila sa se adapteze la nenumarate puncte de vedere contemporane. Opinia lui Goebbels asupra sensului fundamental 'pozitiv' al socialismului national, pe care l-am mentionat in sectiunea precedenta, este poate cea mai extrema a acestui fel de adaptari. Alte versiuni mai 'spirituale' ale acestuia au fost obisnuite de la marea criza in gandire, provocata de Revolutia franceza. Poetii, 'profetii' si ocultistii inchipuiti, ca si oameni mai prozaici pe care i-au influentat acesti vizionari, pe cand se chinuiau din cauza tulburarilor timpurilor lor, au gasit o pace a gandurilor ca ei erau o binecuvantare mascata. W.B. Yeats poate fi citat din nou ca fiind tipic in aceasta atitudine. 'Dragi pasari pradatoare, pregatiti-va pentru razboi Iubiti razboiul pentru onoarea lui, ca si credinta se poate schimba, civilizatia se poate reinnoi Credinta vine din soc Credinta se reinnoieste continuu in incercarea grea a mortii' .
In mod special, aceeasi atitudine subliniaza sperantele contemporane cu privire la Uniunea Sovietica. Fiind 'realisti', majoritatea oamenilor accepta transformarile sociale, politice si economice realizate de marxism, dezaproband mijloacele violente si ideologia sa extremista; in acelasi timp, fiind optimisti si deschisi catre o turnura mai buna a problemelor, oamenii au intampinat 'imbunatatirea relatiilor' care au inceput odata cu moartea lui Stalin, sperand sa gaseasca in aceasta primele semne ale unei transformari greu de atins, a unui ideal marxist. De la 'coexistenta' se poate ajunge la cooperare, si in final la armonie. Asemenea idei sunt rezultatul unei conceptii de baza gresite a naturii revolutiei moderne; Nihilismul nu este decat o latura a acestei revolutii. Pentru siguranta, violenta si negarea sunt o activitate preliminara; dar aceasta activitate este doar o parte a unui plan cu mult mai mare, al carui final promite a fi, nu ceva mai bine, ci ceva incomparabil mai rau decat era nihilismul. Daca in vremurile noastre exista semne ca era violentei si negarii se sfarseste, aceasta nu este in nici un caz pentru ca nihilismul este 'invins' sau 'depasit', ci pentru ca activitatea lui este cu totul incheiata, si inutilitatea lui a ajuns la capat. Poate ca revolutia incepe sa transforme etapa sa rauvoitoare intr-una 'binevoitoare' - nu pentru ca si-a schimbat vointa sau directia, ci pentru ca se apropie de scopul final pe care a a incetat niciodata sa-l urmareasca; plina de succes, se poate pregati sa se relaxeze avand acest scop final. Ultima speranta a omului modern se afla in realitate, dar care este de fapt o alta iluzie a sa; speranta unei ere noi 'dincolo de nihilism' este ea insasi expresia ultimului element din programul revolutiei. In nici un caz nu este marxismul singurul care promoveasza acest program. Nu exista nici o mare putere astazi a carei guvernare sa nu fie 'revolutionara', nimeni dintre cei care se afla intr-o functie autoritara sau influenta si care critica marxismul nu merge mai departe de propunerea de a se folosi mijloace mai bune pentru un scop care este 'revolutionar', in egala masura. A renega ideologia revolutiei in 'climatul intelectual' contemporan ar insemna, destul de clar, a se autocondamna la politica lipsita de putere. Nu exista nici o dovada mai clara decat aceasta a spiritului anti-crestin al erei noastre - fiinta cea mai profunda anticrestina, desigur, pseudo-crestinismul care este scopul revolutiei. Ajungand la capatul propriului sau program, nihilismul insusi indica acest tel, care se afla dincolo de acesta; acesta este sensul real al apologiei nihiliste a lui Yeats si a altora. Dar revenim, ca poate in Nietzsche, acel 'profet' misterios care cunostea totul despre nihilism cu exceptia scopului sau final, aceasta idee capata expresia cea mai izbitoare. 'In anumite imprejurari, aparitia formei celei mai extreme de pesimism si nihilism real ar putea fi semnul unui proces de dezvoltare incisiva si de cea mai mare importanta, si de trecere a omenirii la conditii de existenta complet noi. Asta este ceea ce am inteles eu.' .
