- LEGEA TARII SI INSTITUTIILE JURIDICE IN EVUL MEDIU

LEGEA TARII SI INSTITUTIILE JURIDICE IN EVUL MEDIU

Structura sociala si exercitarea dreptului de proprietate in Tara Romaneasca si Moldova

Reglementarea relatiilor personale (persoane, rudenie, familie, casatorie, succesiune)

Infractiunile impotriva persoanei si a proprietatii; procedurile de judecata si probele

Structura sociala si exercitarea dreptului de proprietate in Tara Romaneasca si Molodova

Elementul fundamental, definitoriu, al vietii economice si al structurii sociale in evul mediu a fost feudul (marea proprietate funciara, domeniul). Un feud consta dintr-o portiune importanta de teritoriu avand, de regula, terenuri arabile, paduri, fanete, vii, iazuri etc. Din punct de vedere economic, feudul era impartit in doua parti: partea destinata loturilor taranesti (delnitele, sesiile), terenurile agricole aflate in posesia taranilor, vetrelor satelor si partea numita rezerva feudala, cuprinzand resedinta sa si a slugilor sale si o parte din pamantul agricol.

Prima era data in folosinta taranilor care nu aveau pamant in proprietate si care prin aceasta deveneau dependenti, fiind obligati sa plateasca dreptul de folosinta in produse (dijma), in munca si bani. A doua parte era lucrata in sistemul clacii de catre taranii posesori de loturi, cu uneltele si animalele lor; recolta revenea in intregime feudalului.

Feudalul avea un drept limitat asupra partii aflate in posesiunea taranilor, dar avea un drept deplin asupra rezervei. Taranii puteau folosi oricum delnitele, le puteau lasa mostenire, dar nu le puteau instraina, caci deasupra dreptului lor de posesiune era dreptul de proprietate al boierului. In consecinta numai acesta putea dispune de delnitele ramase fara mostenitori.

Ierarhia funciara era, in mare masura si o ierarhie politica si militara. Relatiile dintre membrii clasei feudale se intemeiau pe diferenta de putere economica, incat un mare boier avea calitatea de suzeran in raport cu vasalii sai, cei care depindeau de el din motive economice, politice si militare. La randul sau el depindea, intr-o anumita masura, de Domn, care avea dreptul general de "dominium eminens". In virtutea acestuia, Domnul acorda sau confirma stapanirea de mosii boierilor care slujeau la oaste sau in dregatorii. Cu autorizarea sa se efectuau instrainarile de proprietate prin vanzare sau schimbare. Cu prilejul intrarii in posesiune Domnul primea "darea calului", o rascumparare simbolica, care consta in plata de catre beneficiarul privilegiului a unui cal sau a unei sume in bani. El avea si dreptul de "pradalica", adica de a lua in proprietatea sa mosia al carei stapan murise fara mostenitori in linie barbateasca. In documente, acest drept este amintit in forma negativa: "si cine dintre dansii moare, iar ocinile sa fie ale celor ramasi, la ei pradalica sa nu fie".

Proprietatea feudala a cunoscut trei forme principale: proprietatea boiereasca, proprietatea bisericeasca - manastireasca si proprietatea domneasca.

Proprietatea boiereasca s-a mai numit "bastina" sau "ocina", termeni care semnificau faptul ca provenea din mostenire. Boierul putea dispune liber de ea (s-o schimbe, s-o doneze, s-o lase mostenire) insa cu autorizarea Domnului.

In evolutie, acest tip de proprietate s-a caracterizat prin frecventa trecerii dintr-o posesie in alta prin vanzari-cumparari si danii.

Proprietatea bisericeasca-manastireasca in schimb a evoluat intr-un singur sens: a sporit si s-a consolidat continuu. Datorita daniilor facute de boieri, de domni, sau de taranii liberi, in cateva secole s-a ajuns ca acest tip de proprietate sa detina cea mai mare parte a pamantului arabil. Unii donatori au inchinat proprietatile lor, cu zeci de sate, unor manastiri de peste hotare, de la muntele Athos de pilda.

Clasa taranimii cuprindea doua categorii: taranii liberi si taranii dependenti.

Atunci cand rudele sau megiesii nu erau anuntati de vanzare si aceasta avea loc, precum si atunci cand actul de vanzare-cumparare era atacat, ei aveau dreptul de rascumparare.

