Patrunderea stapanirii romane la Dunarea de mijloc si de jos (secolele I a.Chr. - I p.Chr.). Organizarea provinciei Moesia

Patrunderea stapanirii romane la Dunarea de mijloc si de jos (secolele I a.Chr. - I p.Chr.). Organizarea provinciei Moesia

Patrunderea romanilor in Peninsula Balcanica, initiata spre sfarsitul secolului III a.Chr. (primul razboi illiric, 229-228; ceva mai tarziu, cele doua razboaie cu Macedonia, unde domnea Filip V: 215-205, 200-197; al treilea razboi macedonean, cu regele Perseu: intre 171-168) si cucerirea treptata a peninsulei in cursul secolelor II-I a.Chr., transforma Dunarea in granita nemijlocita intre republica romana si neamurile barbare de la nord de fluviu. In cursul celui de-al doilea razboi macedonean, dardanii au fost aliatii romanilor; de aceea, mai tarziu, regele Perseu instiga pe bastarni sa atace tinutul dardanilor, care poarta un greu razboi cu acesti navalitori. Dupa transformarea Macedoniei in provincie romana (anul 148 a.Chr.), din aliati, dardanii devin adversari ai Romei; ei erau nemultumiti inca dupa batalia de la Pydna si dezmembrarea Macedoniei, deoarece romanii au refuzat sa le satisfaca pretentia de a anexa Peonia.

Astfel, Roma se afla in fata unor noi adversari, iar provincia Macedonia devine tinta unor atacuri repetate - pentru a preveni pericolul roman iminent, dar si in vederea obtinerii unor prazi bogate. La aceste actiuni participa si populatiile transdanubiene; de altfel, inca din 109-106, o invazie a dacilor si scordiscilor este respinsa de Minicius Rufus, guvernatorul Macedoniei. Din anul 97 a.Chr. dateaza, se pare, prima actiune antiromana a dardanilor. Sub guvernarea lui Appius Claudius Pulcher, romanii incep cucerirea sistematica a Dardaniei, actiune continuata de succesorul sau C. Scribonius Curio (75-73 a.Chr.). Urmarind pe navalitorii transdanubieni, Curio ajunge pana la Dunare, probabil in fata Banatului actual, dar nu indrazneste sa treaca fluviul, din cauza codrilor intunecosi (Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit; Florus, Bellum Thracium I 39,6); pentru actiunile sale, el primeste triumful, desi dardanii nu sunt definitiv supusi. Cativa ani dupa aceea (72-71 a.Chr.) a avut loc demonstratia militara a lui Terentius Varro Lucullus, proconsulul Macedoniei, apoi incercarea sfarsita rusinos a lui C. Antonius Hybrida de a ocupa teritoriul dobrogean (61 a.Chr.).

Ne aflam in vremea cand se afirma, cu forta si stralucire, neamul geto-dac sub conducerea regelui Burebista. Unificand triburile geto-dace, el realizeaza o mare forta militara (dupa Strabo: putea sa trimita la lupta pana la doua sute de mii de oameni") si initiaza o serie de actiuni in vest (unde infrange pe Boii din semintia celtilor) si spre est (pustiind Olbia, pe la anul 55 a.Chr., si aducand sub ascultare cetatile din Pontul stang, de la Histria pana la Apollonia). Astfel, cum se exprima un document epigrafic contemporan, Burebista devine cel dintai si cel mai mare rege din Thracia, stapanitor al tinuturilor de dincoace si de dincolo de Dunare". Dar fulgeratoarea crestere a puterii geto-dacilor era sortita destramarii, petrecuta indata ce acel ce fusese sufletul acestei mari politici dispare de pe scena istoriei.

Intre timp, republica romana depasea propria-i criza interna cauzata de razboaie lungi si istovitoare intre propriii cetateni. Octavianus, invingatorul de la Actium, instaureaza un nou regim politic si o noua forma de conducere: principatul. Imp. Caesar Augustus depune eforturi constante si prelungite pentru a fixa definitiv frontiera imperiului pe obstacole naturale: Rinul si Dunarea in Europa, Eufratul in Orient.

In acest rastimp, dardanii s-au aflat in conflict permanent cu generalii romani: Antonius Hybrida, L. Calpurnius Piso, Marcus Antonius; dupa campania lui M. Licinius Crassus (30-28 a.Chr.), ei isi pierd definitiv independenta; eventual, Dardania a fost organizata, la inceput, ca o praefectura, deci aflata sub regim (autoritate) militar(a). De asemenea, la granita de nord-est a Italiei, opera de cucerire (inceputa sub directa conducere a lui Octavian in anii 35-33 a.Chr.) este continuata de alti generali, intre anii 12-9 a.Chr.; dar intre anii 6-9 p.Chr. are loc marea rascoala a populatiilor din Dalmatia si Pannonia, conduse de Bato si Pinnes, a caror lupta a fost inabusita numai cu mari eforturi. La capatul acestor campanii, populatiile dintre Marea Adriatica si Dunarea mijlocie erau definitiv supuse; Augustus se putea mandri cu realizarile sale, asa cum se exprima in propriile Res gestae (30,1):

Neamurile pannonice, pe care niciodata inainte de domnia mea nu le infruntase vreo armata romana - fiind definitiv supuse de Tiberius Nero, care atunci imi era fiu adoptiv si loctiitor - le-am supus stapanirii romane si am impins hotarele Illyricului pana la Dunare".

