DINASTIA COMNENILOR. RELATIILE CU VECINII.CRUCIADELE.

DINASTIA COMNENILOR.       RELATIILE CU VECINII.CRUCIADELE

Dupa crima care a zguduit Bizantul in decada a opta a veacului al unsprezecea si inlaturarea lui Nichifor Botaniastes, unii dintre generalii rasculati, care izbutise sa ocupe tronul imperiului din 1078 in 1081, conducerea suprema a revenit unui general, inca tanar, reprezentant al feudalitatii militare, cu intinse posesiuni in Asia Mica, si care, printr-o abila actiune, reusise sa castige simpatia familiei Dukas, din mijlocul careia isi alege si sotia, Irina Dukas.

Cu Alexios I Comnenul (1081-1118) o noua dinastie - poate ultima cu adevarat stralucita - va ocupa tronul Bizantului timp de o suta patru ani. Dintre acestia, 99 s-au impartit intre domniile a numai 3 carmuitori, adica amintitul Alexios I, apoi Ioan II (1118-1143) si Manuil I (1143-1180). Personalitatile lor, precum si durata si rezultatele conducerii ne silesc sa ne oprim intrucatva asupra lor, pentru o scurta caracterizare.

Alexios, intemeitorul dinastiei este un bun militar si un iscusit diplomat. Da o insemnatate deosebita problemelor religioase si bisericesti, socotind ca unitatea si taria Bisericii ajuta esential la consolidarea statului feudal. Este un iubitor de cultura, este el insusi creator literar. Atasamentul fata de mama sa, o femeie intru totul superioara, Ana Dalassena - pe care la un anume moment o face regenta a imperiului. La fel admiratia nemarginita pe care a stiut sa o inspire fiicei sale, Ana, cea mai stralucita figura feminina din istoria culturii bizantine.

Fiul sau Ioan este mai mult un militar, echilibrat si avand un caracter integru. Ctitoria sa de la Constantinopol, manastirea lui Hristos Pantocratorul, cu asezaminte spitalicesti si de asistenta sociala, organizate pana in cele mai mici amanunte de el, dovedesc gandirea larga a unui om care anticipeaza realizari ale veacurilor viitoare.

Manuil I, fiul precedentului, pare un cavaler occidental suit pe tronul din Constantinopol. Niciodata pana atunci inraurirea apuseana in civilizatia bizantina nu s-a dovedit mai activa. Plin de proiecte, dornic sa refaca imperiul lui Iustinian I, interesat de probleme religioase, dar si de astrologie relativ nestatornic si neprevazator, dar plin de farmec, Manuil vesteste si el vremuri noi. El intruchipeaza ceea ce N. Iorga numea Imperiul de penetratie latina (occidentala), care va cunoaste insa si catastrofa de la 1204, la mai putin de un sfert de veac dupa moartea lui Emanuil.

Relatiile cu vecinii in " veacul Comnenilor" sunt dominate de cateva realitati politice si geografice in acelasi timp. Normanzii raman, pe intreaga durata a dinastiei o primejdie permanenta. Amenintand puternic Bizantul imediat dupa suirea pe tron al lui Alexios I, il sileste pe acesta sa incheie un tratat plin de consecinte cu venetienii. Mai tarziu in timpul cruciadei a doua, ei folosesc confuzia din Imperiu pentru a navali in Grecia, rapind pe lucratorii manufacturilor de matase din Corint si Teba. In 1185, sub ultimul Comnean, Andronic I, ei navalesc asupra Thesalonicului si pricinuiesc, indirect, prabusirea de pe tron a suveranului.

Venetienii ajung - datorita tratatului din 1082 cu Constantinopol - o putere care va interveni mereu, intr-un fel sau altul in treburile imperiului, ajungand in cadrul cruciadei a 4-a un factor determinant pentru prabusirea Imperiului de Rasarit. O zagazuire a amestecului lor a incercat, in zadar, Ioan al II-lea, in 1126.

