LUMEA LA SFARSITUL PRIMULUI RAZBOI MONDIAL. NOUA GEOGRAFIE POLITICA A EUROPEI. CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1919-1920)

LUMEA LA SFARSITUL PRIMULUI RAZBOI MONDIAL. NOUA GEOGRAFIE POLITICA A EUROPEI. CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS (1919-1920)

Dupa aproape patru ani si jumatate de lupte crancene, cu milioane de victime, in toamna anului 1918 se incheia prima mare conflagratie mondiala prin infrangerea Puterilor Centrale si a satelitilor acestora. Mai intai a capitulat Bulgaria, la 29 septembrie; apoi armistitiul de la Mudros consemna la 30 octombrie infrangerea Turciei; iar la 3 noiembrie, la Villa Giusti, era semnat armistitiul cu Austro-Ungaria, aflata in plin proces de dezmembrare. Ramasa singura in fata Puterilor Aliate si Asociate, Germania cedeaza si ea, semnand armistitiul cu invingatorii la Compigne, in ziua de 11 noiembrie 1918. Potrivit acestui armistitiu, Germania trebuia sa paraseasca Alsacia si Lorena, malul stang al Rinului, zonele ocupate in Franta, Belgia si Luxemburg, sa-si retraga unitatile militare din Austro-Ungaria, Turcia si Romania, iar tratatele de la Brest-Litovsk si Bucuresti erau anulate. In ceea ce priveste acordul de armistitiu cu Austro-Ungaria din 3 noiembrie, el a fost completat pentru ansamblul fostului imperiu dunarean cu Conventia militara de armistitiu semnata la Belgrad de delegatii guvernului maghiar si reprezentantii Antantei. Conditiile impuse Ungariei erau asemanatoare celor formulate la Villa Giusti, la 3 noiembrie: trupele aliate aveau dreptul sa ocupe orice regiune sau punct strategic din teritoriul Coroanei Sfantului Stefan; armata maghiara era demobilizata, cu exceptia a opt divizii destinate a asigura ordinea in interior; flotila sa de pe Dunare era dezarmata, iar sase monitoare urmau sa fie predate aliatilor; guvernul maghiar avea obligatia de a-si retrage toate unitatile militare la nord de linia marcata de valea Somesului Mare, Bistrita, Mures, pana la confluenta acestuia cu Tisa, cursul Dravei, pana la atingerea de catre acest rau a granitei Sloveniei si Croatiei; aliatii vor ocupa cu drepturi depline regiunile evacuate, in acestea pastrandu-se doar fortele politiei si jandarmeriei in scopul mentinerii ordinei si cele destinate asigurarii securitatii traficului pe caile ferate. Dupa aceste masuri preliminarii, puterile victorioase (Franta, Marea Britanie, SUA, Italia, Japonia, Romania s.a.), in total 27 de state, au convocat Conferinta de pace de la Paris pentru elaborarea tratatelor de pace cu tarile invinse (Germania, Austria, Ungaria, Turcia si Bulgaria).

Cand, la 18 ianuarie 1919, s-au deschis lucrarile Conferintei de Pace de la Paris s-a produs si cea dintai tensiune politica internationala, intrucat marii invingatori (Franta, Marea Britanie, SUA si Italia, carora li s-a alaturat mai apoi Japonia) s-au considerat "state cu interese nelimitate", in timp ce celorlalte puteri asociate (adica tarilor mai mici din blocul Antantei) li se rezervase doar rolul de "state cu interese limitate" sau "speciale". Delegatii acestora din urma nu aveau dreptul sa-si exprime pozitia in toate sedintele de lucru, ba uneori nici in cele in care se dezbateau chestiunile ce le vizau in mod direct. Drept urmare, lucrarile Conferintei s-au desfasurat in cadrul Consiliului Suprem, constituit din delegati ai marilor puteri, precum si in cadrul celor 17 comisii de lucru infiintate pentru dezbaterea chestiunilor speciale. Toate deciziile importante au fost luate numai de Consiliul Suprem, ale carui dezbateri se tineau cu usile inchise, fiind strict secrete. Arbitrariul acestei proceduri diplomatice a fost recunoscut de insusi Robert Lansing (secretar de stat al SUA intre anii 1915-1920), in memoriile sale. "In spatele usilor incuiate - sublinia el - cei patru oameni care guvernau Statele Unite, Anglia, Franta si Italia formulau, fara drept de apel, decizii care urmau sa constituie corpul tratatelor de pace. Aceasta putere arbitrara extraordinara a Consiliului celor patru a provocat stupoare si plangeri in randurile tuturor celorlalti delegati precum si critica presei si a opiniei publice din celelalte tari".

