Armata romana din Dacia

Armata romana din Dacia

Apararea Daciei s-a bazat pe doua elemente esentiale: armata (legiuni, trupe auxiliare) si numeroase castre si alte fortificatii mai mici. Treptat, din imbinarea acestor elemente, a rezultat un sistem defensiv unitar - asupra caruia ne vom opri insa abia in celalalt capitol al incursiunii noastre.

La inceputul secolului al II-lea, armata romana numara 29 de legiuni, repartizate in general in provinciile de pe limes; pe timpul lui Marcus Aurelius s-au creat inca doua legiuni, iar sub Septimiu Sever alte trei - ajungandu-se astfel la un numar de 34 de legiuni. Cum aminteam in capitolul privind organizarea provinciala, in Dacia au stationat, pe timpul lui Traian, trei legiuni (I Adiutrix, IIII Flavia felix si XIII Gemina); din aceste legiuni au fost detasate importante efective si trimise in razboiul cu partii. Dupa reorganizarea provinciala infaptuita de imparatul Traian, in Dacia Superior a ramas o singura legiune, XIII Gemina, avand sediul la Apulum; dupa reforma din anul 168, inca o legiune, V Macedonica, a fost adusa in Dacia si stabilita la Potaissa.

Pentru a avea o imagine a impresionantului dispozitiv militar roman si a locului detinut de Dacia in apararea limes-ului dunarean, consideram util a face o prezentare a acestor unitati pe provincii: in Hispania - legiunea VII Gemina; in Britannia - legiunile II Augusta, VI Victrix si XX Valereia Victrix; in Germania Superior - legiunile VIII Augusta si XXII Primigenia; in Raetia - legiunea III Italica; in Noricum - legiunea II Italica (aceste doua legiuni Italicae au fost create de Marcus Aurelius); in Pannonia Superior - legiunile I Adiutrix, X Gemina si XIIII Gemina; in Pannonia Inferior - legiunea II Adiutrix; in Moesia Superior - legiunile IIII Flavia si VII Claudia; in Moesia Inferior - legiunile I Italica, V Macedonica si XI Claudia; in Dacia - legiunile V Macedonica (dupa 168) si XIII Gemina; in Cappadocia - legiunile XII Fulminata si XV Apollinaris; in Syria - legiunile III Gallica, IIII Scythica si XVI Flavia; in Iudaea - legiunile VI Ferrata si X Fretensis; in Arabia - legiunea III Cyrenaica; in Egipt - legiunea II Traiana; in Numidia - legiunea III Augusta; in Mesopotamia - legiunile I si II Parthica. Imparatul Septimiu Sever (creatorul celor trei legiuni Parthicae) a cantonat legio II Parthica la Alba, langa Roma.

Comandantul legiunii era legatus legionis (legatus Augusti legionis); el era de rang senatorial si provenea dintre fostii pretori (vir praetorius). In subordinea directa a legatului legiunii erau 6 tribuni militari (tribuni militum): unul era de rang senatorial, tribunus laticlavius (el era de drept loctiitorul legatului legiunii), ceilalti cinci erau de rang ecvestru, tribuni angusticlavii.

O legiune era organizata in zece cohortes, numerotate de la I la X, fiecare cuprinzand 3 manipuli de cate doua centurii fiecare; o cohorta avea 480 de oameni (cu exceptia primei cohorte, care numara 800); cavaleria legionara numara 120 de calareti, atasati de asemenea centuriilor; se adaugau alte efective (meseriasi, medici, veterinari, artilerie" etc.), astfel incat o legiune numara pana la 6400 de oameni. Legiunile erau recrutate numai dintre cetateni (in orice caz, recrutii trebuiau sa primeasca cetatenia la intrarea sub drapel); serviciul militar dura 25 de ani. Centurionii proveneau fie dintre tinerii cavaleri (care renuntau la demnitatea ecvestra, motiv pentru care in inscriptii apare frecvent indicatia ex equite Romano), fie dintre evocati (cei retinuti dupa terminarea stagiului in garzile pretoriene) ori chiar din legiuni (motiv pentru care acestia din urma erau denumti ex caliga - indicatie, evident, omisa in inscriptii).

Armata romana a cunoscut o ierarhie foarte stricta: spre exemplu, un eques (calaret) era superior in rang unui simplu miles (soldat); militarii de rand puteau avansa spre trepte de gradati (principales), cel mai inalt dintre acestia, optio, putand aspira, dupa terminarea stagiului, la rangul de centurio. Centurionatul insusi a cunoscut o stricta ordine a rangurilor: in legiuni se cunosc 59 ranguri de centurioni, cel mai inalt in grad purtand titlul de primus pilus (el era comandantul primei cohorte).

