MEDIUL INTERNATIONAL IN SECOLUL XX SI INCEPUTUL SECOLULUI XXI

MEDIUL INTERNATIONAL IN SECOLUL XX SI INCEPUTUL SECOLULUI XXI

Despre politica internationala, din secolul trecut, s-au scris zeci si poate sute de mii de tomuri, din multiple perspective si unghiuri de vedere. Istorici sau politologi, economisti sociologi si mai nou cercetatori si specialisti apartinind disciplinelor abia consacrate in domeniul stiintelor socio-umane cum ar fi cele ale comunicarii au incercat sa gaseasca cheia la ultiplele intrebari privind natura relatiilor dintre state si cauzele care determinau aparitia violentei in aceste raporturi. La inceputul secolului XX contemporanii credeau ca asista la un sfirsit de epoca sau la un declin al Occidentului din perspectiva relatiilor internationale . Bulversarea raporturilor de putere si aparitia unor regimuri de dictatura fie de stinga fie de dreapta care isi propuneau, deschis sau tacit, impunerea unei asa-zise noi ordini mondiale au determinat pe unii savanti sa denumeasca secolul care tocmai s-a incheiat unul al extremelor . Ultimul deceniu din secolul XX a fost marcat in plan international de sfirsitul ecuatiei bipolare si prabusirea statului(URSS) care a inaugurat regimul comunist in istoria lumii . Acest fapt l-a determinat pe Francis Fukuyama sa proclame ca lumea se indreapta catre sfirsitul istoriei . Sunt doar citeva din aprecierile care au marcat constiinta generatiilor care au trait in acest secol. Imaginile lumii politice internationale sunt extrem de diversificate si uneori contradictorii deoarece factorii obiectivi/subiectivi care au produs mutatii si evolutii la nivel local sau regional n-au actionat cu aceeasi intensitate peste tot.

Sintem obisnuiti sa vedem lumea politica internationala ca fiind aceeasi, in orice punct al globului, dar nu este asa! Aceasta are trasaturi diferite, si prin urmare infatisare deosebita in funtie de locul de unde este "perceputa". Vom avea si vom opera intotdeauna cu multiple imagini ale vietii internationale in functie de cultura, civilizatia, religia si nu in ultimul rind de modul cum isi reprezinta lumea "privitorul" situat intr-un punct sau altul al planetei. Nu trebuie sa surprinda faptul ca pentru aceasta realitate avem multiple expresii pentru a o desemna: politica internationala; mediul international, viata internationala, relatiile internationale etc.

Ce este politica internationala si care au fost factorii care au modelat-o de-a lungul timpului? Pe ce baze si cum se structureaza relatiile dintre actorii care compun scena internationala? De ce apar relatiile conflictuale dintre state sau dintre state si alt tip de actori, cum ar fi organizatiile teroriste internationale cind avantajul cooperarii este la indemina tuturor? Cit de mult respecta popoarele independenta altora si de ce apare politica de interventie? Care sunt factorii care determina natura relatiilor dintre popoare si natiuni? In ce conditii pot fi eliminate de la putere guverne si lideri care nu mai sunt pe placul altor popoare si natiuni? Ce rol joaca procesele de comunicare in relatiile dintre actorii mediului international? Sigur ca sirul acestor intrebari ar putea continua cu altele la fel de interesante si legitime.

Consider ca raspunsul la aceste intrebari permite intelegerea a ceea ce metaforic unii analisti numesc scena politica mondiala pe care evoluiaza actori mai mari sau mai mici cu inclinatii spre cooperare sau dimpotriva spre conflict si criza. Ne permit in egala masura intelegerea mecanismelor care conduc la o buna functionare sau nu a unor institutii internationale create pentru a elimina criza si razboiul precum si a modului cum se desfasoara unele procese si fenomene ce insotesc relatiile internationale cum ar fi de exemplu comunicarea care in mod indreptatit este vazut ca fiind unul din procesele fundamentale ale vietii internationale contemporane. Intelegerea procesului internationale de comunicare intre toti actorii care compun la un moment dat mediul international presupune in mod obiectiv si o buna cunoastere a geopoliticii si a politicii internationale sub toate aspectele ei fundamentale.

1.1. Politica internationala - realitate ontica a lumii contemporane

Chiar daca politica internationala ca realitate ontica o intilnim sub exprimari diferite, unele chiar cu o puternica incarcatura metaforica-scena internationala, sat global etc.- ea nu trebuie sa fie confundata cu produsele reflectiei/perceptiei oamenilor despre aceasta realitate. Actorii care alcatuiesc partea concreta si perceptibila a aceastei realitati interactioneaza in mod natural. Acesti actori cum ar fi, de exemplu, statele au facut schimb de produse si servicii dintotdeauna. Rezultatul interactiunilor din acest domeniu a condus la ceea ce specialistii denumesc mediul international economic. Aceeasi actori au recurs, justificat sau nu, la violenta si au facut razboaie, dar au si cooperat pentru depasirea unor obstacole sau dificultati generate de oameni sau de fortele naturii. Acest aspect al interactiunilor a fost cel mai studiat si cercetat in domeniul relatiilor internationale din acest motiv lucrarile referitoare la sistemul politic international, la ordinea politica si juridica, la cauzele razboielor si la modul cum se poate impune pacea au fost mai numeroase creindu-se impresia ca avem de a face doar cu acest tip de realitate, exprimata sub diferite sintagme de la sistemul politic international, scena politica mondiala la societate internationala etc. Actorii mediului international au interactionat cultural, spiritual si chiar ideologic. Acest tip de relatii alcatuiesc o constelatie speciala pe care unii o vad sub forma arealurilor de cultura si civilizatie in continua interdependenta iar altii, cum ar fi S. Huntington in "ciocnire" si violenta."

Putem lesne observa ca, practic, natura tipului de interactiune dintre actorii care alcatuiesc la un momenta dat constelatia lumii internationale si mai ales amploarea acestora din punct de vedere cantitativ si calitativ(care dintre interactiuni domina-economice in defavoarea celor politico-diplomatice si militare sau dimpotriva cele politice in defavoarea celor economice etc.) ne furnizeaza forma sub care se conceretizeaza relatiile internationale. Astfel daca majoritatea interactiunilor sint de natura politica, diplomatica si militara relatiile internationale se vor materializa in forma institutionalizata politic la nivel global regional sau local. Vom avea de-a face cu afaceri economice internationale sau economie globala daca domina relatiile economice(comert, fluxuri financiare etc). Vom percepe lumea internationala ca pe arealuri de civilizatie si cultura sau religioase daca relatiile se vor axa pe aceste componente. Nu de putine ori se opereaza cu expresii de genul lumea occidentala, lumea musulmana, civilizatia asiatica etc. Referindu-se la acest aspect Reinhard Meyers, considera ca, in analiza relatiilor internationale, se poate pleca si de la premisa: "the social world is like the natural world œ an object existing outside of and independent from our perception and our theories"

Comportamentele actorilor in procesul interactiunii au fost ghidate de interesele pe care acestia le-au avut la un moment dat dar si de un set de norme, reguli si principii care fie ca au fost impuse de actorul/statul care domina in ecuatia de putere a timpului fie ca erau acceptate de majoritatea actorilor prin complicate procese de negociere. Acestea la rindul lor au stat sub semnul unor valori morale, etice, religioase sau politice care dominau mentalul colectiv. Lumea internationala/mediul international este alcatuita din:

entitati care interactioneaza, generic denumite-actori. Aceste entitati pot fi comunitati umane organizate politic(in forma clasica de exprimare s-au materializat in state iar cea nonclasica in actori lipsiti de suveranitate si concretizare geografica), economic(corporatii comerciale, financiare etc), spiritual(marile biserici) sportiv, cultural, stiintific, universitar, ecologic etc

constelatia de norme, principii si reguli care stau la baza relatiilor dintre actorii internationali. Tipul de norma, modul cum aceasta se impune da sistemului nu numai fizionomia dar si tipul de strucutra care domina politica internationala. Din aceasta perspectiva mediul international poate fi caracterizat prim multilateralism, bipolarism sau unipolarism etc.