Mai presus de nihilism trebuie sa existe o 'transevaluare a tuturor valorilor': 'Cu aceasta formula o 'contra-miscare'isi gaseste expresia, cu privire la un principiu si o miscare; o miscare care intr-un viitor destul de indepartat va inlatura acest nihilism perfect; dar pe care totusi il considera ca un pas necesar, atat din punct de vedere logic cat si psihologic, catre propria sa aparitie, si care in mod pozitiv nu poate veni decat deasupra sau in afara lui .' .
Destul de curios, aceeasi idee este exprimata intr-un context cu totul diferit din gandirea lui Lenin, unde, dupa deosebita apreciere adusa ideii nihiliste ca 'fabrica' universala, el continua: 'Dar aceasta 'fabrica' de disciplina, pe care proletariatul o va extinde la intreaga societate dupa infrangerea capitalistilor si inlaturarea exploatatorilor, nu este in nici un caz idealul nostru sau scopul nostru final. Acesta este doar suportul necesar pentru curatirea radicala a societatii de intreaga exploatare capitalista hidoasa si murdara, pentru a merge mai departe.' .
Nietzsche si Lenin se refera la acest punct 'mai indepartat' cand descriu 'conditiile complet noi de existenta', care reprezinta scopul final al revolutiei. Acest scop, intrucat intr-un anumit sens, se afla 'dincolo de nihilism' si pentru ca el insusi este un subiect de discutie de amploare, necesita un capitol separat. Pentru a incheia acest capitol si discutia noastra despre nihilismul propriu zis va fi suficient sa sugeram natura sa, si astfel sa stabilim cadrul general al expunerii noastre in capitolul urmator; acest scop poate fi privit ca un corolar impaturit in trei al gandirii nihiliste. Mai intai, corolarul anihilarii nihiliste a vechii ordini este conceptia unei 'noi ere' - 'noi' intr-un sens absolut, si nu relativ. Era care urmeaza sa inceapa nu este pur si simplu cea mai recenta, sau chiar cea mai mare, dintr-o serie de ere, ci instaurarea unei perioade de timp cu totul noi; ea se porneste impotriva a tot ceea ce a fost pana acum. Intr-o scrisoare din 1884, Nietzsche a spus ca: 'se poate intampla ca eu sa fiu primul care sa deschid calea catre o idee care va imparti istoria omenirii in doua' ; ca si consecinta acestei idei, 'toti cei care s- au nascut dupa noi apartin unei istorii mai inalte decat orice istorie de pana acum' . Desigur ca Nietzsche este orbit de mandria lui; el nu a facut nici o 'descoperire' originala, ci numai a gasit cuvinte pentru ceea ce plutea deja 'in aer' de catva timp. De fapt, exact aceeasi idee a fost exprimata cu doisprezece ani mai devreme de catre Dostoievschi, in persoana lui Kirilov, cel mai extrem dintre 'posedati': 'Totul va fi nou atunci istoria se va imparti in doua parti: de la gorila pana la anihilarea lui Dumnezeu, si de la anihilarea lui Dumnezeu pana la transformarea pamantului si a omului din punct de vedere fizic.' .
S-a sugerat deja aici al doilea corolar al gandirii nihiliste. Razvatirea nihilista si antiteismul, responsabile pentru 'moartea lui Dumnezeu', duc la aparitia ideii care trebuie sa inaugureze 'Noua Era': transformarea omului insusi intr-un dumnezeu. 'Mortii sunt toti dumnezei', spune Zarathustra al lui Nietzsche: 'acum noi dorim ca supraomul sa traiasca' . 'Uciderea lui Dumnezeu este o fapta mult prea mare ca sa lase oamenii neschimbati: 'Sa nu trebuiasca sa devenim noi insine dumnezei, pur si simplu, pentru a parea ca merita aceasta?' In Kirilov, supraomul este 'omul-dumnezeu', pentru ca in logica sa, 'daca nu exista un Dumnezeu, atunci eu sunt dumnezeu' .
