CONSIDERATII GENERALE DESPRE STIINTELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

CONSIDERATII GENERALE DESPRE STIINTELE AUXILIARE ALE ISTORIEI

Importanta care trebuie data stiintelor auxiliare ale istoriei decurge din aceea ca, asa cum s-a inteles pana acum si inca vom starui, ele dau istoricului, bibliotecarului, documentaristului, profesorului de istorie si oricarui absolvent al unei facultati de profil umanist sau chiar autodidact pasionat si consecvent, ,,meseria", stiinta constructiei in domeniu.

Stiintele auxiliare ale istoriei sunt multe. Stiinta istorica fiind o stiinta globala a intregii evolutii a societatii umane, in timp si spatiu, ea face apel la cat mai multe stiinte pentru a descoperi adevarul istoric. Practic, la ,,toate stiintele posibil sa fie inregistrate in repertoriul culturii umane"[1]. Toate o ajuta, cum se intelege din cuvantul matca, latin, auxilium (= ajutor). dar inainte de a apela la toate acestea, ea apeleaza mai intai la ,,propriile" sale stiinte (un fel de a spune!), adica la acelea care au in obiectiv studiul unor categorii de izvoare istorice.

Iata de ce pentru a-si inlesni munca, specialistii, pana acum, s-au straduit sa grupeze cat mai potrivit, mai adecvat aceste stiinte auxiliare. Pe cele care au in obiectiv studiul unor categorii de izvoare, istoricul Aurelian Sacerdoteanu le-a grupat in majore si minore, dar cand trece la nominalizare se ivesc inadvertente. Profesorul slavist Damian P. Bogdan a sesizat ca unora dintre stiintele auxiliare care au in obiectiv studiul unor categorii de izvoare au devenit deja independente, si, deci, este impropriu a le mai numi auxiliare (si citeaza: paleografia, arhivistica, numismatica, diplomatica, cronologia, sigilografia, istoriografia si textologia), propunand ca ele sa fie numite speciale, stiinte speciale ale istoriei. Celelalte ar ramane auxiliare. La o privire mai atenta, iarasi se ivesc inadvertente. Dar, mai ales, credem ca pe autor l-a derutat o oarecare deturnare de sens, in limba romana, a cuvantului latinesc auxilium, auxiliar, in limba noastra, ajungand sa insemne, uneori, ceva mai putin important.

Parand sa accepte acest punct de vedere, Directia Generala a Arhivelor Statului, in 1982, a editat un Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei (Ed. stiintifica si enciclopedica), mentionandu-le pe pagina de titlu: arhivistica, cronologie, diplomatica, genealogie, heraldica, paleografie, sigilografie; dictionarul pe acestea le-a avut in vedere. In fisa conceptului insa, citim: ,,Stiintele speciale (auxiliare) ale istoriei, totalitate a stiintelor (arhivistica, diplomatica, paleografie, cronologie etc.) care studiaza izvoarele documentare si elaboreaza metodologia cercetarii acestora. Sinonim>: discipline auxiliare ale istoriei". (op.cit., p. 227). Iarasi - amintim si unele confuzii (de ce doar ,,izvoarele documentare?" iar ,,disciplina" nu e sinonim cu stiinta, in cazul nostru stiinta auxiliara sau speciala a istoriei!).

De aici, necesitatea unei noi propuneri pentru o clasificare mai adecvata a stiintelor auxiliare ale istoriei:

1) Stiinte auxiliare ale istoriei - de gradul I: un grup mai apropiat de stiinta istorica. El contine acele stiinte auxiliare care au ca obiect de studiu anumite categorii de izvoare istorice.

In acest grup intra, practic, aproape toate stiintele socio-umane (umaniste). Aici am putea deosebi doua subclase:

