MARILE PROBLEME ALE IMPERIULUI BIZANTIN IN SECOLELE IV-V

MARILE PROBLEME ALE IMPERIULUI BIZANTIN IN SECOLELE IV-V

Criza provocata de invazia barbara

Intr-o lunga perioada istorica, ce a tinut de la 306 pana la 518, doua crize grave au zguduit Imperiul dandu-i acestuia, in cele din urma, o fizionomie proprie. Prima a fost criza provocata de invazia barbara.

Dupa secolul al III-lea, la toate frontierele, la Dunare ca si la Rin, barbarii din Germania au intrat printr-o infiltrare lenta pe teritoriul roman. Unii, in grupuri mici, venind ca osteni sau in calitate de lucratori, altii, cu triburi intregi, atrasi de siguranta si prosperitatea Imperiului, cerand sa li se dea pamant, pe care il primeau gratuit de la administratia Imperiului. Marile miscari de popoare care aveau loc fara incetare in lumea germana instabila, au grabit aceasta impingere a barbarilor. Sub loviturile lor, in secolul al V-lea Imperiul roman de Apus s-a prabusit si se putea crede ca nici Bizantul nu va suporta mai bine decat Roma socul acesta formidabil.

In secolul al IV-lea, vizigotii au amenintat grav partea de Rasarit a Imperiului. In 376, pentru a scapa de huni, 100.000 de vizigoti au fortat Dunarea intrand in Imperiu si cerand pamant si ocrotire. Primiti in Moesia, in calitate de federati, ei s-au ridicat doi ani mai tarziu, l-au infrant si l-au ucis pe imparatul Valens (364-378) la Adrianopol apoi au invadat Tracia. Generalii imparatului Teodosie cel Mare au reusit sa-i respinga si tratatul din 382 i-a readus la simpla conditie de federati.

Dar, dupa moartea lui Teodosie cel Mare, vizigotii s-au ridicat din nou, sub conducerea conducatorului lor, Alaric, invadand Tracia, Macedonia, Thesalia, Peloponezul si devastand Grecia. Fiul si urmasul lui Teodosie cel Mare pentru partea de Rasarit, Arcadius (395-408) nu a reusit sa-i opreasca, mai ales datorita faptului ca trupele sale erau trimise sa apere Occidentul. Cand generalul Stilicon, chemat din Apus in ajutorul Rasaritului, i-a inconjurat pe vizigoti la Pholoe, in Arcadia (396), acesta n-a reusit sa le impuna conditii. Dimpotriva, a trebuit sa le cedeze noi teritorii si Arcadius sa-i acorde lui Alaric titlul de magister militum per Illyricum. Acesta a fost momentul cand, la Constantinopol, influenta germanica a ajuns deosebit de puternica.

In timpul lui Arcadius, gotul Gainas s-a impus la curte ajungand sa-l domine pe imparat si sa-si exercite puterea prin teroare. Populatia Constantinopolului s-a rasculat insa si a macelarit pe gotii din capitala, alungand pe Gainas care a fost ucis (400).

Asasinarea generalului Stilicon in 408 l-a determinat pe Alaric, mereu amenintator si turbulent, sa se arunce asupra Occidentului slabit si prin pierderea celui mai bun general al sau. Regele vizigot a mai incercat si inainte, in 402-403, sa ocupe Roma dar fusese infrant de Stilicon in Italia si silit sa se intoarca in Illyricum. De data aceasta, Alaric a ocupat Roma pradand-o ingrozitor (24 august 410).

Constantinopolul a scapat, astfel, de amenintarea vizigotilor tentati de alte prazi si care s-au stabilit apoi in Gallia si in Spania. Treizeci de ani mai tarziu, au aparut hunii.

Popor de origine asiatica, hunii au inaintat spre vest intrand in Europa la mijlocul secolului al IV-lea. In 395 au strabatut Caucazul devastand totul in calea lor: Asia Mica, Siria, Mesopotamia. Stabiliti pe linia Dunarii, s-au aratat atat de amenintatori incat, pentru a-i opri, Teodosie al II-lea a consimtit sa le plateasca un tribut anual. Cand, in 434, Attila a preluat puterea, pretentiile acestuia au crescut. A cerut dublarea tributului. Nemultumit in continuare, in 441 a fortat Dunarea, a cucerit Viminacium (Branicevo), Singidunum (Belgrad), Sirmium (Sremska Mitrovita), Naissus (Nis) si a amenintat Constantinopolul. Tributul a fost marit acum de trei ori. Dar Attila nu s-a multumit nici cu atat. In 447 a invadat Grecia si s-a apropiat de capitala Imperiului.