In regiunile de campie marile proprietati feudale si-au intemeiat existenta pe munca taranilor dependenti. Acestia erau numiti liudi, siromahi, horani, rumani in Tara Romaneasca si liudi, sused, vecini in Moldova.

Dependenta de stapanul feudal (fie el boier, manastire sau Domn) decurgea din faptul ca taranul avea numai dreptul de posesie al pamantului, in vreme ce feudalul avea dreptul de proprietate. Dintre cele trei forme ale rentei la care taranul era obligat, (in produse, in bani si in munca numai ultima a suferit modificari dramatice care au condus la conflicte sociale. Exploatarea rezervei feudale (mosia propriu-zisa) insemna o succesiune de munci in claca (arat, semanat, plivit, secerat, strangerea si transportarea recoltei) adica un volum de munca destul de mare. Cata vreme relatiile bani-marfa au fost reduse si rezerva feudala a fost restransa. Cand insa cererea de marfuri a crescut, proprietarii domeniilor au sporit si ei atat suprafata arabila a mosiilor (prin defrisari) prin acapararea pamanturilor obstilor), cat si obligatia in munca a taranilor.

Proprietatea taranilor dependenti consta in casa, inventarul acesteia, acareturile, animalele, uneltele, inventarul agricol mostenite, create de ei sau dobandite prin alte acte juridice.

In privinta persoanei sale, taranul dependent nu era un fel de vasal al boierului respectiv, ci un membru al comunitatii care, in intregimea ei era aservita acestuia.

In perioada feudala izvoarele dreptului au fost: cutuma (obicei) si legea scrisa. In anul 1452 gramaticul Dragomir a copiat, la Targoviste, in slavona, sub titlul "Zaconicul" legiuirea bizantina "Sintagma lui Matei Vlastares". In romaneste primele legiuiri au fost Pravila de isprava, Pravila din Codex Negosianus, Nomocanonul lui Ioan Pustincul. Cele mai importante legiuiri scrise romanesti      (pravile) tiparite au fost "Pravila de la Govora" din 1640, sub Matei Basarab, "Cartea romaneasca de invatatura de la pravilele imparatesti" din 1646 (din porunca lui Vasile Lupu, aceasta fiind prima lege laica promulgata oficial si investita cu autoritate legala) si "Indreptarea legii", tiparita la Targoviste in 1652.

Prin expresia "Legea Tarii" se intelege totalitatea regulilor de drept aplicate in statele feudale romanesti si rasfrante atat in actele de stat cat si in cele particulare. In Transilvania precum si in acele teritorii unde traiau romanii sub autoritate statala straina, acelasi continut este denumit "Legea romanilor", "Lex Olachorum", "Jus valachicum", "Voloski zokon". Expresia "obiceiul pamantului" se refera la vechiul drept cutumiar. Pravilele tiparite mentionate mai sus reflecta numai partial multitudinea de norme juridice aplicate in realitate.

Donatia a fost un mijloc (si anume principal) de sporire a proprietatii si in cazul domeniilor bisericesti si manastiresti, data fiind dorinta multor proprietari de pamanturi de a fi pomeniti in slujbele bisericesti, de a li se face rugaciuni dupa moarte. Legea Tarii a preluat reglementarea existenta in dreptul canonic din toata lumea crestina conform careia acest fel de proprietate era considerat "de mana moarta" adica bisericile si manastirile nu aveau dreptul de a instraina daniile primite.

Padurile, terenurile si apele (rauri, lacuri, iazuri) care nu erau in proprietatea unor persoane fizice sau unor obsti, apartineau tarii deci se aflau in proprietatea domneasca si desigur in dominium eminens. Legea Tarii reglementa construirea podurilor si amenajarea vadurilor pentru mori. Faptul ca un proprietar sau posesor avea terenul pe malul apei nu-i dadea - de pilda - dreptul de a stapani un vad sau un pod, de a schimba cursul apei, de a stanjeni pe vecini.

In proprietate domneasca (pe "seama domneasca") intrau si terenurile confiscate pentru hiclenie, ca si bunurile vacante, ramase de la cei decedati fara urmasi.