a) cele care, avand ca obiect de studiu anumite categorii de izvoare istorice, cum se arata in dictionarul citat: ,,elaboreaza si metodologia cercetarii acestora", mai exact le stabilesc valoarea reala, pentru a fi remise, astfel, fie spre editare in volume sau colectii, fie pentru interpretare stiintifica in orice imprejurare (intr-un studiu de istorie, la catedra, la o expunere publica). Ele se sprijina reciproc si in demersul lor fac apel si la alte stiinte care ajuta stiinta istorica. Si ele nu sunt putine iar prin metode specifice stabilesc valoarea izvoarelor istorice cu care lucreaza. Propunem o enumerare, fara a considera ca lista se incheie cu ele: MITOLOGIA, CRONOLOGIA, Semiotica, ARHEOLOGIA, ANTROPOLOGIA, ETNOGRAFIA, DEMOGRAFIA ISTORICA, GEOGRAFIA ISTORICA, ARHIVISTICA, ISTORIA SCRISULUI SI PALEOGRAFIA, EPIGRAFIA, DIPLOMATICA, FILIGRANOLOGIA, CODICOLOGIA, GENEALOGIA, SIGILOGRAFIA, HERALDICA, NUMISMATICA, MEDALISTICA, VEXILOLOGIA, METROLOGIA, FILOLOGIA si celelalte stiinte sau discipline ce tin mai strict de aceasta, precum ONOMASTICA, TOPONIMIA, HIDRONIMIA, ORONIMIA, BIBLIOLOGIA, SOCIOLOGIA si altele. Toate acestea practica analiza stiintifica a izvoarelor pe care le au in studiu, pentru a le stabili valoarea lor, dar, cu timpul, s-a detasat si o stiinta speciala in acest sens, numita intai, in spiritul ,,Renasterii" din secolele XIV-XVI, CRITICA TEXTELOR sau TEXTOLOGIA, dar pe care, mai cuprinzator, o putem numi CRITICA IZVOARELOR (a tuturor categoriilor de izvoare). S-au ,,adunat", precum se crede, doua duzini de asemenea stiinte care ajuta stiinta istorica cu prioritate, in prima urgenta, in cel mai inalt grad, numite de noi stiinte auxiliare de gradul I.

In economia acestui curs, scris si predat, noi ne vom opri la cele mai importante.

b) Stiintele socio-umane, in primul rand cele care, de regula, nu si-au propus ele insele sa stabileasca valoarea reala a izvoarelor istorice cu care ,,construiesc" opera, ci beneficiaza de rezultatul muncii din celelalte, din prima subgrupa (de regula, editii stiintifice de izvoare istorice, de opere, numite si editii critice). Dar cum cercetarea moderna a pus ferm problema abordarii interdisciplinare, un singur specialist, un istoric de pilda, nu mai este in stare sa stabileasca valoarea tuturor categoriilor de izvoare sau sa traduca in modul cel mai corect de unul singur, o opera si din aceasta cauza s-au comis multe erori. In astfel de cazuri sunt necesare cunostintele specialistului in domeniul respectiv - si atunci, specialistii respectivei stiinte sunt chemati sa stabileasca ei insisi valoarea reala a izvoarelor istorice cu care lucreaza aceasta stiinta trecand astfel in prima subgrupa.

2) Stiinte auxiliare de gradul II - si aici, in spiritul cuprinzator al gandirii istoricului Aurelian Sacerdoteanu, sunt cuprinse toate celelalte stiinte ,,inregistrate in repertoriul culturii umane". Intr-o cercetare personala sau intr-o abordare interdisciplinara (in colective mixte) poate sa apara necesitatea de a te adresa multora din aceste stiinte, gata sa ajute stiinta istorica prin datele, interpretarile, concluziile si chiar prin propria lor metodologie.

In acest sens vom reveni mai pe larg in continuare.

*

Arhivistica si informarea documentara (documentaristica) sunt doua discipline care au drept sfera de cercetare documentele scrise. Arhivistica este disciplina care are drept domeniu de investigatie izvoarele scrise pe suporti friabili (usor deteriorabili) si pe baza carora se efectueaza cercetari fundamentale si aplicative in vederea stabilirii solutiilor optime de selectionare, ordonare, inventariere, conservare si valorificare a documentelor[2].

Informarea documentara studiaza informatiile, datele cuprinse in documente, in publicatii, elaborand apoi mijloace de cercetare eficiente de prelucrare analitica si sintetica, de regasire a datelor si de transmitere a lor cat mai bine la beneficiar.

Documentele, mai ales acelea care contin informatii stiintifice si tehnice constituie principala sursa de informare documentara.

Documentul constituie ,,un termen generic, insemnand toate categoriile de surse ce pot transmite date istorice (inscriptii, urme de civilizatie materiala, acte etc.)"[3].

Documentele sunt, asadar, purtatoare de informatii si ,,servesc transmiterea acestora in spatiu si timp". Ele sunt utilizate in diferite domenii de activitate ale omului constituind obiect de studiu al diferitelor discipline stiintifice si se afla depozitate in arhive, biblioteci, muzee. O categorie deosebit de importanta de documente o constituie acelea care sunt studiate de stiintele auxiliare ale istoriei.