Panidea care fundamenteaza si genereaza un tip sau altul de norme, regului si principii dar si legitimizeaza, furnizeaza prestigiu unui anume tip de actor si un fel sau altul de a se comporta in raporturile cu Ceilalti actori. Nationalismul, de exemplu, a dat stralucire in secolul trecut sistemului de state natiune dupa cum globalismul neaga rolul si importanta actorului stat-natiune.[10]

Daca ar fi sa materializam sub forma grafica relatiile internationale-realitate ontica aceasta ar putea fi exprimata in felul urmator:

LEGENDA

1.A,B C .......Z= Actorii mediului international

2. A-B ; A-K ; I-D ; N-Z etc= relatiile ce se stabilesc intre actorii mediului internasional

fondul albastru= panideea fundamentele morale, ideologice, politice, culturale si juridice pe care se sprijina realtiile dintre actori

Mediul international contemporan ca realitate ontica este caracterizat prin unicitate dar este perceput si prin urmare descris in multiple fatete si perspective. Lumea internationala este unica dar asa cum vom vedea in capitolul urmator reprezentarea/perceptia noastra este multipla datorita dezvoltarii paradigmatice in teoria relatiilor internationale dar si a inovarii in domeniul conceptelor cu care analizam relatiile internationale-realitate ontica. Din aceasta perspectiva disputa de idei privind fizionomia relatiilor internationale nu se va incheia, probabil, niciodata. Relevant este din aceasta perspectiva dialogul dintre cei care percep politica internationala ca fiind expresia globalizarii si cei care neaga acest proces. Immanuel Wallerstein referindu-se la globalizare o percepe doar ca realitate construita prin discurs. "Aceasta stare de presupusa globalizare este primita cu bucurie de unii si detestata de altii. In realitate, acest discurs reprezinta o enorma eroare de intelegere a realitatii contemporane-eroare care ne este impuse de grupuri puternice si, mai grav, pe care ne-am impus-o singuri."

1.2. Actorii mediului international

Actorii sunt, fara indoiala, elementul cel mai dinamic al politicii internationale ca realitae obiectiva. Intelegerea locului si rolului pe care acestia il au pe scena politica internationala contribuie nu numai la o buna cunoastere a evolutiilor din aceasta realitate obiectiva dar si la intelegerea mecanismelor care conduc la diferite tipuri de interactiuni inclusiv cel al comunicarii. Multitudinea formelor sub care acestia se gasesc pe acest eschier a generat in mod firesc o la fel de diversificata definire si prezentare in literatura de specialitate. Michael Mann defineste actorul dupa tipul de retea socio-spatiala al interactiunii grupurilor umane. Din aceasta perspectiva el distinge cinci astfel de retele: locale; nationale; internationale; transnationale si globale. Fiecare din aceasta retea da nastere la un tip aparte de actor in mediul international . Pot fi si actori care se subsumeaza societatilor contemporane cum ar o serie de agenti economici comerciali sau financiari, ONG-urile, organizatiile transnationale-multe din ele fara legitimitate internationala cum ar fi crima organizata, terorismul. Intilnim actori regionali de tipul organizatilor politice sau politico-militare, economice, culturale, religioase cum ar fi NATO, OSCE, OUA, ALENA etc. Actorii cu vocatie sau legitimitate globala se afirma tot mai puternic in ultima vreme in mediul international contemporan. Timothy Luke si Volker Ritterger cred ca atributul suveranitatii este un criteriu mai relevant si edificator in a clasifica dar si in a identifica tipurile esentiale de actori care fiinteaza in mediul international contemporan. Din aceasta perspectiva intilnim actori inzestrati cu suveranitate dar si subiecti fara suveranitate. Tipul clasic din aceasta categorie este statul. Este cel mai vechi si cu cea mai mare legitimitate in istoria universala. Relatiile sale cu alti actorii sunt limitate de rigorile suveranitatii. Cel de-al doilea tip mult mai liber in miscarile sale in sistemul relatiilor internationale dar si in procesul comunicational este asa-zisul actor non statal. Din aceasta perspectiva avem de-a face cu doar doua tipuri de actori cel clasic-statul si nonclasic in care intra defapt cvasimajoritatea tututror celorlalti actori.

Statele au fost, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea, indiferent de marimea lor, principalii actori care in istoria relatiilor internationale. Acestia si-au disputat sau armonizat interesele intr-un spatiu folosind atit cooperarea cit si violenta armata atunci cind divergentele si interesele erau puternic antagonice si prin canalele traditionale de comunicare, in special cele ce se incadrau in comunicarea diplomatica nu se ajungea la un consens.

Interdependentele care s-au creat in lumea contemporana diminuarea capacitatii de adaptare la provocarile secolului al XXI-lea au determinat pe unii analisti sa considere ca, in ceea ce priveste statele, acestora li s-a ingustat mult sfera de actiune ca actori principali ai sistemului relatiilor internationale si prin urmare au scazut ca rol si importanta in viata internationala. Schimbarile de esenta care s-au produs in societatea postindustriala au facut ca statul sa nu mai fie singurul actor care sa furnizeze cetateanului securitate, bunastare si alte servicii care tin de civilizatia secolului XXI

Au aparut actorii nonstatali care anunta scimbari de esenta in mediul international. Acestia tind sa submineze tot mai mult un atribut ce era exclusiv al statelor-suveranitatea asupra spatiului. Companiile transnationale Sony, Toyota si Tomitomo controleaza arii intinse din spatiul comercial si al vietii de familie din SUA. Firmele financiare japoneze au cucerit Hawaii in 1980 in modalitati de control pe care militaristii de la jumatatea secolului trecut nici nu puteau sa viseze . Robert D. Kaplan arata ca numarul actorilor nonclasici care si-au impus propriile reguli in asa zise spatii private a crescut vertiginos. Daca la sfirsitul deceniului sapte numarul 'comunitatilor rezidentiale cu perimetre aparate, construite de corporatii' era de de o mie, la mijlocul anilor '80 acestea au ajuns la peste 80 de mii . Acestea au locuri de promenada cu reguli proprii si forte de securitate deosebite de cele publice aflate sub controlul statului, cluburi si spatii comerciale, suburbii diferite de strazile publice. Acestea dezvolta o retea proprie de comunicare si nu lipsit de importanta intra in dialog cu actorii clasici de la egal la egal. Aceasta situatie a fost facilitata de cresterea fara precedent a cyber-space-ului dar si de unele evolutii inacceptabile, din perspectiva filozofiei drepturilor omului si a regimului de democratie liberala a unor state care au fost incadrate in ceea ce specialistii denumesc 'rogue states' sau 'failed states' . Tari precum Corea de Nord, Iranul sau Siria au fost calificate ca fiind un pericol pentru vecinii lor dar si pentru comunitatea internationala prin politica pe care o promoveaza in mediul international si proliferarea armelor de distrugere in masa. Aceste state datorita politicii lor sint tot mai mult ocolite sau chiar excluse de la circuitul firesc al procesului de comunicare din mediul international.

Alte state datorita incapacitatii de a administra putera si de a-si controla spatiul de suveranitate au devenit pur si simplu fictiuni pe harta politica a lumii. Unele, cum ar fi Somalia sau Republica Democratica Congo, au incetat practic sa mai existe ca actor desi au expresie pe harta politica a lumii contemporane. Spatiul lor de suveranitate a devenit o sursa de amenintari la adresa stabilitatii internationale datorita anarhiei politice si a incapacitatii veunui actor intern de a controla situatia si a se putea impune in relatiile cu alte state. Pirghiile de administrare a puterii politice au fost 'privatizate' de grupuri rivale. In Gongo, de exemplu , politia s-a transformat in bande de jefuitori iar unitatile militare actioneaza pentru a impune afacerile propriilor comandanti. Aceste state practic nici nu mai sint parte a procesului de comunicare din mediul international contemporan deoarece nu mai au reprezentati legitimi si unanim recunoscuti de comunitatea celorlalti actori.