Exista aceasta idee a 'supraomului' care sustine si inspira conceptia 'transformarii omului', la fel ca in realismul lui Marx si in vitalismul numerosilor ocultisti si artisti. Diferitele conceptii ale 'omului nou' sunt o serie de schite preliminare ale supraomului. Pentru ca intocmai ca si inexistenta, dumnezeul Nihilismului nu este decat o goliciune si o speranta care cauta sa se implineasca prin revelatia vreunui 'nou dumnezeu', asadar si 'omul nou', pe care nihilismul l-a deformat, l-a redus si l-a lasat fara caracter, fara credinta, fara orientare - acest 'om nou', fie ca este privit ca 'pozitiv' sau 'negativ', a devenit 'mobil' si 'flexibil', 'deschis' si 'receptiv', el este un material pasiv care asteapta vreo noua descoperire sau revelatie sau comanda care sa-l remodeleze in final in forma sa definitiva. In cele din urma corolarul anihilarii nihiliste a autoritatii si ordinii este conceptia - prefigurata in toate miturile unei 'noi ordini' - unui fel de ordine cu totul nou, o ordine a carei cei mai infocati aparatori nu ezita sa o numeasca 'anarhie'. In mitul marxist, statul nihilist urmeaza sa 'nimiceasca', parasind o ordine internationala care trebuie sa fie unica in istoria omenirii, si care, nu s-ar exagera de loc sa fie numita 'mileniu'. O 'era noua' condusa de 'anarhie' si populata de 'superoameni': acesta este visul revolutionar care a incitat oamenii sa infaptuiasca drama incredibila a istoriei moderne. Este un vis 'apocaliptic', si au destula dreptate cei care vad in aceasta o inversare curioasa a sperantei crestine in imparatie cerurilor. Dar nu exista nici o scuza pentru 'simpatia' acordata atat de des revolutionarilor si nihilistilor mai 'sinceri' si mai 'nobili'; aceasta este una dintre capcanele despre care am considerat necesar sa va avertizam din nou chiar la inceputul acestui capitol. Intr-o lume care se balanseaza usor pe marginea prapastiei, unde intregul adevar si noblete par sa fi disparut, ispita este mare in randul celor bine intentionati dar naivi pentru a cauta intre anumite figuri izbitoare, in mod neindoielnic, care au populat peisajul intelectual modern, si - in ignoranta standardelor normale ale adevarului si spiritualitatii - sa le amplifice pana la nivelul 'gigantilor' spirituali care au spus un cuvant care, desi 'neortodox', este cel mai 'provocator'. Dar realitatile acestei lumi si ale celei viitoare sunt prea riguroase pentru a permite asemenea ambiguitati si liberalism. Bunele intentii o iau prea usor pe o cale gresita, spiritul si nobletea sunt prea des denaturate; si coruptia celor mai buni ii plaseaza pe acestia nu pe locul al doilea, ci pe ultimul loc, al celor mai rai. Trebuie sa admitem ca exista geniu si ardoare, si chiar o anumita noblete la Marx, Proudhon, Nietzsche; dar aceasta este nobletea lui Lucifer, primul dintre ingerii care, dorind sa fie mai mult decat era el, a cazut din acea pozitie in prapastie. Viziunea lor, in care unii ar vedea un crestinism mai profund, este viziunea domniei lui Antihrist, imitarea satanica si inversarea imparatiei lui Dumnezeu. Toti nihilistii, dar in special aceia care erau cei mai geniali si cu viziunea cea mai larga, sunt profetii lui Satan. Refuzand sa-si foloseasca talentele in slujirea smerita a lui Dumnezeu, 'ei au dus un razboi impotriva lui Dumnezeu cu propriile lui daruri .' .
