Esecul Comunitatii Europene de Aparare si al Comunitatii politice europene (1954)

Esecul Comunitatii Europene de Aparare si al Comunitatii politice europene (1954)

In urma izbucnirii razboiului din Coreea, in septembrie 1950 guvernul american propune reinfiintarea unei armate germane ca mijloc de a readuce Germania in randul tarilor europene si din punct de vedere politic si militar. Reactia guvernului francez, ostil ideii unei armate germane independente si necontrolate, a fost aceea de a calchia planul Schuman in domeniul militar, deci de a propune crearea unei unitati europene de aparare cu caracter prefederal la care sa participe membrii CECO, adica si Germania, planul fiind prezentat in cadrul Adunarii Nationale franceze in octombrie 1950 de catre Ren Pleven, presedintele Consiliului de Ministri al CECO, si dezbatut in cadrul unor negocieri initiate la Paris in februarie 1951. Planul propus de Pleven prevedea crearea unei armate europene integrate la nivelul unui corp de armata plasat sub un comandament comun si relua o propunere facuta in august 1950 de Consiliul Consultativ al Consiliului Europei, propunere care cerea crearea cat mai urgenta a unei armate europene unificate. Numarul unitatilor franceze urma a fi egal cu cel al unitatilor germane (chiar daca Germania fusese invinsa, ea nu era tratata astfel). Desi aceasta armata, care s-ar fi aflat in subordinea statului major al NATO, ar fi cuprins soldati germani fara ca Germania sa aiba o armata, propunerea lui Pleven a fost destul de rau primita. Discutiile au durat luni intregi, tratatul de instituire a Comunitatii Europene de Aparare fiind semnat de catre membrii CECO abia la 28 mai 1952, statele semnatare urmand sa transfere problema apararii noii comunitati. Odata cu lansarea apelului de semnare a tratatului s-a starnit o serie intreaga de controverse pe scena politica franceza, datorate tocmai prevederii existentei unui numar egal de unitati germane si franceze. Tratatul de instituire continea doua precautii viitoarea armata unificata trebuia sa fie supusa unui corp de control independent al statelor membre Europa militara sa fie integrata Europei politice (care in acel moment lipsea).

Singura grupare care l-a sustinut a fost cea republicana populara, ceea ce va face ca planul sa fie respins de Parlamentul francez la 30 august 1954. Semnificatia acestei organizatii, ca si obiectivul ei (evitarea reconstituirii unei armate germane autonome si favorizarea unificarii europene) a fost una dubla: in timp ce pentru unii ea a insemnat o cauza europeana, pentru altii ea nu a fost decat simbolul unei eventuale renuntari la o parte a suveranitatii nationale. Cauzele pentru care tratatul CEA nu a fost ratificat de catre Franta au fost multiple: noua structura a Adunarii Nationale dupa alegerile din 1951, in care gaullistii ostili formelor de guvernare supranationale detineau majoritatea portofoliilor; comunistii care se opuneau reinarmarii Germaniei; socialistii si radicalii aveau numeroase divergente pe aceasta tema; modificarea situatiei internationale prin scaderea tensiunilor (semnarea armistitiului din Coreea, moartea lui Stalin, semnarea acordurilor de la Geneva si incetarea razboiului cu Indochina).

Pe fundamentul procesului de ratificare a Tratatului de instituire a CEA de catre parlamentele statelor membre, a avut loc si o incercare de a adauga si politica comuna constructiei europene, conform articolului 38 al Tratatului CECO. Astfel, s-a luat decizia instituirii unui grup de lucru care sa realizeze un proiect de comunitate politica, presedintele acestuia fiind desemnat Paul Henri Spaak. Fiind un adept al federalismului european, acesta a ales aceasta forma pentru noua organizatie, statele componente trebuind sa renunte la o parte a suveranitatii lor in favoarea Comunitatii politice europene, care astfel ar fi avut competente destul de largi. In atributiile acesteia intrau coordonarea politicii externe a statelor membre si crearea unei piete economice comune de ansamblu, iar puterea executiva ar fi revenit unui consiliu executiv, condus de un presedinte ales de senatul european. Organizatia urma sa dispuna si de un Parlament bicameral, ales prin vot universal si format dintr-o camera legislativa si un Senat, constituit din reprezentantii parlamentelor nationale (nu a guvernelor). Alte institutii preconizate: Consiliul executiv european (guvern european) ca organism colegial responsabil in fata Parlamentului; Consiliul de Ministri, un organism interguvernamental compus din reprezentantii guvernelor nationale si care trebuia sa participe la luarea deciziilor de catre Consiliul Executiv.

