Instaurarea regimului comunist in Romania

Instaurarea regimului comunist in Romania

Istoria secolului XX a fost dominata de ofensiva pe care un fenomen politic nou, totalitarismul, a declansat-o impotriva oranduirii democratice si a ordinii internationale. Aproape toate razboaiele dintre state, cele civile, marile conflicte sociale, crizele politice, au avut drept cauza proliferarea totalitarismului ca mod de lupta pentru puterea in stat si pentru hegemonia mondiala. Distrugerile si suferintele produse de izbucnirea acestui fenomen au atins proportii inca necunoscute: niciodata in trecut nu s-au suprimat intr-un mod atat de salbatec atatea vieti omenesti, si nu s-au sters intr-un timp atat de scurt pana si urmele culturii si ale civilizatiei[1].

Spre deosebire de alte state, care au cunoscut totalitarismul doar sub una din ipostazele sale, si atunci numai sub forma unei ocupatii militare in timp de razboi, Romania a facut experienta ambelor variante paroxistice ale acestui fenomen politic: socialismul marxist si socialismul hitlerist. Cunoasterea efectiva, atat a fenomenului initial - sovietele bolsevice din Rusia si Ungaria, in 1918-1919 -, cat si a fenomenului indus - national-socialismul lui Hitler -, dar si experienta revansei celui dintai asupra celui de-al doilea dupa 1945, le confera observatorilor avizati din Romania o autoritate la care nu pot pretinde cercetatorii si teoreticienii occidentali, limitati de o perceptie partiala, de multe ori tendentios si de o informatie aproape intotdeauna indirecta, mai ales livresca.

Partidele din Romania care s-au opus comunismului au denuntat de la inceput totalitarismul ca fiind antinomia democratiei si l-au combatut in mod constant. Dupa cum se stie, luciditatea si statornicia acestui angajament le-au adus adversitatea implacabila a diverselor forte totalitare. Toate acestea fac din opozitia anti-comunista factorul cel mai bine plasat pentru a analiza trasaturile fundamentale ale fenomenului care ne preocupa aici. Astazi, la disparitia comunismului, ea este singura categorie calificata pentru a da in acest domeniu definitii obiective si neutre - adica nedeformate de ideologii, nici de compromisuri.

In Romania esecul comunismului a fost cel mai socant, dezastrul economic cel mai adanc si conditiile de trai cele mai inumane. Natura eratica a procesului luarii deciziilor, gustul pentru proiecte economice grandioase si adularea deliranta a conducatorului si a ideilor lui irationale au sfarsit prin a impinge tara la dezastru si au nascut o societate monstruoasa, in care supunerea si frica au luat locul demnitatii, iar minciuna pe al adevarului. Umilinta, lipsurile si opresiunea s-au adunat, fara ca un sfarsit, oricare ar fi fost el, sa fie intrevazut .

Cu timpul, in Occident se punea, din ce in ce mai insistent, o intrebare: "Care este punctul limita?" De la oameni de rand la experti, toti se intrebau cata suferinta vor mai indura romanii pana sa se revolte si sa se elibereze. Nimeni nu putea da un raspuns. De multe ori se credea ca oamenii au ajuns la limita suportabilului, dar curand incepea sa para ca o asemenea limita nu exista. Toata lumea era surprinsa aparenta inertie si pasivitate a romanilor, un palid raspuns gasindu-se in istoria, psihologia sociala sau realitatea dura a vietii cotidiene a natiunii.

In anii 70 si 80 s-au facut eforturi intelectuale de a se gasi particularitatea regimului Ceausescu. Pentru unii, era stalinism primitiv. Altii adaugau o tenta de traditie bizantina la totalitarismul comunist clasic, iar o a treia categorie vorbea de o societate - erzats, de pseudo-orice, inclusiv un pseudo-neo stalinism[3] .

1.1. Inceputul dominatiei comuniste

Preponderenta sovietica s-a manifestat imediat dupa 23 august 1944, cand delegatia romana s-a deplasat la Moscova pentru a semna Conventia de armistitiu cu Natiunile Unite. P.C.R. a actionat pentru crearea unui sistem de aliante a fortelor de sta0nga si la ordinul Moscovei, comunistii au sporit starea de confuzie, pentru a ajunge la putere. La Conferinta de la Moscova din 9 octombrie 1944 Stalin si Churchill au impartit Balcanii iar sfera de influenta sovietica in Romania era de 90%.

P.C.R. a iesit din Blocul National Democrat (B.N.D.) si din guvern si impreuna cu P.S.D. si alte grupari fidele comunismului au format Frontul National Democratic (F.N.D.), iar in nordul Transilvaniei, U.R.S.S. a instituit un regim de ocupatie militara. P.C.R. a atras in F.N.D. si grupari desprinse din partidele istorice precum cea national-taranista condusa de Anton Alexandru si cea liberala condusa de Gh. Tatarescu. In ianuarie 1945 Gheorghiu Dej si Ana Pauker au fost chemati la Moscova. Ultima etapa a fost organizarea unor demonstratii pentru demiterea guvernului Radescu. La 24 februarie 1945 au avut loc mari demonstratii in Bucuresti, soldate cu morti si raniti iar la 28 februarie 1945 A.J. Vasinski, adjunctul ministrului de externe sovietic, a cerut regelui sa numeasca un nou guvern condus de Petru Groza. In guvern au intrat si Gh. Tatarescu impreuna cu A. Alexandrescu.