Cu greu se poate nega, - si o privire serioasa la transformarile lumii si ale omului care au avut loc in ultimile doua secole pot doar sa confirme faptul - ca razboiul dusmanilor lui Dumnezeu a avut succes; victoria sa finala, in realitate, pare iminenta. Dar ce poate insemna 'victoria' intr-un asemenea razboi? Ce fel de 'pace' poate cunoaste umanitatea care a invatat lectiile violentei o perioada atat de indelungata? Stim ca in viata crestina exista o armonie intre mijloace si scopuri. Prin rugaciune si o viata plina de credinta, si prin slujbele Bisericii, crestinismul se schimba, prin harul lui Dumnezeu, ca sa devina cat mai asemanator Dumnezeului sau si astfel cat mai vrednic de imparatia pe care El a pregatit-o pentru aceia care cu adevarat Il vor urma pe El. Aceia care Ii apartin sunt recunoscuti dupa roadele lor: rabdarea, smerenia, blandetea, ascultarea, pacea, bucuria, iubirea, bunatatea, iertarea - acestea sunt roadele care in acelasi timp ii pregatesc pentru acea imparatie si prin care, deja, iau parte la plinatatea ei. Scopul si mijloacele sunt un tot unitar; ceea ce este inceput in aceasta viata este desavarsit in viata ce va veni. In acelasi fel exista o 'armonie' in lucrarile lui Satan; 'virtutile' slugilor lui se potrivesc cu scopurile pe care ei le servesc. Ura, mandria, razvratirea, discordia, violenta, folosirea lipsita de scrupule a puterii: acestea nu vor dispare in mod magic atunci cand imparatia revolutionara se va realiza in sfarsit pe pamant. Acestea, mai degraba, se vor intensifica si se vor perfecta. Dar scopul revolutionar de 'dincolo de nihilism' este descris in termeni absolut contrari, si daca nihilistii il vad de fapt ca pe un domeniu al 'iubirii', 'pacii' si 'fratiei', care exista pentru ca Satan este maimuta lui Dumnezeu si chiar in negare trebuie sa recunoasca sursa acelei negari, si - mai mult in timpurile noastre - pentru ca oamenii sau schimbat atat de mult prin practica 'virtutilor' nihiliste si prin acceptarea transformarii nihiliste a lumii, ca ei de fapt incep sa traiesca in regatul revolutionar si sa vada totul asa cum vede Satan, ca opusul a ceea ce se afla in ochii lui Dumnezeu. Ceea ce se afla 'dincolo de nihilism' si este visul cel mai profund al celor mai mari 'profeti', nu este in nici un caz invingerea nihilismului, ci culminarea lui. 'Noua Era', fiind in mare masura opera nihilismului, nu va fi, in esenta, cu nimic diferita de era nihilista pe care noi o cunoastem. Ca sa crezi astfel, ca sa cauti mantuirea in vreo noua 'dezvoltare', fie ca este realizata de fortele inevitabile ale 'progresului', sau 'evolutiei', sau de vreo 'dialectica' romantica, sau furnizata gratuit din tezaurul 'viitorului' misterios inaintea caruia oamenii moderni se afla intr-o stare de veneratie superstitioasa - ca sa crezi aceasta inseamna sa fii victima unei deziluzii monstruoase. Nihilismul este, in modul cel mai profund, o dezordine spirituala, si el poate fi depasit numai prin mijloace spirituale; si nu a fost nici o incercare in lumea contemporana pentru a se aplica asemenea mijloace. Boala nihilista este lasata in aparenta sa se 'manifeste' pana la capatul ei final; scopul revolutiei, care a fost un adevarat fenomen halucinant al unor minti febrile, a devenit scopul umanitatii insasi. Oamenii au devenit plictisiti; Imparatia lui Dumnezeu este prea departe, calea crestin ortodoxa este prea stramta si anevoioasa. Revolutia a capturat 'spiritul epocii', si drumul impotriva curentului puternic este mai mult decat pot face oamenii moderni, pentru ca el necesita in mod precis cele doua lucruri anihilate de nihilism in modul cel mai complet: adevarul si credinta. Pentru a incheia discutia noastra despre nihilismul care se refera la o asemenea chestiune ca aceasta inseamna, cu siguranta, sa ne deschidem sarcinii ca posedam un nihilism al nostru propriu; se poate argumenta ca analiza noastra este 'pesimista' la extrem. Respingand categoric aproape tot ce era valoros si adevarat pentru omul modern, se pare ca noi negam la fel de categoric ca si majoritatea nihilistilor extremisti. Si intr-adevar crestinul este, intr-un anume