Resursele multor tari din Lumea a Treia sint insuficiente pentru intretinerea unui aparat de stat modern. Marea masa a populatiei este prea saraca pentru a putea plati impozitele necesare intretinerii aparatului de administrare a puterii politice si economice, iar cei bogati se sustrag prin intermediul coruptiei care este politica de stat. Aceste tari se incadreaza in ceea ce unii analisti numesc 'state criminale', 'state prabusite "rogue states". Reprezentantii acestor state nu sunt acceptati ca parteneri reali in procesul de comunicare pentru orice categorie de actori din mediul actual international.

Problema care se pune astazi este cine domina cimpul relatiilor internationale contemporane? Raspunsurile nu sint nici simple si nici usor de dat. Un grup important de analisti considera ca statul va continua sa fie actorul cel mai important al sistemului international contemporan . Paul Hirst considera ca rolul statului va creste in mediul international contemporan chiar daca actorii nonstatali vor continua sa sporeasca. Statul in raport cu ceilalti actori are citeva atribute esentiale; este exclusiv teritorial si defineste cetatenia; este o sursa fundamentala de responsabilitate pentru un anumit teritoriu; statele detin monopolul asupra mijloacelor de violenta numai in interiorul propriilor granite.[23]

Un alt cercetator Michael Zurn arata ca si in cimpul relatiilor internationale statul continua sa fie actorul dominant. In totalul schimburilor economice internationale statul detine 83% si doar restul revenind celorlalti actori[24]. In ceea ce priveste furnizarea de securitate la nivel local si regional este actorul dominant indiscutabil chiar daca in ultimul timp a crescut si rolul actorilor non statali cum ar fi, de exemplu, NATO. Statul este cel care in ultimii ani si-a asumat responsabilitatea protejarii mediului si eliminarea amenintarilor de ordin ecologic . Catastrofele produse de tsunami, in decembrie 2004, in Asia de Sud-Est si de uraganul Katrina, in august 2005, au aratat ca neinterventia prompta a statului a avut consecinte nefaste. Actorii nonstatali nu au avut mijloacele necesare si nici instrumentele potrivite de a interveni. De remarcat faptul ca, in aceste imprejurari, capacitatea de a comunica eficient n-a lipsit dar s-a dovedit a nu fi fost suficienta. Desi a crescut numarul intelegerilor dintre state pentru a actiona concertat in protejarea mediului inconjurator unii specialisti apreciaza ca se face putin in acest sens. "Studiile ambientale aplicate, afirma Robert D. Kaplan, suprasaturate de jargon tehnic" stau abandonate pe birourile expertilor in afaceri externe. "E timpul sa intelegem mediul inconjurator drept ceea ce este el de fapt: chestiunea de securitate a secolului XXI. Impactul politic si strategic al populatiilor dezlantuite, raspindirea bolilor, despadurirea si eroziunea solului, secarea apei, poluarea aerului si probabil, cresterea nivelului apei marilor in regiuni critice si suprapopulate ca delta Nilului si Bangladesh- urmari care vor conduce la migratii masive iar mai apoi la conflicte de grup.

Statele prin urmare continua sa ramina principalul loc de identificare si solidaritate pentru majoritatea cetatenilor lor. ONG-urile si alti actori nonstatali pot sa critice organismele supranationale si sa atraga atentia asupra anumitor subiecte ,dar au o legitimitate redusa.[27] Ele se reprezinta pe sine si pe proprii membrii. Astfel, FMI poate actiona nu doar pentru ca guvernele isi doresc cu disperare sa obtina un imprumut, ci pentru ca vor fi sustinute de statele care furnizaza cea mai mare parte a fondurilor sale.

Statele intervin tot mai des in modelarea economiilor, investitiilor, consumului, cat si in finantarea unor sectoare industriale sau revigorarea altora mai vechi, in functie de conjuncturile interne sau externe, pentru a face fata procesului de internationalizare a pietei si a sistemelor bancare . Sint citeva din argumentele care evidentiaza faptul ca in reteaua globala comunicationala statul va continua sa joace un rol important pentru inca multa vreme.

Pe de alta parte statul este cel care in mediul international isi asuma respectarea unor minime reguli si principii de drept in ceea ce priveste comportamentul. In raport cu proprii cetateni poate fi controlat iar pe de alta parte este legitim sa le reprezinte interesele in momentul cind actorii nonstatali le incalca drepturile.

Logica unui cistig rapid si imediat ghideaza comportamentul actorilor comerciali, financiari,etc .Oricare ar fi preferintele conducatorilor lor si oricit de interesati ar fi acestia sa ofere conditii de lucru decente angajatilor, ei sin constrinsi de concureta la masuri care sa afecteze intersele angajatilor. Cine le apara aceste interese daca statul dispare ca actor din mediul international?

Aceeasi logica ar putea sa determine firmele comerciale sa vinda tehnologie si informatica in state prabusite sau criminale, iar acestea sa construiasca arme de nimicire in masa cu care sa puna in pericol securitatea regionala sau chiar globala . Cine ar controla legalitatea activitatilor comerciale si moralitatea acestor actori nonstatali daca statul si-a consumat resursele de existenta ca forma de organizare politica a unei comunitati umane?

Nu putini sint aceia care considera ca rolul statului se va diminua foarte mult. Unul dintre cunoscutii anlisti singaporezi si om politic totodata, George Yeo crede ca sub impactul informatizarii si al urbanizarii 'statele-natiune vor mai exista inca, dar un numar tot mai mare de chestiuni politice va trebui sa fie rezolvate la nivel municipal. Se vor crea noi modele de competitie si cooperare, asemanatoare cu situatia Europei dinaintea epocii statelor-natiune. Autoritatile nationale nu vor disparea, ci vor slabi'[31]

Aceste evolutii contradictorii sint determinate, in opinia economistului american Keneth Galbraith, de faptul ca astazi conflictul fundamental nu mai este intre capital si munca, ci el se plaseaza intre stat si marile organizatii private, apartinind actorilor economici care aspira la "portii de putere" tot mai mari

La o concluzie oarecum asemanatoare a ajuns si parintele managementului japonez, Keniche Ohmae. In urma studiilor efectuate identifica trei forte capabile sa reorganizeze lumea: globalizarea consumatorilor si a corporatiilor; formarea statelor - regiuni ca reactie la statele-natiuni si formarea blocurilor economice precum UE sau NAFTA

Transformarile petrecute in economia mondiala, mondializarea informatiilor, globalizarea problemelor de securitate au adus in postura de actori principali ai fenomenului geopolitic contemporan puterile non-statale, in care organizatiile transnationale, internationale sau supranationale vor juca un rol deosebit. Din aceasta perspectiva structura cimpului comunicational va suferi si ea modificari importante.

In lumea de dupa razboiul rece, in care problemele aparute in interiorul unor actori clasici ai scenei internationale - statele - au generat grave crize politice si militare.Interventia SUA si a unor actori nonstatali cum a fost cazul NATO ,OSCE, UE a fost decisiva pentru salvarea situatiei. Operatiunile de mentinere a pacii au devenit o caracteristica a relatiilor internationale si practic nu exista problema in care ONU sa nu fie implicata direct,insa, trebuie adaugat faptul ca fara implicarea marilor actori,in special al SUA, organizatia nu ar fi rezolvat nici una din problemele aparute in perioada postrazboi rece.

In ultima jumatate de veac, Banca Mondiala si Fondul Monetar International s-au impus ca actori de prima marime in campul geopolitic. Mass media internationale au facut ca acesti actori sa fie nu numai mult mai vizibili ci si mai importanti in procesul de comunicare in mediul international. Informatiile communicate de aceste organizatii in mediul international in legatura cu starea economica a unor state, cu bonitatea lor financiara, cu riscurile ce pot surveni pentru investitorii interesati de a-si plasa capitalurile intr-o tara sau alta sint "semnale" de care nimeni nu mai poate sa faca abstractie. Iata de ce statele din lumea a treia si mai curand din spatiul fostului imperiu sovietic, ca si unele din cele fost comuniste, depind in mare masura de politicile celor doua organisme in ceea ce priveste actul decizional in plan intern si chiar extern si nu in ultimul rind de mesajele date de acestea in lumea internationala

Pentru a ilustra multiplicarea actorilor in fenomenul geopolitic contemporan, James Rosenau aduce in discutie modul cum au fost ilustrate doua crize izbucnite la sfarsitul anului 1979 intr-un spatiu unde cele doua superputeri isi disputau interesele: ocuparea de catre Iran a ambasadei SUA din Teheran si invadarea Afganistanului de catre URSS. Nu mai putin de 29 de actori transnationali, incepand cu ONU si terminand cu Comitetul Olimpic si Comitetul de Supraveghere Helsinki, au fost profund implicati in una sau in ambele crize .Comunicarea prin canale publice si specializate a concurat, in buna masura, la rezolvarea situatiilor conflictuale in care au fost implicati actorii clasici.