La 9 martie 1945 nordul Transilvaniei a intrat sub controlul administratiei romanesti si pentru a atrage simpatia taranilor, P. Groza a infaptuit la 23 martie 1945 reforma agrara pentru ca in 1949 sa declanseze campania de colectivizare.

Regele Mihai a cerut demisia lui Groza si a declansat "greva regala". Aceasta s-a sfarsit prin includerea in guvern a doi reprezentanti de la P.N.L. si P.N.T. iar Groza a epurat aparatul de stat, a creat lagare de detinuti, a suprimat ziarele de opozitie, a infiintat sovromurile si tribunalele populare si a anuntat alegeri libere[4].

Pentru intimidarea opozitiei guvernul a trecut la arestari in randul acesteia si       i-a fost obstructionata campania electorala. Armata sovietica, politia si jandarmeria comunista i-au sprijinit pe comunisti. Electoratul a votat pentru partidele istorice insa comunistii au falsificat rezultatul alegerilor, au iesit invingatori, reprezentantii puterilor occidentale acreditati la Bucuresti nesprijinind fortele democratice si pe regele Mihai.

Pe 10 februarie 1947 Romania a semnat Tratatul de Pace cu Natiunile Unite. Dupa aceea comunistii au trecut la un alt val de arestari: actiunea de la Tamadau a vizat compromiterea P.N.T. Partidele politice au fost interzise si opozitia lichidata. In noiembrie 1947 au fost inlaturati liberalii din guvern iar P.C.R. a ramas partid unic. Regele Mihai I a fost invitat la ceremonia casatoriei principesei Elisabeta la Londra, aici a avut convorbiri cu diferiti oameni politici care l-au sfatuit sa nu se mai intoarca in tara insa el s-a intors. La 30 decembrie 1947 Gheorghidiu Dej si Petru Groza i-au cerut regelui Mihai sa abdice. Ultimul obstacol in calea comunizarii a fost inlaturat, in aceeasi zi proclamandu-se Republica.

1.2. Crearea statului totalitar

In Romania, Partidul Comunist a luat initiativele menite sa reduca tara la starea de obedienta fata de Uniunea Sovietica. Acest lucru s-a realizat prin intermediul sistemului politic, al sindicatelor si al sistemului de invatamant. Pe plan intern, scopul urmarit a fost acela de a distruge structurile sociale existente si a fost incununat de succes. Actul final a fost abdicarea silita a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, sub amenintarea unui razboi civil. In aceeasi zi, a fost proclamata Republica Populara Romana. Aceasta nu era expresia unei vointe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic care se manifesta ca marioneta a stapanului din exterior. Insasi legalitatea actului de proclamare a republicii era suspecta. Stenograma oficiala a sesiunii speciale a singurei camere a Parlamentului, convocata in seara zilei de 30 decembrie 1947, mentioneaza ca sedinta a durat 45 de minute[5]. In acest interval, se presupune ca proiectul de lege a fost prezentat, ca a fost propus un prezidiu si ca ambele masuri au fost adoptate prin vot cu bile albe de catre un numar de 295 de deputati. In plus, se mentioneaza ca s-a ovationat de 19 ori, ceea ce a intrerupt de tot atatea ori prezentarea. S-au formulat dubii in primul rand in privinta posibilitatii reale de a aduna intr-un timp atat de scurt, la Bucuresti, un numar atat de mare de deputati, in zilele cand Parlamentul se afla in vacanta de Anul Nou si, in al doilea rand, daca lucrurile s-au consumat atat de rapid cum se pretinde .

O data cu infiintarea Republicii, puteau fi puse bazele statului totalitar. Primul pas era inregimentarea Romaniei din punct de vedere militar in blocul sovietic. Acest lucru s-a infaptuit la 4 februarie 1948 printr-un tratat de prietenie, colaborare si ajutor reciproc intre Romania si Uniunea Sovietica si s-a bazat pe ideea unei aparari comune impotriva "Grmaniei sau oricarei alte puteri care ar putea fi asociata cu Germania, fie direct, fie in orice alt mod". Semnificatia deplina a acestui articol a fost explicata de catre Viaceslav Mihailovici Molotov, ministrul de Externe sovietic, care a spus ca tratatul era "deosebit de important acum, cand instigatorii unui nou razboi din lagarul imperialist se straduiesc sa creeze blocuri politice si militare indreptate impotriva statelor democrate" . Regimul se asigurase pe plan extern.

Al doilea pas catre totalitarism a fost consolidarea partidului unic de masa, constituit dintr-o elita si membri devotati. Acest lucru s-a realizat prin desfiintarea principalelor partide de opozitie, Partidul National Taranesc, iar Partidul Social Democrat s-a contopit cu P.C.R. in congresul din februarie 1948, din care a rezultat partidul unic, Partidul Muncitoresc Roman. Potrivit cifrelor prezentate la Congres, Partidul Social Democrat avea la acea data circa o jumatate de milion de membri, dintre care doar jumatate par sa se fi inscris in noul partid, care aduna, una peste alta, 1.060.000 de membri[8].