sens - intr-un sens fundamental - un 'nihilist'; pentru ca pentru el, in final, lumea nu este nimic, iar Dumnezeu este totul. Desigur ca acesta este exact opusul nihilismului pe care l-am examinat aici, unde Dumnezeu nu este nimic,iar lumea este totul. Acesta este nihilismul care provine din neant, iar acela al crestinului este un 'nihilism' care provine din belsug. Adevaratul nihilist isi localizeaza credinta in lucrurile care trec si care sfarsesc in nimic. Intregul 'optimism' care este pe aceasta baza, este in mod clar de nimic. Crestinul renuntand la asemenea vanitate isi plaseaza credinta intr-un lucru care nu va trece: Imparatia lui Dumnezeu. Desigur ca celui care traieste in Hristos, i se pot da inapoi multe dintre bunurile acestei lumi, si el se poate bucura de acestea chiar atunci cand isi da seama de disparitia lor; dar acestei nu sunt indispensabile, ele, cu adevarat, nu sunt nimic pentru el. Cel care nu traieste in Hristos, pe de alta parte, traieste deja in neant, si toate comorile acestei lumi nu pot umple vreodata golul lui. Dar este un simplu procedeu literar sa numim inexistenta si saracia crestinului 'nihilism'; ele reprezinta mai degraba plinatate, abundenta, bucuria dincolo de inchipuire. Si numai o saturatie a acestei abundente poate infrunta neantul la care nihilismul a condus pe oamenii. Cel mai extrem refuz, cea mai mare deziluzie a oamenilor poate exista doar daca acesta scuteste cel putin o iluzie de analiza sa distructiva. Acest fapt este intr-adevar radacina psihologica a acelei 'Noi Ere' in care gandirea cea mai nihilista trebuie sa-si puna intrega sa nadejde; cel ce nu crede in Hristos trebuie, si vrea, sa creada in Antihrist. Dar daca nihilismul isi are sfarsitul sau istoric in domnia lui Antihrist, acesta isi are sfarsitul sau definitiv si spiritual dincolo chiar de acea manifestare finala satanica. Si in acest sfarsit care este iadul, nihilismul isi gaseste infrangerea sa finala. Nihilismul este infrant, nu pur si simplu ca visul sau asupra paradisului sfarseste in suferinta vesnica pentru gandirea nihilista - spre deosebire de opusul sau, anarhia - este prea deziluzionat pentru a crede intr- adevar in acel paradis, si prea plin de manie si razvratire pentru a face orice in afara de a-l distruge la randul lui, daca ar aparea vreodata. Nihilismul este infrant, mai degraba, pentru ca in iad dorinta lui cea mai adanca, anihilarea lui Dumnezeu, a creatiei, si a sa insusi , se dovedeste a fi zadarnica. Dostoievsky a descris bine aceasta combatere finala a nihilismului in cuvintele muribundului parinte Zosima: 'Sunt unii care raman mandri si inversunati chiar si in iad, in ciuda cunostintelor lor certe si contemplarii adevarului absolut; sunt unii infricosati care s-au daruit in intregime lui Satan si duhului sau mandru. Pentru acestia, iadul este voluntar si vesnic pierzator; ei sunt chinuiti de propria lor alegere. Pentru ca ei s-au blestemat, blestemand pe Dumnezeu si viata Ei nu pot sa-l priveasca pe Dumnezeu viu fara ura, si ei striga ca Dumnezeul vietii trebuie anihilat, ca Dumnezeu ar trebui sa se distruga pe Sine Insusi si propria sa creatie. Si ei vor arde in focul propriei lor manii pentru vesnicie si vor tanji dupa moarte si distrugere. Dar ei nu vor ajunge la moarte' . Este marele si invincibilul adevar al crestinismului ca nu exista nici o anihilare ; intregul nihilism este in zadar. Dumnezeu poate fi combatut: acesta este unul dintre sensurile noii ere. Dar El nu poate fi cucerit, si El nu poate fi scapat: Imparatia Sa va dura vesnic si toti cei care resping chemarea catre imparatia Sa trebuie sa arda in flacarile iadului vesnic. Desigur ca a fost o intentie primara a nihilismului de a indeparta iadul si frica de iad din mintile oamenilor, si nimeni nu se poate indoi de succesul lor; pentru majoritatea oamenilor de astazi, iadul a devenit o prostie si o superstitie, daca nu o fantezie 'sadica'. Chiar si cei care inca mai cred in 'raiul' liberal nu mai au loc in universul lor pentru nici un fel de iad. Totusi, in mod curios, oamenii moderni au o intelegere a iadului in sensul ca nu au o intelegere a