Stiintele auxiliare ale istoriei depisteaza si analizeaza sursele istorice de tot felul, care se afla in muzee, biblioteci, arhive, colectii particulare. Fara intelegerea acestor categorii de izvoare si fara stapanirea aspectelor generale ale disciplinelor care se ocupa de descrierea lor nu se poate realiza o documentare serioasa. Aceste stiinte auxiliare ale istoriei sunt discipline conexe arhivisticii in cea mai mare parte a lor. In arhive, biblioteci si muzee se afla documente heraldice, iconografice, cartografice, codicologice, literare, carte rara romaneasca si straina etc.

Socotim utila prezentarea de stiinte conexe Arhivistici la Facultatea de Litere cu specializarile ei, a acestui curs de stiinte auxiliare ale istoriei, deoarece cunoasterea disciplinelor tratate contribuie la imbogatirea metodologiei interdisciplinare de cercetare.

De asemenea, nu putem omite faptul ca in domeniul vast al documentaristicii si arhivisticii, cercetatorul, dar si lucratorul curent se confrunta permanent cu categoriile de izvoare care constituie obiectul acestor stiinte auxiliare ale istoriei si al disciplinelor conexe acestora. Apoi, activitatea arhivistica presupune, de asemenea, stapanirea metodelor de lucru din cadrul acestor discipline traditionale, dar intr-o perpetua innoire metodologica si deschise spre noi acumulari.

Asadar, in pregatirea unei persoane specializate in munca de cercetare a documentaristului, realizarea contactului cu bibliotecile, cu arhivele, cu fondurile, colectiile si categoriile de izvoare aflate aici este absolut necesara pentru realizarea unei documentari moderne si eficiente.

Cercetarea stiintifica in general, ca si documentaristica si stiintele informarii nu vor putea face niciodata abstractie de Fondul Arhivistic National, care face parte din Patrimoniul Cultural National, in activitatea lor de cercetare, documentare si in alcatuirea diverselor tipuri de bibliografii si publicatii specializate.

Toate aceste considerente au facut sa socotim necesara alcatuirea prezentului curs, adaptat atat cercetarii stiintifice cat si actiunii de documentare/informare.

Cursul contribuie si la imbogatirea cunostintelor de cultura generala, cat si la formarea si educarea studentilor in scopul folosirii surselor documentare patrimoniale puse la dispozitia lor de arhive, biblioteci, muzee.

El este structurat in doua parti. Partea I-a, privind introducerea in stiinta istorica, deja am prezentat-o. In partea a II-a, consacrata stiintelor auxiliare ale istoriei, la inceput am insistat asupra terminologiei din toate problemele majore ale teoriei si practicii arhivistice, istoricul arhivelor romanesti, legislatie arhivistica, organizarea arhivelor. In continuare ne-am oprit asupra celor mai importante stiinte auxiliare ale istoriei, dintre acelea de gradul I. In expunere am evidentiat si contributia specialistilor romani in domeniul acestor stiinte.

Pentru o mai buni intelegere a stiintelor auxiliare tratate in prezentul curs am atasat un set de planse pe care le-am intocmit folosind lucrari mentionate la fiecare capitol in bibliografia selectiva

La sfarsitul cursului, pentru a veni in ajutorul studentilor, am prezentat metoda alcatuirii unei lucrari stiintifice in domeniul istoriei, dar care este valabila pentru oricare din stiintele umaniste; 1) elaborarea unei prezentari de carte, a referatelor de seminar, comunicari la cercuri stiintifice, lucrari de licenta, recenzii chiar, in sfarsit elaborarea unei lucrari stiintifice de cercetator avizat/consacrat; 2) elaborarea unei editii stiintifice de izvoare istorice. In Anexa am publicat Legea Arhivelor Nationale din 1996 (ultima), cu documente si formulare conform instructiunilor Arhivelor Nationale.

Stiintele auxiliare se ocupa cu studierea in sine a marturiilor istorice de tot felul care sunt depozitate in arhive, biblioteci, muzee, colectii particulare. Inca din 1822, J. Lelewel aprecia ca scopul stiintelor auxiliare ale istoriei consta in cunoasterea, respectiv intelegerea izvoarelor. Termenul de stiinte auxiliare ale istoriei a fost introdus de Theodor Sickel, istoric si paleograf, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Odata cu dezvoltarea stiintei, acest concept a capatat tot mai mult un caracter relativ. La ora actuala mai persista inca divergentele de opinii in ceea ce priveste sfera stiintelor auxiliare si implicit a terminologiei.