Dinspre nord, popoarele migratoare continua sa ameninte Bizantul. Alexios I ii zdrobeste pe pecenegi in 1091; Ioan II ii desfiinteaza ca popor in 1122. Alaturi de ei, uzii si cumanii stau la panda la frontiera dunareana.

Primejdia cea mai mare o vor constitui insa turcii selgiucizi. Acestia zdrobisera ostile bizantine in 1071 la Mantzikert. Datorita imprudentelor lui Manuil I ii vor si infrange inca odata - hotarator - pe bizantini, in 1176 la Kyriokephalon in Frigia. Cu aceasta, soarta Asiei Mici bizantine va fi pecetluita pentru totdeauna.

Epoca Comnenilor aduce insa Bizantului si un neasteptat contact masiv cu lumea apuseana. Este vorba de cruciade, vastele miscari de osti si populatii, pornite din Europa occidentala, pentru dezrobirea Locurilor Sfinte din mainile necredinciosilor. Prin cruciada, propovaduita de papa Urban II, reuseste sa cucereasca la finele secolului al XI-lea orase si intinse teritorii in Siria si Palestina, inclusiv Ierusalimul. Pretutindeni se alcatuiesc formatii politice accidentale de structura feudala. Bizantul vroia sa pastreze suveranitatea sa asupra acestor noi state. Astfel, s-au produs expeditiile prestigioase ale lui Ioan II si Manuil I in Siria. Trecerea cruciatilor prin Bizant a produs ea insusi diferende si invrajbiri. Normanzii cruciadei intaia s-au purtat cu mare aroganta fata de Alexios I. In cruciada a III-a, Frederic I Barbarossa, strabatand Serbia si Bulgaria, ajunge la un adevarat conflict.

Orizontul politic al Imperului se largeste spre Europa. Ioan Comnenul, casatorit cu o principesa maghiara (Irina), se amesteca autoritar in afacerile dinastice ale ungurilor. Manuil I va porni expeditii impotriva acestora, trecand peste teritoriul romanesc. Manuil isi va extinde amestecul sau si in treburile cnezatului rus de la Kiev. Sub raport ecleziastic, nenumarate sunt contactele intre Constantinopol si Roma in vederea unirii Bisericilor. Pretutindeni constatam, deci, prezenta unei politici europene, o politica de prestigiul, nu totdeauna izbutita, dar care a contribuit in felul ei, sa asigure stralucirea din urma a imperiului de Rasarit.

In launtrul hotarelor, procesul de crescanda feudalizare va avea inrauriri insemnate asupra vietii poporului si asupra dezvoltarii institutiilor, asa cum vom constata in lectiile urmatoare.

Pentru noi romanii, epoca Comnenilor isi are importanta ei. Daca romanii din stanga Dunarii nu sunt amintiti in izvoarele istorice bizantine, cei din dreapta Dunarii - vlahii balcanici - sunt mentionati. mai mult, istoric bizantin Ioan Cinnamos, care l-a insotit pe Manuil I in expeditiile sale, vorbeste - cel dintai dintre bizantini - despre acesti vlahi ca fiind coboratorii vechilor colonisti romani. Este o recunoastere, straveche, a latinitatii poporului nostru care ne este cu deosebire scumpa.

Expeditia lui Ioan II, care strabate Banatul; a lui Manuil I, care trece, in orice caz, prin Țara Romaneasca, daca nu si prin Moldova, fuga lui Andronic I la principele Galitiei, dupa ce a strabatut un teritoriu romanesc, fac ca regiunile noastre si desigur si poporul nostru, sa fie mai bine cunoscute de bizantini.

Tzimiskes si, inca si mai statornic, dupa cuceririle lui Vasile. Insa civilizatia bizantina se consolideaza aici mai ales sub Comneni. Monumente, sigilii si nenumarate monede dau marturie pentru prezenta binefacatoare a bizantinilor in regiuni in care traiau si strabuni de-ai nostri. Bazele unei ierarhii eccleziastice, dependente de Constantinopol, cu scaune ierarhice in aceasta regiune (d.p. Vicina), se infiripeaza pe vremea Comnenilor. Legaturile se vor rupe din nou abia odata cu rascoala Asanestilor din 1185, care a cuprins si Dobrogea.