S-au purtat iarasi tratative si se putea crede ca este iminenta o catastrofa cand, in 450, imparatul Marcian (450-457) a refuzat foarte curajos, plata tributului. A fost primul imparat care a primit coroana din mana patriarhului de Constantinopol. Obiceiul a fost pastrat pana la ultimul imparat al Imperiului bizantin. De aceasta data, in disputa dintre huni si Imperiul de Rasarit, norocul a suras acestuia din urma. Ca atatia altii, Attila si-a dus ostile in Occident. Aliat cu gepizii, ostrogotii si herulii, Attila a fost infrant pe Campiile Catalaunice de catre armata romana comandata de generalul Aetius (451). A fost una dintre ultimele si cele mai mari batalii ale antichitatii. Putin mai tarziu, moartea celui ce a ramas in istorie sub numele de flagellum Dei, a determinat destramarea imperiului hun (453).

In a doua jumatate a secolului al V-lea, ostrogotii la randul lor, au inceput lupta cu Imperiul care i-a angajat in serviciul sau, acordandu-le pamanturi (462) si incercand pe conducatorii lor cu onoruri si bani. Acestia au ajuns sa intervina chiar in treburile interne ale statului (474). Regele lor, Theodoric, la moartea imparatului Leon I (457-474), a contribuit mult la victoria lui Zenon asupra rivalului sau. De acum barbarii vor fi mai pretentiosi ca niciodata. In zadar s-a incercat sa se opune conducatorii unii altora (479). Theodoric a jefuit Macedonia, a amenintat Tesalonicul, cerand mereu favoruri si obtinand, in 484, titlul de consul. A amenintat Constantinopolul in 587, dar si el s-a lasat atras de Italia unde, dupa 476, Imperiul de Apus se prabusise si, foarte abil, Zenon i-a propus sa-l recucereasca. Odata in plus, pericolul a fost inlaturat.

Data de 28 august 476 este una de referinta in istoria universala. Dupa doua decenii de anarhie politica, ultimul imparat, care isi mutase resedinta la Ravenna, Romulus Augustulus, fiul patriarhului Orestes, a fost detronat de Odoacru, capetenia herulilor. Aceasta a trimis insemnele imperiale la Constantinopol, ceea ce insemna recunoasterea de catre Odoacru a autoritatii Constantinopolului de la care astepta, in schimb, o consacrare a puterii. Imparatul Zenon il numeste magister militum per Italiam.

Invazia barbara a alunecat de-a lungul frontierelor Imperiului de Rasarit, neafectandu-l decat foarte putin. Astfel in timp ce Noua Roma se ridica aproape nestanjenita, cea veche isi pierdea stralucirea pe care o ceda Orientului.

Luptele hristologice. Al doilea, al treilea si al patrulea Sinod ecumenic.

Este destul de greu astazi sa se inteleaga importanta pe care aveau in secolele IV si V toate marile erezii, cum ar fi arianismul, nestorianismul sau monofizismul, care framantau Biserica si intregul Imperiu de Rasarit. S-ar putea crede ca, in realitate, ele nu erau altceva decat simple dispute teologice ale unor invatati manifestate in discutii pretentioase asupra unor notiuni subtile. In realitate ele aveau sensuri profunde si o alta greutate decat ne-o putem azi imagina, fiind urmarite cu mai multa preocupare si neliniste decat chiar apropierea sau indepartarea barbarilor.

Adeptii lui Arius nu s-au supus anatemei ce a fost pronuntata asupra lor la primul Sinod ecumenic si secolul al IV-lea a fost dominat de o lupta indarjita - la care imparatii insisi au luat parte - intre adversarii sau aparatorii Ortodoxiei.

Un adept al arianismului a fost imparatul Valens (364-369). El a fost botezat de catre Eudoxius, episcop arian moderat, care a devenit episcop de Constantinopol (360-370). Valens a incercat sa impuna prin forta arianismului niceenilor. De aceea erezia a facut mari progrese in timpul sau intre populatiile germanice din stanga Dunarii provocand tulburari si sciziuni in randul autoritatii bisericesti si a populatiei crestine. El era sprijinit in acest sens de catre Modestus, prefectul pretoriului din Orient. Numerosi episcopi ortodocsi au fost alungati din scaun. In 365 a fost surghiunit si Sfantul Atanasie cel Mare, dar a fost readus de imparatul Valens in anul urmator datorita popularitatii sale in lumea crestinilor ortodocsi.