Reglementarea relatiilor personale (persoane, rudenie, familie, casatorie, succesiune)

Persoana fizica (desemnata cu cuvintele "om" sau "obraz") se identifica in societate prin nume, domiciliu, capacitate juridica si capacitate de exercitiu.

Numele se dobandea prin flilatie legitima (nastere) sau prin adoptiune (copil infiat, fata casatorita). In documente fiii legitimi se desemnau drept "fii adevarati", femeile casatorite prin prenumele lor alaturat numelui sotului (Maria, femeia lui Iosif). Daca barbatul se instala in casa si averea femeii sale el era considerat in sat ca venetic si primea numele sotiei plus un sufix masculin (Catrinoiu, barbatul Catrinei).

Domiciliul era locul unde persoana avea locuinta stabila indiferent de starea sa sociala. Femeia casatorita avea domiciliul la locuinta sotului, "barbatul maritat" la locuinta sotiei, minorii la parinti, copilul adoptat la adoptator, boierul la una din mosiile sale unde avea resedinta principala, taranul aservit in satul unde isi avea delnita si casa, robul unde isi avea resedinta stapanul sau.

Capacitatea juridica era recunoscuta oricui de la nastere, indiferent de varsta, sex, stare sociala, sanatate mintala sau de vointa celui in cauza. Incapacitatile de exercitiu nu aveau efect asupra calitatii de persoana juridica inzestrata cu drepturi si obligatii.

Calitatea de persoana juridica inceta prin moartea fizica dovedita, sau prin moartea prezumata, cu conditia ca cel aflat in aceasta situatie, disparut de la domiciliul sau, sa nu fi dat nici o veste despre el vreme de cinci ani. Numai dupa acest interval, sotul ramas se putea recasatori sub protectia calitatii de vaduv.

Capacitatea de folosinta (exercitiu) a fost conditionata de mai multe criterii: daca in Transilvania calitatea de crestin ortodox era o piedica esentiala in admiterea in randurile nobilimii sau in functiile politico-administrative, in Tara Romaneasca si Moldova neapartenenta la ortodoxie era un criteriu de apreciere cu valoare relativa in sensul ca unele drepturi erau refuzate sau nu daca persoana in cauza apartinea sau nu prin botez religiei crestine, calitatea de ortodox nefiind opusa drept criteriu esential. Deaceea, romanii si strainii crestin-catolici sau armeni aveau practic aceleasi drepturi si obligatii ca si ortodocsii; in schimb necrestinii (turci, tatari, adica musulmani) nu aveau drepturi depline decat cu conditia trecerii la crestinism. In documente, calitatea de crestin ortodox se mentiona cu expresia "lege stramoseasca".

In al doilea rand, Legea Tarii cunostea (din acest ultim punct de vedere ) doua categorii de persoane: pamantenii si strainii. Deosebirea practicata intre ei nu a fost insa totala, ci diferita dupa categoria sociala si profesiune.

Pamantenii, identificati prin limba, credinta religioasa, traditii, port, domiciliu, rudenie si neam, aveau folosinta drepturilor civile si politice in masura permisa de starea lor sociala. Ei se numeau "pamantean", "taran", "roman", cuvinte de origine latina, atestand continuitatea lor etnica si geografica.

Intre pamanteni nu au existat deosebiri de casta, incat un individ nascut intr-o categorie sociala inferioara putea accede in imprejurari potrivite, in randurile boierimii. De asemeni toti pamantenii crestin-ortodocsi erau egali din punct de vedere cultic, avand aceleasi drepturi religioase.

Exercitiul drepturilor si obligatiilor strainilor a fost conditionat de originea etnica si credinta religioasa. Strainii catolici, protestanti si armeni au avut dreptul de a-si folosi liber limba, de a avea scoli si institutii de cultura; ei au dispus de libertatea religioasa, de a ridica si administra biserici proprii, de a se aseza in targuri si orase, de a face comert. De un regim deosebit de tolerant s-au bucrat armenii si grecii, care crestini fiind se puteau "impamanteni' (naturaliza) in doua moduri: fie prin casatorie, fie prin numirea de catre Domn intr-o dregatorie. In schimb turcii, musulmani fiind, nu se puteau aseza in tara, nu putea stationa forte armate in regim permanent, nu aveau dreptul de a se casatori decat daca renuntau la credinta musulmana si se botezau crestin, nu putea dobandi in nici un mod pamant in proprietate, nu aveau dreptul de a ridica constructii religioase (geamii, cimitire). Aceasta penultima restrictie s-a aplicat si evreilor, care de nevoie s-au asezat numai in targuri si orase, indeletnicindu-se cu mestesuguri, comert, dar si cu ocupatii neagreate de crestini, precum camataria.