Competentele Comunitatii Politice Europene au fost stabilite ca fiind in domeniul politicii externe, al apararii, al integrarii economice si sociale ai al protectiei drepturilor omului. Comunitatea politica urma sa absoarba, intr-o perioada de doi ani, atat Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului cat si Comunitatea Europeana a Apararii, Inalta Autoritate a CECO si Comisariatul CEA urmand a fi plasate sub controlul si responsabilitatea Consiliului Executiv European. Proiectul de comunitate politica realizat in paralel cu cel al CEA a esuat si el dupa ce in 1953-1954 nu a mai avut loc nici o reuniune a ministrilor de externe. In ciuda esecului realizarii si functionarii sale, datorat in mare masura momentului in care a fost lansat, cel al razboiului rece, acest proiect prezentat de Spaak a fost prima initiativa privind asigurarea integritatii europene in afara guvernelor statelor membre, prin contributia directa a cetatenilor acestora.

Comunitatea Economica Europeana. EURATOM

Insuccesul Comunitatii Europene de Aparare si al Comunitatii Politice Europene nu a provocat insa esecul constructiei europene in general si nici abandonarea acestui proces, conferinta de la Messina, Sicilia, din 1955 constituind un pas spre relansarea CECO si a pietei comune, expertii fiind chemati sa stabileasca noi strategii in acest domeniu. In cadrul conferintei statele din Benelux au initiativa, prezentand un proiect de creare a unei piete comune economice care, impreuna cu raportul conferintei (numit si Raportul Spaak), redactat in aprilie 1956 de P. H. Spaak si un comitet interguvernamental de experti (reunit intre iulie 1955 pana in aprilie 1955), au constituit fundamentul tratatului cadru care se va semna la Roma, la 25 martie 1957 (pe o durata nelimitata), si va pune bazele Comunitatii Economice Europene .

Tratatul CEE va fi functional, cu diferite modificari, pana la inglobarea sa in Tratatul de la Maastricht din 1992, acesta constituind un prim pas, cel pragmatic, spre realizarea uniunii politice. Schema acestuia este urmatoarea:

Prima parte: principiile functionarii CEE

-finalitatile si misiunile CEE;

-institutiile CEE;

-principalele angajamente ale statelor membre.

Partea a doua: fundamentele CEE

-libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor;

-agricultura;

-transporturile.

Partea a treia: politica CEE

-politici economice;

-politici sociale;

-Banca Europeana de Investitii.

Partea a patra: asocierea altor state

Partea a cincea: Institutiile CEE

-dispozitii institutionale;

-dispozitii financiare.

Partea a sasea: dispozitii generale si finale

In preambulul Tratatului se mentioneaza faptul ca institutiile economice, datorita faptului ca ele trebuie sa contribuie la prosperitate si crestere, sunt cele mai sigure mijloace de realizare a obiectivului politic final de uniune intre popoare. Raportul elaborat belgianul P. H. Spaak (ministru de externe si prim apoi prim ministru al Belgiei, Presedintele Adunarii Consultative a Consiliului Europei intre 1949-1951, secretar general al NATO intre 1957-1961), document considerat prima expresie teoretica a integrarii economice, va cuprinde doua proiecte, unul de realizare a unei piete comune generalizate intre cele sase membre fondatoare ale CECO, si unul propunand o comunitate a energiei atomice.