Chiar daca nu este vorba raspicat de romani, relatari ca ale Anei Comnena, care isi scrie dupa 1130, opera sa istorica "Alexiada", sunt de un mare pret cand vorbesc de inceputurile unei vieti de stat in regiunile Dunarii de Jos pe vremea domniei tatalui sau, imparatul Alexios I.

Din aceste date sumare putem vedea cat de insemnata este epoca Comnenilor - veacul al XII-lea nu numai in ea insasi si pentru slava Bizantului imparatesc, dar si pentru popoare care incep sa-si capete constiinta de sine si sa se ridice la o viata de atat proprie, in orbita stralucitei civilizatii a Bizantului. si printre aceste popoare s-a numarat si cel romanesc.

Politica interna a Comnenilor

Feudalismul, pronie si charistikon

Politica interna a Comnenilor se poate intelege pe deplin numai daca tinem seama de dezvoltarea feudalismului in Bizant, in sec XII. Feudalismul a aparut mai de mult; acum insa cunoaste deplina sa inflorire si institutiile sale isi capata caracteristicile cele mai apasate in aceasta vreme, multa vreme s-a crezut ca feudalismul reprezinta o oranduire politico-sociala proprie Occidentului european si anume Evului Mediu European. Azi se stie ca aceasta oranduire apartine unor numeroase societati din Asia si Africa, precum si Rasaritului European, inclusiv Țarilor romanesti. Oranduirea urmeaza celei sclavagiste proprii antichitatii si este caracteristica prin raporturile dintre suveran si vasalii sai. Fireste ca feudalismul bizantin nu are aceleasi trasaturi cu cel apusean; in esenta insa raspunde aceluiasi moment din evolutia societatii. In Bizantul din vremea Comnenilor, observam astfel, unele institutii foarte apropiate de cele apusene. Cea mai caracteristica pare a fi pronia. Aceasta consta dintr-o intindere mai mare de pamant in general un numar de sate, cu ogoarele, padurile, helesteele lor, etc. care sunt date in ingrijirea unui om de incredere al stapanirii, care va purta numele de proniar. Acesta primeste tinutul ca o posesiune, nu ca o proprietate in intelesul modern al cuvantului. Aceasta posesiune se face cu titlul personal si revocabil, adica ea se acorda beneficiarului personal, fara ca acesta sa poata sa o instraineze prin vanzare, donatie sau testament.

In caz ca proniarul se dovedeste infidel fata de imparat, acesta are dreptul sa-i retraga pronia. In cadrul acesteia beneficiarul avea servi sau iobagi ca pareci pe locuitorii satelor respective. El le incasa impozitele si alcatuia din randurile lor o mica unitate militara inarmata de el, care sa poata lupta cand este chemata la arme.

Alexios Comnenul a incurajat aceasta institutie feudala tocmai pentru a avea la indemana un numar tot mai mare de osteni echipati in caz de razboi. Din nefericire numarul acestora ramanea relativ mic si statul este obligat ca si in epoca anterioara, sa recurga la armate de mercenari recrutati din randul multor neamuri, mai ales din nordul si apusul Europei, dar cateodata si dintre turcii selgiucizi. O a doua institutie care ne intereseaza mai din aproape este charistikariatul. Imparatul acorda unui favorit al sau din clasa conducatoare "privegherea" unor manastiri, cu toate bunurile ei miscatoare si nemiscatoare. Unitatea astfel "priveghiata" purta numele de charistikion, iar beneficiarul cel de charistikas. Acesta strangea veniturile manastirii avand indatorirea sa poarta grija de Sfantul locas cu acareturile sale si de calugari. Este usor de inteles cate abuzuri se puteau produce; charistikarul avand grija sa stranga cat mai multi bani si produse si sa lase manastirii cat mai putin. In afara de acest aspect economic, institutia pacatuia si prin faptul ca acesti favoriti ai stapanului se instalau deseori in incinta manastirii uneori chiar cu familiile lor si se nasteau, intre ei si calugari si calugarite, situatii sub raportul moral al demnitatii umane.

