MISIUNI IEZUITE IN STRAINATATE: India, Japonia, China

MISIUNI IN STRAINATATE

Capitolul 1. India, Japonia, China.

Convertirea "paganilor" fusese primul obiectiv al fondatorului Societatii lui Isus. Chiar daca necesitatea combaterii protestantismului in Europa i-a implicat pe discipolii acesteia din ce in ce mai mult in actiuni atat politice cit si religioase - despre care am facut un scurt rezumat -       fiind principala lor sarcina, ei si-au urmat tinta evanghelizarii tinuturilor indepartate. Idealul lor era sa aduca intreaga lume sub autoritatea Sfantului Scaun, ceea ce insemna, ca ei sa cutreiere toate regiunile globului pentru a castiga suflete.

Francis Xavier, unul din primii insotitori ai lui Ignatiu care, ca si el, a fost sanctificat de biserica, a fost marele promotor al evanghelizarii Asiei. In 1542 el a debarcat la Goa si a gasit aici un episcop, o catedrala si o manastire franciscana care, impreuna cu cativa preoti portughezi, incercase deja sa imprastie in jurul lor religia lui Hristos. Francis a depus in prima sa tentativa un elan atat de mare, incat a fost supranumit "apostolul Indiei". De fapt, el era mai mult un pionier si un "incitator" decat unul care sa fi savarsit ceva durabil. Infocat, entuziast, intotdeauna pus pe a cauta noi campuri de actiune, el mai mult a aratat calea decat sa curete drumul. In regatul Travancore, in Malaca, pe insulele Banda, Macassar si Ceylon, farmecul sau personal si cuvantarile sale pline de elocventa, au facut minuni si au avut drept consecinta convertirea a 70.000 de "idolatri", in special din paturile de jos. Pentru a obtine acest lucru, el nu a neglijat ajutorul politic si chiar militar al Portugaliei. Aceste rezultate, mai mult de efect decat solide, erau menite sa stimuleze interesul pentru misiunile din Europa si, deasemenea, sa dea un lustru stralucitor Societatii lui Isus.

Neobositul, dar prea putin perseverentul apostol, parasi curand India pentru Japonia, apoi pentru China, unde a murit in 1552 la Canton cand era gata sa patrunda in tara.

Succesorul sau in India a fost Robert de Nobile, care a aplicat in aceasta tara aceleasi metode pe care iezuitii le foloseau cu mare succes in Europa. El a apelat la clasele superioare. Celor ce erau "de neatins" el le-a dat hostia numai in capatul unui bat. El a adoptat portul, obiceiurile si felul de a trai al brahmanilor, amestecand ritualurile lor cu cele catolice, toate acestea cu aprobarea papei Grigore XV. Multumita acestei amestecaturi dubioase, el a convertit, dupa cum pretinde, 250.000 de hindusi. Dar, "la aproximativ un secol dupa moartea sa, cand intransigentul papa Benedict XIV a interzis respectarea acestor ritualuri hinduse, totul s-a naruit si cei 250.000 de pseudo-catolici au disparut" ("Iezuitii" in ziarul "Le Crapouillot" nr. 24, 1954, pag.42).

In teritoriile din nordul Indiei, stapanite de Marele Mongol Akbar, un om ingaduitor, care a incercat chiar sa introduca in tinuturile sale un amestec religios, iezuitilor li s-a permis sa construiasca un asezamant la Lahore, in 1575. Succesorii lui Akbar le-au acordat aceleasi favoruri. Dar Aureng Zeb (1666-1707), un musulman strict, a pus capat acestei lucrari.

In 1549, Xavier s-a imbarcat pentru Japonia, impreuna cu doi tovarasi si un japonez pe care il convertise la Malaca, numit Yagiro. Inceputurile nu au fost prea promitatoare. "Japonezii au propria lor moralitate si sunt destul de rezervati; trecutul lor era puternic ancorat in paganism. Adultii se uitau la acesti straini cu amuzament iar copiii ii batjocoreau" (Le Crapouillot).