Nesansa lui Valens in raspandirea arianismului a fost activitatea Parintilor Capadocieni, a lui Meletie de Antiohia, a Sfantului Atanasie cel Mare si a fratele sau Petru al Alexandriei. Intre opozantii din Apus trebuie amintiti papa Damasus si Sf. Ambrozie al Milanului. In Dobrogea este cunoscut incidentul pe care l-a avut Valens cu episcopul Bretanion (Vetranion), pe care a incercat, in biserica, sa-l aduca la credinta ariana, ceea ce episcopul a refuzat cu demnitate parasind biserica si plecand in alta, impreuna cu poporul atasat invataturii niceene.

Lupta care a inceput in secolul al IV-lea si s-a dat cu privire la unitatea celor doua naturi - natura umana si natura divina - din persoana Mantuitorului Hristos, a accentuat si mai mult divergentele. Cu atat mai mult cu cat si politica s-a amestecat in treburile religioase.

In acest sens, contributia lui Teodosie cel Mare la consolidarea crestinismului in Imperiu a fost deosebita. Acesta a adus numeroase hotarari in sprijinul crestinismului. Cat de limpede si de categoric in favoarea crestinismului a fost imparatul inca de la inceputurile domniei sale rezulta din edictul dat la 27 februarie 380 in care recomanda: "sa credem, dupa invatatura apostolica si doctrina evanghelica, intr-o Dumnezeire a Tatalui, Fiului si Sfantului Duh, de egala maiestate si pioasa trinitate". Cei ce urmau aceasta credinta aveau sa fie cuprinsi in marea si universala Biserica crestina, "ceilalti insa sa fie socotiti ca niste nebuni si fara de minte, sustinatori ai unei infame invataturi eretice iar adunarile lor sa nu primeasca numele de Biserici". Acestia, urmau sa suporte pedeapsa dumnezeiasca. Teodosie cel Mare este considerat creator al Imperiului roman crestin. El renuntase in 379, la urcarea pe tron, la titlul de pontifex maximus, care dadea imparatilor romani demnitatea de arhierei supremi ai religiei romane si a refuzat sa mai poarte mantia albastra decorata cu stele, simbol al pontificatului pagan. In 381 a interzis dreptul de mostenire pentru cei ce s-au lepadat de crestinism iar in 386, a pus sa se inchida toate templele din Asia si din Egipt. In 391, prin edict, a proclamat crestinismul religie de stat iar doi ani mai tarziu a interzis Jocurile olimpice deoarece, cu ocazia desfasurarii lor, ritualurile pagane si jertfele aduse pe altare, aveau un rol deosebit.

In mai-iulie 381, imparatul Teodosie cel Mare a convocat la Constantinopol, Sinodul al II-lea ecumenic. Problema cea mai importanta care trebuia discutata era cea legata de erezia pnevmatomaha pusa in discutie de episcopul semiarian Macedoniu care incerca sa dovedeasca faptul ca Duhul Sfant nu este de o fiinta cu Tatal si cu Fiul. Sinodul a condamnat erezia si a reafirmat consubstantialitatea celor trei Persoane divine. Acum au fost formulate celelalte cinci articole care au completat Simbolul de credinta numit de atunci Simbol niceo-constantinopolitan. Canonul 3 adoptat aici stabilea ca episcopul de Constantinopol era al doilea dupa cel de Roma: "Iar dupa episcopul Romei, intaietatea cinstei (primatul de onoare) sa aiba episcopul Constantinopolului, pentru ca (cetatea) aceasta este Roma noua".

Cu toate ca Teodosie cel Mare a facut foarte mult pentru crestinism incercand sa rezolve chestiunile teologice puse in discutie in favoarea unitatii lumii crestine, a intampinat opozitia categorica unuia dintre cei mai mari parinti ai Bisericii, Ambrozie al Milanului. Problema era raportul Stat-Biserica, in care cei doi aveau puncte de vedere diferite.