Primul proiect incepe cu o descriere a viitoarei piete comune ca o fuziune a pietelor nationale distincte, in care se va discuta despre o mai larga diviziune a muncii, o economie de resurse si o mai mare securitate a ofertei care va duce la scaderea preturilor. Realizarea pietei comune pretindea un termen limita de instituire, instrumente colective de punere in practica a acesteia si de operare a schimbarilor care se impuneau, interzicerea practicilor concurentiale care ar fi impiedicat realizarea pietei, cooperarea statelor participante la mentinerea stabilitatii monetare, a extinderii economice si a progresului social. Totusi, piata comuna nu avea ca scop opozitia fata de celelalte piete si nici crearea de disfunctiuni in randul acestora ori in cadrul diviziunii internationale a muncii, ci dimpotriva, urmarea reducerea protectiei in interiorul ei si contributia la diminuarea barierelor vamale de pe piata mondiala. Functionarea pietei comune nu ar fi fost insa posibila fara reguli comune, fara o actiune comuna si un sistem de institutii de supraveghere a acesteia. existenta pietei comune insemna insa si libera circulatia a produselor si serviciilor, precum si a capitalului si a muncii. Functionarea unei asemenea piete era dificila atat din cauza taxelor vamale, a impozitelor sau a monopolurilor importatorilor, cat si din cauza restrictiilor impuse de monedele folosite, tarifele percepute pentru transport si reglementarile interne diferite de la o tara membra a alta, mai ales in domeniul agriculturii. Din aceste motive realizarea pietei comune necesita o perioada indelungata de timp, perioada care a fost stabilita a fi de cincisprezece ani, adica trei etape de patru ani fiecare cu posibilitatea prelungirii cu inca trei ani. In acest timp urmau a fi inlaturate tarifele interne si barierele vamale, create tarifele externe si reglementarile interne comune, eliminarea derogarilor nationale din legislatia economica, adoptarea unor taxe si a unei legislatii sociale specifice, precum si libera circulatie a muncii si a capitalului. Etapele realizarii uniunii vamale au fost:

-1958-1961, cand trebuiau reduse taxele vamale interne cu cel putin 25%; cresterea contingentelor la import cu minim 60%; armonizarea legislatiilor vamale.

-1962-1966, cand urma sa aiba loc o noua reducere cu 25% a taxelor vamale interne; cresterea cu 80% a contingentelor; reducerea cu 30% a diferentei existente intre tarifele vamale nationale si tariful vamal exterior comun.

-1967-1969, perioada cand urmau a fi eliminate taxele vamale interne, contingentele si alte obstacole aflate in calea libertatii comerciale din interiorul comunitatii; aplicarea generala a tarifului vamal comun; asigurarea liberei circulatii a persoanelor si a bunurilor.

Prevederile raportului faceau diferenta intre o uniune vamala cu caracteristicile amintite si un spatiu de comert liber, in care statele membre isi puteau pastra tarifele interne si puteau negocia in nume propriu cu tarile terte, isi mentineau rate de schimb diferite fata de acestea, ceea ce ar fi putut crea disfunctiuni in ceea ce priveste comertul din interiorul pietei comune. Prevederile sale se refereau la reducerea tarifelor vamale, inlaturarea unor bariere si a unor restrictii economice reciproce, aplicarea clauzei natiunii cele mai favorizate, eliminarea restrictiilor cantitative la import (contingentari, licente etc.), inlaturarea discriminarilor si favorizarea comertului intre state pe baza consultarilor intre acestea. Toate aceste aspecte faceau preferabila piata comuna zonei de liber schimb, dar cu respectarea prevederilor Acordului General pentru Tarife si Comert (General Agreement on Tariffs and Trade - GATT). Acest tratat interguvernamental a fost incheiat, sub coordonarea ONU, in octombrie 1947 la Geneva si a intrat in vigoare in ianuarie 1948, Romania fiind parte a acestuia incepand din 1957, iar membru deplin din 1971. Prin respectarea prevederilor GATT statele membre a le pietei comune se obligau ca tariful vamal comun sa nu fie mai mare decat tarifele nationale pe care le inlocuiau, tinzand astfel sa transforme piata comuna intr-o zona de protectie, izolata de restul lumii, prevederile ulterioare privind protectia agriculturii nefiind cuprinse in principiile GATT.

Raportul Spaak prevedea infiintarea unui Fond European de Investitii care sa finanteze proiectele transfrontaliere, sa acorde asistenta financiara domeniilor mai putin dezvoltate si industriilor aflate in situatia de conversiune. Intre 1956-1957 s-au purtat tratative de definitivare a celor doua proiecte ce vor deveni tratate si care vor fi semnate in 1957, fiind ratificate si intrand in vigoare in 1958, unul stand la baza Comunitatii Economice Europene, celalalt la baza EURATOM sau Comunitatii Europene pentru Energie Nucleara. CEE avea stabilite urmatoarele obiective:

-realizarea unei uniuni vamale si tarifare, a unei politici comerciale comune intre cele sase state;

-asigurarea liberei circulatii a marfurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor;

-armonizarea legislatiilor statelor membre in vederea unei mai bune functionari a pietei comune;

-infaptuirea de politici comune in agricultura si transporturi;

-asocierea cu alte teritorii neeuropene.