Aproximativ in acelasi timp, ocuparea tinuturilor de la Dunarea de jos inainta si ea lent, dar temeinic. Deosebit de importante sunt campaniile din anii 29-28 a.Chr. ale lui M. Licinius Crassus, proconsulul Macedoniei. Actiunea este determinata de un atac al dacilor si bastarnilor impotriva tribului tracic al dentheletilor, aliati cu romanii (Titus Livius, Per., 134-135; Florus, II, 26; Cassius Dio, LI, 24,2-7). Respingand pe invadatori, Crassus patrunde in tinutul moesilor si, langa raul Kebros (prò tþ Kdr potamþ: probabil Ciabrus, azi Tibrita), ocupa o asezare puternic intarita in care bastarnii isi gasisera refugiu. La cucerirea acestei cetati, proconsulul Macedoniei a avut ajutorul lui Rholes, regele unui trib getic, motiv pentru care este rasplatit de imparat cu titlul de prieten si aliat al poporului roman (Cassius Dio, LI 24,1-7: flokaì smmaxo autou). In vara anului 28, este respinsa o noua incercare a bastarnilor de a patrunde la sud de fluviu. Intre timp, Rholes este atacat de alta capetenie getica, Dapyx (acesta din urma isi avea stapanirea aproximativ in centrul Dobrogei de azi); fortareata (frorion) in care se refugiaza poate fi cucerita numai prin tradare (ultimii aparatori se refugiaza intr-o pestera, Keiri, unde sunt ziditi de vii). In continuare, fortele romane urmaresc pe alt conducator get, Zyraxes, probabil in partile de nord ale Dobrogei. Asediat la Genucla, poate cetatea sa de scaun, Zyraxes fuge peste Dunare, pentru a cere ajutor de la sciti" (ar putea fi vorba de bastarni); dar Genucla este luata (aici sunt gasite stindardele romane pierdute de Antonius Hybrida). Crassus isi celebreaza biruintele repurtate ex Traechia et Geteis.

Dar victoriile romane raman fara urmari imediate. Mai mult chiar, indata dupa retragerea romanilor, incursiunile populatiilor transdanubiene se reiau. Intre timp, isi facuse aparitia un nou popor in migratie: sarmatii, ajunsi in stepele nord-pontice; in 16 a.Chr., o invazie a acestora peste Dunare este respinsa. Tot in acest an, dentheletii si scordiscii devasteaza Macedonia; ca urmare, Tiberius poarta o campanie contra scordiscilor.

Cat despre daci, scriitorul roman Florus ne informeaza: Dacii traiesc nedeslipiti de munti. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obisnuiau sa coboare si sa pustiasca tinuturile vecine, ori de cate ori Dunarea, inghetata de ger, isi unea malurile. Imparatul Augustus a hotarat sa indeparteze aceasta populatie de care era foarte greu sa te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus si i-a alungat pe malul de dincolo; dincoace au fost asezate garnizoane (citra praesidia constituta)". Lentulus (fost consul in 14 a.Chr.; in acest mioment, probabil guvernator in Illyricum) a condus, deci, o campanie contra dacilor (dupa R. Syme, candva intre 6 a.Chr. - 4 p.Chr.; poate 1-4 p.Chr.); tot atunci, Lentulus i-a oprit la Dunare si pe sarmati (Florus, II, 29).

Concomitent (tot dupa Syme), un alt general roman, Aelius Catus (fost consul ordinarius in 4 p.Chr.), indeplineste o actiune la nord de Dunare, dupa relatarea geografului Strabo:

Inca din zilele noastre, Aelius Catus a adus in Thracia de pe malul celalalt al Dunarii 50 000 de geti, neam de oameni vorbind aceeasi limba cu tracii; iar acum traiesc pe aceste meleaguri sub numele de moesi".