La cel de-al doilea Sinod ecumenic a fost ales arhiepiscop de Constantinopol, Nectarius. Acesta murind, in 397, in locul sau a fost uns preotul Ioan din Antiohia Siriei care va ramane in istoria bisericeasca sub numele de Sf. Ioan Gura de Aur (Hrisostomos). Pe langa contributiile esentiale aduse in domeniul teologiei, el a fost unul din propovaduitorii unei moralitati severe, fapt care i-a adus neplaceri, degenerate, in cele din urma, intr-un conflict cu insasi imparateasa Eudoxia, sotia lui Arcadius. Din acest motiv el a fost exilat la inceput in Asia Mica, apoi readus de teama unor tulburari. A fost exilat din nou in Capadocia (407), apoi pe tarmurile Pontului Euxin dar a murit pe drumul catre locul exilului. La inceputul domniei, Teodosie al II- lea (408-450), a domnit in Bizant sub tutela surorii sale, Pulcheria. Tineretea si-a petrecut-o pictand, colorand sau copiind manuscrise, ceea ce i-a adus porecla de Caligraful. Daca istoria i-a pastrat numele, este pentru ca el a poruncit sa se ridice puternicul zid de aparare a Constantinopolului si pentru ca in Codex Theodosianus el a reunit decretele imperiale promulgate dupa Constantin cel Mare. In rest, fata de disputele religioase, el s-a dovedit deosebit de slab si fara personalitate. In timpul domniei sale, la Alexandria a murit, in 415, probabil suprimata, Hypatia "regina filosofiei", fiind apoi alungati toti paganii de la Universitatea de aici. Sotia lui Teodosie al II-lea s-a numit si ea Eudoxia (Athenais, dupa numele pagan), ca si cea a lui Arcadiu. Ea a favorizat pe pagani dar, dupa moartea ei, in 448, s-a reluat persecutarea paganilor, emitandu-se si un decret prin care au fost arse toate cartile scrise impotriva crestinilor.

Sora lui Teodosiu II, Pulcheria, viitoarea sotie a lui Marcian, a fost plina de evlavie, ctitorind trei biserici inchinate Sf. Fecioare: Theotokos Chalkoprateia (nu departe de biserica Sf.Sofia),Theotokos Hodighitria (in partea de rasarit a capitalei, inzestrata cu o icoana trimisa de la Ierusalim de Athenais- Eudoxia) si, cea mai importanta, cea din cartierul Blacherne. Aici e fost adusa mai tarziu mantia Fecioarei Maria, trimisa de la Ierusalim si careia i se atribuia salvarea orasului de atacurile unor popoare barbare.

In timpul lui Teodosie al II-lea a aparut o noua erezie: nestorianismul. Promotorul ei, Nestorie, patriarhul din Constantinopol, sustinea ca in Iisus Hristos sunt doua persoane: persoana divina a Fiului lui Dumnezeu, nascut din Tatal mai inainte de toti vecii si persoana umana sau istorica, nascuta din Fecioara Maria. De aceea erezia lui Nestorie s-a mai numit si dioprosopism (de la gr. δυο προσωπα, doua persoane). Aceasta erezie ducea la afirmatia ca Dumnezeu-Tatal ar fi avut doi fii. Consecinta era ca Fecioara Maria n-a nascut pe Fiul lui Dumnezeu ca sa merite a fi numita 'Nascatoare de Dumnezeu" (θεοτοκος) ci numai pe omul Hristos si, de aceea, trebuie numita "Nascatoare de om" (ανθρωποτοκος) sau, cel mult,"Nascatoare de Hristos".

Sfantul Chiril al Alexandriei a profitat de aceasta atitudine pentru a face sa slabeasca puterea episcopului din capitala Imperiului si, sustinut de papalitate, la Sinodul III ecumenic de la Efes (431), a condamnat nestorianismul. Abia s-a linistit erezia nestoriana ca a izbucnit alta, erezia monofizita sau eutihiana, de la Eutihius, un batran arhimandrit al Constantinopolului. Acesta, luptand cu nestorianismul, a dus la extrema invatatura scolii din Alexandria despre unirea celor doua firi in persoana Mantuitorului, sustinuta de Chiril al Alexandriei. Eutihius exagera atat de mult unirea celor doua firi incat facea din ele o singura fire. El sustinea ca firea omeneasca luata de Hristos la intruparea din Fecioara Maria, a fost absorbita de firea Sa dumnezeiasca, astfel incat aceasta a disparut complet, deci, Mantuitorul nu ar fi avut un trup real. Consecinta ereziei monofizite era ca, daca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are, pe langa firea Sa dumnezeiasca si o fire omeneasca reala, atunci se anuleaza intreaga lucrare de rascumparare a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om real, a putut duce neamul omenesc la mantuire. Doctrina ortodoxa referitoare la firile din persoana Mantuitorului este ca in Iisus Hristos sunt doua firi, dumnezeiasca si omeneasca - diofizitism - unite intr-o singura persoana divino-umana.