Regulile impuse turcilor se explica prin nevoia de a preveni formarea unor conditii care ar fi putut duce la transformarea tarilor romanesti in pasalacuri. Cele impuse evreilor se explica prin motive religioase, ei nefiind crestini.

Capacitatea juridica a persoanelor era inegala, diferita, de la o stare sociala la alta. Clasa boierimii a cunoscut categorii diferite nu numai din punct de vedere economic, ci si social-politic si juridic: erau boieri mari si boieri mici, boieri de curte si boieri de tara, boieri cu slujbe si boieri fara slujbe. Drepturile si privilegiile erau recunoscute in functie de categoria din care individul facea parte. In anumite situatii s-au creat diferente si in interiorul fiecarei categorii, de pilda, intre marii boieri cu proprietate mostenita (in majoritate pamanteni) si marii boieri cu proprietate donativa (multi erau greci, miluiti mai ales de domnii cu asemenea ascendenta). Din secolul al XVI-lea, participarea boierilor la conducerea statului prin intermediul dregatoriilor declanseaza o goana dupa aceasta noua surssa de venituri si putere, ceea ce face ca marii boieri cu dregatorii sa dispuna de o capacitate juridica mai mare decat a celorlalti. In cadrul reformelor sale Constantin Mavrocordat a impartit boierimea in trei categorii; primii 12 mari dregatori pana la functia de vel comis (mare comis); in categoria a II-a dregatorii de la marele serdar pana la clucerul de arie, in cea de-a treia , mazilii. In acest fel s-a ajuns ca urmasii marilor boieri sa se numeasca neamuri, iar ai celorlalti - mazili.

Clerului i      s-a recunoscut, in ansamblu, o situatie privilegiata dar diferentele intre clerul superior si clerul inferior erau foarte mari. Numai membrii clerului superior aveau dreptul de a participa la sfatul domnesc, de a judeca in anumite procese canonice, civile si penale. Membrii clerului inferior aveau o stare economica foarte apropiata de a taranilor. Este insa adevarat ca un simplu preot de tara putea ajunge, in imprejurari anume, in randurile clerului superior.

Taranii liberi numiti megiesi, mosneni (in Tara Romaneasca), razesi (in Moldova) se diferentiau intre ei din punct de vedere al patrimoniului, dar aveau o situatie aproape egala din punct de vedere juridic. Capacitatea lor juridica era aceea a oamenilor liberi, supusi Domnului, care ii recunostea ca atare, in schimbul obligatiilor militare.

Orasenii aveau acelasi fel de capacitate juridica exprimata specific prin dreptul de a dispune liber de bunurile lor, de a se administra si judeca autonom, de a participa la administrarea oraselor.

Taranii dependenti (aserviti) numiti rumani in Tara Romaneasca, vecini in Moldova aveau drept de proprietate limitat asupra casei, bunurilor mobile, animalelor, drept de folosinta asupra loturilor de pamant. Puteau lasa mostenire atat bunurile aflate in proprietate, cat si pamantul aflat in folosinta, dar prin acest fapt urmasul nu devenea proprietar. Capcitatea juridica era deci limitata.

Spre deosebire de clasele si categoriile sociale amintite mai sus, taranii aserviti nu aveau exercitiul drepturilor publice. Dependenta lor de stapanul feudal era atat economica (concretizata in cele trei tipuri de renta: in produse, in bani si in munca) cat si personala. Aceasta consta in faptul ca el era "legat" de mosie, ca nu putea dispune dupa voia sa de forta sa de munca, ca putea fi judecat si pedepsit de acel stapan. Dreptul de stramutare de pe o mosie pe alta a fost desfiintat in Tara Romaneasca in 1595 iar in Moldova in 1613, dar si mai inainte de aceste date boierii aveau dreptul de a-i urmari si readuce cu forta pe taranii fugiti.