Yagiro, fiind bastinas, a reusit sa puna pe picioare o mica comunitate de 100 de persoane. Dar Francis Xavier, care nu vorbea japoneza atat de bine, nu a putut nici macar sa gaseasca un auditoriu la Mikado. Cand a parasit tara, doi preoti ramaneau in urma lui pentru a incerca convertirea stapanitorilor tinuturilor din Arima si Bungo. Cand acesta din urma s-a decis pentru catolicism, aceasta i-a luat 27 de ani de 'gandire'.

Anul urmator, preotii s-au stabilit la Nagasaki si au pretins ca au convertit 100.000 de japonezi. In 1587, situatia interna din tinut, care fusese sfasiat in urma razboaielor dintre clanuri, s-a schimbat total. "Iezuitii au tras foloase de pe urma anarhiei si a legaturilor lor stranse cu comerciantii portughezi" (H. Boehmer). Hideyoshi, un om de origine umila, a pus mana pe putere luand intai demnitatea de dictator si apoi pe cea de prim-ministru (1586). El nu avea nici o incredere in influenta politica a iezuitilor, in legaturile lor cu portughezii si cu samuraii. In consecinta, proaspata biserica japoneza a inceput sa fie persecutata cu violenta. Sase franciscani si trei iezuiti au fost rastigniti; multi convertiti au fost omorati, iar Ordinul a fost alungat din Japonia.

Cu toate acestea, decretul nu a fost dus la bun sfarsit. Iezuitii si-au continuat apostolatul in secret. Dar, in 1614, primul sogun, Tokugava Ieyasu, nelinistit de actiunile oculte ale iezuitilor, a reinceput persecutiile. Pe langa aceasta, olandezii luasera locul portughezilor in afaceri si erau strict supravegheati de guvern. O profunda neincredere fata de toti strainii, preoti sau laici, le-a fost inspirata din acel moment conducatorilor si, in 1638, o rebeliune a crestinilor din Nagasaki a fost inecata in sange. Pentru iezuiti, aventura japoneza luase sfarsit si urma sa ramana asa pentru mult timp.

Iata ce putem citi in lucrarea remarcabila a Lordului Bertrand Russell, "Stiinta si religia", referitor la Francis Xavier, facatorul de minuni. "El si tovarasii lui au scris multe scrisori lungi, care s-au pastrat; in ele, ei tineau evidenta lucrarii lor, dar nici una dintre aceste scrisori scrise in timpul vietii lui nu face vreo referire la puteri miraculoase. Joseph Acosta, iezuitul care a fost atat de chinuit de animalele din Peru, a negat in mod expres faptul ca acesti misionari ar fi fost ajutati de miracole in eforturile lor de a-i converti pe pagani. Dar imediat dupa moartea lui Xavier, au inceput sa abunde povestirile cu miracolele lui. Se spunea ca el avea darul vorbirii in limbi, chiar daca scrisorile lui erau pline de aluzii la dificultatile avute in a stapani limba japoneza sau in a gasi un bun translator.

"Au fost spuse povesti despre faptul ca odata, cand prietenii lui erau insetati pe mare, el a transformat apa sarata in apa dulce. Cand a scapat crucifixul in mare, un crab i l-a adus inapoi. Potrivit unei versiuni mai recente, el ar fi aruncat crucifixul in mare pentru a potoli furtuna. Cand a fost sanctificat in 1622, a fost dovedit, spre satisfactia autoritatilor Vaticanului, ca ar fi savarsit miracole, intrucit nimeni nu putea deveni sfant fara acestea. Papa a garantat oficial pentru darul vorbirii in limbi si a fost impresionat in mod deosebit de faptul ca Xavier a facut lampile sa arda cu apa sfintita in loc de ulei".

