SOCRATE (470-399 i. Hr.)

SOCRATE      (470-399 i. Hr.)

Socrate, poate cel mai mare filosof al antichitatii, avea o obarsie modesta. Deseori i s-a zugravit un portret ce contrasta cu cel al discipolului sau, Platon. Platon, aristocrat, frumos ca un zeu, Socrate, greoi si urat. N-a fost un mare orator, dupa gustul anticilor. E singurul din toata traditia filosofica europeana care n-a scris nici un rand. Si totusi, el este filosoful care a exercitat cea mai puternica influenta in decursul veacurilor.

De ce n-a scris nimic? Poate pentru ca nu credea intr-un adevar inseparabil de persoana celui care il enunta si de momentul in care este enuntat. Pentru el, "adevarurile" nu sunt asemenea unor lucruri, ele sunt filosofice. Ce este, asadar, un adevar filosofic?

Un adevar filosofic nu este pur si simplu un enunt ce se raporteaza in mod adecvat la o stare de fapt obiectiva, independent de cel care vorbeste sau scrie. E un enunt prin care o fiinta umana responsabila, libera, asuma un adevar, si-l face al sau, il face "adevar" prin modul cum se angajeaza fata de el. Aceasta echivaleaza cu a spune ca pentru Socrate un adevar numit teoretic este totdeauna in acelasi timp un adevar practic, care depinde de cel care-l intelege, de actiunea pe care o exercita asupra lui. Astazi l-am numi adevar existential.

Socrate cauta inainte de toate sa ascuta la dicipolii sai simtul adevarului. Interlocutorul sau trebuie sa descopere el insusi ca ceea ce socotea adevarat nu e suficient si deci nu este inca, propriu-zis, adevarul. "Stiu ca nu stiu nimic" (οϊδα ότι ουδέν οϊδα) - aceasta celebra vorba a lui Socrate catre Pythia, in urma careia aceasta a declarat despre el ca este cel mai intelept dintre atenieni - nu reflecta nicidecum o modestie excesiva. Ea inseamna: mi-am ascutit simtul adevarului in asa masura incat exigenta mea de adevar nu se mai multumeste cu aparentele de adevar pe care uneori le socotesc valabile. Ceea ce posed eu este nu adevarul insusi, ci exigenta unui adevar mai inalt.

Sesizam aici deosebirea radicala ce exista intre Socrate si filosofii de dinaintea sa: imboldul de a cerceta nu mai vizeaza explicarea lumii sau intelegerea fiintei in sine, ci insusi omul, care se cauta pe sine. Constiinta pe care o are despre lume se interogheaza asupra ei insesi.

Mama lui Socrate era moasa. Socrate spunea ca practica si el indeletnicirea mamei sale: maieutica, arta mositului. El mosea spiritele. Nu transmitea cunostinte din afara, ci destepta in celalalt simtul adevarului, deja prezent, dar amortit, prea repede satisfacut. Acest demers are la baza o incredere fundamentala in om.

Aceasta incredere a lui Socrate isi are radacinile in constiinta lui de sine si in curajul sau. A fost condamnat la moarte pentru ca, spuneau judecatorii, "corupea tineretul". Adevaratul motiv insa a fost acela ca el repunea totul in discutie: natura si drepturile puterii, autoritatea, religia, ideea pe care concetatenii sai si-o faceau despre zei, virtute, bine, dreptate, despre rau si nedreptate. Examenul sau critic, care nu cruta nimic, avea evident implicatii politice. Iata de ce a fost considerat periculos.

Pe cand se afla in inchisoare, condamnat la moarte, discipolii sai i-au organizat evadarea. Socrate a refuzat. Nu ca s-ar fi simtit vinovat: condamnarea pe care o primise o socotea nedreapta. El isi justifica refuzul astfel: a fost condamnat in conformitate cu legile. Iar polis-ul, statul, se mentine gratie legilor. Tot gratie lor, el insusi a devenit ceea ce este. El spunea: legile sunt parintii mei. Daca ar fi fugit, s-ar fi lepadat de tot ceea ce a propovaduit. Asadar, va ramane si-si va suporta pedeapsa pana la capat.