Popoarele lumii, indeosebi cele care si-au redobandit independenta sau intregirea national-statala, considerau ca forumul international de la Paris era indrituit nu numai sa recunoasca noua arhitectura politica a Europei dupa prabusirea marilor imperii austro-ungar, tarist si german si constituirea unui sir de state suverane, dar avea si obligatia morala de a indrepta inechitatile, de a repara distrugerile si de a pedepsi crimele de razboi, asigurand astfel progresul pasnic al omenirii. Toti participantii la Conferinta de Pace nutreau insa speranta ca, dupa razboi, se va putea instaura o noua ordine internationala, superioara celei antebelice, in cadrul careia configuratia politico-teritoriala a batranului continent va fi determinata de principiul nationalitatilor. Expertii militari au incercat sa realizeze si un prim bilant (provizoriu) al victimelor din prima mare conflagratie mondiala. Tabloul acestora este de-a dreptul inspaimantator: 8 milioane de morti in tarile europene si milioane de invalizi, fara a socoti victimele razboiului civil din Rusia (1918-1921). Franta, de pilda, cu 1.400.000 de morti si disparuti, a pierdut 10,5% din populatia activa, la care mai trebuiesc adaugate cele 100.000 de decese in urma gazarii sau a ranirilor grave, precum si cei aproape 1.100.000 de invalizi de razboi. Germania a avut 1.850.000 de morti (9,8% din populatia activa), iar Austro-Ungaria 1.540.000 (9,5%). Rusia, cat timp a facut parte din tabara Antantei (adica pana la 7 noiembrie 1917) a inregistrat 1.700.000 de morti si 5.000.000 in total pana la sfarsitul anului 1921 (Serge Bernstein, Pierre Milza).

Evident, la cifrele impresionante de pierderi de vieti omenesti se adauga si amploarea distrugerilor materiale, fara precedent in istoria omenirii. Acolo unde s-au confruntat beligerantii, in Franta de nord si de est, in Belgia, in nord-estul Italiei, in Serbia, in Romania, in Rusia, infrastructura industriala, mijloacele de comunicatii (triajele, caile ferate etc.), ba chiar si unele regiuni agricole au fost grav afectate. Europa zguduita puternic de aceasta mare conflagratie a trebuit sa faca fata, inca in timpul Conferintei de Pace de la Paris, aparitiei noilor poli ai puterii, reprezentati de SUA si Canada in America, iar in Asia de Japonia. SUA va deveni prima mare putere a lumii, ea imprumutand beligerantilor sume care au totalizat 10 miliarde de dolari. Desi slabite de conflictul mondial, Anglia si Franta nu numai ca si-au pastrat imperiile coloniale, dar chiar le-au rotunjit, obtinand de la Societatea Natiunilor incredintarea prin "mandat" a coloniilor germane din Africa si a unor parti a posesiunilor arabe ale Imperiului Otoman.

Crearea Societatii Natiunilor

Inca din sedinta preliminara a Conferintei de la Paris din 18 ianuarie 1919, SUA doreau ca reglementarea pacii sa se faca pe baza celor "14 puncte" ale presedintelui Thomas Woodrow Wilson din ianuarie 1918. Se preconiza astfel crearea unei "asociatii generale intre natiuni" sub numele de Liga Natiunilor. In mod concret, chestiunea este pusa in discutie in sedinta a doua, din 25 ianuarie 1919, cand se infiinteaza Comisia pentru Societatea Natiunilor, denumita si Comisia I a Conferintei de Pace. Rezolutia adoptata in unanimitate cu acest prilej sublinia ca: "Este esential pentru mentinerea statutului mondial pe care Natiunile Asociate trebuie sa-l stabileasca acum sa se creeze o Societate a Natiunilor, organ de cooperare internationala, care va asigura indeplinirea obligatiilor internationale contractate si va oferi garantii contra razboiului". La 14 februarie se ia in dezbatere primul proiect al Pactului Societatii Natiunilor, iar textul - in forma sa finala - a fost adoptat la 28 iunie 1919, zi in care s-a semnat tratatul de pace cu Germania.