Pe de alta parte trebuie mentionat faptul ca parteneriatul dintre stat si actorii nonstatali de tip comercial sau financiar pentru combaterea terorismului si a criminalitatii transfrontaliere a crescut. Acest fapt a determinat aparitia de noi canale de comunicare specifice pentru eficientizarea actiunilor comune in mediul international. Iata de exemplu, Asociatia Bancherilor Americani si alte organizatii financiare private prin comunicarea datelor pe care la aveau despre unele organizatii de tip mafiot au ajutat guvernul SUA in actiunea de stopare a spalarii banilor si finantare a activitatii teroriste dupa 11 septembrie 2001.

Unii analisti ai teoriei relatiilor internationale contemporane considera ca pot aparea si actori de "nivel subnational" . Dialogul/comunicarea din aceasta perspectiva poate sa se poarte intre un actor clasic/stat cu entitatile ce il contesta. Edificator in acest sens este dialogul pe care l-a avut statul sirb la presiunea comunitatii internationale cu organizatiile politice si militare ale albanezilor kosovari in perioada crizei din Kosovo (1995- 1999) dar si cel al Federatiei Ruse cu organizatiile politice ale separatistilor ceceni.

Interesante sint si ideile celor care cred ca opinia publica mondiala poate sa se incadreze in caracteristicile actorului modern in sistemul relatiilor internationale Aceasta ipoteza porneste de la observarea si cercetarea atitudinii pe care a avut-o opinia publica, din multe tari europene si mai ales arabe, in legatura cu razboiul din Iraq din primavara anului 2003 . Este indoielnica existenta acestei realitati dincolo de discursul politic sau mediatic. Ca actor este o constructie mediatica si iluzorie fara materializare in planul realitatii. Invocarea unui "actor" international pe care nimeni nu il poate vedea ci doar auzi poate servi celor care doresc sa manipuleze consumatorii de informatie din spatiul mediatic. Este un mijloc prin care se ascund actorii reali dar care nu doresc sa fie vizibili atunci cind contesta sau sint in dezacord cu un anume tip de politica sau de actiune in relatiile internationale. De remarcat faptul ca acest tip de "actor" al politicii internationale nu este singular. In ultimul timp s-a incetatenit expresia-comunitatea internationala folosita atunci cind nu se precizeaza care state au declansat si participa la o interventie militara si pentru care fie nu exista acordul ONU fie planeaza anumite suspiciuni in legatura cu legitimitatea. Este foarte important de analizat statutul acestui tip mde actor mai ales atunci cind avem de-a face cu o analiza a procesului de comunicare in politica internationala. Intelegerea rolului si locului pe care il au acest tip de "actori" este importanta pentru analiza procesului de comunicare in mediul politic internasional. Pentru a se realiza un proces real de comunicare si nu de manipulare sau dezinformare si intoxicare, printre alte conditii ce trebuiesc indeplinte este si aceea ca mesajul care circula prin media trebuie sa fie clar asumat de un actor care are macar "vizibilitate" daca nu si legitimitate.

1.3 Cadrul normativ si etica relatiilor internationale contemporane

A doua mare componenta a politicii internationale realitate obiectiva este constituita de baza juridica, etica si morala pe care se fundamenteaza principiile si normele care stau la baza relatiilor dintre actorii mediului international. Acestea au o importanta covarsitoare pentru buna functionare a politicii internationale. In fapt aparitia societatii internationale de tip modern s-a datorat unei inovatii in practica relatiilor dintre state si anume a principiului suveranitatii statelor. Pacea de la Westfalia din 1648 a fost obtinuta ca urmare a unui consens a principalilor actori ai razboiului de treizeci de ani. Prin aplicarea acest principiu potrivit caruia suveranul avea sa fie acceptat, de atunci inainte, ca sursa finala de autoritate in propriul teritoriu s-a savirsit practic o adevarata revolutie in raporturile dintre state . Pe baza formulei de suveranitate au fost transformate si alte institutii ale societatii internationale, in special diplomatia si dreptul international. Principiile care au fost stabilite prin pacea de la Westfalia se refereau initial partile contractante dar ulterior au fost acceptate de intreaga Europa. Implicarea unor mari puteri extraeuropene in conflictele si razboaiele de pe continent a determinat extinderea acestor principii dincolo de cultura si civilizatia occidentala.

Revolutiile franceza si americana prin celebrele documente ce au capatat recunoastere universala-Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului si Declaratia de Independenta-au impus principiile care au guvernat relatiile dintre state in politica internationala. Prima conflagratie mondiala avea sa aduca umanitatii nu numai un intreg cortegiu de suferinte si pierderi umane ci si o impresionanta dezbatere publica pe marginea legitimitatii razboiului ca instrument al politicii internationale.

Oamenii politici cat si opinia publica din majoritatea statelor indiferent daca au fost parte a conflagratiei au respins atat razboiul cat si regulile si normele care guvernau practica diplomatica materializata in tratate secrete si care, in fapt, au inaltat echilibrul de putere la rangul de cheie de bolta a politicii internationale. America si presedintele ei W. Wilson dispretuia conceptul de echilibru de forte si considera imorala practica asa numitului Realpolitik. Criteriile ei pentru ordinea mondiala erau in acord cu aspiratiile oamenilor iubitori de pace si prosperitate-democratia securitatea colectiva si autodeterminarea. Niciunul dintre acestea nu au stat la baza raporturilor dintre state in perioada anterioara primului razboi mondial.

Acest curent de opinie a ajutat la edificarea, pentru prima data in istoria lumii, a unei institutii cu vocatie universala care sa ajute la reconstructia politicii internationale atat la nivel normativ cat si al practicii diplomatice. Carta Ligii Natiunilor consacra noi principii si norme in ceea ce priveste comportamentul statelor in arena internationala, elimina forta din relatiile internationale, precizand in mod clar in ce situatii un stat poate sa recurga la utilizarea violentei armate[40].

Asemenea Pacii de la Westfalia, Liga Natiunilor, prin Carta adoptata, nu cauta sa elimine razboiul ca instrument al politicii ci, spre deosebire de tratatul din secolul al XVII-lea, se incerca sa-i limiteze utilizarea la autoaparare, sau la actiuni acceptate in comun pentru a descuraja sau impiedica amenintarile la adresa pacii si securitatii internationale. In acest sens au aparut si institutii internationale care sa judece actorii care ar incalca regulile si normele de drept umanitar. Din pacate in practica diplomatica nici una din marile puteri semnatare a Cartei Ligii Natiunilor nu a aplicat cu consecventa principiile inscrise. Mentalul colectiv si educatia politica a oamenilor de stat au facut aproape imposibil sa se schimbe mecanismele prin care se promova politica externa a statelor din Europa. Referindu-se la acest aspect Henry Kissinger afirma ca "era imposibil sa gasesti macar un singur exemplu de-a lungul istoriei in care granitele sa fi fost modificate ca urmare a unui apel la justitie sau dupa un proces suta la suta juridic; in aproape toate cazurile ele fusesera retrasate-sau aparate-in numele interesului national" .

O serie de state cum a fost cazul Frantei sau a Marii Britanii care au cautat sa foloseasca mecanimele internationale instituite prin Carta Ligii Natiunilor in promovarea intereselor de mare putere in imperiile coloniale sau chiar in politica de pe continentul european. Pe de alta parte invingatorii din primul razboi mondial atunci cind au propus un nou sistem de principii si norme care sa stea la baza dreptului international au ignorat parerea a doi mari actori care dealtfel vor si boicota acest sistem considerindu-l nedrept-Germania si Uniunea Sovietica. Lumea a inaintat, desi nimeni nu si-a dorit sa se ajunga acolo, spre o noua catastrofa in politica internationala-cel de-al doilea razboi mondial.

