Mostenirea "Primei Republici"

Mostenirea "Primei Republici

Italia este un stat care are o organizare teritoriala bazata pe regiuni. Dupa cum mentioneaza Articolul 131 din Constitutie exista 20 de regiuni, fiecare din ele dotate cu un organ legislativ - Consiliul Regional(Art. 121). Cinci din cele douazeci de regiuni beneficiaza, de un statut special fixat prin adoptarea unei legi constitutionale (Art. 116) prin care se specifica domeniile in care fiecare regiune in parte are un statut privilegiat.

Acest tip de aranjament teritorial va marca intreaga evolutie a sistemului politic Italian de dupa 1948. Dimensiunea geografica va fi un factor important in definirea raportului dintre cetateni si Republica. "Democratia all italiana" va presupune dezvoltarea unui mecanism de integrare a regiunilor, caracterizate de trasaturi economice si politice specifice, intr-o comunitate politica nationala. In cazul italian, organizatiile care au asumat rolul integrator au fost partidele politice. Ca actori principali ai "Primei Republici" , partidele politice de masa au fost cele care au institutionalizat o anumita forma de democratie in interiorul careia au monopolizat toate pozitiile institutionale, atat la nivel regional cat si la nivel national.

Putem deci intelege evolutia partidelor politice din Italia studiind doua raporturi care se dezvolta la nivelul sistemului politic italian. In primul rand, raportul dintre centru si periferie da seama de limitele integrarii la nivel national cat si de importanta dimensiunii locale in definirea identitatii partidelor. In al doilea rand clivajul dintre Biserica si Stat poate explica prevalenta anumitor culturi la nivel regioal si atasamentul fata de un partid sau altul. In logica Primei Republici, atasamentele regionale s-au exprimat la nivel national prin integrarea in unul din doua mari partide: Partidul Comunist Italian (PCI) si Democratia Crestina(DC). Dupa unificare, in Italia este introdus la nivelul tuturor regiunilor un model institutional unitar. Totusi, dupa cum arata Robert Putnam, evolutia institutiilor a prezentat diferente semnificative in ceea ce priveste nivelul lor de perfornmanta. Acest fapt il determina pe autor sa evidentieze corelatia dintre performanta institutionala si prezenta unei culturi politice specifice(locale) corelatie exprimata de cultura civica care consta intr-o orientare difuza a cetatenilor fata de politica sustinuta, de incredere interpersonala si de cooperare bazata pe cutume. In precizarea caracteristicilor determinante ale civicness, Putnam introduce un concept nou: capitalul social, prin care intelege "increderea, normele care organizeaza convietuirea, retelele de asociere civica, elementele care imbunatatesc eficienta organizarii sociale, promovand initiative luate de comun acord". In esenta, pentru Putnam existenta unor actori intermediari intre autoritatea suverana si individ indica prezenta capitalului social.

In cazul italian, absenta unei culturi civice nationale a condus la gestionarea procesului de integrare politica de catre partide. De fapt, partidele au desfasurat un proces de acaparare a "retelelor de asociere civica" prezente la nivel local. Cele doua partide de masa, PCI si DC, au gestionat clivajul centru-periferie prin convertirea cutumelor locale in cutume institutionale. Vorbim aici de prezenta partidelor la un nivel extra-constitutional care le permite acestora sa organizeze comunitatile locale dupa o logica particulara. Marco Almagisti remarca faptul ca, inteles in acest mod, PCI nu mai apare astfel ca un partid anti-sistem ci ca unul din pilonii sistemului politic national, capabil sa organizeze comunitatile politice locale, mai ales cele din centrul Italiei.[7]

Socializarea cetatenilor cu institutiile democratice este deci mediata de catre partide care reprezinta punctul de legatura dintre cele doua dimensiuni: locala si nationala. Consensul este rezultatul recompunerii culturilor politice locale in interiorul partidelor cu ajutorul ideologiei. Ca partide de masa, PCI si DC au o dimensiune ideologica bine definita, ce reflecta prezenta lor la nivel teritorial delimitandu-le in acelasi timp la nivel national. Putem asadar sa identificam in cazul "Primei Republici" mai multe nivele de socializare politica (regional, national, parlamentar) si un tip de actori - partidele politice care le organizeaza si sunt prezente in toate aceste spatii.