Chestiunea principala pusa de Socrate a fost: cum trebuie sa traim pentru a trai conform binelui? El dezvolta ideea urmatoare: atunci cand un om actioneaza, o face intotdeauna pentru ca-si propune sa ajunga la ceva socotit de el a fi bun. Chiar si in cazul cel mai rau: un criminal isi propune si el sa obtina ceva ce socoteste a fi bun pentru el. Orice om cu mintea sanatoasa are in vedere prin actele sale un rezultat pe care-l considera bun.

Atunci de unde vine raul? "Raul, spunea Socrate, vine din faptul ca omul se insala in privinta binelui." Omul ia un fals bine drept binele adevarat, prefera un bine mai mic unuia mai mare, sacrifica un bine major pentru a-si procura unul mai mic. Adica se insala. Raul provine din ignoranta. Sarcina esentiala pentru Socrate e sa dezvolte, sa intareasca in om simtul adevaratului bine. Aceasta este ratiunea de a fi a maieuticii sale, a artei sale de a mosi spiritele.

Atingem aici o tema centrala a intregii filosofii. Teza ca oamenii nu fac rau decat din ignoranta ar putea fi inteleasa in sensul ca ei nu sunt bine informati. De fapt, insa, nu este nicidecum vorba de asa ceva. Pentru a descoperi adevaratul bine, este necesara o transformare launtrica. Ignoranta din care provine actiunea blamabila nu e o ignoranta obiectiva, ce ar putea fi remediata printr-un plus de informatie. E o ignoranta mai profunda, o incapacitate launtrica de a discerne si judeca. Recunoasterea adevaratului bine este totodata in sine un act moral.

Trebuie sa vrei cu adevarat. E un punct filosofic central. Cu cat studiezi mai mult filosofia occidentala, cu atat descoperi in miezul ei ca adevarurile teoretice nu sunt niciodata numai teoretice si ca imperativele practice ce deriva din ea nu se reduc nicicand la o predica pur morala. In ea, teoreticul si practicul sunt inseparabile.

Iata de ce Platon, de exemplu, lega filosofia de exercitiile destinate purificarii sufletului, exercitii religioase sau chiar matematice. Pentru ca sufletul sa poata cunoaste, el trebuie sa fie curat. Pentru a cunoaste adevaratul bine, trebuie mai intai sa devii capabil de atare cunoastere, or aceasta constituie deja un comportament moral.

Dupa Socrate, asadar, nu facem rau decat din ignoranta. Prin urmare, daca vrem sa cunoastem adevarul si sa dezvoltam in noi dorinta de adevar, trebuie sa incepem prin a lucra asupra noastra insine. De unde celebra maxima a lui Socrate: "Cunoaste-te pe tine insuti". Aceasta formula nu are nimic de-a face cu vreo interpretare psihanalitica, cu introspectia, cu contemplatia launtrica.

A ne cunoaste pe noi insine inseamna a descoperi in noi radacina cea mai adanca a simtului nostru pentru adevar, dar tot asa si slabiciunile si lipsurile acestei radacini; a descoperi, de asemenea, ne-stiinta noastra, tendinta de a ne autoiluziona, inclinatia de a ne autoamagi. Toate acestea sunt cuprinse in "Cunoaste-te pe tine insuti." Nu este vorba de o simpla privire in oglina reflexiei, de un mod de a ne vedea si descrie. E vorba de actiune. Si aici, in focarul influentei socratice, se unesc teoria si practica.

In privinta metodei lui Socrate de a mosi adevarul, de a-l pune pe interlocutorul sau in fata actului autentic de cunoastere, ea urma, de obicei, urmatorul tipar: Socrate intreaba. Vorbeste si asculta. Cel mai adesea, incepe prin a pune cate o intrebare: "Spune-mi, dar, ce este dupa parerea ta, Frumosul?" sau "Binele" sau "Ce este dreptatea"? Interlocutorul raspunde. Metoda socratica consta in a-i accepta pentru inceput raspunsul.