Pentru un istoric, orice stiinta, de al carei rezultat si metoda se foloseste, poate fi numita auxiliara[4]. Cu atat mai mult in momentul de fata cand se constata tendinta unei ,,atitudini integrative in stiinta", intreaga stiinta devenind un ,,angrenaj de discipline stiintifice, in care fiecare stiinta, raportata la alta, este intr-un anume fel auxiliara" . Astfel, in timp s-a facut distinctia intre stiintele ajutatoare ale istoriei (termenul introdus de specialistul in paleografie latina W. Semkowicz) si stiintele auxiliare ale istoriei. Stiintele ajutatoare ale istoriei sunt acelea, dupa cum arata si cuvantul (lat. auxilium = ajutor), care ,,furnizeaza cunostinte ce nu provin de la izvoare sau care atrag atentia asupra unor posibilitati noi ale metodei de cercetare, se leaga de etapele urmatoare ale activitatii istoricului". Ele procura istoricului concluzii si date elaborate. Termenul de stiinte auxiliare ramane valabil pentru stiintele auxiliare traditionale ale istoriei, legate de cunoasterea izvoarelor si care furnizeaza metoda de cercetare a acestora.

Istoricul Damian P. Bogdan, cum deja am aratat, a fost adeptul punctului de vedere conform caruia aceste discipline trebuie numite stiinte speciale si nu stiinte auxiliare, deoarece: ,,in stiinta istorica, ca si in alte stiinte, desprinderea, formarea si dezvoltarea de noi ramuri stiintifice constituie urmarea evolutiei insasi a stiintei care genereaza noi discipline ca o consecinta a nevoilor stringente ale investigatiilor stiintifice. O parte dintre stiintele auxiliare, ca urmare a acestei dezvoltari, au devenit stiinte independente, in primul rand, paleografia, apoi arhivistica, numismatica, diplomatica, cronologia, sigilografia, istoriografia si textologia. Data fiind aceasta dezvoltare, cred potrivit sa nu mai numesc stiintele respective auxiliare, ci stiinte speciale, termenul fiind pus in circulatie stiintifica inca in anul 1957"[6]. Pentru astfel de schimbari de denumire pledeaza numerosi istorici, propunand si alte denumiri: stiinte istorice de baza, discipline istorice speciale. Oricum, cea mai mare parte a istoricilor recunosc ca termenul de stiinte auxiliare reflecta neconvingator sensul lor. Pe aceeasi linie s-au situat si Arhivele Nationale care au publicat dupa cum am mentionat deja, un Dictionar al Stiintelor speciale ale istoriei, in 1982.

Dictionarul le defineste astfel: ,,stiinte speciale (auxiliare) ale istoriei, totalitate a stiintelor (arhivistica, diplomatica, paleografie, cronologie etc.) care studiaza izvoarele documentare si elaboreaza metodologia cercetarii acestora"[7]. In prezent, in istoriografia romaneasca se folosesc cei doi termeni: stiinte auxiliare si stiinte speciale.

Stapanirea deplina a acestor stiinte auxiliare ii este indispensabila istoricului si documentaristului pentru descifrarea, intelegerea si evaluarea critica a izvoarelor.

Specializarea in istorie, bibliologie, biblioteconomie si documentaristica, chiar si asistenta manageriala, trebuie sa implice si o cunoastere temeinica a stiintelor auxiliare al caror studiu este extins si la epocile moderna si contemporana, epoci care pastreaza un numar foarte mare de izvoare documentare.

Un istoric, ca si un bibliolog si un documentarist nu poate stapani toate limbile, toate tehnicile de lucru, dar el trebuie sa cunoasca teoria stiintelor auxiliare ale istoriei. ,,Acestea sunt constituite din teoria stiintelor posibile sa fie inregistrate in repertoriul culturii umane"[8]. In ceea ce priveste numarul stiintelor auxiliare, din nou exista mai multe puncte de vedere.

A.Sacerdoteanu, istoric cu cele mai mari contributii in acest domeniu din istoriografia romaneasca din a doua jumatate a secolului XX, a impartit stiintele auxiliare in stiinte auxiliare majore si minore[9]. Stiintele auxiliare majore (geografie, geologie, lingvistica, paleontologie, etnografie, sociologie, drept, psihologie, statistica istorica, demografie) furnizeaza rezultatele sigure si concluziile. Din acest punct de vedere, ele se afla cu istoria in raport de interdisciplinaritate. In schimb, de stiintele auxiliare minore (epigrafia, paleografia, bibliologia, codicologia, cronologia, heraldica, sigilografia, metrologia, numismatica, diplomatica, arhivistica) avem nevoie pentru adunarea si apoi interpretarea izvoarelor in cadrul cercetarii stiintifice. In evolutia acestora exista o stransa interdependenta cu caracter de reciprocitate, in sensul ca dezvoltarea fiecareia contribuie la evolutia celorlalte, iar rezultatele de ansamblu contribuie la progresul fiecareia in parte. Stiintele auxiliare se imbogatesc permanent cu noi izvoare care intra mereu in sfera lor de cercetare si se bazeaza pe metode tot mai bune si mai moderne de investigare .