Cel ce a condus aceasta actiune era probabil proconsul al Macedoniei; oricum, transferarea populatiei getice la sud de Dunare arata ca teritoriul respectiv se afla deja sub autoritatea romana. Totodata, aducerea si colonizarea acestei populatii arata ca tinutul fusese grav golit de populatie in urma neintreruptelor raiduri ale populatiilor transdanubiene. S-ar putea ca aceasta actiune sa fie urmarea unei invazii a dacilor peste Dunare; in testamentul sau (V 30,47), Augustus arata ca o oaste daca, patrunsa pe teritoriul imperiului, a fost invinsa si ca armata romana, trecand ea insasi peste Dunare, a silit neamurile dacilor sa recunoasca autoritatea poporului roman (citra quod Dacorum transgressus exercitus meis auspiciis victus profligatusque est et postea trans Danuvium ductus exercitus meus Dacorum gentes imperia populi Romani perferre coegit). Tot aici, imparatul arata ca bastarnii, scitii si regii sarmatilor de dincoace si de dincolo de Don au cautat sa obtina prin soli prietenia poporului roman (V, 31,51-53): nostram amicitiam appetiverunt per legatos Bastarnae Scythaeque et Sarmatarum qui sunt citra flumen Tanaim et ultra reges).

Prima manifestare concreta a autoritatii romane la sudul Dunarii a fost sub forma unui organism preprovincial, supus autoritatii unui praefectus civitatium Moesiae et Treballiae. Ca notiune geografica, Moesia reprezenta probabil tinutul dinspre Dunare al Serbiei actuale; celalalt teritoriu era locuit de tribul tracic al tribalilor, aproximativ intre raurile Timoc si Isker. S-ar parea chiar ca Moesia a ramas multa vreme (eventual pana prin anul 46 p.Chr.) sub autoritatea proconsulilor Macedoniei, dar sub forma unui comandament militar aparte.

Primul legatus Augusti pro praetore al Moesiei cunoscut este A. Caecina Severus; Cassius Dio (LV 29,3) ne informeaza ca in anul 6 p.Chr. (in timpul rascoalei populatiilor dalmatice si pannonice), breucii, un neam din Pannonia, au atacat Sirmium, impresurand garnizoana romana; cu toate acestea, n-au putut cuceri orasul, caci Caecina Severus, guvernatorul provinciei invecinate Mysia ( tê plhsioxrou Musa rxwn) ii ajunse pe malul fluviului Drava, sosind in mare graba, unde ii invinse dupa o incaierare sangeroasa"; acest general este mentionat si cu ocazia altor actiuni din anul 7 p.Chr. De la Cassius Dio (LV 30,4) mai aflam ca Severus a fost silit sa se intoarca in Moesia din cauza jafurilor facute de daci si sarmati.

S-ar putea ca abia dupa acesta sa dateze comandamentul lui Lentulus, caci Tacitus ne informeaza ca a primit triumphalia de Getis (Ann. IV 44,1).

Un alt comandament prelungit a detinut C. Poppaeus Sabinus (fost consul ordinarius, 9 p.Chr.). Tacitus ne informeaza (Ann. I 80,1; anul 12) ca i s-a prelungit insarcinarea de a administra Moesia, adaugandu-i-se Achaia si Macedonia (prorogatur Poppaeo Sabino provincia Moesia additis Achaia et Macedonia); in alt loc, acelasi autor spune ca vreme de 24 de ani Sabinus administrase cele mai mari provincii (VII 39,3: provinciis per quattuor et viginti annos impositus), iar Cassius Dio (LVIII 25,4) noteaza ca a guvernat cele doua Moesii si Macedonia, functie ce s-a intins pe toata domnia lui Tiberius. In anii 18-19 este mentionat Latinius Pandusa, pro praetore Moesiae, mort in functie si inlocuit de catre Tiberius (Moesiae praefecit) cu L. Pomponius Flaccus (Tacitus, Ann. II 66,1-2). Prin urmare, data constituirii provinciei Moesia este inca in discutie; Appian (Illyr., 30) afirma ca moesii n-au fost supusi la tribut inainte de domnia lui Tiberius: dupa unele pareri, aceasta ar insemna ca abia acum provincia romana ar fi fost constituita din punct de vedere juridic.