"Prea bine, acesta ti-e gandul. Sa luam gandul acesta drept punct de plecare si sa vedem unde ne duce. Daca lucrurile stau asa cum spui, nu urmeaza ca. ?

Desigur, zice celalalt, e evident.

Si daca lucrurile stau cum spui, atunci mai urmeaza si ca. ?

Da, negresit."

Evidentele se inlantuie astfel treptat, pana cand se ajunge la un rezultat aparent incontestabil. E momentul in care Socrate revine la enuntul initial:

"Dar stai putin, am stabilit totusi ca., etc. Si atunci nu urmeaza si ca. ?

Da, de buna seama.

Iar de aici mai urmeaza apoi ca . "

Un alt lant de rationamente se desfasoara pornind de la primul raspuns care fusese dat, lant ce conduce altundeva decat precedentul. Pana in clipa cand Socrate sfarseste prin a spune: "Dar cum se poate una ca asta? Mai inainte am stabilit o prima concluzie; acum ajungem la alta, foarte diferita. Cum se impaca cele doua?"

Este momentul de cumpana, de perplexitate, de experienta a ne-stiintei. Traditia a dat acestui proces numele de ironie socratica. Ea consta in a urma gandurile interlocutorului, impingand insa lucrurile pana in punctul unde celalalt descopera ca nu-i de acord cu sine insusi, astfel incat nici el nu mai stie ce anume credea ca gandeste. Crezuse ca stie si acum descopera ca nu stie. Tot ce se poate face atunci este sa se reia totul de la inceput.

Pentru ca la Socrate, intr-un discurs coerent din punct de vedere logic trebuie sa se obtina acordul gandirii cu ea insasi, el nu credea ca ar putea sa existe un adevar absolut care si-ar pastra semnificatia daca ar subzista desprins de eul care il gandeste. Pentru el, cunoasterea angajeaza sufletul in intregul lui.

Este greu de separat partea lui Socrate de cea a lui Platon in discursurile pe care Platon, in cuprinsul dialogurilor sale, le pune in gura lui Socrate. Poate ca-i atribuim lui Socrate o parte din ideile lui Paton, poate ca dimpotriva. Oricum insa, avem aici una din cele mai frumoase imagini din istoria filosofiei: tanarul Platon stand la picioarele muribundului Socrate.

Platon povesteste in Phaidon, ultima convorbire a lui Socrate cu discipolii sai. Socrate prezinta o serie intreaga de dovezi ale nemuririi sufletului. De ce o intreaga serie? O singura dovada veritabila ar fi de-ajuns. Dar tocmai asta este, ca nici una nu este suficienta. Pentru ca nemurirea sufletului scapa oricarui argument obiectiv. O dovada obiectiva ar fi in contradictie cu natura sufletului. Nici o dovada nu-i suficienta - cel mult, s-ar putea spune ca adevarata dovada rezida in modul in care Socrate a stiut sa moara. Ea vine la sfarsit, dupa toate celelalte. Socrate ia cupa ce continea cucuta, multumeste cu prietenie temnicerului care i-a adus-o. Fara zabava, o goleste dintr-o sorbitura. Incepand de la picioare, trupul i se raceste treptat. Socrate se intinde si-si continua convorbirea cu discipolii.

Ultima sa propozitie a fost: "Suntem datori sa sacrificam lui Asclepios un cocos." Asclepios era zeul medicinii. Aceste ultime cuvinte semnifica faptul ca Socrate considera moartea ca pe o vindecare. Sufletul sau avea sa cunoasca, in sfarsit, libertatea.

Aceasta idee a sufletului eliberat, cu raspunderea sa proprie si cu independenta sa, o vom regasi la Platon. La Platon, care se afla in acea clipa la picioarele lui Socrate, si care, curand dupa aceea, parasea Atena. Nu voia sa mai vada acest oras, nu-i mai suporta autoritatile. A trebuit sa treaca multa vreme inainte ca el sa se decida sa revina la Atena, unde a intemeiat scoala sa, Academia.