Prin urmare, in Italia, identitatile ideologice au asumat anumite arii geografice, ceea ce a dus la crearea unor subculturi politice specifice. Partidele au reprodus aceste subculturi traducand relatia dintre centru si periferie prin prisma unui sistem de relatii extra-constitutionale care sa le asigure perenitatea. Semnificativ este cazul DC, care dupa ocuparea pozitiilor parlamentare si guvernamentale dezvolta la nivel local un sistem de recompense pentru militantii sai. Tradus la nivel electoral, comportamentul DC va crea un "voto di apartenenza"[8] orientat catre DC si aliatii sai.

Ca urmare, pana in 1992 sistemul politic s-a bucurat de o stabilitate ridicata cu doua partide (DC si PCI) care si-au mentinut constante scorurile electorale. Iluzia alternantei guvernamentale a fost perpetuata de ocuparea pozitiei guvernative in anii 70 de catre PCI si o reorientare destul de scazuta a voturilor catre partid. Anii 80 au insemnat insa revenirea la guvernele de coalitie crestin democrate si din nou excluderea PCI din pozitiile guvernamentale. Acest trend s-a modificat in anii 90, cand Lega Nord obtine spre exemplu un scor electoral semnificativ in comparatie cu alegerile din 1987. De asemenea, urmasii PCI: PDS (Partito Democratici di Sinistra) respectiv RC (Rifondazione Comunista) au obtinut la alegerile din 1992 un scor comparabil cu nivelul PCI din anii 50.

Un caz aparte este cel al socialistilor, care pe perioada Primei Republici au mentinut un scor relativ constant de aproximativ 15 %. In ecuatia guvernamenatla socialistii devin importanti la inceputul anilor 80 odata cu ocuparea postului de Prim Ministru de catre secretarul acestora Bettino Craxi ceea ce va contribui mai tarziu la declinul partidului.[9] In contextul scaderii DC, socialistii au fost alaturi de elita crestin-democrata subiectul proceselor anti-coruptie. Pe de alta parte, organizarea partidului era in comparatie cu cea a DC una slaba ceea ce a contribuit la scindarea rapida a partidului. Liderii locali se bucurau de o anumita autonomie in interiorul partidului ceea ce punea sub semnul intrebarii puterea lui Craxi cat si eficienta liderilor de la centru.

Partidocratia a produs un sistem clientelar in care partidele au monopolizat resursele statului. Rezultatele clientelismului s-au remarcat mai ales la nivelul institutiilor, acolo unde, dupa cum observa Calise , s-a produs o fuziune intre executiv si legislativ. Mai mult, ca partide de masa, DC, PCI si intr-o mai mica masura PSI, s-au remarcat prin capacitatea extraordinara de a mobiliza electoratul prin folosirea aparatului institutional si utilizarea resurselor statului in scopuri partizane. Principalele efecte ale partidocratiei s-au vazut imediat ce stabilitatea sistemului a fost afectata de punerea in miscare a institutiei judecatoresti. [13]

Putem defini cel mai bine relatia dintre partide si societate pe perioada Primei Republici drept o forma de democratie blocata. Cum putem caracteriza cel mai bine "democratia blocata"? In primul rand prin existenta in interiorul spatiului politic a unui numar mare de veto-players[14] distribuiti atat in centrul cat si la periferia arenei politice. Aceasta raspandire a actorilor cu putere de veto duce la ineficienta procesului decizional si in ultima instanta la imobilitatea sa. In al doilea rand, sistemul de partide era unul pluralist polarizat (dupa caracterizarea lui Giovanni Sartori) cu doua partide anti-sistem obligate sa functioneze in afara spatiului guvernamental. Urmarea directa a fost imposibilitatea formarii guvernelor fara crestin-democrati asigurand DC o pozitie perena.

Perioada Primei Republici, s-a remarcat deci prin imobilismul partidelor bazat pe negocieri ale pozitiilor ocupate pe fiecare nivel. In acest caz, dupa cum remarca Arendt Lijphardt, procesul politic poate fi reglementat fara a tine seama de principiul majoritar, acesta fiind mai degraba rezultatul unei decizii guvernamentale cu caracter conciliant. In cazul italian, deciziile politice erau mai degraba rezultatul negocierilor intre partide. Din acest motiv, Lijphardt include Italia in categoria democratiilor consensuale. Diferita, spre exemplu de Olanda, unde clivajele au un caracter etnic iar coalitiile de guvernare au inclus toate partidele mari, in Italia coalitiile guvernamenamentale au fost construite prin excluderea partidelor politice aflate la extreme si perenitatea in pozitiile guvernamentale a membrilor DC.