Intre timp, istoria spatiului de la Dunarea de jos cunoaste si alte amanunte legate de progresul stapanirii romane. Este vorba de evenimentele din regatul odrisilor. Vom retine mai intai amanuntul ca Pompei a primit la Pharsalus ajutorul a doi dinasti traci: Rhascuporis (din tribul sapeilor) si Cotys (din tribul astilor). Curand dupa aceea, credinciosi aceleiasi orientari, Rhascuporis si Polemocrateia (vaduva lui Sadalas, urmasul lui Cotys, asasinat intre timp) isi ofera serviciile lui Brutus si Cassius. Dupa o perioada tulbure, vedem cum spre sfarsitul domniei lui Augustus, Thracia era unita sub sceptrul unui print din familia regala a sapeilor, cunoscut sub numele de Rhoemetalces I (care domneste pana in anul 13). La moartea acestuia, Augustus imparte regatul intre fiul defunctului, numit si el tot Cotys, si fratele lui Rhoemetalces, Rhascuporis II: facandu-se aceasta impartire, se dadura lui Cotys tarine, orase si pamanturi vecine cu grecii (arva et urbes et vicina Graecis), iar lui Rhascuporis pamanturi nelucrate, locuri salbatice, vecine cu dusmanii. Chiar si regii aveau firi deosebite: cel dintai era bland si placut, celalalt aprig, lacom si nesociabil" (Tacitus, Ann. II 64). In legatura cu acest partaj, unii istorici moderni erau de parere ca stapanirea lui Cotys ar fi inclus tinuturile din vecinatatea Marii Egee si a Propontidei; iar dupa altii, linia de demarcatie dintre cele doua regate ar fi mers nu de la est la vest, ci de la nord la sud, in domeniul lui Cotys cazand toate cetatile grecesti, de la gurile Dunarii pana la hotarul cu Macedonia (in sprijinul acestei pareri vine si scrisoarea adresata de Ovidius lui Cotys: Pontica II, 9, precum si o inscriptie de la Callatis, in care basileul trac apare ca magistrat eponim al cetatii).

Curand insa reizbucnesc neintelegerile, sfarsind prin capturarea lui Cotys de catre Rhescuporis (evenimentele sunt descrise amanuntit de Tacitus, Ann.II 64-67). Chemat la Roma de imparatul Tiberius spre a se dezvinovati, dupa ce sovai intre teama si manie, Rhescuporis isi zise ca tot e mai bine sa fie invinuit de o faradelege savarsita decat de una doar inceputa; porunceste sa fie ucis Cotys si scorneste ca si-a ridicat singur viata" (anul 19). Imparatul trimite in Moesia pe Pomponius Flaccus, care-l captureaza pe regele rebel si-l trimite la Roma; invinuit in fata senatului de sotia lui Cotys, Rhescuporis este osandit la exil, la Alexandria in Egipt ( incercand sa fuga de acolo sau nascocindu-i-se aceasta invinuire, este ucis", incheie aceasta relatare Tacitus).

In fata acestui deznodamant, Tiberius hotaraste ca partea de regat a lui Rhascuporis sa fie incredintata fiului acestuia, Rhoemetalces (II), ramas strain de uneltirile tatalui sau. In schimb, fiii nevarstnici ai lui Cotys - pe nume: Rhoemetalces, Polemon si Cotys - sunt dusi la Roma, spre a fi crescuti la curtea imperiala, unde se bucura de prietenia lui Caius (nepotul imparatului); cand acesta ajunge imparat (Caligula), el face din prietenii sai regi: cel mai mare, Rhoemetalces (III), va domni asupra regatului din nou unificat al tracilor (dupa moartea lui Rhoemetalces II); urmatorul, Polemon, urca pe tronul Pontului si Regatului Bosporan, cu a carui dinastie se inrudea dupa mama; cel mai mic, Cotys, devine rege al Armeniei mici.

Cum am vazut, tinutul Dobrogei actuale (in decretul lui Agathocles, fiul lui Antiphilos, era denumita Mikrà Skuqa; Scythia Minor la Strabo, VII 4,5, apoi si la alti autori antici) intra in teritoriul stapanit de regii odrisi, in calitatea lor de regi prieteni si aliati ai poporului roman. Cetatile grecesti din Pontul Stang intrasera de mai multa vreme in aria de influenta a Romei, ca aliate ale poporului roman; statutul lor este nesigur la inceputul erei noastre (poate civitates foederatae, poate civitates liberae et immunes). Fapt este ca in anul 8 e.n., Ovidius era trimis in exil la Tomis; intr-una din epistolele sale (Tristia II 199-200; anul 9 p.Chr.), el afirma ca acest pamant a intrat recent sub autoritatea romana (haec est Ausonio sub iure novissima terra). Evenimentele petrecute inca din primii ani ai exilului lui ne dau unele lamuriri in aceasta privinta.

Se pare astfel ca actiunile lui Aelius Catus afectasera doar pe getii din campia Munteniei; cei din Moldova erau inca liberi, nefiind direct in contact cu romanii. Astfel, intr-un poem al lui Ovidius, datand din anul 12, aflam despre un atac neasteptat din partea getilor asupra cetatii Aegyssus (Pont. I 8,11-20), care au macelarit garnizoana odrisilor; atacul este respins de regele trac, cu sprijinul romanilor. Ajutorul i-a venit in calitatea sa de aliat si prieten al poporului roman (in aceasta calitate, el insusi participase la inabusirea rascoalei din Pannonia, din anii 6-9: Velleius Paterculus, II 112,4-6; Cassius Dio, XXX 3). Trupele romane au fost aduse pe Dunare de P. Vitellius (unchiul viitorului imparat Vitellius), probabil comandantul unei legiuni; in aceste lupte s-a distins primipilul Vestalis, laudat intr-un poem tot de Ovidius (Tristia IV 7). In anul 15, o noua incursiune a getilor surprindea apararea odrisa, fiind cucerit Troesmis; informatiile provin tot dintr-o epistola a poetului exilat (Pont. IV 9,75-80), adresata lui Pomponius Graecinus, consul in anul 16, al carui frate, L. Pomponius Flaccus (viitorul legat al Moesiei din a.18), a exercitat o comanda la Dunarea de jos (din cuvintele poetului nu rezulta despre ce fel de comanda este vorba: praefuit hic, Graecine, locis modo Flaccus; et illo ripa ferox Histri sub duce tuta fuit) si a respins pe invadatori, eliberand cetatea.