raiului; cuvantul si conceptul au un loc proeminent in arta si gandirea contemporana. Nici un observator sensibil nu este inconstient de faptul ca oamenii, in era nihilista, mai mult decat oricand inainte, au facut din pamant o imagine a iadului; si cei care sunt constienti ca traiesc in neant nu ezita sa numeasca starea lor iad. Chinul si suferintele acestei vieti sunt intr- adevar o experienta anticipata a iadului, asa cum bucuriile unei vieti crestine sunt o experienta anticipata a raiului, bucurii pe care nihilismul nici macar nu si le poate imagina, atat de indepartate sunt ele de experienta sa. Dar daca nihilismul are o constiinta intunecata, chiar si aici, despre sensul iadului, el nu are nici un fel de idee despre intreaga lui extindere, care nu poate fi pusa in aplicare in aceasta viata; chiar si nihilismul cel mai extrem, in timp ce slujeste demonilor si chiar ii invoca, nu are vederea spirituala necesara pentru a-i vedea asa cum sunt ei. Spiritul satanic, spiritul iadului, este intotdeauna mascat in aceasta lume; capcanele sale sunt asezate de-a lungul unui drum larg care poate sa para multora placut, sau cel putin emotionant. Si Satana ofera celor care urmeaza drumul sau gandul si speranta care consoleaza nimicirea finala. Daca, in ciuda consolarilor lui Satan, nici un urmator al lui nu este foarte 'fericit' in aceasta viata, si daca in zilele de pe urma (ale caror calamitati ale secolului nostru sunt o mica anticipatie) 'va fi mare suferinta, asa cum nu a fost de la inceputul lumii pana acum' - numai in viata viitoare isi vor da seama slujitorii lui Satan de toata amaraciunea chinurilor lipsite de speranta. Crestinul crede in iad si ii este frica de focul lui - nu un foc pamantesc cum ar crede necredinciosul destept, ci un foc infinit mai dureros, pentru ca va fi un foc spiritual si vesnic, intocmai asa cum vor fi trupurile cu care se vor inalta oamenii in ziua de pe urma. Lumea reproseaza crestinului credinta intr-o asemenea realitate neplacuta; dar la aceasta nu-l conduce nici perversitatea nici 'sadismul', ci mai degraba credinta si experienta. Poate ca numai crestinul poate crede pe deplin in iad, el care crede pe deplin in rai si viata in Dumnezeu; pentru ca numai cel care are o idee despre acea viata poate avea o notiune despre ceea ce va insemna lipsa ei.
Pentru majoritatea oamenilor de astazi 'viata' este un lucru minor, un lucru vrednic de mica afirmare si negare, ascunsa in iluzii comode si perspectiva plina de speranta a inexistentei finale; acesti oameni nu vor sti nimic despre iad pana cand vor locui in el. Dar Dumnezeu ii iubeste prea mult chiar si pe acesti oameni pentru a le permite pur si simplu sa Il 'uite' si 'sa treaca in inexistenta', in afara prezentei Sale, care singura este viata pentru oameni; chiar si a celor din iad, El le da iubirea Sa care este tortura pentru cei care nu s-au pregatit sa o primeasca in aceasta viata. Multi, noi stim ca sunt cercetati si purificati prin acele flacari ca sa-i faca vrednici sa salasluiasca in imparatia cerurilor prin rugaciunile celor vii; dar altii, cu demonii pentru care a fost facut iadul, trebuie sa ramana vesnic in iad. Nu este nevoie, nici macar astazi cand se pare ca oamenii au devenit prea slabi pentru a infrunta adevarul, sa se indulceasca realitatile vietii viitoare. Pentru aceia, fie ei nihilisti sau umanisti mai moderati, care isi permit sa cerceteze voia lui Dumnezeu celui viu, si sa-L judece pentru 'cruzimea' Lui se poate raspunde fara echivoc despre ceva in care doresc sa creada majoritatea: demnitatea omului. Dumnezeu ne-a chemat pe noi, nu la 'cerul' modern al odihnei si somnului, ci la slavirea deplina a fiilor lui Dumnezeu; si daca noi, cei pe care Dumnezeul nostru ne considera vrednici sa o primim, respingem aceasta chemare, atunci sunt mai bune pentru noi flacarile iadului, chinurile acelei ultime si ingrozitoare dovezi a inaltei chemari a omului si a nepotolitei iubiri a lui Dumnezeu pentru toti oamenii, decat inexistenta catre care aspira oamenii cu credinta slaba si nihilismul epocii noastre. Omul nu este vrednic decat de iad, daca nu este vrednic de rai.