Infringera fortelor totalitare ale Axei a pus in fata oamenilor de stat care alcatuiau Coalitia Natiunilor Unite sa problema viitoarei ordini care sa guverneze politica internationala postrazboi. Un lung si contradictoriu proces de negociere, inceput la Teheran (noiembrie-decembrie 1943) si incheiat la Yalta si Potsdam trebuia sa redefineasca atit arhitectura de securitate cit si sistemul ne norme si principii care sa guverneze politica externa a statelor post razboi. S-au confruntat trei modalitati de abordare a pacii bazate pe convingeri politice si filozofice total diferite. SUA mai intii prin vocea prsedintelui Roosevelt si apoi a lui Truman vedeau o continuare a modelului wilsonian, Marea Britanie prin viziunea lui Churchill credea ca se impune o solutie in nota realismului politic iar URSS desi reprezenta o ideologie marxista a cautat sa-si impuna interesele in traditia diplomatiei rusesti.

Prin urmare aceste negocieri nu au putut rezolva decit, in mare parte, interesele invingatorilor si nu au oferit nici o solutie practica pentru elaborarea unui nou sistem institutional cu noi norme si principii care sa ajute la buna functionare a lumii postbelice. ONU si Carta in baza careia trebuia sa functioneze politica internationala au fost tot rezultatul acestor negocieri de interese de mare putere. Nu a mirat pe nimeni faptul ca instrumentele acestei institutii prin care se gestiona pacea si razboiul, ca sa ne referim doar la un exemplu, au putut fi eficiente doar acolo unde a existat concordanta de interese a marilor puteri sau unde negocierile au avut succes. Edificator in acest sens este interventia americana sub mandat ONU din 1950 in Coreea. Rezultatul nu a fost pacificarea tarii ci divizarea ei. O prima expresie a bipolarismului care avea sa domine aproape o jumatate de veac viata internationala.

A rezultat o lume internationala postbelica ciudata in raport cu evolutiile antebelice de pe mapamond care a intrat in costiinta publica sub denumirea de razboi rece. Practic scena internationala a fost fracturata in doua parti distincte cu reguli si principii izvorite din convingerile ideologice si colitice care dominau societatea celor doua superputeri si cu un imens spatiu-numit ulterior Lumea a Treia-in care interesele superputerilor SUA si URSS s-au impus dupa formula nedeclarata "step by step". Interesant de precizat faptul ca sistemul normativ si de principii care guverna relatiile internationale la nivel global si se regasea in Carta ONU si alte documente cu recunoastere universala functiona doar in logica relatiilor dintre cele doua blocuri politico-militare. S-a cazut de acord ca relatiile dintre state sa fie guvernate de urmatoarele principii:

Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta in relatiile dintre state sau principiul neagresiunii. In virtutea acestui principiu, razboiul de agresiune este considerat o "crima impotriva umanitatii".

Principiul neamestecului in treburile interne ale altor state, care, in dreptul contemporan, nu mai constituie un principiu de stricta interpretare, multe domenii care au fost considerate in dreptul international traditional ca apartinand competentei exclusive a statului fiind transpuse in cadrul cooperarii internationale (de exemplu, problema respectarii drepturilor fundamentale ale omului).

Principiul cooperarii internationale.

Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca "autorizand sau incurajand o actiune (.) care ar dezmembra in total sau in parte, integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat suveran si independent(.)" ;

Principiul egalitatii suverane a statelor.

Principiul indeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor Internationale - principiul pacta sunt servanda.

Actul final de la Helsinki (1975) a adoptat in cadrul Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (in prezent O.S.C.E) adauga principiilor mentionate, altele trei:

a.     Principiul inviolabilitatii frontierelor;

b.     Principiul integritatii teritoriale;

c.     Principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

In interiorul blocurilor politico-militare rivale aceste principii aveau doar o valoare pur teoretica si fara acoperire in practica raporturilor dintre statele care le compuneau. Lucrul acesta este evident daca ne referim la interventiile militare sovietice brutale, cele mai des analizate si prin urmare foarte cunoscute de opinia publica,- Ungaria (1956) si Cehoslovacia (1968)[45]. Au fost incalcate principiul egalitatii suverane a statelor, cel al neamestecului in treburile interne ale altor state, al nerecurgerii la forta si amenintarea cu forta in relatiile dintre state etc. Organismele internationale si in principal ONU nu a putut sa functioneze si prin urmare URSS a facut ceea ce a dorit in sfera sa de influenta. Lucrurile nu au stat mult altfel nici in blocul lumii democratice numai ca modalitatile prin care se intervenea nu erau atit de brutale. Relevant ni se pare inlaturarea, cu sprijin american, in 1974, a guvernului socialist din Chile. Neamestecul in politica interna a aliatilor nu a fost un principiu respectat de diplomatia americana nici chiar in Europa. SUA au intervenit foarte ferm pentru a stopa ascensiunea eurocomunismului in unele state occidentale mai ales in Italia. Cind Partidul Democrat Crestin italian a anuntat ca ar putea sa se realizeze o alianta la guvernare cu partidul comunist s-a declansat un adevarat val de presiuni pentru a impiedica acest lucru.

Este evident ca lumea politica internationala a intrat, dupa 1947, intr-o noua era cea a comportamentului geopolitic si geostrategic . Ideologia nu mai putea, de exemplu, sa ofere o grila coerenta de interpretare pentru ca analistii sa poata intelege comportamentul sovietic pe timpul razboiului rece. Din acest punct de vedere credem ca Mircea Malita are dreptate cind afirma ca pe timpul razboiului rece superputerile-SUA si URSS-s-au comportat in grila geopolitica ca si cum ar fi respectat niste reguli si principii care nu au fost niciodata cuprinse intr-un acord/tratat explicit ci doar prin respectarea unui consens . Astfel relatiile dintre puterile care dominau secena politica internationala nu pot fi incadrate in nici una dintre paradigmele teoriei clasice a relatiilor internationale. Au fost de confruntare si ingradire reciproca acolo unde era necesar dar si de cooperare economica si chiar politica atunci cind interesul reciproc o impunea. Politica de descurajare militara reciproca, cu exceptia "momentului Cubanez" din octombrie 1962, nu a atins niciodata limita critica.

Incheierea razboiului rece a produs imense asteptari pentru toata lumea in ceea ce priveste nasterea unei noi ordini mondiale si prin umare si acelor norme si reguli care sa nu mai genereze confruntare si conflicte in relatiile dintre actorii scenei internationale. Wilsonismul parea triumfator si oamenii politici credeau ca a sosit momentul pentru largirea cercului natiunilor libere cum s/a exprimat intr-un discurs public fostul presedinte al SUA Bill Clinton.

Dupa o scurta perioada de euforie mediul international a intrat in perioada specifica oricarei tranzitii de sistem cu profunde contestari, crize, conflicte si razboaie care au afectat profund sistemul normativ si principiile care statuau relatiile dintre state. Totusi ordinea formala a societatii internationale continua sa

fie asigurata de colectivitatea statelor suverane desi aceasta pare sa fie asediata din toate partile . Cei care resping total conceptul de suveranitate pretind ca statul a renuntat la rolul sau traditional si central in politica mondiala devenind un simplu actor intre multi altii. Altii cred ca sub presiunea fenomenului de globalizare statul a cedat actorilor non statali o parte din atributele suveranitatii si a pastrat pe cele care se refera la bunastarea cetatenilor sai.

1.4 Politica internationala ca realitate construita prin limbaj

Relatiile internationale sunt totoadata si un produs al perceptiilor si reprezentarilor pe care oamenii le obtin prin procesul de reflectare a interactiunilor dintre actorii mediului international. Din aceasta perspectiva relatiile internationale ne apar ca o realitate construita cu ajutorul limbajului si a imaginilor. Cultura, valorile in care oamenii cred, la un moment dat, imaginea pe care o au despre binomul pace-razboi si rolul acestuia in definirea comportamentului pe care statele il adopta in mediul international sint foarte importante in perceperea si intelegerea relatiilor dintre state sau alt tip de actori.