Stiintele auxiliare minore furnizeaza cercetatorului metode de lucru necesare adunarii, verificarii si folosirii izvoarelor.

Epigrafia (gr. epi = deasupra, pe; grapho = a scrie) este stiinta auxiliara a istoriei care se ocupa cu studiul (descifrarea si interpretarea) inscriptiilor pe materiale dure: piatra, metal (plumb, bronz, aur, argint), oase, sidef, fildes, lemn, musama, argila, tencuiala, sticla, geme, camee, sigilii, inele (inscriptia de pe veriga inelelor), poduri si chiar pe stanci (cum este de exemplu inscriptia lui Darius de la Behistun) in limbile vorbite odinioara sau mai recente. Ea nu-si limiteaza cercetarea la operele cu caracter solemn, cu continut juridic, religios, funerar arhitectonic, ci studiaza numeroase produse si inscrisuri cum ar fi: cuvinte, litere izolate, semnaturi, nume proprii, formule, marci de fabrica, nume de unitati militare, scrierile trasate de mana pe monumente - graffiti. Obiectul epigrafiei il constituie nu numai inscriptiile grecesti si latine, ci si cele egiptene, sumeriene, asiriene, hittite, etrusce, punice, miceniene. Mai nou, obliga la un asemenea studiu astfel de inscriptii din spatiul carpato-danubiano-balcanic, in alfabet/alfabete local(e), de la inscriptia de pe "bratara" din Tezaurul de la Pietroasele ("Closca cu puii") si de la descoperirile arheologului roman Sofia Turma si pana la Tablitele de la Tartaria, cu prima scriere din lume si unele inscriptii din Dobrogea (Basarabi) si din pesterile din jud. Buzau in alfabetul local prechirilic. Justa interpretare a izvoarelor epigrafice se afla in stransa legatura cu filologia, papirologia, numismatica si ele furnizeaza date deosebit de pretioase pentru cunoasterea proceselor istorice.

Paleografia (gr. palaios = vechi, grapho = a scrie) este stiinta auxiliara a istoriei care are drept obiect de cercetare isvoarele scrise vechi, respectiv cunoasterea, descifrarea si transcrierea lor. Prin aceasta ea furnizeaza informatii pretioase privind materialele pe care s-au scris in timp izvoarele paleografice, instrumente de scris, precum si evolutia grafemelor (a literelor). De asemenea, tot paleografia ofera date importante pe baza carora se pot identifica originalele si copiile, se pot sesiza falsurile . Apoi tot ea este aceea care determina, ,,in lipsa datei cronologice sau tipografice, epoca si locul unde s-a scris un text paleografic" .

Paleograful studiaza cartile manuscrise, fie in forma de sul, fie codice, precum si documentele, respectiv textele care ,,au la baza un emitent si un destinatar, toate acestea aflate in biblioteci, muzee si arhive publice, cat si in colectii particulare"[14]. Asadar, paleografia se ocupa numai cu cercetarea textelor care au fost scrise cu stilul, condeiul si pana pe tablite de lemn cerat, pe papirus, pe pergament, pe hartie .

,,Paleografia isi propune sa ofere cunostintele necesare nu numai istoricilor, ci si arhivistilor si bibliotecarilor care pastreaza si se ingrijesc de mostenirea scrisa a timpurilor trecute"[16].

Paleografia se afla in stransa legatura cu o serie de stiinte auxiliare: epigrafia, numismatica, genealogia, sigilografia, diplomatica, arhivistica, cronologia, codicologia, heraldica, metrologia, bibliologia. Dintre toate acestea cea mai apropiata ii este epigrafia. Pe de o parte, fiindca litera, inainte de a fi sapata, era mai intai desenata cu creta si apoi in domeniul prescurtarilor acestea sunt fie identice, fie asemanatoare[17].