Impotriva acestei stari de lucruri a protestat, intr-un vestit memoriu al sau patriarhul Antiohie, Ioan Oxites, cerand respectarea adevaratei vieti monahale in cuprinsul manastirilor.

Proprii feudalismului sunt si unele asezaminte si practicile care tin de fiscalitate. In traditia anterioara, si deci in veacurile precedente, impozitele se incasau de slujbasi ai fiscului (ai statului). Pentru ca acestia nu mai aveau autoritatea necesara sa actioneze pe domeniile marilor proprietari sau ale proniarilor, s-a recurs la "inchirierea" perceperii impozitelor. Adica, un cetatean, cu buna stare materiala si agreat de autoritati, se indatora sa plateasca tezaurului statului o suma fixa anual; in schimb el, prin agentii lui, percepea direct de la locuitori darile cuvenite statului. Bine inteles exista o diferenta care ii revenea lui. Fiscul era totusi multumit ca se putea baza pe o suma dinainte cunoscuta care intra in tezaurul statului.

Marii proprietari si Biserica de altfel (pentru proprietatile ei) se bucura si de un numar variabil de scutiri de impozite, care se acordau, fireste, dupa cum socotea stapanirea, anumite persoane fiind favorizate in dauna altora. Aceste scutiri dar nu imunitati, nu aveau un caracter fiscal. Uneori era si de natura juridica. Justitia nu avea voie sa se amestece (macar pentru unele incalcari ale legii) pe pamanturile marilor proprietari, care exercitau si functiile justitiei la posesiunile lor.

Fireste ca aceste masuri nu aveau un caracter general si permanent. Fiscul continua sa-si exercite atributiile sale alaturi de cei care " inchiriau" (pentru anumite provincii) perceperea darilor. Alexios I a procedat chiar la o noua asezare a impozitelor "bazate si pe o revizuire a titlurilor de proprietate" ale posesorilor de pamant. Impozitele erau grele si lumea le platea; la ele se adaugau, pentru tarani si numeroase corvezi si indatoriri de gazduire pentru slujbasi, armata, etc. Si aceste trasaturi sunt proprii epocii feudale si s-au intalnit si in Țarile Romanesti in timpul feudalismului.

Alexios a mai fost obligat sa recurga si la o devalorizare a monedei ceea ce a produs multe nemultumiri si perturbari in societatea bizantina. O trasatura care merita amintita este ridicare unei noi paturi in sanul aristocratiei, formata mai ales din membrii familiei imperiale si din devotati ai ei. Titlurile care desemnau inalte ranguri dobandite devin din ce in ce mai pompoase, ajungandu-se pana la exagerari care azi trezesc zambete. Din cauza aceste "inflatii" nobiliare, vechile titluri nu mai erau indestulatoare si unele se demontasera. Era nevoie deci de altele tot mai rasunatoare. Este evident ca posesorii acestor titluri trageau foloase de pe urma lor si alcatuiau in schimb, o patura de profitori devotati imparatului si familiei sale.

Sub succesorii lui Alexios I (fiul sau Ioan II si nepotul sau Manuil) aceste trasaturi ale feudalismului se observa in continuare. Nevoia de a avea o armata mai puternica si mai bine echipata i-a silit pe suverani sa continue aspra lor politica fiscala si monetara. Se cheltuia mult pentru razboaie, pentru rasplatirea baneasca a unor militari, dar si pentru luxul exagerat de la Curtea imperiala, mai ales sub domnia lui Manuil I Comnenul. Acesta a incercat in schimb sa zagazuiasca cresterea averilor manastiresti si chiar pe cele laice. Fiscalitatea ramane necrutatoare, dar prilejuia si coruptia, la multi slujbasi mai inalti sau marunti.