In provincii, de obicei in castrele de pe limes, stationau si asa-numitele auxilia (trupe auxiliare). La inceput erau trupe straine, furnizate de regi si popoarele aliate (Rufius Festus, Epit., p. 17: Auxiliares dicuntur in bello socii Romanorum exterarum nationum), apoi recrutate din provincii; sub imperiu (epoca Principatului), auxiliile erau trupe diferite de legiuni, recrutate dintre peregrini sau chiar cetateni. Ele isi primeau numele de la cel al popoarelor ori populatiilor din care au fost initial recrutate (cohortes: Gallorum, Brittonum, Thracum, Dacorum etc.) ori de la cel al provinciilor (vezi astfel cohortele I Gallorum Dacica, II Gallorum Macedonica, II Gallorum Pannonica), de la numele unui comandant (ala Tungrorum Frontoniana, ala Gallorum Capitoniana etc.), de la numele unui imparat (cohors ori ala: Claudia, Flavia, Ulpia, Aelia, Aurelia), de la arma proprie (cohortes: gaesatorum, sagittariorum, contariorum, catafractariorum, scutata). Numele trupei este deseori insotit de epitete onorifice (victrix, pia fidelis, torquata, armillata), iar incepand cu secolul al III-lea de diverse supranume imperiale (Antoniniana, Gordiana, Philippiana etc.).

Trupele auxiliare se pot grupa in unitati regulate - alae (de cavalerie) si cohortes (de infanterie), precum si neregulate - nationes si numeri. Comandantii lor erau ofiteri de rang ecvestru (prefecti si tribuni), iar comenzile lor (grupate in trei trepte) purtau denumirea de militiae equestres (deobicei tres militiae, in chip exceptional urmate de o quarta militia).

Cohortele erau de doua feluri:

- quingenariae - cu un efectiv de 480 de infanteristi, grupati in 6 centurii de cate 80 de oameni fiecare; in caz ca unitatea era equitata (efectiv nesigur), ea dispunea si de 6 turmae 20 calareti; comanda cohortei o avea un praefectus, acest rang reprezentand prima treapta in cadrul militiilor ecvestre;

- milliariae (efectivul este nesigur); soldatii erau grupati in 10 centurii; in caz ca unitatea era equitata, ea numara 800 de infanteristi grupati in 10 centurii 80 oameni si 240 calareti grupati in 10 turmae 24 oameni; comanda o avea un tribunus (acest comandament putea fi a doua treapta in cadrul militiilor ecvestre; in cazul repetarii tribunatului, comanda unei cohors milliaria equitata era superioara celei a unei cohors milliaria peditata).

Unitatile de cavalerie - alae - erau de doua feluri: quingenariae - formate din cate 480 de calareti grupati in 16 turmae 30 calareti; milliariae - formate din 1008 oameni grupati in 24 turmae 42 equites. Comandantul alei se numea, in amandoua cazurile, praefectus; dar in timp ce comanda unei ala quingenaria reprezenta a treia militie ecvestra, comanda unei ala milliaria era a patra militie (la care erau promovati numai cei mai valorosi ofiteri ecvestri).

Ca si in cazul legiunilor, centuriile si turmele nu aveau numere de ordine. Intre ofiterii ce le comandau nu erau diferente de grad (dar unul dintre ei era centurio princeps, respectiv decurio princeps). Raportarea unui militar, pedestras sau calaret, se facea la numele comandantului sau direct.

Soldatii erau recrutati din diferite popoare, ale caror nume le poarta, fiind cantonati in alte provincii (de obicei cat mai departe de patria lor); varsta de recrutare era intre 20-23 de ani, uneori mai devreme. Treptat se introduce insa, ca si in cazul legiunilor, incepand cu secolul al II-lea, sistemul recrutarii locale. Serviciul dura 25 de ani, la capatul carora veteranii erau lasati la vatra" (dimissi honesta missione), primind cetatenia romana (civitas Romana) si (sau) dreptul de casatorie legitima (conubium) - ceea ce atragea dreptul de cetatenie si asupra familiei sale: sotie - uxor si copii - liberi (nascuti ori urmand a se naste); toate aceste drepturi (privilegii) se gasesc inscrise in diplomele militare, dintre care un numar apreciabil au aparut si in Dacia. Uneori, pentru fapte de arme deosebite, soldatii unor unitati primesc dreptul de cetatenie in masa, chiar inainte de terminarea serviciului militar (ante emerita stipendia); de asemenea, o serie de unitati poarta indicatia (atributul) civium Romanorum, fiind chiar recrutate (indeosebi incepand cu secolul al III-lea) din cetateni romani.