Bibliologia (gr. biblion = carte, logos = vorbire), cu subdiviziunile ei: istoria cartilor si a bibliotecilor, bibliografia, bibliotectonomia, bibliotecografia - este stiinta auxiliara care se ocupa de carte si de munca in biblioteca. Obiectul acestei stiinte include: istoricul scrisului, folosit in codice, in carti manuscrise, suportul sau, instrumentele de scris, tehnica tiparului, fabricarea, legatul si ilustrarea cartii, punerea ei in circulatie, publicatiile bibliografice, organizarea bibliotecilor, alcatuirea cataloagelor.

Bibliologia a devenit disciplina independenta, dar ea este in acelasi timp o disciplina auxiliara a istoriei.

Bibliotecile, ca detinatoare ale tezaurului de cunostinte si ca centre de difuzare ale acestora, sunt verigi ale culturii in orice timp si societate, continuand sa fie si in epoca contemporana izvoare de cultura. Este cunoscut faptul ca la aparitia televiziunii si a calculatoarelor, numarul cartilor in lume nu a scazut, ci, dimpotriva, a crescut de aproape patru ori. Asadar, in viitor cartea va fi in continuare principalul mijloc de invatare, de educatie, de creatie si de cercetare[18].

Codicologia (lat. codex, icis = scoarta, carte, tablita de scris, condica, registru; logos = vorbire) este acea stiinta auxiliara care are ca obiect studiul cartilor manuscrise, materialul de scris, formatul, taierea, perforarea si linierea filelor, instrumentele de lucru, felul in care s-a alcatuit codexul, tehnica ornamentarii, legatura lui, specia de lemn folosita, natura si culoarea pielii care acopera scoartele, procedeele fixarii acestora, ornamentele lor, depistarea eventualelor, fragmente de texte folosite la intarirea scoartelor. Pe langa acestea, codicologia are in sarcina ei si intocmirea si publicarea unor instrumente specifice de lucru cum ar fi: inventare, cataloage, diferite repertorii de colectii si colectionari, de manuscrise datate sau nedatate, sau incorect datate. Pentru a putea crea instrumentele de lucru, codicologia trebuie sa apeleze si la alte stiinte auxiliare cum ar fi: paleografia, epigrafia, criptografia, bibliologia, cronologia, filigranologia, diplomatica, critica textelor si altele.

Evolutia codicelui nu se poate intelege fara cunoasterea evolutiei scrierii si desi grafia nu este obiectul de studiu al codicologiei, se recurge in primul rand la paleografie. In multe codice exista pasaje scrise cu litere capitale folosite in scrisul pe materiale dure de descifrarea caruia se ocupa epigrafia.

Pentru a se lamuri unele fragmente din codice scrise in criptograma, codicologul trebuie sa utilizeze cunostinte de criptografie, care este stiinta textelor criptice (secrete, cifrate si a descifrarii acestora). De asemenea, pentru a afla cum a fost alcatuita o carte manuscris de-a lungul timpului sunt necesare si cunostinte de bibliologie.

Dupa cum, pentru datarea codicelui, pentru studierea ornamentelor sale si a materialului din care este confectionat, codicologul trebuie sa apeleze la cronologie, iconografie, istoria artelor, si chiar la papirologie. De asemenea, natura diferita a codicelui impune istoricului cunostinte din domenii diverse: muzica, medicina, teologie, hagiografie.

Genealogia (gr. genos = neam, logos = vorbire) este una dintre cele mai importante stiinte ale istoriei. Ea studiaza nasterea si evolutia neamurilor si a familiilor inrudite care se stabilesc intre persoanele unei epoci date, precum si rolul pe care aceste inrudiri il joaca in desfasurarea unor evenimente istorice[19], satisface o ,,frantura din nesfarsita sete de cunoastere a omului" .

Genealogia foloseste ca izvoare mai ales registrele de stare civila care cuprind nasteri, casatorii, decese, registrele parohiale cu date privind casatoriile, decesele, inmormantarile, diplomele de innobilare, inaltari in grad, foile de zestre, testamente, pomelnice, inscriptii funerare, registre de ranguri nobiliare si altele. ,,Istoria, cu ajutorul genealogiei, poate cunoaste succesiunile (limpezeste deci si cronologia), dar poate afla si explicatii sau realiza portrete prin cunoasterea ascendentei unei figuri oarecare (.). Se pot crea chiar sisteme de gandire istorica bazate pe succesiunea generatiilor (.). Numai genealogia poate da elemente esentiale pentru cunoasterea locului pe care il ocupa omul in societate din punct de vedere istoric, juridic, etnic si biologic"[21].

Cercetarile genealogice dau posibilitatea cunoasterii mai aprofundate a anumitor personalitati care au fost in centrul unor evenimente. Fara cercetarile cu caracter genealogic, fara descifrarea prin aceasta filiera a rolului si pozitiei diferitelor persoane in societate, multe aspecte raman neelucidate[22].