Acest mod de a reflecta mediul international a determinat o concentrare a teoreticienilor si analistilor mediului international in adevarate Scoli de gindire care au propus nu numai "grile" de lectura diferite a relatiilor dintre state dar si "imagini" diferite ale politicii internationale-realitate obiectiva. Asa s-au nascut teoriile moderne in domeniul relatiilor internationale care ofera analistilor instrumentele de lucru pentru descifrarea evolutiilor politice, economice, militare, socio-culturale si spirituale din politica internationala-realitate obiectiva. Realismul, liberalismul/idealismul, constructivismul, in varianta clasica sau neoclasica, sunt cele mai cunoscute si atractive teorii. Fiecare din acestea propune o schema/grila de lectura a ceea ce se intimpla pe marea scena a lumii internationale si considera ca este in posesia celei mai bune paradigme pentru a se intelege sensul evolutiilor politice, militare, economice sau de alta natura de pe mapamond.

Realismul este una dintre cele mai atragatoare dintre Scoliile de gindire din teoria relatiilor internationale. Cheia de bolta in paradigma realista este data de premisa potrivit careia statul este elementul fundamental al politicii internationale . Raporturile dintre state sunt determinate de natura si modul prin care acestea inteleg sa-si satisfaca interesele nationale. Din aceasta perspectiva realistii considera ca principala caracteristica a politicii internationale este anarhia . In anarhie statele sunt preocupate doar de cresterea potentialului de putere pentru a-si putea satisface nevoia de securitate si in ultima instanta de a supravetui atacurilor venite din partea altor state. Daca un stat nu dispune de putere (militara, economica, diplomatica, simbolica etc.) acesta nu poate sa-si impuna interesele in raporturile cu alti actori. Nu te poti baza pe institutiile internationale deoarece, in opinia realistilor, acestea influienteaza relatiile dintre state doar marginal. Statele puternice vor incerca sa impuna sau sa modeleze aceste institutii in conformitate cu interesele lor nationale.

Promovind doctrina ratiunii de stat (raison d'etat), adeptii Scolii realismului clasic nu numai ca a furnizat analistilor o "grila" de lectura pentru descifrarea posibilelor evolutii din mediul international dar a oferit sefilor de stat si de guverne un adevarat arsenal de metode si instrumente prin care sa-si maximizeze promovarea interesului national . Potrivit ideilor promovate de realism printre atributiile importante ale liderilor politici si diplomatilor una se refera la necesitatea ca acestia sa fie mereu pregatiti pentru a lua cele mai bune decizii in cazul unor amenintari din exterior. Realistii cred ca existenta statului in mediul international nu poate niciodata sa fie garantata iar pasivitatea poate insemna disparitie. Acestia sunt sceptici  in a accepta ideilor promovate de adeptii liberalismului care sustin ca exista o serie de norme si principii morale universale si ca, atunci cand este nevoie, conducatorii de state sau sefii de guverne vor renunta in a-si promova interesul national si se vor comporta in acord cu ideia de morala, etica si bunastare internationala.

 Realistii au observat ca tendinta spre violenta este mult mai prezenta in relatiile internationale decat in interiorul statului. Drept urmare, statele cu o putere mai mare au sanse sporite de supravietuire. Termenul de putere ocupa un loc extrem de important in limbajul realistilor. Ea este perceputa de catre acestia ca fiind abilitatea de a realiza un anumit lucru, chiar daca este necesara  folosirea fortei .

      In interiorul Scolii realiste exista patru curente distincte, care nuanteaza grila de lectura a modului cum poate fi analizate raporturile dintre state la nivel international. Astfel, adeptii realismului structural, axat pe  explicatii ce au la baza natura umana ( Tucidide), considera ca exista o fuga continua dupa putere, ce isi are radacinile in natura umana, iar in relatiile internationale justitia, legea si societatea nu-si gasesc locul . Realismul istoric, reprezentat de Morgenthau, Machiavelli si Carr, pleaca de la premisa ca principiile, desi exista, sunt subordonate politicilor, astfel incat ceea ce primeaza este interesul statal Realismul structural anarhic, bazat pe sistemul international (Rousseau, Waltz),  considera ca desi nu stau in natura umana, frica, suspiciunea si insecuritatea sunt manifestari prezente in relatiile internationale datorita sistemului anarhic. Incat, chiar daca actorii au intentii pasnice, conflictul poate apare oricand[58]. Al patrulea curent, cel al realismului liberal, ce poarta amprenta lui Thomas Hobbes, considera ca, desi la nivel international exista o anumita stare de anarhie determinata de lipsa unei autoritati comune, ea poate fi ameliorata de statele ce au capacitatea de a impiedica alte statede la agresiune si care au puterea de a construi un anumit sistem de norme elementare de coexistenta .

Liberalii, care s-au constituit, inca de la nceputul secolului trecut intr-o Scoala opusa ideilor promovate de realisti, resping ideea conform careia la baza relatiei dintre actorii mediului international sta conflictul si ca, prin urmare, fiecare trebuie sa-si gestioneze cu atentie puterea pentru a putea sa-si promoveze interesel. Ei considera ca sistemul balantei de putere care gestioneaza relatiile dintre state se face vinovat de aparitia tensiunilor si conflictelor din mediul international[60]. Teoriile liberale sustin ca daca s-ar putea crea o institutie internationala care sa aiba atributiile unui guvern mondial care sa aiba capacitatea si legitimitatea de a media conflicte si de a lua decizii conflictele si razboaiele ar putea sa dispara. Statul in opinia liberalilor nu ar trebui sa ocupe locul central in raporturile internationale, pentru ca adeseori el este reprezentat de guverne nedemocratice si netransparente. Acestea nu promoveaza interesele cetatenilor ci a unor grupuri de influenta.  

W. Wilson care nu numai ca promovat ideile liberalismului ci a si incercat sa le materializeze in politica SUA aprecia ca natura nedemocratica a guvernarilor, si mai ales a politicii externe, se face vinovata de aparitia conflictelor. Tocmai de aceea, in relatiile externe trebuie sa prevaleze autodeterminarea, guvernarile deschise si securitatea colectiva . Statul este un element necesar protejarii drepturilor indivizilor in fata altor indivizi sau politicii de forta promovate de alte state. In plan intern statul trebuie perceput ca o entitate subordonata indivizilor prin mecanisme democratice iar in plan international acesta trebuie sa se conformeze unor institutii si organisme supranationale cu vocatie universala cum ar fi de exemplu ONU. Mare parte dintre liberali nu accepta natura violenta, nerationala, a indivizilor si considera ca elementele esentiale ale unei bune coexistente, la nivel national si international, sunt protejarea libertatilor individuale, comertul, libera circulatie, prosperitatea, interdependenta si consensul.  In interiorul Scolii liberale din teoria realtiilor internationale exista cateva nuantari, incadrate in trei curente majore, internationalismul liberal, idealismul si institutionalismul liberal.

Consideram ca dintre aceste curente internationalismul liberal este cel mai important. Printre reprezentantii de seama ai Internationalismul liberal mentionam, printre altii, pe I. Kant si J. Bentham . Viziunea lor integratoare asupra lumii a fost una vizionara, dar si utopica  la vremea respectiva. Ideile lor, desi revolutionare la vremea respectiva, nu au putut sa modifice comportamentele tarilor in relatiile dintre ele, astfel ca numeroasele conflicte, nu neaparat de natura economica, ce au framantat viata internationala a secolelor trecute nu au putu fi evitate. Opiniile lui I.Kant desi seducatoare in plan teoretic nu au trezit un mare interes din partea oamenilor politici. Printre altele el considera ca daca statele ar respecta trei reguli extrem de importante relatiile dintre actorii mediului international nu ar mai fi de natura conflictuala. El considera ca statele ar trebui:

sa aiba o constitutia republicana care sa le ofere legitimitate si transparenta in modul de solutionare a problemelor care ar aparea in raporturile internationale;

sa militeze ca principiile si normele de drept international sa fie elaborate pe baza moralei universale;

sa lupte ca dreptul natiunilor sa izvorasca dintr-o federatie de state libere.

