LEGISLATIA REFERITOARE LA PROTECTIA MONUMENTELOR SI A PATRIMONIUL CONSTRUIT

LEGISLATIA REFERITOARE LA PROTECTIA MONUMENTELOR SI A PATRIMONIUL CONSTRUIT

In diferitele tari europene legislatia referitoare la patrimoniul construit este foarte variata, inclusiv in tarile federale. In Germania legislatia specifica este foarte diferita dupa Landuri, intrucat nu exista reglementari unitare pentru intreaga tara. In Bavaria, de exemplu inventarierea si protectia monumentelor istorice este reglementata legal din 1908, in timp ce in Schleswig-Holstein acest lucru nu se intampla decat incepand cu anii de dupa al doilea razboi mondial. Crearea in 1875, a departamentului Artelor si Stiintelor din Ministerul Olandez de Interne s-a datorat initiativei lui Victor Stuers ca reactie la exportarea, dintr-o catedrala, a unui panou de altar aflat acum la muzeul Victoria si Albert din Londra. Prima lista de monumente nu a fost insa compilata decat la 1903, iar pana in 1961 protectia monumentelor depindea de autoritatile locale. In 1973, cheltuielile statului pentru ocrotirea patrimoniului de interes public au fost de 45 milioane guldeni.

Daca Italia a jucat un rol crucial in proto-istoria conservarii monumentelor, prezenta ei a fost mai curand estompata de-a lungul procesului de cristalizare teoretica si practica a domeniului. Ca si Germania, Italia moderna este un stat relativ tanar, ceea ce explica in parte absenta, pana tarziu, a unei politici patrimoniale propriu-zise. Studiile lui Gustavo Giovannoni si, rezultand din ele, spiritul legislatiei mussoliniene a patrimoniului (1939), marcheaza revenirea creatoare a italienilor in domeniu.

In Statele Unite exista legi pentru pastrarea patrimoniului, totusi situatia este diferita fata de Europa. Sistemul legislativ federal si marea varietate a legislatiilor locale fac ca si gradul de protectie, actualmente functional sa difere mult de la un stat la altul. Desigur primele eforturi conservatoare au fost private. Locuinta lui George Washington, Mount Vernon, a fost cumparata prin subscriptie publica in 1856, marcand astfel inceputurile ocrotirii monumentelor americane. Prima lege cuprinzatoare legata de protectia monumentelor in Statele Unite a fost Federal Antiquities Act din 1906, prin care "Departamentul de Interne era insarcinat cu responsabilitatea de a proteja ruinele preistorice si istorice, monumente si obiecte aflate pe cele mai multe din pamanturile federale". Congresul intemeiaza in 1949 National Trust for Historic Preservation ca pe o corporatie caritabila, educationala, nonprofit. Pentru a compensa relativ stramtul sau camp de actiune, in 1960 este initiat programul National Historic Landmark. Cu toate acestea, data fiind traditia americana ultra-liberala, statul exercita un control mai curand lax in domeniu, incomparabil cu cel din majoritatea tarilor europene.