Genealogia sprijina cercetarile istorice si chiar bibliologice si documentare, furnizand date pentru rezolvarea problemelor de cronologie, lamureste unele chestiuni de istorie sociala, politica si culturala. Anumite informatii sunt furnizate si stiintelor juridice prin explicarea formelor juridice de proprietate si de succesiune. Cunoscandu-se progresia numerica a nasterilor, se pot rezolva multe probleme de demografie istorica, mai exact de statistica demografica. Dupa cum, prin intocmirea unui arbore genealogic si a unor tabele ale nasterilor, se pot da lamuriri cu caracter economic, cum ar fi, spre exemplu, cresterea si descresterea averii unor mari familii in diverse epoci istorice etc.

Genealogia se afla in proces de continua innoire, tinand pasul cu o serie de alte stiinte auxiliare si domenii cu care se afla in corelatie: cronologia, demografia, antropologia.

Sigilografia sau sfragistica (lat. sigillum = pecete, semn, sigiliu; gr. sfragis = sigiliu, logos = vorbire) este stiinta care se ocupa cu studierea sigiliilor sub toate aspectele[23].

Sigilografia are drept obiect descrierea, atat a materialelor, cat si a impresiunilor sigilare care sunt studiate din punct de vedere istoric, artistic, tehnic, juridic, diplomatic. Tot aceasta stiinta se ocupa si de modalitatile de aplicare a sigiliului, de depistarea falsurilor sigilare, precum si de conservarea si restaurarea lor.

Sigiliile s-au conservat sub doua aspecte: ca tipare sau matrice de metal, gravate negativ, si ca peceti, adica impresiuni pozitive ale acestora, realizate in ceara, hartie, lut, fum, cerneala.

La randul lor, tiparele sigilare sunt si ele izvoare documentare deosebit de importante, transmitand pretioase informatii referitoare la arta gravarii. Ele pot elucida si anumite probleme de genealogie, deoarece matricele sigilare ale diversilor demnitari, personalitati, familii etc., au fost pastrate si transmise din generatie in generatie.

Sigiliile, ca si monedele, au un ,,caracter de oficialitate, de garantie, care le da o valoare exceptionala ca izvoare pentru cunoasterea trecutului. Monedele sunt garantate de puterea suverana, sigiliile, desi emana adeseori de la institutii sau persoane particulare, prezinta garantii suficiente prin insusi faptul ca menirea lor este tocmai sa certifice autenticitatea unui act"[24].

Tot aceste izvoare furnizeaza pretioase informatii privind organizarea cancelariilor, a modului de autentificare a actelor publice sau particulare[25].

Sigiliile constituie izvoare care pot ilustra in mod special anumite evenimente, ele pastreaza informatii pretioase privind istoria unor zone, unor orase, unor institutii. Este izvorul care pastreaza, sintetizeaza si transmite generatiilor mai noi simbolurile stramosilor. Sigiliul, de foarte multe ori, mai ales in epoca moderna, a constituit un mijloc de exprimare a idealurilor nationale si, in consecinta, pentru istorie constituie o sursa deosebit de pretioasa si interesanta, dar dificil de descifrat prin insasi complexitatea problemelor ce le contin.

Cercetatorului din domeniul istoriei si bibliologiei ii sunt necesare si cunostinte de heraldica pentru folosirea cat mai exacta a izvoarelor. Din cadrul surselor istorice ea utilizeaza pecetile, monedele, inscriptiile de pe pietrele de mormant, monumentele de arhitectura, diplomele etc.

Heraldica (lat. medievala heraldus, hraut = crainic) are drept obiect stabilirea principiilor teoretice, cercetarea, interpretarea si evolutia stemelor unui stat, oras, familie, corporatie etc. Tot ea este aceea care fixeaza si studiaza aspectele teoretice ale unei steme, precum si alcatuirea acestora[26].

Heraldica este un factor de civilizatie, iar izvoarele acesteia dovedesc, odata in plus, intrepatrunderea dintre istorie si arta.

Pentru interpretarea justa a izvoarelor, pentru redarea cat mai fidela a adevarului, istoricul si orice cercetator si documentarist trebuie sa poata citi si intelege elementele heraldice, trebuie, altfel spus, sa posede tehnica descifrarii stemelor sau a blazoanelor, care constituie elementul fundamental al heraldicii.