Partidul Muncitoresc Roman si-a tinut primul congres la 21-23 februarie 1948. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost reales secretar general, Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu au devenit ceilalti membri ai Secretariatului. Se punea accentul acum pe caracterul de elita al partidului si au fost introduse criterii mai stricte privind calitatea de membru de partid. Nu era admis nici un membru al "fostelor clase exploatatoare"; cei ce faceau cerere de intrare in partid trebuiau verificati si era obligatoriu stagiul de "candidat" . S-a procedat la o campanie de verificari ca urmare a unei rezolutii a Comitetului Central din noiembrie 1948, campanie de verificari dusa de ceea ce s-a numit "activul fara de partid", constituit din aproximativ 200.000 de cadre, eufemism care acoperea participarea Securitatii, Armatei si a oficialitatilor din Ministerul de Justitie . Perioada de verificari a tinut din noiembrie 1948 pana in 1950 si a vizat diversele valuri de membri care fusesera recrutati in partid.

Un prim val a cuprins muncitorii care nu facusera anterior parte din alte partide si tinerii legionari, carora li se dadusera functii de raspundere in fabrici si sindicate ca o recompensa pentru aderare. Acest grup includea si servitori care fusesera atrasi de comunisti sa intre in randurile partidului ca instrumente utile de informare cu privire la activitatea stapanilor lor. Al doilea val intrase in partid in anii 1946-1947 si provenea din unitatile militare, precum Divizia "Tudor Vladimirescu", constituite din prizonieri de razboi in Uniunea Sovietica. Aceasta includea si personal administrativ roman ce lucra pentru Armata Sovietica. Un al treilea val fusese generat de unificarea cu Partidul Social Democrat in 1948, iar al patrulea era format din cei care intrasera in noul aparat birocratic de pe statele institutiilor, create sa infaptuiasca revolutia comunista in toate sectoarele de activitate. Printre cei din urma se aflau angajatii sfaturilor populare, taranii care intrasera in gospodariile colective si de stat, precum si studentii si profesorii din sistemul de invatamant de dupa reforma. Majoritatea celor recrutati considerau calitatea de membru de partid fie ca o cheie pentru avansare si privilegii, fie ca o asigurare ca nu vor fi dezavantajati sau chiar arestati. In motivatia lor era o doza foarte mare de oportunism, mai ales in randurile celor mai in varsta .

Procesul de verificare a inlaturat din Partidul comunist 192.000 de "elemente exploatatoare si dusmanoase", iar eliminarea lor nu putea decat sa mareasca sentimentul de teroare ce cuprinsese cea mai mare parte a societatii romanesti. Aceasta epurare, menita sa creeze o elita, coincidea cu programul partidului de revolutionare a agriculturii, de industrializare a economiei si de transformare a societatii. Aplicarea acestu program necesita institutionalizarea noului regim comunist si, in acest scop, a fost creata o structura de partid care sa supravegheze fiecare domeniu al activitatii. Au fost infiintate sectii ale Comitetului Central pentru femei, tineret, tarani, sindicate, transporturi, aprovizionare, industrie si comert, cu structuri corespunzatoare la nivel local.

O importanta deosebit de mare a fost acordata invatamantului ideologic, care nu numa ca era menit sa contribuie la consolidarea sentimentului de apartenenta la o elita, dar inculca si fidelitatea fata de partid, aparandu-i pe membrii acestuia de influente externe insidioase. Sentimentul elitismului si al exclusivitatii a servit de asemenea la sporirea coerentei si unitatii randurilor partidului, cu toate ca ambele erau amenintate de disensiuni interne, pana cand aceasta amenintare a fost eliminata, in 1952, prin indepartarea de catre Gheorghiu-Dej a lui Teohari Georgescu, Vasile Luca si Ana Pauker[12].

Un al treilea pas in impunerea modelului totalitar sovietic in Romania a dost adoptarea Constitutiei Republicii Populare Romane in aprilie 1948 si introducerea sistemului judecatoresc de sorginte sovietica. Constitutia prelua tiparele constitutiei sovietice din 1936 . Parlamentul, numit Marea Adunare Nationala, avea o singura camera, definita ca "organul suprem al puterii de stat". Un prezidiu, compus dintr-un presedinte, un secretar si 17 membri, actiona in numele Adunarii cand aceasta nu se afla in sesiune, ceea ce se intampla destul de des, in timp ce Consiliul de Ministri era organul executiv suprem. Toate aceste organisme se aflau desigur, supuse autoritatii Partidului Comunist. Erau prevazute garantii pe cat de multe, pe atat de lipsite de continut, in privinta libertatilorcivile, dupa cum o dovedeste articolul 32: "Cetatenii au dreptul de asociere si organizare daca scopurile urmarite nu sunt indreptate impotriva ordinii democratice, stabilite prin Constitutie" . Aceasta ordine democratica a fost definita de Partidul Comunist si consolidata de Securitate.

Partidul a actionat cu rapiditate pentru a transforma Romania, urmand modelul sovietic si folosind normele si practicile staliniste. Nationalizarea intreprinderilor industriale, a bancilor si a societatilor de asigurari, a minelor si intreprinderilor de transport in iunie 1948 nu numai ca a permis introducerea planificarii centralizate cantitative, ci si distrugerea bazei economice a celor stigmatizatica dusmani de clasa. Confiscand micile proprietati agricole si amenintandu-i pe proprietari fara inconjur, agricultura a pus probleme din ce in ce mai complexe.