Franta a fost prima tara din lume unde in secolul XIX s-a creat o comisie de specialitate a patrimoniului national. Istoria legislatiei de protectia a patrimoniului are aici o vechime de doua secole. Astazi problema protectiei patrimoniului este abordata de catre specialistii francezi atat din perspectiva protejarii unor obiective de valoare izolate, cat si din perspectiva protejarii unor zone in ansamblul lor prin planurile de amenajarea teritoriului si prin legi. Protectia zonelor extraurbane si a zonelor cu valoare de patrimoniu are o istorie mai recenta decat protectia monumentelor de arhitectura sau a ansamblurilor construite. In Franta la originea protectiei peisajului se afla Codul forestier din 1669, care includea elemente de protectia a mediului si a zonelor verzi. Un eveniment important l-a constituit votarea legii din 4 August 1962 propuse de Andre Malraux, scriitor si om politic, care crea sectoare protejate si propunea pentru prima data un inventar general al patrimoniului si al valorilor artistice. Aceasta lege a schimbat in mod radical statutul patrimoniului construit si natural in Franta. Primele zone protejate au fost create la Paris. Existenta lor a initiat in timp aparitia a zeci de astfel de zone protejate in intreaga tara. Au fost declarate ca zone de protectie zone construite, zone verzi, peisaje. Transformarea acestor obiective in zone de protectie nu a fost franata din motive economice. Zonele protejate nu trebuiau neaparat sa aduca profit. In schimb zonele de patrimonu au propria legislatie: avantaje fiscale, functionari speciali platiti, drept de expropriere etc. In timp a trebuit creata o politica globala nationala a patrimoniului, a trebuit creat un plan economic. Astazi protectia patrimoniului este legata de programe complexe care implica o gestiune economica integrata. Aceasta inseamna favorizarea turismului, utilizarea corecta a zonelor protejate pentru activitati permise, invatarea meseriilor necesare pentru reabilitarea si intretinerea obiectivelor de patrimoniu. Aceasta noua abordare necesita masuri concrete la nivel de planuri urbanistice si de amenajare a teritoriului. Prin atragerea turistilor obiectivele de patrimoniu pot aduce beneficii reale economiei.

LEGISLATIA DIN ROMANIA

In Romania, manifestari ale unui interes oficial pentru monumentele istorice apar prima data in 1874. Prima lege a monumentelor istorice vede lumina zilei doar in 1892, laolalta cu crearea, dupa model francez, a Comisiunii monumentelor istorice. Trebuie mentionata activitatea de restaurator din Romania a arhitectului francez Andre Lecomte du Nouy. Acesta a lucrat in Romania intre 1875 si 1914, folosind procedeele restaurarii stilistice, impinse la extrem, intr-o perioada in care acestea nu se mai practicau in Europa. Aplicand fara discernamant elemente ale doctrinei de restaurare a lui Viollet-le-Duc, Lecomte du Nouy a abordat o serie de monumente majore ale patrimoniului romanesc intr-o maniera regretabila. A distrus in acest fel monumente de arhitectura ca : Manastirea Adormirea Maicii Domnului din Curtea de Arges, Manastirea Trei Ierarhi din Iasi, Biserica Sfantul Dumitru din Craiova si altele. Restaurand aceste monumente Lecomte de Nouy practic le demola in mare parte, si le reconstruia asa cum credea el ca ar fi trebuit sa arate arhitectura traditionala romaneasca dintr-o anumita epoca. Comisia monumentelor istorice, care are meritul, de a fi patronat de-a lungul existentei sale intreaga activitate conservationista si restauratoare din Romania, a fost desfiintata in 1948, odata cu alte institutii considerate a fi burgheze de catre regim. La 15 martie 1951 Comisia stiintifica a muzeelor, monumentelor istorice si artistice umplea golul ramas, dar abia prin crearea Directiei monumentelor istorice in 1959, dupa mai bine de zece ani de la disparitia Comisiei, reapar conditiile institutionale ale continuarii traditiei intemeiate de aceasta. Prin legea 63 din 1974 este instituita Comisia centrala de stat a patrimoniului cultural national si Directia omonima care impreuna, ca pereche a componentei normative si a celei practice alcatuiesc miezul unui sistem flexibil, realmente functional.

Timp de aproape doua decenii au fost intreprinse lucrari de restaurare de mare amploare, mai cu seama pe unele monumente apatinand categoriilor traditionale: cetati, biserici, si ansambluri manastiresti medievale, vestigii antice dacice, romane, grecesti. Rezultatele au fost remarcabile: in plan practic prin calitatea buna a celor mai multe dintre interventii- chiar si a celor care azi apar excesive sau hazardate, ca de exemplu structurile din beton aparent ale pridvoarelor caselor domnesti de la Manastirea Sucevita, - in plan teoretic prin aceea, ca demersurile sunt sincrone cu stadiul domeniului in restul tarilor europene, si nu doar cu cel din zona estica a continentului. La inceputul anilor 1970, strategiile de modernizare a oraselor romanesti au constituit obiectul unor analize si dezbateri dintre cele mai temeinice. In anii 1980 insa intreaga viata culturala din Romania a fost marcata drastic de dictatura absurda din acele vremuri care marca toate domeniile societatii si ale culturii.