Eutihius a gasit sprijin la patriarhul Alexandriei, Dioscorus, si prin sinodul cunoscut sub numele de "talharia de la Efes" (449) s-a asigurat atunci, triumful Bisericii din Alexandria. Expresia ce caracterizeaza acest sinod vine de la mijloacele brutale si coruptia prin care episcopul si-a impus punctul de vedere ("Ephesinum non judicium sed latrocinium").

Impotriva incrucisarii acestor ambitii Imperiul si papalitatea, la fel de nelinistite, s-au coalizat. Sinodul IV ecumenic de la Calcedon (451), la care au participat 600 de episcopi, a fixat doctrina ortodoxa sub semnul celor doua naturi ale lui Iisus Hristos, o singura persoana, doua ipostasuri. Sinodul a marcat, totodata, caderea puterii episcopului de Alexandria si triumful statului care va conduce prin imparat sinoadele si va stabili, mai mult ca oricand pana acum, autoritatea sa asupra Bisericii orientale. Parintii sinodali, intemeindu-se pe canonul 3 al Sinodului II ecumenic din 381, au confirmat, prin canonul 28, intaietatea de onoare a scaunului din Constantinopol dupa cel din Roma.

Papalitatea, care a contribuit la realizarea victoriei, n-a avut nimic de castigat din aceasta lupta. Dimpotriva. Papa Damasus a protestat impotriva canonului 28 sustinand necesitatea ierarhizarii patriarhiilor dupa apostolicitatea lor si nu dupa criterii politice. Aceasta ar fi insemnat intaietatea Alexandriei si chiar a Antiohiei fata de Constantinopol.

Dar monofizitii condamnati nu s-au dat batuti. Ei au continuat multa vreme, in Siria si in Egipt, sa constituie Biserici cu tendinte separatiste, pericole grave nu numai pentru Ortodoxie ci si pentru coeziunea si unitatea monarhiei. Dar cu toata victoria sa pe terenul dogmei, Roma asista nelinistita la extinderea puterii patriarhului de Constantinopol care a devenit, cu ajutorul imparatilor de aici, conducatorul Bisericii Orientului. Tot mai mult Imperiul roman de Rasarit dobandea o fizionomie proprie. Biserica orientala, mandra de vestitii ei invatati, Sfintii Vasile cel Mare, Grigoire de Nazianz, Ioan Hrisostom si Atanasie cel Mare prevalandu-se de superioritatea ei intelectuala asupra Occidentului, tindea tot mai mult sa se separe de Roma. Bazele marii schisme din veacul al XI-lea incepeau sa se puna de pe acum.

BIBLIOGRAFIE

Pr. prof. Ioan Ramurenu. Pr. prof. Milan Sesan. Pr. prof. Teodor Bodogae Istoria bisericeasca universala, vol. 1( 1- 1054) ed. a II-a, Bucuresti, 1975;

K.J.Hefele, J.Hergenrther, Histoire des Conciles, Paris, 1907-1952; J.Gaudemet, glise dans l'empire romain (IV-V^e siècle), Paris_, 1958;

J.R. Palanque, De Constantin à Charlemagne, Paris, 1959; H.I.Marrou, Biserica in antichitatea tarzie (303-604), Bucuresti, 1999;

N.Popoviciu, Christologja antiohiana la sfarsitul secolului V, in R.T.,1931,nr.10; N.I.Popoviciu, Inceputurile nestorianismului, in R.T., 1933,nr.4-12; L.Gafton, Acte de autoritate imperiala in sprijinul primatului papal in sec.IV-V,inS.T.,1955,nr.5-6; Pr.prof I.Ramureanu, Sinodul de la Sardica din anul 343. Importanta lui pentru istoria patrunderii crestinismului la geto- daco-romani, in S.T., 1962,nr.3-4; Idem, Evenimentele istorice inainte si dupa Sinodul de la Calcedon in S.T.,1970,nr.3-4; I.Catrinoiu, Rolul Bizantului in viata religioasa in sec.IV-VI, in lumina izvoarelor literare si arheologice in B.O.R.,1983,nr.7-8; Pr.prof.T.Bodogae, O disputa teologica de la sfarsitul secolului al IV-lea, inM.A.,1990,nr.4; Prof.T.M.Popescu, Importanta istorica a Sinodului al IV-lea e cumenic, in: Ortodoxia.l951,nr.2-3; Pr.prof.D.Staniloae, Definitia dogmatica de la Calcedon, in revista citata;

Pr.prof .L. Stan, Importanta canonico-juridica a Sinodului al IV- lea ecumenic, in revista citata.