La 2 martie 1949, proprietatea asupra pamantului a fost luata complet din mainile particularilor. Aceasta a permis lichidarea ramasitelor fostei clase mosieresti si a chiaburilor, achivalent al termenului sovietic kulak, definind "taranii instariti", aceia care angajau forta de munca sau isi inchiriau propriile masini, indiferent de marimea propreitatii lor. Pamantul, efectivele de animalesi echipamentul proprietarilor de pamant care posedasera terenuri pana la maximum 50 ha, in temeiul Legii agrare din 1945, au fost expropriate fara compensare[15]. Practic, peste noapte, Militia a actionat si a scos 17.000 de familii din casele lor si le-a mutat in zone de reasezare. Pamanturile confiscate, totalizand aproape 1 milion de ha, au fost comasate pentru a crea fie gospodarii de stat, fie gospodarii colective, care, teoretic, erau proprietate colectiva, dar, in fapt, erau conduse de stat, intrucat Ministerul Agriculturii indica tipurile de culturi si fixa preturile. Membrilor gospodariilor colective li s-a permis sa pastreze mici loturi de pamant, care sa nu depaseasca 0,15 ha.

Cei mai multi tarani, mergand de la cei lipsiti de pamant pana la cei care isi lucrau pamantul folosindu-se doar de bratele de munca ale familiei, au fost organizati in gospodarii de stat sau in gospodarii colective. Rezistenta fata de colectivizare, nepredarea "cotelor", intarzierile in plata impozitelor sau in efectuarea muncilor agricole au avut drept rezultat aruncarea in inchisoare a cisrca 80.000 de tarani, 30.000 dintre acestia fiind judecati public . Colectivizarea a fost incheiata in 1962. Ca urmare, 60 la suta din totalul suprafetei de 15.000.000 ha teren agricol au revenit gospodariilor colective, 30 la suta gospodariilor de stat, abia 9 la suta ramanand in proprietate personala. Aceste din urma terenuri se aflau in zona de deal si de munte, inaccesibilitatea facand colectivizarea lor nepractica.

Distrugerea partidelor de opozitie a fost urmata de lichidarea presei lor, astfel ca mijloacele de informare publica au intrat total sub controlul statului. Bibliotecile si librariile au fost epurate de titlurile necorespunzatoare din punct de vedere politic, activitatile ziaristilor, scriitorilor, artistilor si muzicienilor au fost puse sub controlul Sectiei de Agitatie si Propaganda (Agitprop) a Comitetului Central al Partidului. Nimic nu putea fi publicat, jucat sau interpretat fara aprobare.

Invatamantul a avut aceeasi soarta. In august 1948, Legea pentru reforma invatamantului a inchis toate scolile straine, inclusiv acelea administrate de culte. S-au facut epurari in randurile profesorilor si studentilor de la universitati. Eminenti profesori au fost scosi de la facultatile de istorie si filosofie, iar locuriel lor au fost luate de indoctrinatori stalinisti, cel mai notoriu dintre acestia, in domeniul istoriei, fiind activistul Agitprop Mihai Roller . Ministerul Invatamantului a interzis folosirea unor materiale didactice mai vechi si a autorizat doar manuale incorporand precepte marxistleniniste. Limba rusa era obligatorie incepand cu clasele gimnaziale, numarul de ore alocat fiind egal cu cel pentru limba romana. Istoria Partidului Comunist Bolsevic si Geografia U.R.S.S. erau materii de liceu. La Stiintele Naturale prevalau capitolele despre creatorii de hibrizi Miciurin si Lisenko, in timp ce Wiener, promotorulciberneticii, era descris ca un imperialist. Marxismleninismul, in interpretarea lui Stalin, a devenit obligatoriu de la scoala secundara in sus; predarea religiei a fost total interzisa.

Biserica a fost ultimul obstacol major in calea impunerii modelului sovietic, dar in acest caz Partidul Comunist Roman nu a urmat ad litteram solutia sovietica. Atat Biserica Ortodoxa Romana, cat si Biserica Greco-Catolica (sau Unita) din Transilvania avusesera un rol esential in prezentarea sentimentului coeziunii si identitatii nationale de-a lungul secolelor XVIII si XIX, ambele beneficiind de fidelitatea a milioane de romani. Daca aceste biserici ar fi putu fi manipulate pentru a servi telurile regimului, nu avea rost sa fie distruse. Potrivit Constitutiei din 1923, Biserica Ortodoxa fusese declarata dominanta si i se acordasera privilegii speciale, precum plata salariilor clerului de catre stat.

Partidul comunist avea sa foloseasca aceasta dependenta pentru a aduce ierarhii ortodocsi sub controlul sau. Biserica Unita ridica insa o problema diferita. Ea fusese creata la sfarsitul secolului al XVII lea, ca urmare a convertirii de catre iezuiti a multor romani ortodocsi din Transilvania, pe baza acceptarii a patru puncte, printre care suprematia papala. Atata timp cat autoritatea asupra bisericii se afla la Roma, ar fi fost dificil pentru noul regim sa si-o subordoneze. In linii mari, desi Partidul Comunist condamna oficial credinta religioasa, a decis ca o poate tolera in cadrul unor limite prescrise de lege. In acest sens, era mai ingaduitor decat regimul sovietic. Toleranta fata de cultele recunoscute cerea supunerea fata de partid si validarea de catre acestea, cu glas tare, a politicii partidului, fie interna, fie externa[18].