In caz de razboi, imparatul apeleaza si la ajutorul unor populatii ale Imperiului, nationes ori gentes, din tinuturi mai putin civilizate, cunoscute pentru calitatile lor combative (uneori luptand cu arme specifice). Astfel, in randul fortelor romane au luptat, in razboaiele lui Traian pentru cucerirea Daciei, Symmachiarii Astures, electi expediti ex Raetia, Mauri gentiles, arcasi sirieni si palmirenieni. Ulterior ii aflam organizati in numeri (pe timpul lui Antoninus Pius, unii chiar mai tarziu); subdiviziunile acestora erau tot centuriile sau decuriile, dupa cum erau formati din infanteristi ori cavaleristi. Aceste formatiuni, intalnite si in alte provincii, incep a fi organizate dupa sistemul roman; conduse la inceput de praepositi (de obicei centurioni detasati din legiuni), ele primesc cu timpul ofiteri proprii, prefecti sau tribuni - in functie de efectivele lor, precum trupele auxiliare regulate). Treptat, numeri capata regim de ala sau cohors (situatie inscrisa uneori chiar in nume), iar comanda lor echivaleaza cu prima sau a doua militie ecvestra. Chiar si alte formatiuni provinciale incep a fi organizate in numeri: astfel, in Dacia Superior cunoastem un numerus exploratorum Germanicianorum, iar in Moesia Inferior chiar un numerus civium Romanorum.

Fiecare din cele trei provincii ale Daciei (Superior, Inferior si Porolissensis) avea propria armata (exercitus); dar aceasta institutie este atestata ca atare numai de monedele imparatului Hadrianus, al caror revers inscrie legenda exercitus Dacicus, precum si de unele stampile tegulare mentionand Ex(ercitus) D(aciae) P(orolissensis). Fiecare armata este cunoscuta multumitor gratie diplomelor militare si inscriptiilor (lapidare sau stampile tegulare), pe baza carora putem urmari desfasurarea geografica a unitatilor; in unele cazuri, totusi, locul de garnizoana este nesigur sau chiar necunoscut.

Armata Daciei Superioare numara, prin urmare, in afara de legiunea XIII Gemina (dupa 168 a sosit la Potaissa legiunea V Macedonica; dar nu suntem siguri daca a fost afectata armatei Daciei Superioare, ori mai degraba Daciei Porolissensis), si un numar apreciabil de unitati auxiliare. Cunoastem astfel cateva unitati de cavalerie (alae): I Batavorum milliaria (garnizoana la Razboieni-Cetate; este se pare singura ala milliaria din Dacia), I Bosporanorum (la Cristesti) si I Hispanorum Campagonum (la Micia-Vetel). Mult mai numeroase sunt trupele de infanterie; cele mai multe dintre ele sunt cohortes quingenariae, precum I Gallorum Dacica, II Gallorum Pannonica, V Gallorum (la Pojejena), I Augusta Ituraeorum sagittariorum, I Thracum sagittariorum, I Ubiorum (la Odorheiul Secuiesc); unele din aceste cohorte erau equitatae, precum I Alpinorum (la Sarateni), II Flavia Commagenorum sagittariorum (la Micia), IV Hispanorum (la Inlaceni), VIII Raetorum civium Romanorum torquata (la Teregova). In Dacia Superioara sunt cunoscute si cateva cohortes milliariae (trei se pare ca doar peditatae) - I Vindelicorum (la Tibiscum), I Aurelia Brittonum (la Bumbesti) si III Campestris (la Drobeta), alte doua fiind equitatae - I sagittariorum (in secolul al III-lea, la Drobeta) si III Delmatarum (la Mehadia-Praetorium). In afara de acestea, diplomele Daciei Superioare (cele din anii 120 si 126) amintesc niste Palmyreni sagittarii ex Syria qui sunt in Dacia Superiore, care ulterior vor fi organizati in numeri; astfel, la Tibiscum stationeaza un numerus Palmyrenorum Tibiscensium. De asemenea, o diploma militara din anul 158 aminteste vexil(larii) Afric(ae) et Mau[r]et(aniae) Caes(ariensis) qui sunt cum Mauris gentilib(us) in Dacia Super(iore); ulterior (anul 204), sunt pomeniti intr-o inscriptie de la Micia: Mauri Micienses; dar intr-o serie de epigrafe din Dacia, vedem cum maurii din Dacia Superioara sunt organizati in numeri: numerus Maurorum Miciensium, numerus Maurorum Hisp. (la Ampelum), numerus Maurorum Tibiscensium. Din aceasta categorie mai pot fi amintiti pedites singulares Britannici, organizati ulterior intr-un numerus singularium peditum Britannicorum (in diploma de la Drobeta din anul 179 sunt denumiti inca vexillatio peditum singularium Brittanicianorum) (garnizoana la Cigmau), precum si numerus exploratorum Germanicianorum (la Bucium/Orastioara de Jos).