"Acelasi papa, Urban VIII, a refuzat sa creada afirmatiile lui Galileo. Legenda continua sa se imbogateasca: o biografie scrisa de parintele Bonhours, ne povesteste ca sfantul inviase 14 persoane in timpul vietii lui. Autorii catolici inca ii mai atribuie darul miracolelor; intr-o biografie publicata in 1872, parintele Coleridge, membru al Societatii lui Isus, a reafirmat ca sfantul avea darul limbilor".

Judecand dupa ispravile tocmai mentionate, sfantul Francis Xavier si-a meritat aureola.

In China, fiii lui Loyola au petrecut un timp indelungat si favorabil, cu doar cateva izgoniri; ei au obtinut acest lucru cu conditia ca vor lucra acolo in principal cu oamenii de stiinta, si se vor inclina in fata ritualelor milenare ale acestei stravechi civilizatii.

"Meteorologia a fost principalul subiect. Francis Xavier descoperise deja ca japonezii nu stiau ca pamantul este rotund si ca acestia erau foarte interesati in ceea ce el ii invata asupra acestui subiect sau altele similare. "In China, aceasta a devenit oficiala si, cum chinezii nu erau fanatici, lucrurile au evoluat pasnic. Un italian, parintele Ricci a fost initiatorul. Inlesnindu-si drumul spre Pekin, el a jucat rolul astronomului inaintea oamenilor de stiinta chinezi. Astronomia si matematica erau parti importante ale institutiilor chineze. Acesti oameni de stiinta au dat posibilitatea suveranului sa dateze variatele lor ceremonii religioase si laice cu caracter periodic. Ricci a adus informatii care-l faceau indispensabil si el a folosit aceasta ocazie pentru a vorbi despre crestinism El a trimis dupa doi preoti care imbunatatisera calendarul traditional, stabilind o concordanta intre traiectoria stelelor si evenimentele pamantesti. Ricci s-a ajutat si de lucruri minore; de exemplu, el a desenat o harta murala a imperiului, asezand cu grija China, in centrul universului" ("Le Crapouillot").

Aceasta era ocupatia principala a iezuitilor in imperiu; cat despre partea religioasa a misiunii lor, interesul lor in aceasta problema era major. Este cam ridicol sa te gandesti ca la Pekin preotii erau ocupati cu corectarea greselilor astronomilor chinezi, in timp ce la Roma, Sfantul Scaun condamna cu inversunare sistemul lui Copernic - si asta pana in anul 1822!

In ciuda faptului ca poporul chinez avea o foarte slaba inclinatie spre misticism, prima biserica catolica s-a deschis la Pekin in 1599. Cand Ricci a murit, el a fost inlocuit de un neamt, parintele Shall von Bell, un astronom care de asemenea a publicat cateva brosuri remarcabile in limba chineza; in 1644 i s-a conferit titlul de "Presedinte al Tribunalului matematic", ceea ce a produs invidia mandarinilor. In acelasi timp, comunitatile crestine s-au organizat singure. In 1617, imparatul trebuie ca a prevazut pericolul acestei penetrari pasnice si a decretat izgonirea tuturor strainilor. Bunii parinti au fost trimiti portughezilor la Macao in custi de lemn. Dar, curand dupa aceea, ei au fost rechemati. Erau doar asa de buni astronomi!

De fapt, ei erau tot atat de buni si ca misionari, cu 41 de resedinte in China, 159 de biserici si 25.700 de membri botezati. Dar o noua reactie impotriva lor a dus la alungarea lor, iar parintele Shall a fost condamnat la moarte. Fara indoiala ca el nu-si atrasese aceasta sentinta numai pentru munca lui in domeniul matematicii! Un cutremur si arderea palatului imperial, au fost intelept prezentate drept un semn de manie cereasca, salvandu-i viata; el a murit in liniste doi ani mai tarziu. Dar tovarasii lui au fost nevoiti sa paraseasca China.

In ciuda tuturor acestor lucruri, stima pentru iezuiti era atat de mare incat imparatul Kang-Hi s-a simtit obligat sa-i recheme in 1669, si a ordonat funerarii solemne pentru ramasitele lui Iam Io Vam (Jean-Adam Shall). Aceste neobisnuite onoruri au fost doar inceputul unor exceptionale favoruri.