Legea Cultelor religioase din 4 august 1948 a conferit Ministerului Cultelor controlul in problemele legate de treburile cultelor legal recunoscute. Desi articolul 1 afirma garantarea "libertatii de constiinta si de credinta", aceasta libertate era strict circumscrisa de o prevedere ambigua potrivit careia religia practicata era in armonie cu Constitutia, securitatea interna, ordinea publica si moralitatea generala (articolele 6 si 7). Recunoasterea legala a unui cult putea fi revocata oricand se considera justificat (articolul 13) . Restrictii similare se regaseau implicit in articolul 32, care prevedea ca "preotii care exprimau atitudini antidemocratice puteau fi lipsiti temporar sau permanent de salariul lor, asigurat de catre stat". Aceasta prevedere a fost invocata cu regularitate in timpul perioadei ceausiste, in incercarea de a suprima activitatea pastorilor bptisti. Tuturor cultelor li se cerea sa supuna aprobarii Ministerului Cultelor un statut reglementand activitatea lor, in conformitate cu legile statului; in schimb, Ministerul avea sa plateasca salariile clerului cultelor recunoscute.

Aplicarea legii a pus alegerea epsicopilor sub controlul statului, a intesat Sfantul Sinod cu membri ai Partidului comunist si a impus Bisericii Ortodoxe - principala biserica, avand aproape 10,5 milioane de credinciosi - un nou statut, centralizand administrarea sa sub autoritatea unui patriarh. Toate acestea au permis regimului sa manipuleze Biserica mai usor. In acelasi timp, toate proprietatile si fondurile Bisericii au fost nationalizate, institutiile sale de invatamant au fost preluate de catre stat sau inchise, instruirea clerului fiind sever limitata, iar practicile religioase, precum celebrarea publica a Craciunului si a Pastilor, fiind interzisa. Biserica Ortodoxa a facut un compromis cu regimul, ceea ce i-a asigurat supravietuirea in dauna autoritatii ei morale .

Alte biserici au suferit mult mai mult, in mare masura pentru ca au rezistat impunerii controlului de catre stat. Stransele legaturi ale Bisericii Romano-Catolice si ale Bisericii Greco-Catolice (Unite) cu Occidentul le-a imbarbatat, dar trebuie sa recunoastem ca si episcopii lor au dovedit o remarcabila demnitate, curaj si fidelitate fata de crezul lor. Exista, cu toate acestea, o deosebire majora in modul in care au fost tratate cele doua biserici aflate la cheremul regimului: Biserica Unita a fost desfiintata, Biserica Romano-Catolica nu, desi nici aceasta nu a scapat persecutiei . Explicatia rezida in faptul ca majoritatea credinciosilor romano-catolici erau maghiari, iar regimul din Romania se ghida in politica sa fata de aceasta Biserica pe dorinta de a evita actiuni care sa poata fi interpretate de catre vecinul sau fratesc, Ungaria, ca fiind indreptate anume impotriva minoritatii maghiare.

In consecinta, strategia Partidului Comunist fata de Biserica Romano-Catolica a constat nu din a o desfiinta, ci din a o manipula urmarind inlocuirea controlului Vaticanului prin controlul Bucurestilor. Aceasta politica a reusit doar o parte. Desi a taiat legaturile Bisericii cu Roma, regimul nu a fost niciodata in stare sa-si impuna autoritatea asupra ei. In timpul perioadei comuniste, Biserica Romano-Catolica a fost tinuta intr-o pozitie ambigua, fiind tolerata, dar nerecunoscuta. Nu s-a ajuns niciodata la o intelegere cu Ministerul Cultelor in privinta statutului legal al Bisericii si astfel, cea de-a doua biserica din Romania ca marime, care a supravietuit, a ramas efectiv ilegala.

Fidelitatea unitilor fata de Biserica lor a avut drept consecinta o brutala campanie de distrugere a acesteia. Ultimele cifre disponibile de dinaintea suprimarii ei indicau 1,5 milioane uniti, ce dispuneau de 1725 biserici. Biserica a fost creata in 1699, aderentii ei practicau ritul grec, dar recunosteau suprematia Papei. Asa fiind, faptul era suparator atat pentru ortodocsi, cat si pentru comunisti. Unirea cu Roma era infierata in publicatiile oficiale din perioada comunista drept "antinationala si antiistorica", intrucat rupsese unitatea poporului roman.

Cu ajutorul Bisericii Ortodoxe, regimul a manipulat contopirea in 1948 a celor doua Biserici, proces in care a fost folosita Securitatea pentru a smulge consimtamantul clerului unit. Aceia care s-au opus contopirii au avut parte din plin de atentiile Securitatii. Bisericile unite au fost predate Bisericii Ortodoxe, in timp ce manastirile au fost inchise. Existenta legala a Bisericii Unite s-a incheiat la 1 decembrie 1948; diocezele si institutiile sale au fost desfintate, iar cladirile sale incredintate Bisericii Ortodoxe .