Scopurile Societatii erau clar stipulate in preambulul Pactului: dezvoltarea colaborarii intre state si promovarea pacii si securitatii internationale, prin renuntarea la razboi si la amenintarea cu forta ca mijloace de reglementare a litigiilor, prin statornicirea unor relatii echitabile intre natiuni, prin respectarea dreptului international si a obligatiilor ce decurg din tratate si prin consacrarea actelor de justitie. Organele principale prin care isi desfasura activitatea erau Adunarea si Consiliul. Pe langa Societatea Natiunilor, ca institutii separate, dar strans legate de ea, vor activa Organizatia Internationala a Muncii si Curtea Permanenta de Justitie Internationala.

De precizat faptul ca prevederile art. 10, completate cu cele cuprinse in art. 16, ii angajau ferm pe toti membrii Societatii sa respecte si sa mentina integritatea teritoriala si independenta politica actuala a tuturor statelor membre ale societatii, intelegandu-se prin aceasta si sprijinul colectiv in cazul unei agresiuni. De altfel, insusi fundamentul Societatii Natiunilor era principiul nationalitatilor. Din pacate, garantarea independentei si integritatii teritoriale a statelor membre ale Societatii, atat printr-o obligatie reciproca individuala, cat si printr-o obligatie colectiva (inscrisa in art. 10), nu a fost explicitata cu modalitatile de sanctionare a agresiunii. Drept urmare, rezervele si feluritele interpretari date articolelor din Pact de catre unele state au dus la diminuarea atributului de universalitate pe care i-l conferisera creatorii Societatii Natiunilor.

Romania, a fost membra fondatoare a Societatii Natiunilor si participanta activa la elaborarea Pactului, dar - din diverse motive, pentru perioade mai scurte sau mai lungi - foarte multe state au ramas in afara ei, privand organizatia internationala de aportul acestora la mentinerea pacii si securitatii in lume.

Tratatul de pace cu Germania

Evident, cea mai importanta problema de pe agenda de lucru a Conferintei a fost cea a Germaniei, inamicul nr. 1 al Antantei. Acum, insa, cand intreaga Europa era tulburata si de amploarea miscarilor greviste si revolutionare, puternic inraurite de victoria insurectiei bolsevice din 7 noiembrie 1917, Marea Britanie si SUA se opuneau categoric planurilor franceze de slabire excesiva a Germaniei, pentru a nu fi aruncata "in bratele bolsevismului". "Ceea ce s-a vadit din capul locului in cursul negocierilor de pace de la Paris - consemna generalul francez Weygand in memoriile sale - a fost fidelitatea Angliei fata de doctrina sa, ce se opunea preponderentei unei puteri continentale in Europa; in virtutea acestei doctrine, Anglia a actionat pentru protejarea Germaniei de conditii prea aspre". Mai intai si mai presus de toate, in chestiunea germana au fost luate doua decizii extrem de importante. Prima, intrucat ea releva esenta tratatului, declara ca responsabile de izbucnirea razboiului mondial Puterile Centrale. A doua decizie politica interzicea infaptuirea Anschluss-ului Germania-Austria.

La 28 iunie 1919, in Sala Oglinzilor de la Versailles, are loc semnarea Tratatului de pace cu Germania; din partea Romaniei si-au pus semnatura I. I. C. Bratianu si generalul C. Coanda. Cum era si firesc, tratatul avea o multime de prevederi teritoriale, militare si economice:

a) prevederi teritoriale: Alsacia si Lorena sunt realipite la Franta; Eupen si Malmdy revin Belgiei; Poznania si Prusia Occidentala, Poloniei, Gdanskul (Danzig) este declarat "oras liber"; Saar-ul trece pe 15 ani in administrarea Ligii Natiunilor, iar Klapeida (Memel) in administrarea puterilor invingatoare; tratatul prevede reglementarea apartenentei Schleswigului. Sileziei superioare si sudului Prusiei Orientale, prin plebiscite; Germania pierde toate coloniile;

b) prevederi militare: abolirea serviciului militar obligatoriu, limitarea fortelor armate la 100.000 de oameni, demilitarizarea zonei Rinului si a Prusiei Orientale;

c) prevederi economice: reparatii de razboi a caror valoare urma sa fie stabilita ulterior.

Doi ani mai tarziu, Conferinta de la Londra (28 martie-5 mai 1921) a fixat la 132 miliarde marci aur suma totala a reparatiilor ce trebuiau achitate de Germania, din care Romaniei ii reveneau doar 1% (circa 1,3 miliarde marci aur), suma din care a primit in anii urmatori numai o foarte mica parte.