Un parinte belgian, Verbiest, i-a urmat lui Shall la conducerea misiunii si, deasemenea, la Institutul imperial de matematica. El a fost acela care a daruit observatorului din Pekin acele instrumente faimoase a caror precizie matematica este tainuita de himere, dragoni, etc. Kang Hi, "despotul luminat", care a domnit 61 de ani, a apreciat serviciile acestui om de stiinta care ii dadea sfaturi intelepte, insotindu-l pe acesta in razboi si chiar reusind sa construiasca o turnatorie pentru tunuri. Dar aceasta activitate laica si razboinica era indreptata spre "mai marea slava a lui Dumnezeu", cum reamintea vrednicul parinte imparatului intr-o insemnare, inaintea mortii sale: "Sire, mor fericit cum am fost aproape in fiecare moment al vietii mele cand am servit pe Maiestatea Voastra. Dar ma rog Lui prea plecat sa-si aminteasca, dupa moartea mea, ca telul meu in tot ce ani facut a fost sa-i asigur un protector pentru cea mai sfanta religie din univers; si acest protector ati fost dvs., cel mai mare rege al Estului" ( "Corespondenta" de Verbiest, p.551).

Totusi, in China ca si in Malabar, aceasta religie nu a putut supravietui fara unele artificii. Iezuitii au trebuit sa aduca doctrina romano-catolica la nivelul chinezilor, identificadu-L pe Dumnezeu cu cerul (Tien) sau Chang-Ti (Imparatul din inaltimi), potrivind ritualurile catolice cu cele chinezesti, acceptand invataturile lui Confucius, cultul strabunilor, etc.

Papa Clement XI, care a aflat despre aceasta de la ordinele rivale, a condamnat aceasta slabiciune doctrinala si, ca rezultat, intreaga activitate misionara din imperiul chinez a cazut.

Succesorii lui Kang Hi au interzis crestinismul si ultimii preoti ramasi in China au murit acolo si nu au mai fost inlocuiti niciodata.

Capitolul 2. America: Statul iezuit al Paraguaiului.

Misionarii Societatii lui Isus au gasit Lumea Noua mult mai favorabila prozelitismului lor decat Asia. Acolo, ei nu au gasit nici o civilizatie veche sau educata, nici o religie puternic inradacinata, nici o traditie filozofica, ci numai triburi sarace si barbare, neinarmate spiritual si nici temporal impotriva cuceritorilor albi. Numai Mexicul si Peru, cu amintirea zeilor azteci si incasi in mintile lor, au rezistat un timp destul de indelungat acestei religii de import. De asemenea, dominicanii si franciscanii se instalasera deja destul de solid.

In mijlocul acestor triburi salbatice de vanatori nomazi si pescari, si-au exercitat fiii lui Loyola activitatea, lor devoratoare; rezultatele variau functie de inversunarea si pozitia manifestata de diferitele populatii.

In Canada, huronii pasnici si docili au acceptat cu usurinta catehismul lor, dar inamicii acestora, irochezii, au atacat posturile create in jurul Fortului Saint Marie si i-au masacrat pe locuitori. Huronii au fost practic exterminati in zece ani si in 1649, iezuitii au trebuit sa plece impreuna cu 300 de supravietuitori.

Ei nu au facut o impresie prea puternica cand au trecut prin teritoriile care formeaza astazi Statele Unite si de abia in sec.19 au inceput sa prinda radacini in acea parte a continentului.

In America de Sud, actiunile iezuitilor au avut imprejurari bune si rele. In 1546, portughezii i-au chemat sa-si desfasoare activitatea in teritoriile pe care ei le aveau in Brazilia; in timp ce-i converteau pe bastinasi, au avut multe conflicte cu autoritatile civile si cu alte ordine religioase. Acelasi lucru s-a intamplat si in Noua Granada.