Argumentele istorice au fost readuse pe tapet cu regularitate de-a lungul anilor ceausisti, intrucat pozitiile ultranationale cereau propaganda unei "natiuni", unitare, nedivizate, "stransa in jurul fiului sau unic". Nu este nici un accident ca preotii ortodocsi au jucat rolul de marioneta a ventrilocului Ceausescu, in special mitropolitii succesivi din Transilvania ale caror eparhii primisera bisericile unite confiscate si alte proprietati ce nu fusesera nationalizate in 1948 si ale caror parohii fusesera umflate ca numar de sutele de mii de uniti carora li s-au interzis propriile biserici in care sa se roage.

1.3. Forme si strategii de comunizare a societatii romanesti (1949-1950)

Ca si celelalte societati civile moderne din spatiul central si sud-est europea, cea romaneasca, avand ca punct culminant perioada interbelica, a constituit - prin sistemul ei institutional neguvernamental - o contrapondere benefica activitatii statale in corporatiile, asociatiile, sindicatele, bisericile, municipalitatile, "reprezentand un individ cu nevoi multiple"[23], au asigurat afirmarea valorilor individuale in toate domeniile vietii sociale, valori asimilate in folosul public.

Regimurile totalitare de orice nuanta, ori au sugrumat aceste institutii ori le-au transformat in organisme parastatale, folosindu-le drept retele de tr Puterii catre populatie.

In Romania, aceasta disolutie a societatii civile a cunoscut, fata de celelalte tari ale lagarului socialist, accente specifice datorate ritmului etapizat de acaparare a puterii politice de catre comunisti.

In Polonia, de pilda, desi "comunistii constituiau un grup marginal" fara nici o sansa de a accede la putere pe calea ei au reusit sa comunizeze/sovietizeze tara, ingenunchind populatia mai rapid decat noi, unde numarul membrilor de partid se afla intr-o crestere rapida, iar influenta comunistilor im randul maselor largi populare se dovdea a fi mult mai mare. O explicatie fara echivoc in acest sens se poate da numai prin faptul ca "reforma Justitiei" din ministeriatul lui Lucretiu Patrascanu (septembrie 1944-februarie 1948) nu a fost sufiecient de eficenta in raport cu intentiile Moscovei si a oamenilor ei de la noi, acesta prezentand spre votare proiectul de lege privind reorganizarea judecatoreasca abia la sfarsitul lunii noiembrie 1947, cu care prilej avea sa aprecieze cu falsa credinta: "prin prezenta reprezentantilor alesi ai maselor muncitoare de la orase si sate care devin judecatori cu drept de vot hotarator in Tribunale si Curti, Justitia devine intr-adevar populara" ; prematura asertiune, deoarece legislatia penala conceputa de el avea sa fie supusa, dupa inlouirea lui de la conducerea Ministerului Justitiei (februarie 1948), unor modificari flagrante ale principiilor de drept, precum cel potrivit caruia "o lege nu poate actiona retroactiv in cazul unor fapte petrecute inainte de promulgarea ei".

Astfel ca, prin decretul nr. 187/30 aprilie 1949, alineatul "nimeni nu poate fi pedepsit pentru o fapta care in timpul cand a fost pedepsit nu era prevazuta de lege " a fost inlocuit cu un altul conform caruia: "faptele considerate ca periculoase pentru societate pot fi pedepsite si atunci cand nu sunt prevazute de lege ca infractiuni" .

"Legislatia represiunii", cum e denumita de unii cercetatori, se concepe si aplica in termeni adecvati abia dupa fbruarie 1948, cand ofensiva puterii comuniste se manifesta impotriva societatii in general si a celei civile in special.

Procesul criminalizarii opozantilor, inceput in toamna lui 1946 si primavara lui 1947, va intra in primavara lui 1948 in etapa lui fatisdistrugatoare, vizand personalitatile politice liberal-taraniste si social-democratice ca si pe cele intelectuale in general, declasandu-se valuri largi de arestari si condamnari.

Cum in sistemul penitenciar erau doar 74 de inchisori cu o capacitate (ocupanta) de circa 15.000 locuri , iar numarul celor vizati depasea cu mult aceasta cifra, s-a pus in functiune "debuseul" canalul Dunare-Marea Neagra, ca si alte "santiere" ale constructiei socialiste.

Chiar si la Canal, cadrele securitatii vedeau "actiuni criminale in toate sectoarele" , angajandu-se in fata Partidului unic sa delege pe "cei mai destoinici tovarasi, care se vor deplasa imediat pe teren pentru a stabili in amanunt toate faptele dusmanoase, petrecute la construirea Canalului" .

Fraudarea granitelor se accentueaza, iar cei aflati inca in misiuni diplomatice "nu s-au mai intros in tara" , retragerea cetateniei acestora ramanand singura solutie, dupa lasarea "cortinei de fier".

Decapitarea si lichidarea opozitiei democratice romanesti din interior se apropia de sfarsit; ea trebuia extinsa ti in exterior. In afara de a protesta sa mai participe la deschiderea lucrarilor "parlamentului" ales, "cu un guvern al Uniunii Sovietice, dar recunoscut, format de anglo-americani, cu un parlament de o totala obedienta sovietica, dar recunoscut de anglo-americani si deregele tarii, prin deschiderea solemna a acestei adunari de slugi - si de agentii sovietice -, ce mai putea face oposutia romana?" se intreba, mai tarziu, un fost "locatar" al Vacarasului, Nicolae Baciu .