Tratatul de pace cu Austria

In momentul deschiderii Conferintei de Pace de la Paris, monarhia austro-ungara, potrivit aprecierilor lui Charles Seymour (profesor de istorie si expert al Comisiei americane pentru Austro-Ungaria), "nu mai era decat o institutie ce apartinea trecutului", motiv pentru care, "cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat, pur si simplu, in determinarea detaliilor frontierelor". Constatarile sefului guvernului britanic, David Lloyd George, au fost la fel de categorice: "inainte ca puterile sa ajunga sa examineze pacea austriaca, ele erau confruntate cu fapte savarsite si ireversibile".

La 10 septembrie 1919, in absenta delegatiilor Romaniei (justificata de Bratianu prin caracterul unor prevederi) si Iugoslaviei, marile puteri invingatoare au semnat la Saint Germain-en-Laye Tratatul de pace cu Austria, punand astfel statele succesorale Dublei monarhii in fata faptului implinit. Prin acest tratat, pe care si-a pus semnatura din partea invinsilor cancelarul (social-democrat) Dr. Karl Renner, Republica Austria devenea un stat national independent in limitele sale teritoriale de azi (cu o suprafata de aproape 84.000 km² si o populatie de 6,7 milioane locuitori), fara acces la Marea Adriatica. Italia primea Tirolul de sud, Istria (fara portul Fiume), Triestul, orasul Zara, un sir de insule in apropierea coastei dalmate; teritoriile in litigiu cu regatul sarbo-croato-sloven urmand sa constituie obiectul unor negocieri bilaterale. Este recunoscut actul unirii Bucovinei cu Romania (din 28 noiembrie 1918), precum si cel al constituirii statului cehoslovac. De asemenea, prin acest tratat Austria renunta la toate drepturile si titlurile anterioare asupra Sloveniei, Dalmatiei, Bosniei si Hertegovinei. Poloniei independente, recunoscuta pe plan politic international prin tratatul de la Versailles, ii sunt integrate acum oficial teritoriile Galitiei.

Clauzele militare din tratat impuneau Austriei sa demobilizeze armata, sa-si reduca fortele sale militare pana la 30.000 de oameni, sa nu aiba aviatie militara. Declarata, alaturi de Germania, ca responsabila in declansarea primului razboi mondial, Austria trebuia sa plateasca reparatii; in contul acestora, intreaga flota comerciala si de pescuit, flota maritima au fost predate autoritatilor puterilor invingatoare. In sfarsit, art. 88 al tratatului de la Saint-Germain cuprindea si prevederea expresa relativa la interzicerea Anschluss-ului.

Intrucat reprezentantii marilor puteri au inserat in tratatul cu Austria si clauze privitoare la protectia minoritatilor, fara sa se fi consultat in prealabil cu delegatiile statelor succesorale, Romania il va semna abia la 10 decembrie 1919, dupa o serie de presiuni diplomatice, cand in fruntea tarii se afla un guvern format de omul politic transilvanean, Al. Vaida-Voievod, unul dintre liderii Partidului National Roman.

Tratatul de pace cu Bulgaria

Puterile Aliate si Asociate au semnat tratatul de pace cu Bulgaria la 27 noiembrie 1919 la Neuilly-sur-Seine. In conformitate cu clauzele sale teritoriale, Bulgaria trebuia sa retrocedeze Greciei Tracia occidentala, pierzand astfel iesirea la Marea Egee; orasele Taribrod, Basilegrad si Strumita, cu imprejurimile lor, intrau in componenta regatului sarbo-croato-sloven. Granita romano-bulgara ramanea cea stabilita de prevederile inscrise in Tratatul de la Bucuresti din 1913. Ca prevederi militare figurau: reducerea fortelor armate la 20.000 de oameni, abolirea serviciului militar obligatoriu, interzicerea dreptului de a poseda aviatie militara si flota de razboi. In sfarsit, Bulgaria era obligata sa plateasca invingatorilor, drept reparatii de razboi, suma de 2,5 miliarde franci-aur, esalonata pe parcursul a 37 de ani.

Delegatii romani, Victor Antonescu si generalul Constantin Coanda, au semnat tratatul cu Bulgaria tot la 10 decembrie 1919, adica in aceeasi zi in care Romania a semnat si tratatul cu Austria si tratatul minoritatilor.