Cata vreme basileii cu inalt prestigiu ca primii trei Comneni au stapanit tara, s-a putut mentine o unitate a statului si o tinere in frau a marilor feudali. Pe masura insa ce slabeste autoritatea centrala, tendintele centrifugale ale feudalismului ies la iveala. Vom asista astfel la marii feudali care - mai ales la hotarele imperiului - tind sa-si croiasca un mic principat pe seama lor stiind ca suveranul din Constantinopol este prea slab ca sa ia masuri eficiente impotriva lor. Acest fenomen, cunoscut si sub numele de "faramitarea feudala" se intalneste si in Bizant, incepand cu progresele dobandite de feudalism, si reprezinta un ferment de dezagregare pentru stat, cu grave consecinte pentru bunastarea materiala si culturala a societatii bizantine.

POLITICA RELIGIOASA A COMNENILOR

Grija deosebita pe care suveranii din dinastia Comnenilor o arata Bisericii se lamureste atat prin pietatea lor personala cat si prin interesul ca aceasta institutie, care este principala sustinatoare a statului din timpul oranduirii feudale, sa fie puternica, unitatea ei nefiind primejduita de erezii care sa o dezbine si de secte care sa o submineze.

Aceasta solicitudine imperiala se manifesta si prin atentia manastirilor si monahilor, cat si clerului de mir. Alexios I Comnenul, intemeitorul dinastiei, s-a aratat in tot timpul domniei lui un suveran cucernic preocupat de probleme teologice (a si scris unele lucrari cu caracter dogmatic). Autoritatea pe care a dorit sa o aiba asupra Bisericii a fost permanenta si aproape absoluta.

Este drept ca, la inceputul stapanirii sale, razboiul purtat cu normanzii i-a cerut cheltuieli considerabile. Nu le-a putut face fata decat recurgand la bunurile miscatoare ale Bisericii (bani lichizi, dar si vase de metal pretioase ba chiar imbracamintea din aur si argint a unor icoane).

Masurile luate de Alexios in aceasta privinta au fost ridicate de cler; au fost chiar glasuri care vorbeau de un anume iconoclasm. Criza in raporturile dintre Biserica si Stat a fost din fericire trecatoare si bunele intentii nu au putut fi puse la indoiala.

In lupta impotriva eterodocsilor, masurile cele mai aspre au fost luate impotriva pavlicienilor din Tracia si a bogomililor care se raspandisera in intreaga Bulgarie in sec. al X-lea, dar centrul si-l avea la Plodviv (PHILLIPPOPOLIS).

Acestia din urma au fost loviti de suveranul bizantin. Capetenia lor, Vasile, un asa zis medic care umbla inconjurat de doisprezece invatacei dupa pilda Mantuitorului, a fost chemat la Constantinopol unde a tinut o dezbatere teologica cu gandul ca Vasile isi va parasi credinta lui ratacita. Fiindca nu a izbutit sa il castige, Alexios a poruncit ca Vasile sa fie ars pe rug in mijlocul hipodromului. Gandirea laica incepuse sa faca unele progrese sub influenta filosofiei lui Platon, care era cultivata de ceva vreme in Bizant mai ales de catre marele invatat din sec. XI, Mihail Psellos. Un cirac al acestui Ioan Italos, care ii luase locul ca principe al filosofilor la Universitatea din Constantinopol, raspandea de la catedra idei care nu concordau intotdeauna cu invataturile Bisericii. El vorbea despre eternitatea materiei, deci cerul si pamantul erau vesnice si neschimbabile. Adica invatatura sa afirma ca sufletul muritorului, cand inceta din viata, se intruneaza in alte vietati, in orice caz - sufletul preexista zamislirii omului ceea ce Biserica respinge. Din initiativa lui Alexios I, filosoful acesta Ioan a fost trimis in judecata sinodului. Desi acesta s-a aparat demn pana la a trezi simpatia unor inalti ierarhi, imparatul a determinat condamnarea lui si alungarea din Universitatea din Constantinopol. Alexios I a luat masuri si pentru imbunatatirea nivelului intelectual iar pentru starpirea moravurilor a silit chiar doi arhipastori sa-si paraseasca scaunul patriarhicesc. Prin privilegiile extraordinare pe care le acorda Sf. Hristodulos, care intemeiase o manastire in insula Patras, unde a vietuit Sfantul Ioan Evanghelistul, Alexios a dorit sa reformeze viata manastireasca, fara sa fie stanjenit de nimeni, nici chiar de patriarhul ecumenic, care se putea amesteca in viata manastirii. In intentia lui Alexios pare sa fi fost ca si charistikarii sa ajute la buna administrarea sfintelor locasuri si sa ii lase pe calugari sa se indeletniceasca numai cu cele duhovnicesti. Din nefericire, rezultatele aduse de institutia charistikiului au fost mai degraba daunatoare vietii monahale.