Ipoteza de la care a plecat I Kant a fost nerealista pentru timpul sau. Aceasta l-a facut sa creada ca relatiile dintre state pot fi armonioase si ca nu exista nici un motiv real pentru existenta unei stari tensionate in mediul international. A fost convins ca atata timp cat toate statele sunt democratice si fiecare respecta drepturile tuturor cetatenilor, indiferent de provenienta lor, atunci numitorul comun in relatiile internationale nu poate fi decat armonia.  Premisa potrivit careia oamenii politici sunt intotdeauna capabili sa actioneze rational si sa aplice calculul de rationalitate in relatiile internationale este discutabila. De aceea pentru unii sefi de state a parut uneori mai simplu ca tensiunile si conflictele sa se rezolve prin recurgerea la forta. Prin urmare nu toata lumea a considerat liberalismul ca teorie o "perspectiva adecvata pentru studiul si practica politicii internationale" deoarece promotorii ei erau " incapabili sa distinga intre aspiratie si realitate"

In ultimul deceniu al secolului trecut printre alte curente si teorii care au aparut ca posibile grile de analiza si interpretare a relatiilor internationale a fost si constructivismul. Constructivistii cred ca, pentru a avea o imagine adecvata asupra mediului international este foarte important sa fie inteles modul in care statele se percep unele pe altele si cum isi modeleaza interesele in functie de schimbarile intervenite in contextul intern al unei societati, dar si din cel international . Adeptii teoriilor clasice privind relatiile internationale cred ca instabilitatea, criza si razboiul apar ca urmare a contradictiilor de interese si al schimbarilor produse in ecuatia de putere la nivel regional sau global. Sigur ca acestea pot fi factori generatori ai violentei armate in raporturile dintre state dar nu sunt singurii si uneori nu sunt cei mai importanti. Cunoscutul teoretician si analist Karl W. Deutsch, referindu-se la acest aspect, aprecia ca marile conflagratii sau asa zisele conflicte limitate, din secolul trecut, au fost generate in "proportie mai mare de 50% dintre cazuri" de erori de perceptie "in ceea ce priveste intentiile si capacitatile relevante ale altor natiuni"[66]. Dealtfel, recent, John J. Mearsheimer, unul dintre importantii reprezentanti ai neorealismului ofensiv, incerca sa contrazica un asemenea punct de vedere afirmand ca in fapt erorile de perceptie sunt inerente in sistemul relatiilor internationale deoarece niciodata un stat nu va avea suficiente informatii pentru a lua o decizie in legatura cu pacea sau razboiul.

Intrebarea care persista si astazi, desi au trecut mai bine de doua decenii de la observatiile lui Deutsch, este daca frecventa erorilor de perceptie tine de natura regimului politic sau "de slabiciunile" tehnicilor si metodelor de analiza si expertiza pe care analistii le folosesc in consilierea decidentilor in politica externa a statelor mai ales in situatii de criza. Cred ca, in parte, raspunsul se gaseste atat in grila ideologica de interpretare a fenomenului conflictual contemporan cat si in cea de cunoastere. Oamenii simt nevoia unei "consonante cognitive" atat in privinta a ceea ce stiu cat si in ceea ce isi doresc. Doresc ca lumea in care traiesc sa aiba un sens si sa faca parte din acest intreg in mod semnificativ si controlabil. Constructia acestui sens se face prin comunicare, achizitii de informatii si comparare cu imaginea proprie asupra mediului international. Daca informatiile achizitionate nu se potrivesc cu imaginea proprie exista o mare probabilitate ca acestea sa fie respinse si sa produca sentimente de frustrare sau respingere. Deutsch are dreptate cand afirma ca "toti purtam in minte imagini simplificatoare si, mai mult sau mai putin, realiste asupra lumii in care traim. Cel mai adesea aceste imagini sunt partial realiste si partial imaginare, insa in orice situatie, prin soliditatea si prin buna lor randuiala, ele ne confera un sentiment de siguranta. De obicei, admitem aceste imagini atat de aprioric, incat nici nu suntem constienti de ele. Suntem foarte convinsi de propriul nostru realism, insa ne inspaimanta "orbirea" ideologica a altor persoane-sau a altor natiuni-care nu impartasesc punctele noastre de vedere."

Forta cu care actioneaza acest mecanism de acceptare/atasament fata de o serie de imagini statornicite vis a vis de propria tara/comunitate si de alte tari si negarea/respingerea informatiilor ce nu se adecveaza ideilor preconcepute si acceptate ne furnizeaza unele raspunsuri legate de comportamentul statelor in planul relatiilor internationale. Pentru apararea statului si a natiunii din care faceau parte, in secolul al XIX-lea si in prima jumatate a celui urmator, nu numai oamenii politici ci si simplii cetateni au preferat sa-si dea si viata decat sa-si piarda credintele si sentimentul constiintei nationale. Lucru este valabil si pentru alte "seturi" de asemenea imagini-forta-democratie, libertate, dreptate etc.

Aceste imagini forta se achizitioneaza prin educatie si printr-un limbaj contextualizat social si politic atat la nivelul societatii cat si al mediului international . Sunt influentate in sens pozitiv sau negativ de stereotipurile care exista la un moment dat in societate, psihofixatiile istorice sau ideosincraziile politice dar si de propaganda si discursul patriotic. Ele sunt proprii decidentilor politici dar si opiniei publice si au rol important atat in actul de elaborare a politicilor de securitate cat si in actiunea de securizare daca un stat/grup se simte amenintat.

Omul nu se naste nici cu sentimentul datoriei fata de tara/comunitatea careia ii apartine si nici cu convingeri morale, religioase, politice sau ideologice. Iata de ce credem ca nu este lipsit de importanta o buna cunoastere asupra contextului cultural si a mentalitatilor in care apar problemele de securitate si mai ales a modului cum oamenii apartinind unor culturi si civilizatii diferite se raporteaza la aceste probleme. Inainte de a reactiona pentru a inlatura o amenintare la adresa propriei securitati trebuie sa fie cunoscut calea si factorii care au condus la o anume cultura de securitate sau cultura strategica in societatea/mentalul colectiv celui ce a produs acea amenintare. Neorealistii sustin ca interesele de securitate ale statelor sint apriori definite . Noi apreciem ca, in fapt, statele, in raporturile dintre ele, fac o alegere rationala atit asupra modului cum isi construiesc politicile de securitate cit asupra mijloacelor prin care aceastea se materializeaza in practica relatiilor internationale. Este un mod de a intelege mecanismele aparitiei/incetarii starii de conflict in mediul international. In aceste mecanisme comunicarea isi are, fara indoiala, rolul sau.

Din aceasta perspectiva noi credem ca securitatea este si o realitate construita prin discurs. Societatea in ansamblul sau ia act de existenta unei probleme de securitate prin intermediul limbajului . Credem ca Ole Waever are dreptate cind afirma ca in fapt "definirea securitatii este o problema de limbaj" Discursul privind nevoia de securizare, analiza si expertiza fenomenului de securitate se realizeaza prin intermediul conceptelor si al notiunilor, dar el se transmite opiniei publice prin limbaj.

In ultimul timp limbajul din domeniul militar a "cucerut" tot mai mult teren in domeniul afacerilor, marketingului, finantelor. Piata a devenit un "cimp de batalie" pe care se desfasoara manevre financiare  frontale , invaluiri ale adversarului concurent, lupte de  guerila  sugerind confruntarea dintre un actor economic mai mic si o "transnationa". Acest lucru ne arata ca astazi problemele securitatii si apararii care altadata tineau de o lume strict formalizata si ierarhizata nu mai pot fi intelese doar cu instrumentele militare. Discursul pe probleme de politica, economie, mediu sau afaceri nu se mai deosebeste de cel ce tine de securitate. Totul este sa avem o alta intelegere a lumii pe care o construim si cu ajutorul limbajului. Nu trebuie nici sa o contrapunem realitatii-fiintare dar nici nu trebuie sa o ignoram.