Tratatul de pace cu Ungaria

Negocierile de pace cu Ungaria (cea de-a doua componenta a fostului imperiu dualist) au fost mai indelungi si sinuoase. La 19 martie 1919 Ungariei i-a fost remisa hotararea Comitetului militar interaliat de la Paris ("nota Vyx") privind retragerea unitatilor militare din Transilvania pe linia de demarcatie Satu-Mare - Oradea - Arad, pana la incheierea tratatului de pace, care urma sa fixeze definitiv noile frontiere. Dupa demisia guvernului contelui Kroly Mihly si proclamarea Republicii Ungare a Sfaturilor, noul guvern de inspiratie comunista prosovietica a declansat insa mari operatiuni militare, mai intai in Slovacia, apoi si in Muntii Apuseni. Atacurile armatelor maghiare au fost, treptat, respinse din Slovacia si Ucraina subcarpatica de trupele cehoslovace, iar contraofensiva romana s-a incheiat la 4 august 1919 prin ocuparea Budapestei.

Dupa venirea lui Horthy la putere si stabilizarea vietii politice in Ungaria, Clmenceau adresa o nota oficiala guvernului de la Budapesta (la 1 decembrie 1919) prin care era somat sa-si trimita delegati la Conferinta de pace. Constituita dintr-un impresionant numar de comisari, experti si consilieri, apartinand diferitelor partide si condusa de contele Apponyi Albert, delegatia Ungariei a poposit la Paris la 7 ianuarie 1920. Aici, insa, ignorand realitatile epocii, impuse de lupta si vointa popoarelor pentru libertate, unitate si independenta nationala, contele Apponyi a contestat - in expunerea pe care a facut-o in fata Consiliului Suprem la 16 ianuarie - legitimitatea actelor firesti de autodeterminare a natiunilor oprimate din fostul imperiu austro-ungar, sustinand necesitatea organizarii unor "plebiscite" in toate provinciile care s-au desprins de Ungaria Coroanei Sfantului Stefan. Acelasi esec il va avea si ultima manevra a delegatiei maghiare, cand a lansat spre dezbatere proiectul Confederatiei danubiene, care - optand pentru varianta unei organizari economice comune, evident sub egida Ungariei - urmarea in realitate tot refacerea vechiului stat multinational din aceasta zona a Europei. Dar, asa cum marturisea acelasi Charles Seymour, "Conferinta n-avea nici dreptul nici puterea de-a le impune o uniune pe care ele o refuzau. In virtutea principiului proclamat al dreptului fiecarui popor de a dispune de el insusi, natiunile dunarene erau singurele in masura sa-si hotarasca soarta".

Tratativele de pace s-au reluat in prima decada a lunii martie 1920, iar frontierele fixate inca in iunie 1919 au fost intarite prin cea mai inalta decizie a Consiliului Suprem. Dar abia la 17 mai 1920 ministrul de externe al Ungariei, contele Teleki, a expediat o nota presedintelui Conferintei de la Paris, A. Millerand, prin care il anunta ca tara sa va semna tratatul de pace in forma finala elaborata de expertii Consiliului Suprem.

La 4 iunie 1920, in palatul "Marele Trianon" din Versailles, Puterile Aliate si Asociate au semnat tratatul de pace cu Ungaria. Alaturi de cel semnat cu Austria, la Saint-Germain, tratatul de la Trianon se inscrie astfel printre documentele internationale de o deosebita valoare juridica si istorica, ambele consfintind dezmembrarea monarhiei dualiste austro-ungare si recunoasterea statelor succesorale independente si a intregirilor nationale.

Ungaria rostuita acum in granitele sale etnice (cu o suprafata de 93.000 km²) a devenit un stat national unitar independent. Tratatul de la Trianon a consfintit deci recunoasterea pe plan international a unirii Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Romania; a Slovaciei si Ucrainei subcarpatice cu "Tarile Cehe" si formarea statului cehoslovac; a Sloveniei, Croatiei, Banatului sarbesc, Voivodinei si Bacika cu Serbia si constituirea regatului sarbo-croato-sloven. Tinutul Burgenland de la granita de vest a Ungariei, fara orasul Sopron, intra in componenta Austriei. Ca prevederi militare figurau: reducerea fortelor armate la 35.000 de oameni, desfiintarea serviciului militar obligatoriu, interzicerea dreptului de a avea aviatie, tancuri si artilerie grea, intreaga flota era predata invingatorilor. Cuantumul reparatiilor de razboi pe care Ungaria trebuia sa le plateasca n-a fost fixat definitiv prin tratat.