Cu acestea, se incheie seria initiativelor getice razboinice la sud de Dunare; insusi Ovidius afirma ca, gratie masurilor luate de Pomponius Flaccus, cumplita rapa a Dunarii (Istrului) a devenit sigura (Pont. IV 9,76): et illo ripa ferox Histri sub duce tuta fuit). De acum, getii vor asista indiferenti sau neputinciosi la zvarcolirile din casa regala a odrisilor, fara a mai indrazni multa vreme sa treaca Dunarea. Dupa moartea lui Latinius Pandusa (de care regele Rhascuporis II se plangea ca-i este dusman si-l persecuta), guvernarea Moesiei este incredintata lui Pomponius Flaccus (acesta il captureaza pe razvratit si-l trimite la Roma).

Timp de peste o jumatate de secol, Dobrogea si in general tinuturile de la sud de Dunare nu vor mai fi tulburate de incursiunile populatiilor transdanubiene. Istoricul tarziu Rufius Festus (VIII 1) face o afirmatie generala, dar destul de precisa cu privire la constituirea frontierei dunarene: et limes inter Romanos et barbaros ab Augusta Vindelicorum per Noricum, Pannoniam et Moesiam constitutus. Am vazut ca deja Lentulus trecuse la constituirea primelor praesidia pe malul drept al fluviului.

Moesia a fost de la inceput o provincie consulara, afectandu-i-se forte militare importante, formate din legiuni si trupe auxiliare. Astfel, de pe teritoriul Macedoniei au fost transferate legio IIII Scythica (s-a facut afirmatia ca ar fi stationat la inceput la Naissus sau Scupi - dar aceasta supozitie nu este sustinuta nici din punct de vedere epigrafic, nici arheologic) (in curand insa va fi adusa pe Dunare, poate la Viminacium) si legio V Macedonica (stabilita poate inca de pe acum la Oescus, la varsarea raului Isker in Dunare). Vorbind de apararea provinciilor romane (anul 23 p.Chr.), Tacitus (Ann. IV 5) afirma cu privire la teritoriile de la Dunarea de mijloc si de jos: In Thracia stapanea Rhoemetalces si copiii lui Cotys; pentru tarmul Dunarii erau doua legiuni in Pannonia si doua in Moesia (ripamque Danuvii legiones duae in Pannonia, duae in Moesia attinebant); tot doua legiuni isi aveau garnizoanele in Dalmatia". In anul 34, cele doua legiuni moesice contribuie la construirea drumului din zona Cazanelor, pe malul drept al Dunarii; alte lucrari se executa sub imparatul Claudius.

Cu privire la populatiile care locuiau teritoriul provinciei nou create, Cassius Dio (LI 27, 2) scria urmatoarele:

Odinioara, mysii si getii locuiau tot tinutul care se intinde intre Haemus si Istru. Cu trecerea anilor, unele populatii si-au mai schimbat numele. Mai tarziu, toate regiunile cate sunt taiate de cursul inferior al raului Sava, care se varsa in Istru mai sus de Dalmatia si mai sus de Macedonia si de Thracia, separandu-se de Pannonia, au capatat numele de Mysia. In aceste regiuni se afla numeroase populatii - si cei odinioara cunoscuti sub numele de triballi, si cei cunoscuti in zilele noastre sub acela de dardani".

Dintr-o inscriptie datand din timpul lui Claudius (dar facand referire si la perioada anterioara, poate chiar la domnia lui Tiberius), aflam de existenta unei prefecturi care grupa diverse cetati peregrine, avand in frunte pe C. Baebius Atticus, fost primipil al legiunii V Macedonica, praef(ectus) civitatium Moesiae et Treballia[e]; aceasta prefectura a coexistat o vreme cu provincia romana.