Dupa un nou inceput bun in 1990 Comisia si Directia monumentelor, ansamblurilor si siturilor istorice, institutie independenta din punct de vedere politic si motivata profesional nu a putut functiona bine din diverse motive administrative. A urmat apoi o miscare de centralizare a deciziei care nici ea nu a rezolvat in totalitate problemele existente. In schimb, ca un beneficiu al recastigatei libertati au aparut dupa 1990 societati private dedicate conservarii patrimoniului istoric (Cluj, Ploiesti, Sfantul Gheorghe, Sibiu) care functioneaza si astazi. Adoptata de Guvernul Romaniei la sfarsitul anului 2000 intru compensarea lipsei cronice de reglementare legala a domeniului, "Ordonanta de urgenta privind protejarea monumentelor istorice", trebuia salutata ca fiind primul gest pozitiv in aceasta directie din anul 1990 incoace. Pentru ca re-instituia categoria legala a monumentului istoric si reglementa atestarea profesionala a proiectantilor si expertilor ce au dreptul sa intervina asupra patrimoniului construit, noul act normativ era un semnificativ pas inainte in ocrotirea acestuia pe teritoriul Romaniei. Din pacate, Ordonanta reitera toate viciile unui proiect de lege anterior, in sensul instituirii unor structuri administrative extrem de centralizate. In schimb ea nu dezvolta micile incercari ale proiectului de lege anterior in vederea instituirii unei colaborari cu organizatiile neguvernamentale. Noul act normativ instituia organisme de stat care, cu toata competenta nu aveau cum sa acopere in totalitate intregul domeniu si intreaga problematica a patrimoniului imobil. In timp ce obligatiile referitoare la proprietarii de monumente istorice si la responsabilii cu administrarea acestora (ca si sanctiunile prevazute pentru nerespectarea lor) erau elaborate in detaliu, inlesnirile financiare si logistice, acordate cu parsimonie in schimbul ingrijirii, conservarii si restaurarii monumentelor istorice detinute in custodie, se obtineau prin procedee greoaie. Legea patrimoniului cultural, adoptata in iulie 2001, creeaza baza institutionala a ocrotirii patroniului cultural din Romania. Este reglementat "regimul juridic general al monumentelor istorice" si este reluata evolutia fireasca in acest domeniu. Sunt create institutiile de stat chemate sa coordoneze stiintific, logistic si financiar activitatile de ocrotire a patrimoniului: Institutul National al Monumentelor, Istorice, Oficiul National al Monumentelor Istorice, Comisia Nationala a Monumentelor Istorice.

Comisiile Regionale ale Monumentelor Istorice si Compartimentul de control si audit pentru activitatea de protejare a monumentelor istorice sunt organisme care isi impart responsabilitatile de expertiza, avizare, finantare, supraveghere si sanctionare a activitatilor patrimoniale din Romania. Organizarea, componenta si atributiile acestor structuri institutionale sunt reglementate in detaliu. Resursele lor banesti sunt fara exceptie bugetare, iar structura de organizare piramidala de tip centralizat.

Sunt legiferati termenii interactiunii dintre organismele statului specializate in domeniu - concentrate in Ministerul Culturii sau afiliate acestuia - si organizatiile neguvernamentale, societatile si persoanele private devotate ocrotirii patrimoniului cultural. Relatia apare oarecum asimetrica, ministerul fiind cel abilitat sa avizeze infiintarea organzatiilor neguvernamentale cu care, in baza aceluiasi aliniat, colaboreaza, "in conditiile legii, la realizarea de programe si proiecte de protejare a monumentelor istorice". Termenii colaborarii sunt, iata, expediati in textul legii cu o trimitere vaga la sine insusi. Dupa care, textul nu mai revine la sectorul privat decat ca avand functia de proprietar, detinator sau finantator al lucrarilor de mentinere si restaurare, eventual contravenient, dar nicidecum cea de partener.      Ministerul nu este obligat sa colaboreze cu organizatiile independente, nici macar pe planul consultarilor in vederea luarii deciziei. Din aceasta pricina, rolul rezervat societatilor private este unul marginal, iar Legea monumentelor ramane, din pacate, esentialmente etatista.