Tratatul de pace cu Turcia

Pana la semnarea tratatului de pace cu Turcia, marile puteri invingatoare (Anglia si Franta indeosebi) au fost extrem de preocupate de impartirea "mostenirii turcesti", ba chiar voiau sa imparta si Turcia propriu-zisa. In acest scop, dupa ce Turcia pierduse Siria, Libanul, Iordania, Irakul si Peninsula Arabia, inca de la sfarsitul anului 1918 si in ianuarie 1919 armatele engleze si franceze au ocupat Anatolia de sud-est si Cicilia; italienii au debarcat la Antalia, iar trupe grecesti - sub protectia flotei britanice - au ocupat orasul-port Izmir (Smirna). Aceste actiuni agresive, care aveau ca obiectiv largirea zonelor de ocupatie, lezand integritatea teritoriala a tarii, i-au indarjit pe turci, ridicandu-i la lupta pentru apararea independentei nationale. Anatolia a devenit centrul miscarii de eliberare nationala, dar si al luptei impotriva sultanului si a clicii sale, precum si a ramasitelor feudale din viata politica si din economia tarii.

Rolul de ideolog si organizator al miscarii de eliberare nationala l-a avut intelectualitatea burgheza, din randurile careia a iesit si Mustafa Kemal. Acesta "a intuit ca nimeni altul dintre contemporanii sai aspiratiile poporului din care facea parte pentru progres si libertate si l-a condus cu maiestrie, la inceput, in lupta pentru eliberare nationala, apoi pentru faurirea statului modern turc" (Mehmet Ali Ekrem). La inceput, miscarea de eliberare nationala a avut un caracter spontan, dar in vara si toamna anului 1919 s-a largit considerabil, iar in diferite centre ale Turciei (Balikesir, Erzerum si Sivas) au avut loc congrese national-burgheze, numite societati de aparare a drepturilor, reunite in septembrie 1919 intr-o Societate nationala de aparare a drepturilor Anatoliei si Rumeliei (Tracia Orientala). Ea si-a ales un organ executiv, Comitetul Reprezentativ, in frunte cu generalul Mustafa Kemal, care si-a asumat si sarcina conducerii luptei de eliberare. Acest comitet, cu sediul la Ankara, a solicitat, la sfarsitul anului 1919, convocarea parlamentului (medjlis). Majoritatea deputatilor alesi in noul parlament erau adepti si colaboratori ai lui Kemal. Drept urmare, la 28 ianuarie 1920, forul legislativ intrunit la Constantinopol a adoptat Pactul National, programul miscarii kemaliste, care prevedea: mentinerea integritatii statului in granitele fixate in 1918 (deci regiunile locuite de turci - Tracia orientala, zona stramtorilor si Anatolia - sa formeze un stat national turc); respectarea suveranitatii si a independentei acestui stat; inlaturarea controlului politic, juridic si financiar strain, a regimului capitulatiilor; asigurarea deplina a securitatii Constantinopolului si reglementarea ulterioara a regimului stramtorilor de catre o conferinta a statelor interesate. Cum era de asteptat, prevederile programului miscarii kemaliste au intalnit in interior ostilitatea sultanului si a camarilei sale, iar in exterior reactia potrivnica a reprezentantilor statelor invingatoare. Astfel, ca represalii la extinderea miscarii kemaliste, trupele aliate anglo-franceze au ocupat la 16 martie 1920 Constantinopolul, izgonind parlamentul, iar numerosi militanti pentru independenta au fost arestati sau deportati in insula Malta. Dupa ocuparea Constantinopolului, parlamentul s-a reintrunit la Ankara (format acum din fostii deputati, care au evitat arestarea, si completat cu noi deputati alesi), proclamandu-se autoritate suprema unica in conducerea treburilor tarii, sub denumirea de Marea Adunare Nationala (23 aprilie 1920). Sultanul a fost declarat "prizonier necredincios", iar toate legile emise de guvernul sau dupa 16 martie 1920 au fost declarate nevalabile.