Un asemenea organism de caracter preprovincial mai este presupus si in tinutul dintre Dunare si Mare. Se considera astfel ca romanii si-au rezervat dreptul de a exercita asupra tarmului pontic, mai expus primejdiilor, o supraveghere militara, incredintata unui praefectus orae maritimae (institutie atestata in alte zone ale imperiului, totusi nu si pentru litoralul vest-pontic: cel putin acesta este stadiul documentarii). Se considera ca aceasta sarcina ar fi fost exercitata la inceput chiar de cei doi eroi ai luptelor de la Dunarea de jos: primipilarul Vestalis si L. Pomponius Flaccus, prietenii lui Ovidius (vezi mai sus). Altfel, singurii prefecti ai tarmului maritim cunoscuti pana acum ar fi Asiaticus si Arruntius Flamma (din anii 50 si 56), mentionati in Horothesia Histriei (v. mai departe).

O notiune deopotriva geografica si administrativa mostenita din perioada regatului tracic al odrisilor este si aceea de ripa Thraciae. Ea este atestata ca atare abia in anul 100 in hotarnicia Histriei, in legatura cu petitia lui Charagonius Philopalaestrus, conductor publici portorii ripae Thraciae; or, la acea data, raportarea la Thracia nu-si mai avea rostul decat in virtutea unei traditii (de altfel, dupa Strabo, tot in Thracia ar fi fost deportati cei 50 000 de geti de catre Aelius Catus). Ripa Thraciae a fost in prima jumatate a secolului I p.Chr. malul Dunarii (incepand aproximativ la est de confluenta Dunarii cu Isker), aflat sub autoritatea romana; pe buna dreptate s-a reconsiderat activitatea lui Vestalis, care nu a fost probabil praefectus orae maritimae (functie neatestata in aceste parti), ci mai degraba praefectus ripae Danuvi (cf. hotarnicia Histriei, ex. B, r. 16-17: [tò tê katà tòn] Istron xth tlo). Probabil inca din primii ani ai erei noastre pe Dunare circula o flota (probabil escadre navale afectate legiunilor moesice), cu care P. Vitellius isi aducea in anul 12 trupele pentru despresurarea cetatii Aegyssus. De altfel, cum se va vedea, administratia militara in zona se va mentine, se pare, pana catre sfarsitul secolului I p.Chr.

Intre timp, in regatul tracic continua framantarile. Astfel, in regiunile muntoase aflate sub stapanirea lui Rhoemetalces II, izbucneste in anul 26 o rascoala antiromana (provocata, intre altele, de recrutarile fortate pentru trupele auxiliare; evenimentele sunt relatate, cu obiectivitate dar si cu admiratie, de Tacitus, Ann. IV 46-51); ea a fost infranta cu greu de rege, cu colaborarea trupelor romane conduse de C. Poppaeus Sabinus, proconsulul Macedoniei, si Pomponius Labeo, care sosise cu o legiune din Moesia; pentru aceasta victorie, Poppaeus Sabinus (ne informeaza Tacitus) a primit insemnele triumfale.

La moartea lui Rhoemetalces II, cum s-a vazut, imparatul Caligula a atribuit tronul tracilor lui Rhoemetalces III, fiul lui Cotys; dar in anul 45 el este asasinat (de propria-i sotie, se pare). Imparatul Claudius hotaraste sa suprime regatul tracic. Thracia devine provincie romana, fiind administrata de un procurator imperial; anul organizarii acestei provincii (46 p.Chr.) este transmis de Eusebius (Chronicon, 18 d: Thracia huc usque regnata in provinciam redigitur).

De acum, autoritatea guvernatorilor Moesiei se va extinde pana la gurile Dunarii si Mare. Limitele acestei provincii sunt cele redate de Pliniu cel Batran (Nat. hist. III 149): Pannoniae iungitur provincia, quae Moesia appellatur, ad Pontum usque cum Danuvio decurrens; incipit a confluente supradicto; in ea Dardani, Celegeri, Triballi, Timachi, Moesi, Thraces Pontoque contermini Scythae.

Pe timpul lui Claudius I a fost adusa in Moesia legiunea VIII Augusta, care a fost stabilita, se pare, la Novae; in anul 46, un detasament din legiunile V Macedonica si VIII Augusta este trimis in Thracia pentru restabilirea ordinii tulburate in urma desfiintarii regatului odris. Dar in a. 57-58, legiunea IIII Scythica, iar in 62 legiunea V Macedonica au fost trimise in Orient; totodata insa, in acest rastimp (aproximativ intre 57-67) a fost transferata din Dalmatia in Moesia legiunea VII Claudia.