Efectele acestor politici de deschidere a granitelor nu s-au lasat asteptate, pana in 1970 comertul comunitar crescand de sase ori, schimburile CEE ca tertii de trei ori, iar PNB mediu al CEE va creste cu 70%. Cea mai importanta realizare a CEE a fost insa stabilirea unei politici agricole comune (in cadrul conferintei de la Stresa), politica ce va contribui in mod esential la modernizarea agriculturii europene si la procesul de unificare europeana din anii "60. Etapele realizarii Politicii Agricole Comune:

-la 30 iulie 1960 intra in vigoare reglementarile privind organizarea comuna a pietelor agricole pentru o serie limitata de produse (cereale, carne de porc, fructe si legume, pasari, oua si vin);

-intre decembrie 1963 si decembrie 1964 se extinde lista produselor care beneficiaza de cadrul comun al pietei;

-la 11 mai 1966 Consiliul CEE decide asupra unor serii de reglementari privind finantarea Politicii Agricole Comune (PAC) si a calendarului liberei circulatii a produselor agricole;

-intrarea in vigoare, la 01 ianuarie 1971, a regimului resurselor proprii si a regimului de finantare a PAC.

CEE a desfasurat si o serie de politici sociale: crearea Fondului Social European, in mai 1960, elaborarea directivelor privind libertatea de circulatie a persoanelor, in februarie 1964, sau adoptarea textelor privind libera circulatie a muncitorilor, in iulie 1968. Ajuns la conducerea Frantei in 1958, generalul de Gaulle nu se va opune tratatului de creare a CEE, aratandu-se chiar favorabil politicii agricole comune, chiar daca din punct de vedere al uniunii politice opiniile sale contrasteaza cu cele ale celorlalti membri ai comunitatii, in acest sens considerand ca o Europa unita nu ar mai avea o politica, deci ar fi supusa acelor entitati care o vor mentine. De Gaulle era adeptul statului natiune, a caror existenta o justifica prin istoria lor, acestea fiind singurele care aveau dreptul de a dispune si autoritatea de a actiona. Actorii unei viitoare confederatii europene (de Gaulle opunandu-se ideii federatiei) nu puteau fi decat natiunile, pe baza intelegerii dintre statele europene. Generalul sustinea de asemenea independenta Europei fata de Statele Unite (si nu numai fata de acestea), lansand conceptele de "Europa europeana", cea a statelor natiuni, si "Europa atlantica", a federatiei.

Tratatul EURATOM intentiona sa creeze cadrul necesar supravegherii dezvoltarii noului tip de energie, cea nucleara, a cercetarilor referitoare la aceasta, crearea unor conditii proprii dezvoltarii unei industrii nucleare puternice, pentru ca datorita rolului foarte important al acesteia in dezvoltarea economiei europene aceasta nu putea fi obiectul economiei unui singur stat national.

Tratatul prevedea actiuni comune in urmatoarele domenii:

-punerea la punct a tehnologiilor industriale;

-asigurarea si distribuirea de tehnica performanta;

-investitiile si crearea intreprinderile comune;

-stabilirea normelor de protectie pentru muncitori si populatie;

-acordarea de fonduri pentru investitii si asigurarea accesului in mod egal la acestea;

-circulatia libera a expertilor;

-cercetarea si difuzarea cunostintelor;

-aprovizionarile;

-securitatea;

-Infiintarea unei piete nucleare.

EURATOM nu a reusit insa sa-si indeplineasca in modul cel mai optim indatoririle si sa devina ceea ce isi propusese. Dezvoltarea acestui sector sensibil cu precadere in cadrul national, dar mai ales disputele franco-americane privind problemele nucleare (finalizate cu retragerea Frantei din NATO, la data de 7 martie 1966), au facut imposibila transformarea lui intr-un factor integrator pentru Europa.

In urma tratatelor de la Roma, in componenta Comunitatii Economice Europene intrau: Comunitatea Economica Europeana, care se preocupa de administrarea Pietei comune, EURATOM, avand ca scop crearea unei piete comune pentru materialele si echipamentele nucleare dintre tarile membre, si CECO. Desi initial fiecare comunitate avea organisme similare, dar distincte, in urma Tratatului de fuziune de la Paris din 1967 CEE va subsuma celelalte trei comunitati, acestea pierzandu-si astfel organismele proprii de conducere.