Din nefericire pentru miscarea kemalista, vara anului 1920 se va dovedi extrem de agitata si plina de evenimente dramatice care amenintau insasi existenta statului turc. Astfel, de pilda, dupa ce la 22 iunie incepe ofensiva armatei grecesti in Anatolia de vest, trei zile mai tarziu debarca la Mudanya un desant englez. In atari imprejurari, Mustafa Kemal creaza frontul de apus, pe care il pune sub comanda lui Ismet Pasa. Intre timp, presiunea marilor puteri (mai ales a Angliei) asupra sultanului Mehmet al VI-lea capata noi dimensiuni, astfel incat acesta va semna, fara obiectiuni, la 10 august 1920, la Svres, tratatul de pace cu Puterile Aliate si Asociate. Clauzele acestui tratat, care stipulau impartirea Turciei intre puterile invingatoare (Grecia, de pilda, obtinea Tracia orientala cu Adrianopolul, malul european al Dardanelelor, precum si Izmir, cu teritoriul inconjurator), precum si pierderea independentei si suveranitatii tarii au starnit indignarea intregii populatii. Marea Adunare Nationala (noul parlament) de la Ankara a declarat ferm ca nu recunoaste pacea impusa. In aceste conditii, cand ostilitatile militare continuau in Anatolia cu tot mai multe sperante pentru turci, tratatul nu a intrat in vigoare. Primele victorii ale turcilor impotriva grecilor au fost obtinute in aprilie 1921, la Inn, sub comanda lui Ismet Pasa. Intre 23 august-13 septembrie 1921, dupa batalii crancene, armatele grecesti, care urmareau sa ajunga la Ankara, au fost oprite definitiv pe raul Sakaria, unde frontul s-a stabilizat un an de zile. In august 1922, armata turca - sub comanda suprema a lui Mustafa Kemal - a declansat o puternica ofensiva, incheiata cu victoria de la Afium-Karahissar. La 13 septembrie era eliberat si orasul Izmir. Intrucat celelalte forte militare aliate evacuasera inca din 1921 regiunile pe care le ocupasera, acum drumul spre Constantinopol si stramtori era liber. Grecii, ramasi fara sprijin militar aliat, au fost nevoiti sa accepte incheierea armistitiului la Mudanya (11 octombrie 1922), pe care si-au pus semnatura si reprezentantii Marii Britanii, Frantei si Italiei, marcandu-se astfel incheierea razboiului greco-turc cu victoria lui Kemal. Un an mai tarziu, Turcia obtine prin tratatul de la Laussane (24 iulie 1923) revizuirea clauzelor tratatului de pace de la Svres (10 august 1920), capatand configuratia teritoriala actuala (cu o suprafata de 779.452 km², din care 23.784 km² in Europa).

"Problema rusa" la Conferinta de la Paris

Instaurarea regimului totalitar comunist in Rusia dupa lovitura de stat bolsevica din 7 noiembrie 1917 si iesirea acestei tari din tabara Antantei au determinat ulterior si reactiile firesti ale participantilor la Conferinta de Pace. Dupa ce in noiembrie 1918 a inceput interventia militara anglo-franceza in sudul Rusiei, din martie pana in iulie 1919 Antanta intreprinde prima campanie impotriva Rusiei Sovietice, soldata insa cu infrangerea trupelor sale. Nu intamplator, deci, neinvitarea statului sovietic la Conferinta a fost dublata de o serie de imixtiuni in afacerile sale interne. Luandu-se in discutie si "problema rusa", reprezentantii marilor puteri invingatoare au insistat asupra necesitatii blocadei economice, izolarea pe plan international a regimului comunist, organizarea si atragerea in campaniile interventioniste a unui numar cat mai mare de state, inclusiv a tarilor vecine cu Rusia Sovietica, folosirea trupelor anglo-franceze impotriva Armatei Rosii, sprijinirea financiara si cu armament a albgardistilor si a guvernelor "nationaliste", constituirea unui "cordon sanitar" la frontierele Rusiei Sovietice pentru a impiedica raspandirea "molimei" bolsevice in alte tari europene.

Dupa dezbateri, uneori controversate, Consiliul celor patru a fost totusi de acord cu faptul ca Puterea Sovietica trebuia distrusa si restaurate vechile randuieli in Rusia, dar in privinta formelor si mijloacelor ce urmau a fi utilizate in acest scop opiniile erau diferite. Astfel, de pilda, Clmenceau considera ca interventiile trebuie sa continue intr-o forma deschisa, cu participarea nemijlocita a fortelor militare ale Puterilor Aliate si Asociate. Presedintele american, Wilson, si premierul britanic, Lloyd George, au optat pentru continuarea interventiei intr-o forma camuflata. In final, printr-o formula de compromis, fara a se abandona complet ideea interventiei directe, efortul principal va fi indreptat spre sprijinirea fortelor interne albgardiste si, in acest scop, au fost trimise "misiuni militare speciale", importante cantitati de armament, munitii si echipament. De altminteri, doar la numai cateva zile dupa infrangerea in prima campanie interventionista, Antanta o declanseaza in iulie 1919 pe ce de-a doua, iar in octombrie acelasi an este instituit embargoul economic impotriva Rusiei Sovietice, pe care l-a ridicat insa in ianuarie 1920.