Pentru problema extinderii autoritatii romane pana la Mare este interesanta situatia expusa in Horothesia Histriei infaptuita in anul 100 din ordinul consularului Laberius Maximus. Documentul reconfirma drepturi si privilegii ale cetatii histrienilor acordate de guvernatorii Tullius Geminus (47-50), Flavius Sabinus (50-57), Ti. Plautius Silvanus Aelianus (57-67) si Pomponius Pius (67-68). Este interesant ca seria privilegiilor incepe chiar cu primul guvernator al Moesiei de dupa data desfiintarii regatului odrisilor si transformarea Thraciei in provincie. In acest fel, cetatile vest-pontice (pana atunci probabil numai in stare de protectorat roman, in virtutea unor foedera: cel mai vechi cunoscut - si de fapt unicul - fiind cel dintre Roma si Callatis) sunt integrate in provincia Moesia; nu intamplator - aflam din scrisoarea lui Tullius Geminus, transcrisa in Horothesie - acesta s-a intalnit la Tomis si cu solii histrienilor (probabil este primul guvernator al Moesiei care pune piciorul in aceasta calitate intr-un oras grecesc de pe litoral). Din marturiile aduse in favoarea cetatii histrienilor de prefectii Asiaticus si Arruntius Flamma (pe timpul lui Flavius Sabinus), reiese ca misiunile lor se leaga mai degraba de o praefectura ripae Danuvi decat de praefectura orae maritimae.

Un moment deosebit in istoria provinciei Moesia in aceasta perioada este reprezentat de guvernarea lui Ti. Plautius Silvanus Aelianus, a carui activitate la Dunarea de jos o cunoastem din inscriptia (elogiu funebru) de la Tibur. Prima dintre ispravile relatate de aceasta inscriptie este stramutarea in Moesia a peste 100 000 de transdanubieni. Vasile Parvan afirma despre acestia: Sunt toti nomazi: caci ii vedem dusi, nu in calitate de oaste biruita, ci de popor in stare de migratie, fiecare trib cu toti ai lui, copii si femei, si cu sefii respectivi. Mutarea lor e pacifica; se face adica prin buna intelegere cu ei, iar nu in urma unor unor lupte": iar mai departe: de fapt, ei sunt o populatie amestecata, bastarno-sarmato-getica din nordul gurilor Dunarii, impinsa de barbarii estici si nordici (roxolanii, resp. daco-bastarnii) spre miazazi, si de aceea cautandu-si locuinte noi in sudul Dunarii". Carl Patsch vedea si el in acesti transdanubieni niste roxolani, bastarni si daci presati dinspre rasarit de sarmati. De asemenea, D. M. Pippidi considera ca este vorba de crearea unui spatiu de siguranta" prin stramutarea populatiei din campia munteana (motiv care determinase probabil, cu mai bine de o jumate de secol mai inainte, actiunea similara a lui Aelius Catus). Scopul acestei actiuni era in principal de natura economico-fiscala, asa cum rezulta din r. 11 al inscriptiei tiburtine: ad praestanda tributa. Intre rezultatele imediate ale acestei actiuni, inscriptia subliniaza cu satisfactie (r. 25-26): primus ex ea provincia magno tritici modo annonam p(opuli) R(omani) adlevavit.

In continuare, ni se relateaza ca acest legat a curmat in fasa o incercare de navala a sarmatilor, fapt cu atat mai remarcabil daca avem in vedere ca buna parte din armata provinciei (in special legiunea V Macedonica) fusese trimisa sa participe la expeditia din Armenia (deci prin vara anului 62); toate acestea au contribuit la cresterea prestigiului Romei, astfel incat o serie de regi barbari au fost determinati sa vina la malul Dunarii, smerindu-se in fata stindardelor romane. Regilor bastarnilor si roxolanilor, probabil in calitatea lor de regi clienti, le-a restituit fiii, iar regelui dacilor - fratele (sau fratii); posibil ca ostaticii primiti atunci de romani proveneau chiar de la acei inamici necunoscuti noua. Toate acestea se petreceau in imediata apropiere a granitei provinciei (poate in zona cursului maritim al Dunarii), caci asa se poate intelege afirmatia (r. 21-22): per quem pacem provinciae et confirmavit et protulit. Guvernatorul Moesiei a intervenit chiar in ajutorul Chersonesului, obligand pe regele scitilor sa ridice asediul acestei cetati.

Dar actiunea lui Aelianus a avut si urmari nebanuite. Golul demografic creat de el lasa drum liber sarmatilor de mai departe, care se manifesta printr-un atac intempestiv asupra tinutului Dobrogei de astazi. Astfel, in iarna anilor 67/68, roxolanii trec Dunarea, macelarind doua cohorte auxiliare (Tacitus, Hist. I 79). In iarna urmatoare, profitand de criza politica din imperiu (izbucnita dupa moartea lui Nero), catafractarii sarmati revin in numar si mai mare (vreo 9 000), jefuind nordul Dobrogei. Tocmai atunci venea din Orient, pentru a se alatura imparatului Otho, legiunea III Gallica; impreuna cu trupele Moesiei (la carma careia se afla M. Aponius Saturninus), ea contribuie la infrangerea dezastruoasa a navalitorilor (Tacitus, ibidem). Afalndu-se acestea la Roma - continua Tacitus - Marcus Aponius, guvernatorul Moesiei, a fost cinstit cu o statuie triumfala, iar Fulvus Aurelius, Iulianus Tettius si Numisius Lupus, legati ai legiunilor - cu podoabele consulare" (acestia trei erau, in ordinea citarii, legatii legiunilor III Gallica, VII Claudia si VIII Augusta).