Dar Paraguaiul a fost tinutul pentru marea "experienta" a colonizarii iezuite; aceasta tara se intindea atunci de la Atlantic la Anzi si cuprindea teritorii care azi apartin Braziliei, Uruguaiului si Argentinei. Singurele cai de acces prin jungla virgina erau prin fluviile Paraguai si Parana. Populatia acestui tinut era formata din indieni nomazi si docili, gata sa se plece dominatiei oricui, atata vreme cat li se asigura destula hrana si putin tutun.

Iezuitii nu ar fi putut gasi conditii mai bune pentru stabilire, departe de coruptia albilor si a divizarii in caste, tipul perfect de colonie, un oras al lui Dumnezeu dupa dorinta inimii lor. La inceputul sec.17, Paraguaiul a fost transformat intr-o provincie a Ordinului de catre Generalul acestuia, care fusese investit cu toata autoritatea de catre Curtea Spaniei; iar "Statul iezuit" s-a dezvoltat si a inflorit.

Acesti buni salbatici au fost catehizati (invatati) cum se cuvine si pregatiti sa traiasca o viata sedentara sub disciplina pe cit de blanda, pe atat de puternica, "ca o mana de fier intr-o manusa de catifea". Aceste societati patriarhale ignorau deliberat orice fel de libertati.

"Tot ceea ce un crestin are si foloseste, coliba in care locuieste, ciupercile pe care le cultiva, animalele domestice care-i asigura hrana si imbracamintea, armele pe care le poarta, uneltele cu care lucreaza, chiar si singurul cutit dat fiecarui cuplu tanar cand isi intemeiaza un camin, este Tupambac, proprietatea lui Dumnezeu. Potrivit aceleiasi conceptii, un crestin nu dispune de timpul si persoana lui dupa cum doreste. Sugarul este sub protectia mamei. In momentul in care poate merge, el este subordonat parintelui sau agentilor lui Cand copilul creste, daca este fata invata sa toarca si sa coasa, iar daca este baiat, invata sa scrie si sa citeasca, dar numai in limba guarani; pentru ca spaniola era sever interzisa cu scopul prevenirii oricarui comert cu creolii corupti Imediat ce un baiat implinea 16 ani si o fata 14 ani, ei erau casatoriti, pentru ca parintii (preotii) nu voiau sa-i vada cazand in pacatul carnii Nici unul dintre ei nu putea deveni preot, calugar si nici macar iezuit Lor practic nu le mai ramanea nici o libertate. Dar ei erau foarte fericiti, din punct de vedere material Dimineata, dupa ce se strang, fiecare grup de lucratori merge la camp, unul cate unul, cantand si fiind precedati de un chip sfant; seara ei se intorceau in sat in acelasi fel, pentru a auzi catehismul sau sa-si faca rugaciunea. Parintii au nascocit pentru acesti "crestini" cateva distractii nevinovate".

"Iezuitii vegheau asupra lor ca parintii; si, ca parinti, ei pedepseau orice abatere cat de mica Biciul, postul, inchisoarea, stalpul infamiei din piata publica, pedeapsa publica in biserici, inchisoarea, acestea erau pedepsele pe care le foloseau. Asa ca, copiii "rosii" ai Paraguaiului nu cunosteau alta autoritate decat cea a bunilor parinti. Ei nu pun nici un pic la indoiala ca Regele Spaniei nu este stapanul lor". Nu este acesta un tablou, caricaturizat, al imaginii societatii ideale teocratice?