De precizat faptul ca guvernul sovietic, condus de Lenin, nu era recunoscut de nici un guvern al statelor invingatoare. Cu toate acestea, inca in februarie 1919 Wilson l-a trimis la Moscova pe William Bullitt, membru al delegatiei americane la Conferinta de Pace de la Paris. A fost abordata chestiunea retragerii trupelor straine din teritoriile Rusiei Sovietice, formulandu-se pentru aceasta doua conditii: 1) incetarea razboiului civil pe baza statu-quo-ului, lasandu-se astfel albgardistilor regiunile pe care le ocupau; 2) reluarea relatiilor comerciale intre Rusia si celelalte state. Prima conditie nu convenea deloc guvernului sovietic, de aceea a facut contrapropuneri, pe care Bullitt le-a transmis presedintelui sau, insa Wilson - intentionat sau nu - nu le-a comunicat in timp util Conferintei. In mai 1919 unele puteri reprezentate la Conferinta de la Paris recunoscusera oficial guvernele amiralului Kolceak din Siberia occidentala si al generalului Denikin din Ucraina si sudul Rusiei. Din aprilie pana in noiembrie 1920 de desfasoara cea de-a treia campanie militara a Antantei impotriva Rusiei sovietice, soldata insa - ca si celelalte doua - cu un esec lamentabil.

Tratatul frontierelor

La Svres, tot in ziua de 10 august 1920, cand s-a semnat tratatul de pace cu Turcia, a mai fost incheiat si un tratat al frontierelor (continand cinci articole si dispozitii finale), prin care SUA, Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia recunosteau granitele Romaniei, Poloniei, Cehoslovaciei si Regatului sarbo-croato-sloven, state constituite sau intregite in urma disolutiei Austro-Ungariei. Tratatul frontierelor, garantat de principalele Puteri Aliate si Asociate, la care au aderat si tarile succesorale, cu exceptia Poloniei (aflata atunci in razboi cu Rusia Sovietica si Ucraina pentru definitivarea frontierei de est), confirma recunoasterea internationala a statelor nationale independente si, totodata, statutul lor teritorial postbelic.

Desi din punct de vedere practic tratatul frontierelor din 10 august 1920 fixa hotarele intre tarile succesoare ale fostei monarhii austro-ungare, intre anii 1921-1923 statele vizate direct (Cehoslovacia, Romania si Regatul sarbo-croato-sloven) au initiat si negocieri bilaterale, in urma carora au infaptuit - de comun acord - unele corective sau rectificari de granita, justificate de interese nationale reciproc avantajoase. Ba mai mult, printr-un sistem de aliante bilaterale (cehoslovaco-iugoslava, la 14 august 1920; romano-cehoslovaca, la 23 aprilie 1921 si romano-iugoslava, la 7 iunie 1921) cele trei state au intemeiat Mica Antanta sau Mica Intelegere, cel dintai bloc regional, care se baza pe pactul Societatii Natiunilor, avand un scop pur defensiv, de a statornici un climat de pace si securitate colectiva in Europa centrala si de sud-est.

Tratatul de la Paris de ratificare a unirii Basarabiei cu Romania

Dupa cum se stie, prima provincie care s-a unit cu Romania a fost Basarabia, prin rezolutia Sfatului Tarii de la Chisinau, adoptata la 27 martie/9 aprilie 1918, intr-un moment cand beligerantii luptau cu incrancenare pe frontul de vest sau cel italian, iar sortii victoriei nu erau inca decisi pentru o tabara sau alta. In aceste imprejurari, Conferinta de Pace a recunoscut actul plebiscitar de la Chisinau prin tratatul semnat la Paris, la 28 octombrie 1920, incadrandu-l astfel in ansamblul de tratate internationale care consacrau de iure intregirea statului national unitar roman, faurit de intreg poporul. Se consfintea juridic o situatie de facto, rezultata de vointa liber exprimata a unui stat independent si suveran.

Asadar, prin tratatele de pace de la Paris incheiate in anii 1919-1920 s-a conferit o legitimitate juridica internationala noii arhitecturi politice a Europei dupa prabusirea imperiilor austro-ungar, tarist si german prin lupta darza a popoarelor oprimate pentru autodeterminare nationala, unitate si independenta. Pe de alta parte, la Paris s-a creat un sistem de instrumente internationale cu putere politica si juridica menit sa intareasca noile realitati statale. Cu acest prilej, un drept fundamental al umanitatii - principiul nationalitatilor - s-a impus cu vigoare, la fel cum a fost redimensionat conceptul francez natiune-stat, bazat pe raportul dintre etnie si teritoriu.