Luand partea lui Otho, legiunile Moesiei au fost trimise, dupa victoria lui Vitellius, inapoi in Moesia. In 69, ele au trecut de partea lui Vespasianus si s-au indreptat din nou spre Italia. Istoricul Tacitus ne informeaza din nou: pentru ca provinciile sa nu ramana iarasi fara aparare, prada neamurilor barbare, au fost chemate in randurile legiunilor capeteniile sarmatilor iazigi, in mainile carora se afla carma tarii" (Hist. III 5,1).

Dupa multe decenii, rup atunci tacerea si dacii, profitand de situatia dramatica prin care trecea imperiul. Evenimentul este relatat astfel de Tacitus (Hist. III 46,2):

S-a miscat si neamul niciodata de buna credinta al dacilor (mota et Dacorum gens numquam fida), iar atunci fara frica, deoarece fusese luata armata din Moesia. Ei observara linistiti aceste evenimente; dar cand aflara ca Italia arde in focul razboiului si ca toti se dusmanesc intre ei, luara cu asalt taberele de iarna ale cohortelor si cavaleriei auxiliare si se facura stapani pe ambele maluri ale Dunarii. Tocmai se pregateau sa distruga taberele legiunilor, cand Mucianus le-a opus legiunea a VI-a; el aflase de victoria de la Cremona [impotriva lui Vitellius; 23 oct. 69] si se temea ca multimea barbarilor sa nu apese din doua parti, daca dacii si germanii ar fi navalit din laturi deosebite. A venit in ajutor, ca in atatea randuri, norocul poporului roman, care a adus intr-acolo pe Mucianus cu fortele sale din Orient si faptul ca noi terminasem lupta de la Cremona".

De asemenea, in iarna anilor 69/70, un nou atac sarmatic se abate asupra Moesiei, fiind ucis insusi guvernatorul provinciei, Fonteius Agrippa; in locul acestuia este trimis Rubrius Gallus, care a reusit sa restabileasca ordinea (Flavius Josephus, Ant. Iud. 4,3); punand capat razboiului, comandantul roman se gandi sa ia masuri de siguranta pentru viitor si intari tinutul de acolo aparat cu straji mai multe, asa incat barbarii sa nu poata deloc trece Istrul", consemneaza acelasi autor.

Dupa incheierea razboiului civil, prin victoria lui Vespasianus, legiunea III Gallica revine in Syria, iar legiunea VIII Augusta este trimisa in Germania. Legiunea VII Claudia isi fixeaza castrul la Viminacium, iar din Orient revine, in castrul de la Oescus, legiunea V Macedonica; din Germania sunt aduse legiunile V Alaudae (sediul necunoscut) si I Italica (sediul la Novae- vi tov). In anul 86, in vederea razboiului cu dacii, este adusa din Dalmatia legiunea IIII Flavia felix. In afara de acestea, diplomele militare ale provinciei Moesia amintesc un numar important de trupe auxiliare.

Tot in timpul Flaviilor este organizata flota dunareana: classis Flavia Moesica. Singurul document epigrafic referitor la aceasta perioada este inscriptia onorifica (bilingua) de la Efes dedicata lui M. Arruntius Claudianus, personaj de rang ecvestru, participant la razboiul dacic al imparatului Domitianus si decorat pentru bravura; dupa serviciul militar ecvestru (militiae equestres) si o misiune la Roma cu rangul de procurator, este numit praef(ectus) class(is) [Moesicae et ripae Dan]uvi(i), parxo toû Tn Moisai stlou kaì tê xth, probabil de rang centenar; apoi imparatul l-a rasplatit prin trecerea (adlectio) in tagma senatoriala. Este interesant de observat ca prefectura flotei moesice este asociata cu aceea de comandant al malului Dunarii (ripa Danuvii, xth; a se compara cu expresia [tò tê katà tòn] Istron xth tlo si cu ripa Thraciae mentionate in Horothesia Histriei); inseamna ca, incepnd cu Flavii, praefectura ripae Danuvii era incredintata prefectului flotei. Acest organism militar inceteaza odata cu reorganizarea limes-ului (sub Traian) si inaintarea legiunilor in sectorul dobrogean al Dunarii (Durostorum, Troesmis); in secolul al II-lea, prefectul flotei moesice va fi doar un ofiter ecvestru de rang sexagenar (comanda exercitata imediat dupa tres militiae).