La fel de saracacioasa apare colaborarea - legiferata, cu "organismele internationale interesate de finantarea programelor de protejare a monumentelor istorice". Cu alte cuvinte, organismele internationale sunt invitate sa sustina cu fonduri ocrotirea patrimoniului cultural romanesc, dar nu sunt si chemate sa contribuie la expertiza in domeniu, sau la rigoare sa-si impartaseasca comentariile fata de cadrul legal sau institutional romanesc. Legislatia legata de patrimoniul din Romania seamana mai mult cu legislatia franceza prin caracterul ei centralizat si rigid. In contradictie cu acestea legislatia britanica este mult mai flexibila. Ea prevede diverse cai de colaborare a institutiilor statului cu organizatiile nonguvernamentale, care iau parte la luarea deciziilor, la efectuarea expertizelor, cat si la dezbaterile legate de folosirea banilor publici. Ca rezultat in Marea Britanie exista mult mai multe organizati si persoane implicate in procesul de reabilitare a monumentelor si mult mai multe initiative si fonduri independente de cele ale statului. Pe de alta parte, un sistem relativ rigid, este garantia unei mai riguroase respectari a legilor, in conditiile in care in Romania nu putem vorbi inca de o perfecta functionare a justitiei si a intregului aparat de stat.

In prezent in Romania exista o lege functionala a patrimoniului construit si exista teoretic parghiile economice care permit o finantare din bugetul de stat a operatiilor de restaurare si reabilitare a monumentelor.

Legea monumentelor din anul 2006 reprezinta o completare a legii anterioare din 2001. Ea specifica faptul ca zonele de protectie ale monumentelor istorice stabilite prin lege (o raza de 500m la monumentele de interes local), cad sub autoritatea Comisie monumentelor istorice. Din aceasta cauza nici o autorizatie de construire pentru aceste zone nu se poate obtine fara avizul Comisiei       regionale a monumentelor.

O alta lege importanta pentru activitatea de restaurare este Legea calitatii in constructii nr. 10/1995, care se aplica tuturor constructiilor si impune standardele tehnice la care trebuie sa se ridice o constructie noua sau veche in urma interventiei. La art. 18 se precizeaza: "Interventiile la constructiile existente se refera la lucrari de reconstruire, consolidare, transformare, extindere, desfiintare partiala, precum si la lucrari de reparatii care se fac numai pe baza unui proiect avizat de proiectantul initial al cladirii sau a unei expertize tehnice intocmite de un expert tehnic atestat, si se consemneaza obligatoriu in cartea tehnica a constructiei." Rezulta ca expertizarea si verificarea proiectelor in ceea ce priveste respectarea reglementarilor tehnice referitoare la cerinte, de catre verificatori atestati, rezulta obligatorie pentru orice fel de constructie (inclusiv constructii clasate conform legislatiei de patrimoniu, pentru care nu exista reglementari tehnice specifice).

Cu privire la domeniul reglementarilor tehnice, Legea 10 precizeaza ca acestea "au ca obiect conceptia, calculul si alcatuirea, executia si exploatarea constructiilor. Prin reglementarile tehnice se stabilesc, in principal, conditiile minime de calitate cerute constructiilor, produselor si procedeelor utilizate in constructii, precum si modul de determinare si verificare a acestora".