Institutiile CEE vor fi:

-Consiliul ministerial, format din cate un ministru al fiecarui stat membru, in general ministrul de externe, dar care puteau fi inlocuiti de ministrii de resort atunci cand se discutau probleme specifice. Acest organism adopta toate deciziile majore, fiind principalul coordonator al politicii economice generale a tarilor membre. Fiecare stat membru dispunea de un anumit numar de voturi, repartizate astfel: Anglia, Franta, Germania federala si Italia cate zece voturi, Belgia si Olanda cate cinci, Danemarca si Irlanda cate trei, iar Luxemburg doua voturi. Deciziile erau luate cu majoritate ponderata de voturi sau in unanimitate, in functie de ceea ce convin membrii acestuia;

-Comisia executiva, care elabora proiecte privind diferite actiuni comunitare, proiecte ce erau apoi supuse aprobarii Consiliului ministerial. De asemenea, acest organism urmarea realizarea tratatelor si a masurilor adoptate de Consiliu sau de alte institutii comunitare;

-Curtea de Justitie, care hotara daca actele elaborate de diversele institutii comunitare respectau tratatele de constituire;

-Parlamentul european, organism consultativ format din deputati ai parlamentelor nationale. CEE mai dispunea si de alte institutii specializate, cu rol consultativ.

Crearea CEE a cunoscut insa si opozitii interne, cum ar fi de exemplu cea a liberalilor si a social-democratilor germani, chiar daca J. Monnet infiintase un Comitet de actiune pentru Statele Unite ale Europei, organizatie care avea ca obiectiv propagarea cat mai larga a ideii europene. Oponenti au existat si in Franta, unul dintre ei fiind, dupa cum am observat, chiar generalul de Gaulle, chiar daca acesta preconizase, inca din 1949, realizarea unei Europe "de la Atlantic la Urali". Disputele privind modul de a construi Europa unita vor genera o criza de proportii in iunie 1965, cand Franta si-a suspendat participarea in cadrul institutiilor de la Bruxelles pana in ianuarie 1966, perioada numita "criza scaunelor goale", criza generata de refuzul Frantei, prin generalul de Gaulle, de a se acorda prerogative supranationale Consiliului de ministri. Aceasta criza va fi rezolvata prin "compromisul de la Luxemburg", prin care se stabileau domeniile asupra carora se decidea prin vor majoritar si prelungirea negocierilor pana caderea la un acord comun, in cazul in care era vorba de un interes foarte important pentru un stat anume. Acest "compromis" a facut ca procesul de integrare economica europeana sa fie rezultatul negocierilor dintre state.

Tratatul CEE va fi functional, cu diferite modificari, pana la inglobarea sa in Tratatul de la Maastricht din 1992, acesta constituind un prim pas, cel pragmatic, spre realizarea uniunii politice.

Dupa 1967 institutiile CEE vor fi:

-Consiliul ministerial, format din cate un ministru al fiecarui stat membru, in general ministrul de externe, dar care puteau fi inlocuiti de ministrii de resort atunci cand se discutau probleme specifice. Acest organism adopta toate deciziile majore, fiind principalul coordonator al politicii economice generale a tarilor membre. Fiecare stat membru dispunea de un anumit numar de voturi, repartizate astfel: Anglia, Franta, Germania federala si Italia cate zece voturi, Belgia si Olanda cate cinci, Danemarca si Irlanda cate trei, iar Luxemburg doua voturi. Deciziile erau luate cu majoritate ponderata de voturi sau in unanimitate, in functie de ceea ce convin membrii acestuia;

-Comisia executiva, care elabora proiecte privind diferite actiuni comunitare, proiecte ce erau apoi supuse aprobarii Consiliului ministerial. De asemenea, acest organism urmarea realizarea tratatelor si a masurilor adoptate de Consiliu sau de alte institutii comunitare;

-Curtea de Justitie, care hotara daca actele elaborate de diversele institutii comunitare respectau tratatele de constituire;

-Parlamentul european, organism consultativ format din deputati ai parlamentelor nationale. CEE mai dispunea si de alte institutii specializate, cu rol consultativ.