Deosebit de acestia, mai trebuie amintiti pedites singulares (atestati la Apulum printr-un numar mare de stampile tegulare) si equites singulares, care formau garda guvernatorului provinciei; inscriptiile atesta ulterior organizarea calaretilor intr-un numerus singularium.

In Dacia Inferior au stationat numai trupe auxiliare. Se cunosc trei alae quingenariae, anume: I Asturuum (la Hoghiz), I Claudia Gallorum Capitoniana (tot in sud-estul Transilvaniei) si I Hispanorum (la Slaveni). De asemenea, diplomele militare si alte surse epigrafice ne atesta mai multe cohortes quingenariae, anume: II Flavia Bessorum (la Cincsor), I Bracaraugustanorum (la Bretcu), II Gallorum, III Gallorum (mai intai pe Olt, la Ionestii Govorii; dar ulterior, se pare, in sud-estul Transilvaniei), I Tyriorum sagittariorum, VI nova Cumidavensium (la Rasnov-Cumidava); cateva dintre ele au avut in componenta si efective de calareti: I Flavia Commagenorum sagittariorum (stationata in nordul Munteniei pe timpul lui Traian, ulterior pe Olt, posibil la Enosesti-Acidava; recent atestata in castrul de la Campulung-Jidova) (este geamana" celei de la Micia, din Dacia Superioara), I Hispanorum veterana quingenaria (cea mentionata de papirul Hunt), II Flavia Numidarum (la Feldioara). In Dacia Inferioara stationa, de asemenea, o cohors milliaria: I Augusta Nervia Pacensis Brittonum milliaria (garnizoana necunoscuta; dar probabil diferita de cohors I Aurelia Brittonum milliaria, atestata in 201 la Bumbesti). Tot in Dacia Inferioara se cunosc niste arcasi sirieni, Suri sagittarii (mentionati in 138 la Bivolari-Arutela si Radacinesti), organizati ulterior intr-un numerus Surorum sagittariorum (atestat la Romula); o vexillatio equitum Illyricorum (diplomele din 129-130), organizati ulterior intr-un numerus equitum Illyricorum (diploma din anul 140) (stationat in sud-estul Transilvaniei; de asemenea, un n(umerus) burg(ariorum) et veredario(rum) Daciae Inf(erioris), atestat in 140 la Copaceni (Praetorium).

Cel mai bine documentat este exercitus Daciae Porolissensis. Cavaleria este reprezentata, in primul rand, prin cateva alae, anume: I Brittonum (Britannica) civium Romanorum (eventual milliaria), II Gallorum et Pannoniorum (garnizoana la Gherla), Siliana (la Gilau), I Tungrorum Frontoniana (la Ilisua). Cohortes milliariae sunt urmatoarele: I Cannanefatium (la Tihau), I Hispanorum pia fidelis quingenaria (la Romanasi), II Hispanorum scutata Cyrenaica (la Bologa), V Lingonum (la Porolissum), precum si VI Thracum equitata. In Dacia Porolissensis au stationat un numar important de cohortes milliariae, anume: I Aelia Gaesatorum (la Bologa), II Augusta Nervia Pacensis Brittonum (la Buciumi), I Batavorum pia fidelis (la Romita), I Brittonum milliaria Ulpia torquata pia fidelis civium Romanorum, I Britannica milliaria civium Romanorum, II Brittonum equitata milliaria civium Romanorum pia fidelis (la Romita), I Flavia Ulpia Hispanorum milliaria civium Romanorum equitata (cu exceptia primelor doua, toate celelalte sunt atestate ca fiind equitatae). In Dacia Porolissensis exista si un numerus Palmyrenorum Porolissensium (deci avea garnizoana la Porolissum), eventual si un n(umerus) M(aurorum?) O(ptatianensium?) (la Zutor-Optatiana).