Trebuie mentionat ca o aplicare a Legii calitatii dupa litera legii ar insemna in multe cazuri demolarea obiectelor de patrimoniu. Acestea datorita vechimii lor sau datorita tehnicilor folosite in trecut nu se pot ridica la cerintele tehnice legate de rezistenta vehiculate astazi. Ca o solutia s-a incercat in unele cazuri introducerea unor structuri de beton mascate in masa constructiei vechi pentru a o aduce la standardele moderne. Astfel de interventii nu mai sunt acceptabile astazi decat in conditii absolut exceptionale. Etica restaurarii presupune pastrarea vestigiiilor trecutului sub forma lor autentica, initiala, cu interventii cat mai mici si numai atunci cand este cu adevarat necesar acest lucru. Apare aici un conflict nerezolvat de legislatia din Romania. Solutia ar fi o lege speciala a calitatii adaptata constructiilor istorice, cu parametri mult mai mici, care ar recomanda interventiile structurale doar in caz de necesitate absoluta.

AUTENTICITATEA SI CARTELE INTERNATIONALE

In decembrie 1994 s-a desfasurat la Nara conferinta internationala pe tema autenticitatii in relatie cu practicile de restaurare a monumentelor. Documentul final aduce prea putine noutati in acest controversat subiect. Insusi conceptul de autenticitate ramane nelimpezit, facandu-se trimitere la Charta de la Venetia, unde insa termenul apare mentionat in contexte marginale si doar de doua ori. Inca si mai putin se face lumina asupra miezului problemei: ce relevanta poate avea in domeniul conservarii si restaurarii monumentelor autenticitatea ca criteriu de evaluare?

Totusi cartele internationale reprezinta astazi o baza pe care se pot cladi in mare parte legislatiile nationale legate de consevarea patrimoniului si reabilitarea contructiilor.

CARTE INTERNATIONALE REFERITOARE LA REABILITAREA MONUMENTELOR ISTORICE

Este cunoscut faptul ca, de mai multe decenii, la nivel european si mondial, opereaza o serie de organisme si institutii comunitare ce promoveaza intalniri si ratifica acorduri privind protectia bunurilor culturale ale intregii umanitati. In ultimele doua decenii, rezultatele acestor actiuni au fost foarte semnificative si au avut urmari, uneori profunde, asupra diverselor realitati nationale. Este vorba de conventii, recomandari, declaratii, etc. ce alcatuiesc un ansamblu important de norme ce nu pot fi trecute cu vederea, avand in vedere autoritatea pe care le-o confera atat numarul mare al tarilor semnatare, cat si calitatea de document de cultura.

Se numesc operatii de reabilitare acele interventii prevazute prin proiectare, care sunt menite sa ridice valoare culturala si economica a unei constructii sau zone verzi. Proiectul trebuie sa se realizeze in spiritul principiilor conservative si a cartelor internationale din domeniu. Reabilitarea este mai curand un concept ce defineste o atitudine, decat o categorie aparte de interventie. Valoarea culturala-istorica a obiectivului construit este cea pe baza careia se stabileste si se restrange intre niste limite precise gama de operatii permise si posibile ce se pot fi efectuate pentru pastrarea si restaurarea sa. In plan conceptual, interventia trebuie sa discearna intre ceea ce trebuie conservat si ceea ce poate fi modificat. Este de notat si trebuie subliniat, ca atitudine culturala, importanta din ce in ce mai mare acordata in prezent "materiei" obiectului construit, catre care in principal se indreapta atentia actului conservativ. Din aceasta cauza a fost necesara formularea unor reglementari specifice interventiilor asupra patrimoniului, asa incat sa fie evitate interventiile arbitrare, ireversibile, bazate pe extrapolari ale normelor de proiectare pentru constructii noi. Acestea nu sunt potrivite pentru situatia specifica a monumnetelor istorice. Cartele internationale formeaza un fel de ghid de comportament in fata monumentelor istorice. Ele sugereaza mai mult o atitudine de proiectare in fata obiectului istoric decat o reteta unica si banala, mai mult un ghid de principiu decat de detaliu pentru proiectarea de specialitate.