Partea a II-a

EVOLUTIA EUROPEI ECONOMICE

Asociatia Europeana a Liberului Schimb

Asociatia Europeana a Liberului Schimb (European Free Trade Association/EFTA) este o grupare economica creata de Marea Britanie in 1959 ca o replica la Comunitatea Economica Europeana, la a carei creare s-a opus incercand sa obtina doar realizarea unei zone foarte largi de liber schimb care sa includa si statele CEE. Negocierile au inceput in 1957, documentul care a stat la baza crearii acestei grupari fiind Acordul de la Stockholm, semnat in mai 1960 de catre Marea Britanie, Austria, Danemarca, Elvetia, Norvegia, Portugalia si Suedia, si intrat in vigoare in mai 1961. Ulterior la acesta au aderat si Finlanda (1961, cu statut de asociat) si Irlanda (1970), Lichstentein si Norvegia. Un proiect de includere a Statelor Unite, Canadei si a altor tari nu a avut nici un succes. Tratatul de constituire nu stabileste si durata organizatiei, fiecare stat membru putand sa se retraga in orice moment, dar nu inainte de a trimite celorlalte state membre un preaviz (cu cel putin 12 luni inainte de data preconizata a retragerii). AELS avea un singur organism de conducere, si anume Consiliul statelor membre, cu sediul la Geneva, acesta putand lua decizii doar cu intrunirea unanimitatii.

AELS s-a constituit si ca o institutie de negociere cu piata comuna si nu neaparat doar ca un adversar al acesteia (ceea ce ar fi si normal intr-o zona concurentiala cum e piata), asa cum s-a afirmat de multe ori, dar obiectivul principal al AELS a fost stabilit ca fiind largirea posibilitatilor de export prin eliminarea graduala a taxelor vamale si a contingentarilor in operatiunile de import-export dintre tarile membre intr-o perioada de zece ani (ulterior redusa la sase), incepand din 1960. In ceea ce priveste tarifele vamale nationale si limitarile cantitative la importul din tarile non-membre statele membre au ramas autonome, neexistand un tarif vamal comun pentru relatiile cu tertii. Ideea principala a acestei organizatii era aceea de a crea o zona de liber schimb al produselor industriale si agricole prelucrate, excluzand produsele agricole de baza si pestele, fara tarife vamale comune in schimburile cu tertii si excluzand politicile comune in domeniile cercetarii, educatiei, mediului etc. La sapte ani de la intrarea in vigoare a tratatului a fost realizata lichidarea taxelor vamale si a contingentarilor produselor industriale si agricole prelucrate in schimburile dintre statele membre (mai repede decat in cadrul Pietei comune), dar faptul ca nivelul schimburilor reciproce era destul de redus a facut ca organizatia sa nu aiba o importanta deosebita. In 1990 aceste tarife si contingentari au fost eliminate si din comertul cu peste sau produse derivate. Concurenta cu statele membre ale Pietei comune a obligat tarile AELS sa treaca la negocieri in cadrul Acordului General pentru Tarife si Comert (GATT) si al Organizatiei de Cooperare si Dezvoltare Economica, negocieri destinate reducerii nivelului tarifelor si a contingentarilor dintre AELS si Piata comuna. Dupa aderarea Marii Britanii, a Danemarcei si a Islandei la Piata comuna rolul AELS a slabit, desi organizatia continua sa existe, dupa 1 ianuarie 1995 aceasta regrupand doar Elvetia, Norvegia, Islanda si Lichstentein, avand ca principal obiectiv favorizarea schimburilor economice dintre statele membre dar si cele dintre ele si alte tari terte. In existenta sa AELS a cunoscut si o serie de crize, cea mai importanta fiind cea datorata cererii Marii Britanii de a adera la Piata comuna, in 1961. Faptul ca aceasta a pretins ca Piata comuna sa incheie acorduri si cu celelalte tari membre ale AELS a provocat veto-ul generalului de Gaulle (atat in 1961, cat si la a doua cerere, in 1967). Functionarea defectuoasa a comertului in cadrul grupului celor sase si a celui desfasurat intre Marea Britanie si Commonwealth a determinat reconsiderarea pozitiei fata de Piata comuna, lansandu-se noi propuneri de asociere, care vor avea succes abia dupa retragerea generalului de Gaulle in favoarea lui George Pompidou, in 1970 avand loc noi negocieri intre CEE si AELS, in urma reuniunii la varf de la Haga din 1969. In 1972 au fost semnate acordurile (cu caracter bilateral) de la Bruxelles dintre AELS si Piata comuna, instituindu-se o zona a liberului schimb din care erau insa excluse produsele agricole. Aceste acorduri instituiau o comisie mixta care va urmari aplicarea normelor stabilite relativ la comertul dintr-un anumit domeniu. Rezultatul semnarii acordurilor dintre CEE si AELS a facut posibila intrarea a optsprezece tari europene intr-un sistem de liber schimb in care se urmarea suprimarea taxelor vamale la majoritatea produselor industriale pana la 01 iulie 1977, si in totalitate pana la 01 ianuarie 1984. Aplicarea lor a inceput din 1973, tinand seama de particularitatile tuturor statelor participante, fiind acceptate deci exceptii materializate in restrictii la importul sau exportul anumitor produse industriale. Cele doua organisme, AELS si Piata comuna au reusit sa depaseasca dificultatile generate de acest proces si sa creeze o zona de liber schimb in care produsele industriale puteau circula cu scutiri de taxe vamale si fara restrictii in ceea ce priveste contingentarile. Aceasta situatie a dus la un ansamblu de modificari ale sistemului productiv din tarile membre ale acestor doua organisme. Numeroase domenii si ramuri industriale au fost nevoite sa-si specializeze productia, care acum se confrunta cu o concurenta mai puternica, ceea ce necesita specializarea cat mai rapida a productiei. Un alt efect al acordurilor dintre cele doua organisme l-a constituit intensificarea vizibila a schimburilor dintre tarile membre ale acestora (in special a celor din nord), precum si a cooperarii generale din cadrul lor. Au fost incheiate acorduri bilaterale de cooperare in domeniul cercetarii stiintifice, al transporturilor, comunicatiilor etc., acestea fiind un preambul al integrarii ulterioare a unor tari membre ale AELS in Piata comuna (cum a fost cazul Portugaliei si Austriei). Dupa negocierile de la Haga a fost deschisa o noua runda de negocieri de aderare a tarilor din AELS la Piata comuna, Marea Britanie, Danemarca si Irlanda fiind admise la 01 ianuarie 1973 (Norvegia nereusind aceasta performanta din cauza unui referendum national care nu i-a permis aceasta). Probleme au aparut si in Marea Britanie, atunci cand aceasta a realizat ca este dezavantajata in ceea ce priveste politica agricola a Comunitatii. Fiind o tara neagricola, Anglia nu putea beneficia prea mult de politica agricola comuna, contributia acesteia fiind prea mare pentru capacitatile sale agricole. Situatia s-a remediat abia in 1984, cand premierul Margaret Tatcher a obtinut o reducere a contributiei engleze.