Taranii dependenti puteau redeveni oameni liberi prin trei modalitati: prin rascumparare, prin iertare de rumanie si daca fiind luat rob in tara straina s-ar fi inapoiat in tara sa.

Robii (tiganii, tatari) nu aveau practic capacitate juridica, caci puteau fi vanduti sau donati odata cu domeniul boieresc, manastiresc sau domnesc pe care traiau.

Rudenia este definita ca o legatura speciala intre persoane, stabilita biologic (prin nastere si filiatie) sau prin alianta (cuscria, intre rudele de sange ale unui sot cu rudele de sange ale celuilalt sot) sau prin tainele bisercesti ale botezului si cununiei (spirituala, religioasa).

Din cele trei tipuri de rudenie desigur cea de sange este principala, definitorie, cea mai veche. Este de fapt aceiasi rudenie pe care o stim de la geto-daci si romani, stabilita patrilineal dupa tata si numai exceptional in lipsa acestuia dupa mama, in linie directa ascedenta, linie descendenta si linii colaterale intre autorul comun (stramosul) si ruda respectiva, in grade de rudenie.

Acest tip de rudenie a justificat dreptul si obligatia de ajutor reciproc, de intretinere si de succesiune, dar si interdictia la casatorie a persoanelor inrudite prin sange, incestul, casatoriile intre rude pana la gradul VII (de regula). Biserica ortodoxa a intarit aceste reguli stabilind si norme de comportament intre rudele prin alianta de genul casatoriei a doi frati cu doua surori.

O alta forma de rudenie era cea prin alianta, prin casatorie. In evul mediu nu se oficia un act in fata unor organe civile, ci numai in fata Bisericii. Casatoria era pregatita prin logodna care, desi era apreciata ca o promisiune producea totusi efecte juridice indeosebi cu privire la bunurile sau sumele de bani avansate cu aceasta ocazie drept daruri. Logodna se incheia adesea cu ocazia petitului, prilej pentru parinti de a-si face cunoscuta vointa cu privire la soarta copiiilor lor. In cazul in care casatoria nu se mai incheia darurile trebuiau inapoiate.

Specifice evului mediu au fost formele de rudenie numite infratire, rudenia spirituala.

Infratirea nu avea desigur la baza sangele unui stramos, ci vointa indivizilor respectivi sau a parintilor sau a tutorilor lor de a se considera frati. De pilda "infratirea pe mosie" prin care un individ din afara unei obsti capata drept de proprietate in obste, pentru a ocoli efectele dreptului de preemtiune; "fratia de cruce" practicata de haiduci, talhari etc.; "fratia de cristelnita" prin care copiii botezati in aceeasi apa erau considerati frati, "fratia de lapte" prin care copii alaptati de aceeasi doica erau considerati frati.

Rudenia spirituala se realiza prin actul de botez intre nasi si fini: nasul avea drept si totodata obligatie de protectie asupra finilor, el trebuia chemat la cununia finilor; la randul lor si finii datorau nasilor daruri si ascultare.

Familia, ca cea mai veche si mai solida institutie umana, a avut la romani o conformatie numita "butuc" deoarece dupa casatorie copiii isi formau propria lor gospodarie (cu exceptia celui mai mic care mostenea si ramanea in casa parinteasca), preluand insa toate regulile familiei parintesti.

Relatiile dintre soti, intre soti si copiii se pot urmari in studiul institutiei casatoriei.

Conditiile incheierii casatoriei (intelegand si impedimentele) erau urmatoarele:

a) manifestarea vointei tinerilor;

b) acceptul parintilor (mai ales la crescatorii de animale);

c) varsta mirelui sa fie de regula, mai mare decat a miresei (in regiunile de campie se acceptau derogari;

d) intr-o familie, casatoriile copiilor trebuiau sa se faca in ordinea varstei;

e) casatoria era interzisa intre rudele de sange si afini pana la gradul opt, precum si intrei cei infratiti;

f) deosebirea confesionala, intrucat preotii nu oficiau casatorii intre tineri de credinte diferite;

g) tutorele nu se putea casatori cu pupila sa;

h) bigamia - cel casatorit nu se putea casatori a doua oara;

i) cel casatorit de trei ori, nu se mai putea recasatori;

j) rapitorul nu se putea casatori cu fata rapita;

k) persoanele cu statut social foarte deosebit nu erau agreate pentru casatorie;

l) casatorii cu persoane din randul calugarilor sau pustnicilor.