Cu toate acestea vigilenta partinica nu slabea deloc, membrii familiilor "reactionarilor" arestati (Elena si Bebe Bratianu, Ana Hatieganu, Aretina Tatarescu s.a) erau tinuti intr-o permanenta observatie, securistii fiind pregatiti la orice ora sa propuna "Pentru un individ care a produs perturbari () incadrarea sa in unitatile de Munca" .

Asa-zisa activitate subversiva a national-liberalilor si taranistilor se rezuma in anii 1948-1950 la "intalniri suspecte, seara, pe strazi ferite de trecatori"[33], ori la a se asculta posturile de radio straine, singurele care spun adevarul" .

Intelectualitatea, mai ales cea academica, se arata inca ostila ideologiei comuniste si servilismului fata de experienta si stiinta sovietica. Astfel, primind sarcina sa popularizeze pavlovismul, prof. Stefan Milcu nu pomeneste nimic de acesta, ci "mai mult tine sa promoveze ideea ca: scoala de endrocrinologie de la noi s-a dezvoltat pe o linie justa (). profesorul tratand, in lucrarea sa, mai mult probleme de influenta occidentala"[35].

Abstrasa si ea din scoala traditional-occidentala si conduita intelectuala interbelica, studentimea romanaei, nici nu voia sa auda de comunism, de Uniunea Sovietica, fiind cea care va vehicula cel mai ades zvonurile-dorinte, afirmand ca civilizatia Statelor Unite ale Americii va domina lumea si nicidecum feudalismul rusesc si ca "studentii, fii de nationalisti sau chiaburi, manifesta o stare de ingrijorare si agitatie pe tema fixarii taxelor () acestia nestiind daca vor mai putea urma cursurile din cauza ca nu vor putea achita taxele de studii"[36].

Desi alarmata intr-o oarecare masura de reactia opozitiei intelectuale, puterea se ocupa in special, de starea de spirit deloc linistita a maselor polpulare, indeosebi a muncitorilor si ,taranilor. Semnalarile organelor de securitate erau frecvente in ceea ce priveste nemultumirile tuturor categoriilor de muncitori a caror stare de spirit se mentinea incordata din cauza incadrarilor, "comentandu-se ca nu este just ca un muncitor sa aibe salariul de cca. 5.000 lei, iar un tehnician 25.000 lei, iar directorul 31-40.000 lei"[37].

Se pregatea asadar, indirect viitoarea "burghezie proletara" ce trebuia sa tina in frontul productiv marea forta de munca, chiar daca aceasta se arata revoltata de normele de lucru prea mari, de neacordarea cartilor de masa celor cu ceva pamant, de utilajul invechit etc. "Ni se cere munca si iar munca, sedinte, scoli de partid in loc sa fie asigurate salarii omenesti" - se vaitau ei

Pe alocuri, unde radicalizarea constiintei de sine a clasei muncitoresti era mai avansata, se gandea si se vorbea fara ocolisuri, in felul urmator: "Guvernul nu ia nici o masura in ceea ce priveste higiena si sanatatea poporului, fiind lasati muncitorii sa traiasca precum vitele si se intereseaza numai de intrecerile socialiste, adica multa munca si salarii de mizerie" .

Propaganda ideologiei comuniste isi facea cu greu loc in constiinta muncitorului (fost) capitalist, recunoscandu-se adesea ca "munca Organiatiei politice este dusa in general slab, observandu-se in randurile muncitorilor un dezinteres total fata de chemarile Partidului si Sindicatului".

Inchiaburita peste noapte, taranimea (mijlocasa) se afla si ea intr-un proces de incriminare, strangulata tot mai mult de cotele si culturile obligatorii, fiind inspaimantata si de spectrul ametitor al colhozului. Pe unde propaganda comunista prinsese ceva cheag, sustinuta si de amenintari si intimidari, intovarasirea se destrama de la o zi la alta, astfel incat oamenii securitatii erau nevoiti sa informeze ca in tot mai multe locuri "taranii care s-au intovarasit in colective pentru a-si ara pamantul cu tractorul (), si-au refacut haturile distruse de tractoare" .

Interventia brutala a organelor de Militie, in conflictele dintre tarani si autoritatile administrative, necesita, dupa parerea celor de la securitate, o mai buna pregatire a acestora din punct de vedere politic, pentru a nu indeparta, dupa cum s eproceda, "patura taraneasca de bunele intentii ale Partidului si Guvernului".

Starii de spirit neliniste a romanilor i se adauga si cea a nationalitatilor conlocuitoar, u o incarcatura specifica de nemultumire mult mai mare. Germanii erau ingrijorati, de pilda, ca organele de Militie le ridicau buletinele de identitate, fiind incadrati ca "supusi straini" , nemaivorbind de hartuiala indreptata asupra celor ce fusesera membri ai Grupului Etnic German, care sperau intr-o intoarcere a razboiului pentru a li se reda bunurile expropriate. Cetatenii de nationalitate germana sperau sa fie repatriati in Germania, cu sprijin ameican, si nu in R. D. Germana, intrucat "in cazul unui conflict armat ar fi mai usor trimisi in fundul Rusiei".