Dar sa vedem felul in care aceasta stare de lucruri a influentat progresul intelectual si moral al beneficiarilor acestui sistem, acesti "bieti nevinovati", asa cum au fost exprimate de marchizul de Loreto: "Inalta cultura a misiunilor nu este altceva decat un produs artificial de sera, purtand in el samanta mortii. Pentru ca, in ciuda acestei imblanziri si instruiri, guaranii raman mult mai jos decat erau: un salbatic lenes, marginit, senzual, lacom si mizer. Asa cum spun si preotii, el lucreaza numai cand simte in spate tepusul supraveghetorului. Indata ce sint lasati de capul lor, devin indiferenti la faptul ca cerealele putrezesc pe camp, uneltele se strica si vitele sint imprastiate; daca nu este supravegheat la munca campului, el poate chiar sa desjuge un bou si sa-l macelareasca pe loc, sa aprinda focul cu lemnul de la plug si, impreuna cu tovarasii lui, sa manance carnea pe jumatate gatita, pana nu mai ramane nimic din el. El stie ca va primi 25 de lovituri de bici pentru asta dar, in acelasi timp, ca 'bunii parinti' nu-l vor lasa niciodata sa moara de foame" (H. Boehmer).

Intr-o carte recent publicata, putem citi urmatoarele privind pedepsele date de iezuiti: "Vinovatul, imbracat in hainele de pocainta, a fost escortat la biserica unde si-a marturisit greseala. Apoi a fost biciuit in piata publica potrivit codului penal Vinovatii primesc intotdeauna, aceasta pedeapsa, nu numai fara murmur, dar inca plini de multumire". Vinovatul fiind pedepsit si iertat, saruta mana celui care l-a lovit, spunand: "Fie ca Dumnezeu sa te rasplateasca pentru ca m-ai eliberat, prin aceasta pedeapsa usoara, de durerile vesnice care ma amenintau" (Clovis Lugon, "Republica comunist-crestina a guaranilor", pag.197).

Dupa ce citim acestea, putem intelege concluzia lui H. Boehmer: "Viata morala a guaranilor s-a imbogatit foarte putin sub disciplina impusa de preoti. El a devenit un catolic devotat si superstitios, care vede miracole pretutindeni si pare sa se bucure de autoflagelarea pana la sange; el a invatat sa se supuna si s-a atasat de bunii preoti, car ii purtau de grija atat de bine, cu o recunostinta filiala care, chiar daca nu era prea adanca, era fara indoiala foarte tenace. Acest rezultat nu foarte relevant, dovedeste ca exista un defect major in metodele educative ale preotilor. Care era defectul? Faptul ca ei nu au incercat niciodata sa dezvolte in copiii lor "rosii" facultatile inventive, nevoi de activitate, simtul responsabilitatii; ei trebuiau si inventeze jocuri si distractii pentru "crestini", ei gandeau in locul lor, in loc sa-i incurajeze sa gandeasca pentru ei insisi; ei pur si simplu aduceau pe cei aflati in grija lor la o supunere mecanica in loc sa-i educe".

Cum putea fi altfel, cand ei insisi se supusesera unei domesticiri care durase 14 ani? Cum sa-i faca pe guarani sau pe elevii lor albi sa gandeasca pentru ei insisi, cand lor le era absolut interzis s-o faca?

Nu un iezuit din vechime, ci unul contemporan scrie: "El (iezuitul) nu va uita ca virtutea caracteristica a Societatii este totala supunere a actiunilor, vointei si chiar a judecatii Toti superiorii vor fi indatorati in acelasi fel fata de superiorii lor, iar parintele General, papei Totul este astfel aranjat incat sa dea Sfantului Parinte autoritate universal valabila, iar sfantul Ignatiu era sigur ca invatatura si educatia vor aduce in viitor unitatea catolica in Europa dezbinata".

Cu speranta reformarii lumii, parintele Bonhours scria: "ca el s-a dedicat in special acestui scop: instruirii tineretului".

Educarea guaranilor s-a facut dupa aceleasi principii: renuntarea la judecata personala, la initiativa - o supunere oarba fata de superiori. Nu este aceasta "culmea libertatii' si "eliberarea din robia eu-lui", laudata de R.P. Rouquette, mentionata anterior?

De fapt, 'eliberarea' guaranilor s-a facut atat de bine de catre iezuiti timp de peste 150 de ani, ca atunci cand stapanii lor i-au parasit in sec. XVII, ei s-au intors in paduri si la obiceiurile stravechi, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.