Daca se incheiau casatorii cu incalcarea acestor conditii, ele erau considerate nule, ca si cununia oficiata de o persoana lipsita de calitate (paroh sau preot).

Formalitatile casatoriei constau in actul religios propriu-zis si in nunta, necesara marcarii momentului cand o noua familie era primita in comunitatea respectiva. Partile jurau in fata altarului sa nu strice invoiala. Acte scrise se incheiau arareori, In cazul casatoriilor boieresti, domnesti.

Raporturile dintre soti erau asezate pe principiul "pater familias", sotia avand obligatia de fidelitate, de a urma pe sot, de a-l asculta; sotul o putea certa si bate, la nevoie chiar o putea inchide sau pune 'in hiare".

Nu exista obligatia fetei de a avea o dota mai mare ca a baiatului, dar prin traditie, parintii fetei se straduiau sa-i asigure o zestre mai mare pentru a asigura un echilibru in noua familie in raport cu puterea recunoscuta barbatului.

Odata constituita familia era asezata pe principiul comunitatii de bunuri, dar numai pana la desfacerea casatoriei. Barbatul avea obligatia de a pastra zestrea cel putin la valoarea primita.

Ambii parinti dobandeau autoritate asupra copiilor legitimi, insa tatal era recunoscut drept capul familiei. Numai daca abuza de autoritatea sa putea pierde puterea parinteasca.

Sotii aveau dreptul de habitatie (in caz de deces al sotului, vaduva avea acest drept in casa barbatului ei, daca nu se recasatorea) si dreptul la alimente, intre ei si fata de copii.

Spre deoseire de locuitorii de confesiune crestin-catolica, la care desfacerea casatoriei nu era admisa, cei de confesiune crestin-ortodoxa puteau divorta. Intre motivele de divort admise se aflau: dovedirea faptului ca fata nu a fost cinstita in noaptea nuntii; imoralitatea sotiei sau sotului - adulterul; dusmania manifesta si de durata a barbatului sau rudelor sale fata de sotie; erezia; starea de nebunie evidenta a unui sot; repudierea de catre sot a sotiei prin alungarea din casa; parasirea casei de catre unul din soti; incestul; daca unul din soti unelteste impotriva vietii celuilalt sau nu-l instiinteaza despre aceasta; neputinta barbatului mai mult de trei ani; disparitia unuui sot mai mult de cinci ani; consacrarea unuia dintre soti vietii bisericesti.

Despartirea era precedata de actiunea de impacare mijlocita de nasi si de trimiterea de catre unul din soti a unei "carti de despartire".

In societatea romaneasca problema transmiterii bunurilor dupa moarte - a succesiunii (mostenirii) a jucat un rol deosebit de important, caci de modul cum se efectua depindea situatia patrimoniului si starea materiala a urmasilor. Au fost folosite doua sisteme: mostenirea legala si mostenirea testamentara.

Mostenirea legala (ab intestat) presupunea existenta urmatoarelor categorii:

- mostenitorii legitimi, adica descendentii, ascendentii si colateralii;

copilul din afara casatoriei in raport cu succesiunea mamei;

infiatul fata de averea parintelui sufletesc si viceversa;

sotul supravietuitor;

autoritatea de stat (Domnul);

In Tara Romaneasca veneau la mostenire in primul rand baietii, si numai in lipsa acestora fetele, in vreme ce in Moldova fetele veneau la succesiune in mod egal cu baietii. Este vorba de copiii legitimi si de cei adoptivi, fiindca copiii naturali veneau numai la mostenirea mamei lor. Copilul vitreg avea drepturi identice de mostenire ca si cel legitim numai la succesiunea parintelui sau, nu si la aceea a sotului acestuia.

Sotul supravietuitor venea la mostenire in concurs cu copiii.

O exceptie in privinta modului de deschidere a succesiunii o constituia situatia persoanelor care se dedicau calugariei. Acestea puteau dispune de patrimoniul lor numai pana in momentul intrarii in ordinul monahal respectiv.