De remarcat faptul ca discursul prin care se defineste o problema de securitate poate fi rostit de o persoana legitma/ indreptatita dar nu reprezinta niciodata opinia sa. Acesta este rezultatul unei minutioase analize facuta de aparatul de expertiza din domeniul securitatii si apoi discutat/negociat cu alti factori politici de la guvernare sau chiar din opozitie. Discursul pe probleme de securitate odata propnuntat angajeaza statul si comunitatea in anasamblul ei.

Elementele care alcatuiesc nucleul central al securitatii au semnificatii diferite de la o societate la alta. Este necesara prin urmare si o analiza a ceea ce semnifica pentru o societate/grup uman notiunile de amenintare, pericol, risc, vulnerabilitate. Karin Fierke atragea atentia asupra nevoii de a studia modul cum prin discurs se poate construi identitatea obiectului ce trebuie securizat, dar in egala masura si "imaginea" amenintarii.[75] Prin folosirea in discursul de securizare a unor metafore si a altor elemente lingvistice care sint specifice unei culturi nationale se poate construi o problema care sa nu aiba corespondent in securitatea realitate. Beverly Crawford si Ronnie D. Lipshutz au analizat acest aspect prin cercetarea discursurilor liderilor politici implicati in conflictul din Bosnia Hertegovina si au ajuns la concluzia ca astfel au fost construite cel putin trei imagini care au amplificat violenta si au impins grupurile etnice la razboi.

Neorealistii au explicat aceste lucruri prin dilema de securitate. Ea este, in fapt, produsul incertitudinii si al nesigurantei pe care actorii o au in legatura cu intentiile si tipul de comportament in mediul international. Se intimpla acest lucru fie pentru ca "politica internationala a fost intotdeauna o afacere nemiloasa si periculoasa si are toate sansele de a ramine astfel" fie ca au o perceptie gresita asupra modului cum isi va folosi forta in relatiile internationale. Consideram ca prin comunicare eficienta si corecta, prin integrare internationala si supranationala dilema de securitate are sanse minime de a se manifesta. Astfel se ajunge mai usor de a intelege identitatea altui actor si a nu-l vedea ca pe un altul. Diferentele intre identitatile asumate de diverse state duc la construirea unei dialectici a intereselor lor, care pot fi chiar contrare, considerandu-se reciproc ca reprezentand o amenintare.

Analizarea comportamentului statelor pe baza identitatilor lor percepute reprezinta scurtaturi de judecata mai ales pentru publicul larg nespecializat, insa, din pacate, de multe ori chiar si pentru decidentii avizati . Acest Celalalt distinct, distant, neinteles uneori voit, este cel care ajuta la definirea unui interes national. Pe de alta parte, introducerea conceptului de identitate in analizele decidentilor asigura un nivel minim de predictibilitate si ordine in sistem, prin crearea unor asteptari durabile intre state. Judecarea problemelor de securitate pe baza identitatilor usureaza perceperea intentiilor celorlalti actori din mediul international, si scurteaza timpul necesar luarii deciziilor in probleme de securizare pentru state, care astfel isi pot identifica mult mai repede interesele. Identitatea indica o ordine a preferintelor pe care le are un stat. Interpretarea identitatilor si a intereselor de securitate ale unui actor se face de catre actorul care recepteaza mesajul, aceasta interpretare nemaiputand fi controlata de catre actorul-stimul.

Atribuirea de semnificatii intereselor si actiunilor statelor "scapa" controlului acestora, ele nu pot impune modul dorit de interpretare, acest proces de atribuire se face pe baza unor constructii intersubiective la nivelul comunicarii inter-actori. Ceea ce conteaza in interpretare sunt astfel sensurile intersubiective care se creeaza in cultura relatiilor dintre doua state sau in cultura relatiilor internationale in general, de exemplu cea diplomatica. Michael Barnett a explicat acest fapt prin interpretarea in "grila constructivista" a crizei provocate de Irak prin atacarea Kuweitului. El afirma ca daca Irakul ar fi vazut Kuweitul ca un stat suveran si nu ca pe o tara "araba" probabilitatea de a trece la invadarea ei ar fi fost mai mica.

Cu ajutorul discursului si prin folosirea unui limbaj adecvat un actor interesat de securitatea unor regiuni poate construi o imagine adecvata pentru a se interveni si al securiza . Problema este foarte importanta pentru ca in acest fel trebuia sa realizeze o rasturnare de imagine intre interventia militara clasica perceputa ca un factor de insecuritate si operatiunile de peacekeeping sau peacebuilding care erau destinate in a readuce pacea si linistea in zone de conflict. Nu este doar o simpla problema de limbaj deoarece securitatea in aceasta zona a relatiilor internationale are legatura cu probleme extrem de sensibile si interpretabile totodata-legitimitate in folosirea violentei armate, legalitatea interventiei ca si doctrina sau ideologia care justifica un asemenea act. Prin intermediul limbajului si a culturii strategice personalul implicat in procesul de securizare a unei regiuni/zone confruntata cu crize si conflicte este educat sa nu foloseasca violenta armata irational si fara discenamint.

Nu este astfel deloc intimplator faptul ca expertii americani in probleme de securitate au ajuns la concluzia ca succesul procesului de securizare a intereselor americane in punctele fierbinti ale planetei poate fi determinat si de o buna si eficienta cunoastere a limbajului si a specificului cultural al populatiilor din acea zona . In acest scop a fost creat, inca din 1986, National Foreign Language Center (NFLC). Prin activitatile de la acest centru militarii americani care vor opera in diferite teatre de operatiuni vor cunoaste limba populatiei din acele zone si vor avea mai usor acces la cunoasterea mentalului colectiv si astfel vor interactiona mai usor cu indigenii. Se apreciaza ca dupa incheierea razboiului rece mai mult de 40 000 de miulitari americani stationeaza in peste 140 de tari[84]. Misiunea pe care acestia o au de indeplinit depinde in mare masura si de capacitatea de a se intelege si a conlucra cu populatia locala. S-a constatat ca multi ofiteri din CIA si alte structuri de securitate nu cunosteau limba in care vorbesc multi dintre membrii organizatiilor teroriste. Urmarea, in ianuarie 2006, presedintele George W. Bush a lansat National Security Language Initiative Acest program are ca scop eliminarea acestor deficiente si eficientizarea structurilor de culegere a informatiilor din domeniul securitatii dar si al unitatilor de lupta impotriva organizatiilor teroriste sau ainsurgentei. Fostul comandant al Diviziei 101 de aviatie David Petreus referindu-se la situatia precara a cunoscatorilor de limba araba din rindul militarilor americani arata ca unele mari unitati aveau pina de la 4 pina la 70 de interpreti insa la altele acestia lipseau cu desavirsire Pentru a depasi aceasta situatie mii de soldati au fost echipati cu un dispozitiv de tradus citeva frase standard numit Phraselator. In situatiile mai delicate acest dispositiv nu a putut fi de folos. Era nevoie de mai mult de intelegerea contextului socio-cultural care nu se putea realiza printr-un astfel de aparat.

INTREBARI DE STUDIAT.

Care dintre actorii relatiilor intrenationale contemporane se va impune in urmatorii ani? Cel clasic sau nonstatal? Argumentati.

Care paradigma din teoria relatiilor Internationale o considerati potrivita pentru a analiza conflictele si crizele care au aparut dupa incheierea razboiului rece?

Considerati ca va creste sau va descreste rolul institutiilor internationale in raporturile dintre state? Daca da care sint argumentele daca nu cum va argumentati opinia?

BIBLIOGRAFIE

Constantin Hlihor, Politici de securitate in mediul international contemporan, Editura Universitatii Nationale de Aparare "Carol I", Bucuresti, 2007, p. 14-26

Karl W. Deutsch, Analiza relatiilor internationale, Editura TEHNICA-INFO, Chisinau, 2006, p.50-52

John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forta. Realismul ofensiv si lupta pentru putere, traducere Andreea Nastase, Antet, 2003, p. 12-20

Stafano Guzzini, Realism si realtii internationale, Institutul European, Iasi, 2000, passim.