Cauza revolutiei din epoca moderna de
Ieromonah Serafim Rose
https://www.angelfire.com/blues2/carti/
Rugati-va pentru cei ce au trudit la realizarea
acestei versiuni digitale.
APOLOGETICUM 2003
The Will to Power, vol.I, in The Complet Works of Friederich Nietzsche , New York, The MacMillan Company, 1909, vol.14, p.6.
Vezi, de exemplu, remarcile lui Bakunin despre Louis Napoleon in G.P.Maximoff, ed., The Political Philosophy of Bakunin of Bakunin, Glencoe, Illinois, The Free Press, 1953, p.252.
O distinctie facuta, de exemplu, de Arnold Lunn in The Revolt Against Reason, New York, Sheed and Ward, 1951; si de F.A. Hayek, in The Counter- - Revolution of Science, Glencoe, Illinois, The Free Press, pp. 15-16. Primul autor este mai legat de 'scientismul' teoretic, iar cel de al doilea de cel practic.
Citat in Hermann Rauschning, The Voice of Destruction, New York, G.P. Putnam's Sons, 1940, p.6. Restul din aceasta descriere se bazeaza in principal pe Hitler's Secret Conversations, 1941 Hitler's Secret Conversations, 1941- -1944 1944, New York, Farrar, Straus and Young, 1953.
Aici putem include si miscarea ecologica cu tendintele ei neo-paganism de reintoarcere la cultul fertilitatii.
Feminismul actual si, putem spune, 'new-age-ist' lupta nu numai pentru egalitatea sexelor, ci si pentru anularea oricaror deosebiri intre sexe, inclusiv cele naturale si cele sociale, decurgand din cele naturale. Este o lupta pentru o totala libertate sexuala, inclusiv lezbianismul, uranismul si incestul - o stradanie antifireasca de a crea 'omul androgin' al viitorului: omul ne-om. Feminismul actual se ridica impotriva familiei in structura ei traditionala. Feminismul vrea o revolutionare a intregii culturi, vrea un om nou (androgin) intr-o societate mondiala a pacii ca mod de existenta, vrea abolirea alienarii, generalizarea atitudinii prometeice si edificarea paradisului pe pamant prin forte umane proprii. (Bruno Wurtz, New Age, Editura de vest, Timisoara, 1992, pag. 145).
Unele referiri convingatoare despre acest subiect si alte subiecte legate de acesta, cu referire la literatura moderna, se gasesc in Graham Hough, Reflections on a Literary Revolution, Washington, The Catholic University of America Press, 1960, pag 66.
Citat in Karl Jaspers, Nietzsche and Christianity, Henry Regnery Company, 1961, (Gateway Edition), pag. 83.
System of Economical Contradictions: or The Philosophy of Misery System of Economical Contradictions: or The Philosophy of Misery, Boston, 1888, vol.I, pag. 448.
Aceasta invatatura cu atat este mai greu de inteles cu cat omul are o conceptie mai materialista despre lume. Exista, totusi, oameni de stiinta care si-au dat seama de erorile conceptiilor materialeste despre lume; dar si acestia se impart in doua grupe: crestini si necrestini. Totul se reduce la interpretarea datelor obtinute in urma cercetarilor.
On God and Society (Despre Dumnezeu si societate), Eseu despre pincipiul generativ al Constitutiilor politice si alte institutii umane, Henry Regnery Company, Gateway Edition, 1959, pag. 84-86.
Vezi Max Picard, Flight from God, Henry Regnery Company, 1951; si Hitler in Our Selves, Henry Regnery Company, 1947.
Pentru o sinopsa a orientarilor lui Marx despre violenta vezi J.E. LeRossignol, From Marx to Stalin, New York, Thomas Y. Crowell Company, 1940, pag. 321-322.
Left - Wing Communism, citat in Stalin, Foundation of Leninism, New York, International Publishers, 1932, pag. 47. Sau: The Proletarian and the Renegade Kautsky , Little Lenin Library, Nr. 18, pag. 19.
Citat in H.R. Trevor - Roper, The Last Days of Hitler , New York, The Macmillan Company, 1947, pag. 50-51.
Marx si Engels, The German Ideology(Ideologia germana), partea I, New York, International Publishers, 1947, pag. 69.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2040
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