Succesiunea revenea mostenitorilor in indiviziune, fiecare se substituia pentru o parte egala in drepturile si datoriile defunctului; bunurile succesorale la reveneau dupa ce achitau datoriile defunctului. Urmasii beneficiau de calitatea de mostenitori numai daca nu erau considerati nedemni de aceasta (de pilda pentru fapte nedemne, pentru reaua purtare a succesorului). Pe de alta parte, succesorii aveau dreptul de a se lepada de mostenire, adica de a o refuza.

Succesiunea neceruta si neluata de nimeni (desherenta) revenea Domnului ca titular al dreptului de dominium eminens.

Succesiunea testamentara ("lasare cu limba de moarte") se efectua intotdeauna in mod solemn, fie ca era vorba de un testament oral, fie scris.

Cel oral se facea in fata martorilor (intre care trebuia sa figureze preoti, calugari, fete bisericesti). Cel scris nu presupunea neaparat martori, dar prezenta lor era oricum binevenita, pentru a atesta ulterior valabilitatea si exactitatea testamentului.

Conditiile cerute pentru valabilitatea testamentului, fie oral fie scris erau urmatoarele:

a)           pentru testator: - sa fie capabil, adica in deplinatatea facultatilor mintale ("intreg la minte"); erau exclusi mutii, surzii, nebunii cu furii, bolnavii de minte si nevarstnicii;

- vointa lui sa nu fi fost viciata in vreun fel;

- sa aiba calitatea de proprietar al bunurilor pentru care le lasa testament;

- sa aiba cel putin varta de 14 ani pentru baieti si 12 ani pentru fete.

b)      pentru beneficiar: - sa existe ca persoana;

- sa nu fi avut atitudine dusmanoasa fata de testator;

- sa nu fi apelat la mijloace nedemne pentru a obtine testamentul.

Testamentele contineau adesea blesteme, prin care testatorul se asigura ca vointa sa nu va fi incalcata.

Dreptul romanesc a cunoscut substitutia fideicomisara prin care testatorul avea posibilitatea de a impune, prin testament scris, unui donatar sau legatar sa pastreze bunurile mostenite, fara a le greva de drepturi reale, pentru a le transmite , la decesul sau, unei alte persoane indicate de el.

Infractiunile impotriva persoanei si a proprietatii; procedurile de judecata si probele

Formele de raspundere personala civila erau, in perioada mentionata contractele (de vanzare-cumparare, de donatie, de schimb, de imprumut banesc, de comodat, zalogul). Elementele specifice, manifestate in aceasta perioada au fost in principal urmatoarele:

obiectul vanzarii trebuia sa fie determinat, sa faca parte dintre bunurile care puteau fi instrainate (pamantul, determinat prin semne de hotar), de pilda; persoane umane puteau face obiectul vanzarii odata cu pamantul (cazul taranilor liberi care isi vindeau mosia si persoana sau al taranilor dependenti vanduti odata cu domeniul);

consimtamantul trebuia sa fie benevol, fara vicii; motivele pentru care vanzatorul isi vindea bunul nu erau considerate vicii; vanzarea pamantului nu se putea face decat cu incuviintarea domnului (pentru mosii boieresti), sau al rudelor si vecinilor (pentru taranii din obste, conform dreptului de preemtiune);

pretul era determinat in bani aflati atunci in circulatie, indiferent de originea lor (aspri turcesti, zloti polonezi, taleri germani), sau partial in bani, partial in lucruri, sau numai in lucruri. Pretul putea fi intors in caz de evictiune sau daca bunul a fost cumparat de la un neproprietar;

contractul se incheia in fata Domnului, Sfatului domnesc sau altor autoritati; trebuia in cazul proprietatii conditionate inscrisa mentiunea cu privire la pradalica si darea calului;

in cazul contractului de imprumut banesc, data restituirii (soroc) era fixata la o sarbatoare religioasa importanta (Sf. Gheorghe, Sf. Ilie, Sf. Vasile etc); dobanda putea fi capitalizata luandu-se astfel dobanda la dobanda;

zalogul (chezasia), consta din garantarea unui contract (de vanzare-cumparare, imprumut banesc etc.) cu bunuri mobile si imobile inclusiv pamant cu tarani dependenti, lasate creditorului pe termen sau fara termen. Daca termenul era depasit bunurile respective puteau fi "pierdute", "prapadite" adica insusite de creditor, care le putea vinde, dona etc.