Cu exceptia Elvetiei, care a ales sa-si dezvolte relatiile cu Uniunea Europeana doar bilateral, statele ramase membre ale AELS dupa aderarea Marii Britanii si a Danemarcei, au devenit, in 1992, membre ale Spatiului Economic European, ceea ce le asigura o participare activa in cadrul structurii pietei comune europene. cele patru state membre ale AELS au acumulat in 1999 un PNB de 428 bilioane de dolari, ceea ce a fost echivalent cu 5% din PNB al Uniunii Europene, acestea fiind statele cu venitul cel mai ridicat pe cap de locuitor din lume. Relatiile lor comerciale sunt foarte diverse si extinse, suma totala a tranzactiilor in acelasi an fiind de 243 bilioane de dolari, ceea ce reprezinta 58% din PNB al AELS si 2,2% din valoarea comertului mondial. Principalul partener al AELS este Uniunea Europeana, iar AELS este al doilea partener comercial al acesteia, Uniunea Europeana absorbind 66% din comertul exterior al AELS, iar 12% din comertul sau exterior fiind realizat cu statele AELS. Principalii parteneri comerciali ai AELS in afara spatiului european sunt Statele Unite (30% din tranzactiile comerciale), statele semnatare ale Acordului de Comert Liber (Free Trade Agreements, 13%), Japonia (10%), statele AELS fiind unii dintre contributorii principali ai Fondului Direct de Investitii mondial.