Evreii se agitau si ei, unii ca sa plece in israel cat mai repede, altii sa faca tot ce era posibil ca sa se integreze noii societati.

Vanatoarea capilor fostelor organizatii sioniste ("Ichud", "Gordonia", "Mismar" s.a.) se desfasura la semiintuneriic, noile conduceri ale organizatiilor incadrandu-se "pe linia justa a democratiei populare". Pe de alta parte, tanarul stat Israel, a intervenit la conducerea statului roman, atragandu-i acestuia atentia ca "persecutarea sionistilor atinge raporturile de prietenie dintre Statul respectiv si Statul Israel".

Nu mai putin ingrijorata populatia iugoslava, asteptand cu nerabdare sa se mai intample ceva cu statul comunist roman pentru a-si putea relua activitatea comerciala, mai cu seama ca in scrisorile sosite din Iugoslavia se spunea ca acolo "este mult mai bine decat in R.P.R."[41].

Maghiarii se aratau profund nemultumiti de activitatea Uniunii Populare Maghiare, care nu se ingrijea indestul de promovarea activistilor ei in posturi si servicii bune, asa cum se proceda in zonele Covasna si Harghita, unde - aici - romanii erau cei care se plangeau organelor de stat ca "au fost alesi numai functionari de nationalitate maghiara si nici un roman"[42].

Concomitent cu dramele si tragediile asezarii noii vieti social-politice, biserica se vedea siea dislocata de lacasul ei sfant, planand si asupra ei morbul criminalitati - asupra celei ortodoxe mai putin, asupra celor romano-catolice, greco-catolice si reformate mai mult.

Un fapt semnificativ, pentru felul in care puterea comunista trata biserica, este cel petrecut in sala "Dalles", in 12 martie 1949, unde ministrul Stanciu Stoian, in comunicarea sa "Un drum la Moscova", referindu-se la istoricul orasului Moscova "nu a vorbit nimic in ce priveste viata religioasa de la Moscova, nepomenind deloc de Patriarhia Moscovei" , vociferau cei de la Institutul Teologic.

Un obiectiv de prim ordin al puterii comuniste, dupa decretarea desfintarii cultului greco-catolic, l-a constituit lichidarea la 1 august 1949 a ordinelor si congregatiunilor romano-catolice "care se indeletniceau cu invatamantul si asistenta sociala, procedandu-se la dizolvarea manastirilor si concentrarea monarhilor si monahelor () Bucuresit, Arges etc., restul urmand sa se intoarca in familie, fie sa ceara plasarea in campul muncii ca personal laic. "

In vreme ce biserica ortodoxa era nvoita sa conlucreze (uneori chiar sa coopereze) cu statul roman, cea romano-catolica, in special, a refuzat orice dialog, manifestandu-se ostil sub diverse forme, propovaduind prin preotii ei ca desi "comunistii vor sa distruga biserica, nu vor avea insa timpul necesar pentru aceasta".

Arestarea episcopului Mrton ron a gitat nebanuit de mult mediile cultului romano-catolic, incat la Cluj s-a spus raspicat: "Acesta este inceputul regimului socialist si inceputul atacului impotriva bisericilor".

Faptul a facut ca problema Bisericii Romano-Catolice, dupa cum era tratata, sa fie privita de catre unii "intelepti" comunisti ca avand atat caracter religios-politic, "prin faptul ca, fiind condusa din ummbra de anglo-americani, inclusiv ordinul Iezuitilor, are oameni bine pregatiti si versati in asemenea lupte, care pot duce problemele de asa maniera, incat P.M.R. sa iasa compromis in cazul unei actiuni".

Nu se putea considera a fi fost complet confiscata societatea civila daca organizatiile si asociatiile non-guvernamentale nu erau desfiintate; s-au luat in obiectiv, in primul rand, I.O.V.R.-istii - invalizii de razboi fiind aceia care atacau deschis "modul de rezolvare, din partea Guvernului, a problemelor invalizilor, orfanilor si vaduvelor de razboi".

Asociatiile functionarilor publici, ale femeilor ortooxe, ale invatatorilor, profesorilor, medicilor s.a. sunt rand pe rand decapitate.

Pentru cei care au trait perioada si au fost victime vii ele ei, acest trecut li se infatiseaza astfel: "au fost atacate din plin toate insstitutiile de baza ale tarii: armata, scoala, biserica, presa, toata activitatea culturala, economica si sociala. Viata tuturor cetatenilor a devenit extrem de grea. Suspectati, urmariti, jefuiti, evacuati, destituiti, duceau o existenta de provizorat (). in fabrici, institutii, ministere, scoli, sindicate, pretutindeni au luat fiinta birouri de cadre, care nu aveau alta activitate decat sa stranga informatii, sa ia referinte, si sa intocmeasca dosare" .

Presarata peste tot locul cu anchete si procese, chiar in sanul statului comunist, societatea romaneasca devenea luna de luna, an de an, o inchisoare, in care omul conta tot mai putin, pierdut fiind printre clase si paturi sociale regrupate si omogenizate continuu de o ideologie pe cat de absurda, pe atat de operanta.