Ca pretutindeni in lumea medievala, infractiunile erau considerate fapte deosebit de periculoase pentru societate si erau pedepsite aspru. Specific dreptului romanesc este faptul ca se facea deosebire intre infractiunile intentionate si cele neintetionate, ca era pedepsita si tentativa; circumstantele atenuante erau reglementate in pravile.

Clasificarea realizata de prof. Dr. Liviu P. Marcu este edificatoare:

Infractiuni contra ordinei de stat: hiclenia (tradarea); lezmajestatea;calpuzania (falsificarea de moneda)

Impotriva religiei: erezia; apostazia (lepadarea de credinta); ierosolia (profanarea lucrurilor sfinte); vrajitoria

Impotriva persoanei: omuciderea; paricidul; ranirea (sange); lovirea; sudalma, ocara (insulta); defaimarea.

Impotriva proprietatii: talharia; furtul; incendierea; incalcarea hotarelor.

Impotriva familiei: incestul; adulterul; inversiunea sexuala; (sodomia); violul; rapirea de fata; curvia (desfranarea); preacurvia (adulterul); bigamia; hotria (proxenetismul).

Impotriva justitiei: viclesugul (falsul); nesupunerea la hotararile judecatoresti; juramantul mincinos.

Pedepsele (numite certare) aplicate in cazul infractiunilor impotriva persoanei nu se deosebeau practic de cele aplicate in cazul infractiunilor impotriva proprietatii (fizice, privative de libertate, pecuniare, spirituale). Ele vizau o paleta larga, de la taierea capului, spanzuratoare, bataie, ocna, temnita, pana la gloaba, dusegubina, prada, zavesca. Erau aplicate respectandu-se deosebirile de statut social; de pilda boierilor hicleni li se lua viata mai ales prin lovirea cu buzduganul chiar de catre domn, in vreme ce oamenii de rand erau spanzurati. Chiar in cazul unor infractiuni grave precum omuciderea se putea aplica dusegubina (rascumpararea crimei) nu numai in cazul boierilor, ci si al taranilor liberi. Aplicarea pedepsei se facea adesea chiar la locul faptei. Daca faptasul nu era aflat, se aplicau dusegubine oamenilor din satul cel mai apropiat de locul faptei - functiona deci o raspundere colectiva.

Pedepsele aveau ca scop prevenirea infractiunilor prin intimidare; acesta a fost unul din motivele pentru care nu erau limitate prin lege, erau lasate la voia judecatorului si puteau fi cumulate.

In materie de procedura de judecata Legea Tarii a prevazut norme unitare pe tot teritoriul locuit de romani. Judecata trebuia sa se desfasoare "dupa lege si dreptate", pentru a mentine morala timpului. Principalele trasaturi ale procedurilor civila si penala au fost urmatoarele:

nu s-au constituit instante speciale, cu caracter permanent, care sa judece pricinile civile sau infractiunile;

normele juridice nu au fost scrise in perioada la care ne referim - fiind expresia obiceiului transmis prin traditie; ca urmare procedura nu era fixata in scris;

procesul pornea de regula prin reclamatia partii care se considera lezata si mult mai rar din oficiu;

instanta fixa termenele, primea probele (mai ales martorii si juratorii) apoi avea loc judecata;

procedura avea loc, in mod obisnuit, in public;

rezultatul procesului era consemnat in scris; cu aceasta ocazie se aminteau datele principale - obiectul, probele, solutia data;

nu exista autoritatea lucrului judecat, incat partea care dorea redeschiderea procesului putea obtine aceasta dupa plata unei sume de bani.

Dorinta de a se judeca, "dupa lege si dreptate" a facut ca probele sa joace un rol important in procedura. Cele scrise aveau o putere mai mare de convingere (de pilda, hrisoavele si cartile domnesti, zapisele particularilor) decat probele orale (marturia simpla, juratorii si juramantul cu brazda).

In cazul cand era nevoie sa fie judecati straini, acestia suportau procedura si normele juridice ale locului, dar erau judecati, numai de catre Domn.