Dupa caderea regimurilor totalitare AELS a stabilit relatii tot mai dinamice cu fostele state comuniste din Europa Centrala si de Est, cu care au fost initiate Acordurile de Comert Liber, referitoare la liberul schimb de bunuri industriale, aceste relatii adaugandu-se celor din regiunea mediteraneana. In 1999 organizatia avea semnate saisprezece de acorduri libere de comert si zece declaratii de cooperare, altele fiind in curs de negociere. In relatiile cu tertii statele EFTA urmaresc atat realizarea propriilor interese economice cat si sprijinirea procesului de integrare europeana si regionala, contribuind in acelasi timp la liberalizarea mondiala a comertului, aceste politici fiind reafirmate in conferinta de la Geneva din decembrie 1999. La Geneva s-a reafirmat politica instituita la Gteburg in 1991 si la Bergen in 1995, prin care relatiile cu statele foste comuniste urmau a fi intretinute pentru a contribui la reconstructia economiilor lor centralizate si pentru a sprijini tranzitia acestora la economia de piata, iar prin aceasta stabilitatea politica, sociala si economica a continentului si a altor regiuni. Declaratia de cooperare de la Geneva a fost considerata un prim pas in realizarea unui comert liber intre statele semnatare si stabileste urmatoarele obiective:

-promovarea dezvoltarii relatiilor economice dintre acestea:

-crearea unui mediu prielnic initiativelor private, a competitiei si a economiei bazate pe jocul pietei;

-analizarea modalitatilor si a mijloacelor de a-si largi si liberaliza relatiile de comert, bazate pe castig reciproc, nediscriminare si reciprocitate;

-cooperarea in domeniul barierelor tehnice de comert, a informatiilor privind comertul extern, a competitiei, a drepturilor de proprietate intelectuala, a asigurarii conditiilor de implementare a proiectelor de cooperare din domeniul privat.

Acordurile europene incheiate la Geneva stabilesc o zona de comert liber similara celei instituite de AELS, referindu-se la produsele industriale, procesarea produselor agricole si piscicole, in general prin acorduri bilaterale. Scopul lor principal era acela de a asigura existenta efectiva a acestei zone de comert liber si a relatiilor cu Organizatia Mondiala de Comert, precum si de a face compatibila existenta acestora cu evolutia economiilor din cadrul Uniunii Europene in ceea ce priveste vamuirea si originea materiilor prime si a produselor agricole prelucrate, continand si clauza colaborarii in alte domenii, cum ar fi serviciile si investitiile.

Primele parteneriate ale AELS in Europa Centrala si de Est au fost cu Ungaria, Polonia si Cehoslovacia, cu care declaratiile de cooperare au fost semnate in 1990, urmate in cateva luni si de deschiderea negocierilor, acordurile de cooperare fiind semnate cu Cehoslovacia in 1992, cu Ungaria in octombrie 1993, iar cu Polonia in septembrie 1994. In decembrie 1991 au fost semnate declaratiile de cooperare cu Bulgaria si Romania, acordurile de cooperare intrand in vigoare in mai 1993 cu Romania si iulie 1993 cu Bulgaria. Slovenia nu a ramas nici ea in afara acestor acorduri, devenind membra a AELS in 1998, dupa aproape sase ani de negocieri. Tarile Baltice au semnat declaratiile de colaborare in decembrie 1991, AELS contribuind in acest caz, impreuna cu Uniunea Europeana, la asigurarea asistentei tehnice privind procedurile vamale, materiile prime si statisticile. In 1992 tarile AELS au incheiat acorduri bilaterale cu tarile baltice, acorduri care au intrat in vigoare in iunie 1996 cu Letonia, ianuarie 1997 cu Lituania si octombrie 1997 cu Estonia. Nici zona balcanica nu a ramas in afara spatiului AELS, in 1992, 1996 si 2000 fiind semnate declaratii de colaborare cu Albania, Macedonia, Croatia si fosta Iugoslavie, declaratii care au stat la baza ajutorului tehnic oferit in domeniul dreptului proprietatii intelectuale, a problemelor vamale si a materiilor prime. In 2000 Ucraina a semnat si ea o declaratie de colaborare cu AELS.

AELS nu a semnat declaratii sau tratate bilaterale doar cu state din diferite regiuni ale Europei, din Asia sau din Africa, ci si cu organizatii similare din diferite regiuni ale lumii, ca de exemplu Grupul de Cooperare din Golf, Asociatia Statelor din Asia de Sud-Est, MERCOSUR (uniune vamala intre Argentina si Brazilia), iar toate acestea numai in anul 2000.