Heraldica, prin izvoarele sale speciale pe care le pune la dispozitia cercetatorilor, prin simbolistica sa, constituie un domeniu deosebit de important pentru cunoasterea proceselor sociale, politice si culturale ale societatii omenesti. Prin descifrarea izvoarelor heraldice se poate intelege mai bine mentalitatea lumii medievale in general, moravurile si obiceiurile, de multe ori ele servind la ,,descifrarea increngaturilor genealogice, adesea foarte incurcate". Ea a constituit, de asemenea, si un domeniu larg de manifestare a constiintei nationale, domeniu pe care romanii l-au folosit din plin. Lupta pentru independenta si pentru unitate nationala este evidentiata si de simbolurile heraldice care au servit si ca arme de lupta pentru realizarea acestor deziderate.

Numismatica (gr. numisma = moneda) este stiinta auxiliara a istoriei care are drept obiect de studiu moneda (analiza ei sub toate aspectele). Numismatica are in vedere tipurile monetare, descrierea lor, descifrarea legendelor, materialul din care sunt confectionate, raporturile dintre diferitele categorii de monede, circulatia monetara, alcatuirea corpurilor de monede. Medalia constituie si ea un document metalic al unei epoci istorice. Ea este pentru contemporani, dar mai ales pentru urmasi, un prilej de intelegere a importantei acordate unor probleme ale vietii societatii respective, unor personalitati care prin activitatea desfasurata au contribuit la propasirea societatii omenesti, unor societati si a unor institutii. O ramura a numismaticii se ocupa de medalii si plachete: medalistica.

Moneda, prin natura sa specifica a fost destinata sa fie o valoare circulatorie, constituind un instrument de lucru practic (dar si teoretic) deosebit de important in analiza vietii economice, sociale, politice si culturale a societatii omenesti. In cadrul ei, moneda poate fi o masura a valorii, deci un instrument de schimb, poate fi un intermediar al schimburilor si o rezerva de valoare[27].

In acest ultim caz, tezaurele monetare pot furniza informatii pretioase de natura numismatica si economica, privind raportul dintre monedele autohtone si cele care circula concomitent cu ele, orientarea economica a statului respectiv, orientare care este in stransa legatura cu politica externa.

Moneda a constituit si constituie in prezent o antena deosebit de sensibila a vietii economice, sociale, politice si culturale a unei societati[28]. De aceea, ea nu este numai un instrument fiscal, ci a fost si un mijloc de a actiona asupra unei conjuncturi economice, sociale si politice. Aparitia, evolutia, raspandirea ei pana la tezaurizare reflecta gradul de dezvoltare a societatii care a emis-o si in cadrul careia circula. In acelasi timp, moneda contine numeroase elemente ponderale si de valoare intrinseca, elemente iconografice, heraldice, epigrafice si sigilografice care, pentru a putea fi intelese, necesita vaste cunostinte teoretice si o indelungata experienta practica.

Prin natura sa speciala, studiul monedei reprezinta un domeniu deosebit de complex si de complicat in acelasi timp, al cercetarii istorice. In toate epocile moneda constituie un izvor important pentru cunoasterea nivelului economic al unui popor, pentru determinarea si intelegerea fluctuatiilor economice, a crizei din acest domeniu, aparitia falsurilor monetare[29], deprecierile din titlul metalului pretios, monede cu miez de arama etc. O interpretare cat mai complexa a descoperirilor monetare dintr-o zona conduce la o prezentare cat mai exacta a vietii comerciale, a circulatiei bunurilor economice; se pot realiza interesante raporturi valorice intre monedele diferitelor tari, se poate stabili puterea de cumparare a membrilor societatii intr-o anumita perioada etc. Istoria finantelor unui stat nu se poate scrie fara date despre circulatia monetara, fara izvoare scrise referitoare la echivalenta monedelor.

Prin particularitatile sale, moneda reprezinta, asadar, un izvor de o deosebita insemnatate pentru studierea istoriei si pentru documentarea in domeniul economic.

Arhivistica este stiinta care se ocupa cu teoria si practica muncii in arhive[30]. Arhivele, ca pastratoare de vestigii si antichitati, ca pastratoare a constiintei de sine a popoarelor, constituie conditia sine qua non pentru reconstruirea istoriei unui popor.

Stiinta arhivistica, prin cercetarile ei fundamentale si aplicative, are drept scop crearea celor mai bune conditii pentru munca in arhive. Indiferent de forma pe care o au astazi materialele arhivistice, toate arhivele din lume contin izvoare istorice care lamuresc aspecte economice, sociale, politice, culturale ale unui popor sau se refera la relatiile internationale[31].