Fiul lui Alexios I, care i-a urmat la tron, Ioan II Comnenul (1118-1143) este mult mai preocupat de aspectul teologic al vietii religioase fata de cum o facuse tatal sau. Este preocupat de rolul important pe care il puteau juca manastirile in functia de slujire a societatii pe care trebuia sa o indeplineasca Biserica. Pe langa vestita sa ctitorie din Constantinopol, manastirea Pantocratorului, Ioan II a infiintat un spital cu 50 de paturi pentru barbati si femei, impartit in cateva sectii si deservit de un numar mare de medici, asistenti medicali si oameni de serviciu. Spitalul era prevazut cu oficii si ateliere anexe (brutarie, bucatarie, farmacie, bai). Organizarea acestor institutii de asistenta au trezit admiratia tuturor cercetatorilor de astazi. Un frate al lui Ioan II, Isaac Comnenul, fondase deasemeni pe langa manastirea ctitorita de el, Maica Domnului Cosmosotira, de la Enos - Tracia un spital, dar mai mic decat al lui Ioan al II-lea Comnenul.

Fiul lui Ioan II, Manuel I Comnenul (1143-1180) reia intr-o anumita masura politica religioasa autoritara pe care o luase bunicul sau Alexios I. Ca si acesta, Manuil I se dovedeste un aprig prigonitor al bogomililor, din randul carora se ridicasera propovaduitori primejdiosi ai ereziilor cum a fost un calugar pe nume Nifon. Bazileul a urmarit ca si Alexios I pe aderentii platonismului in Bizant, elevi sau urmasi ai lui Ioan Italos. Din initiativa lui s-au sustinut in capitala imperiului cateva sinoade. In primele doua din 1156, 1157, s-a discutat caracterul de jertfa al Sfintei Euharistii, osandind parerile lui Soterichos Pantengenes. Zece ani mai tarziu (1166) cateva sinoade au avut drept sarcina sa dea o interpretare autorizata versetului din Evanghelia dupa Ioan, in care Mantuitorul zice "Tatal este mai mare decat Mine". De data aceasta au fost condamnate invataturile gresite ale lui Dimitrie din Lampe (Asia Mica). Tot ca Alexios I Comnenul, nepotul sau Manuil s-a preocupat de unirea bisericeasca cu Roma. Alexios convocase in 1089 un sinod la Constantinopol ca sa ia in discutie propunerile de unire venite din partea papei Urban II, care cativa ani mai tarziu va binecuvanta prima cruciada. Manuil I convoaca si el o conferinta sinodala in 1171, deasemeni in capitala tarii, ca sa se cerceteze de data aceasta planurile de unire faurite de insusi imparatul. Se stie ca Manuil O a fost inclinat catre unirea Bisericilor si s-a straduit sa aduca in sanul ortodox pe armeni si pe sirienii necalcedonieni. Chiar fata de mahomedani a aratat ingaduinta si interes cu gandul sa-i converteasca mai usor la adevarata credinta, lucru care a adus impotriviri din partea ierarhiei bisericesti.

Din toate acestea se poate vedea cat de vii au fost preocuparile Comnenilor cu privire la Biserica si cat de mult au tinut, in deosebi Alexios I si Manuil, sa-si exercite deplin autoritatea in treburile eclesiastice ale Bizantului.