NUMISMATICA

Numismatica este stiinta care are drept obiect de studiu moneda. Numele provine de la termenul grecesc numisma, preluat apoi si de romani, sub forma nummus, i, dar si nomisma, atis, care inseamna moneda, ban[1].

Numismatica are in vedere: tipurile monetare, descrierea lor, descifrarea legendelor, raporturile dintre diferitele categorii de moneda, circulatia monetara, alcatuirea Corpusurilor de monede.

Medalia constituie, de asemenea, un document metalic al unor epoci istorice. Ea reprezinta pentru contemporani, dar mai ales pentru urmasi, un prilej de intelegere a importantei acordate unor probleme ale vietii sociale respective, unor personalitati care prin activitatea desfasurata au contribuit la prabusirea societatii omenesti, unor societati si unor institutii. O ramura a stiintei numismatice, medalistica are ca obiect de cercetare medaliile si plachetele.

Moneda, prin natura ei specifica a fost destinata sa fie o valoare circulatorie, constituind un instrument de lucru, practic, si teoretic, deosebit de important in procesul analizei vietii economice, sociale, politice si culturale a societatii omenesti. In cadrul ei, moneda poate fi o masura a valorii, deci un instrument de schimb, poate fi un intermediar al schimburilor si o rezerva de valoare[2]. In acest ultim caz, tezaurele furnizeaza informatii pretioase de natura numismatica si economica, privind raportul dintre monedele indigene si cele care circula concomitent cu ele, orientarea economica a statului respectiv, orientare care este in stransa legatura cu cea de politica externa etc.

Moneda a constituit si constituie, o antena deosebit de sensibila a vietii economice, sociale, politice si culturale a unei societati[3] si sursa documentara de prima mana.

Ea nu este numai un instrument fiscal, ci a fost si este un mijloc de a actiona asupra unei conjuncturi economice, sociale si politice a unui stat.

Prin natura sa speciala, studiul monedei reprezinta un domeniu deosebit de complex si de complicat, in acelasi timp, al cercetarii istorice.

Moneda contine, sintetizata in ea, intreaga evolutie a formatiunilor politice si apoi a statului care a emis-o si in cadrul caruia circula. Astfel ca, aparitia, evolutia si raspandirea ei pana la tezaurizare reflecta gradul de dezvoltare al societatii din care provine.

In acelasi timp, moneda contine numeroase elemente ponderale si de valoare intrinseca, precum si elemente iconografice, heraldice, epigrafice, sigilografice, care, pentru a putea fi descifrate si intelese, necesita vaste cunostinte teoretice si o indelungata experienta practica.

Moneda constituie un izvor important pentru studierea nivelului economic al unui popor, pentru determinarea si intelegerea fluctuatiilor economice, a crizelor din acest domeniu, cand apar falsurile monetare, deprecierile din titlul metalului pretios, monede cu miez de arama. O interpretare cat mai completa a descoperirilor monetare dintr-o zona, conduce spre o prezentare cat mai exacta a vietii comerciale, a circulatiei bunurilor economice; se pot realiza interesante raporturi valorice intre monedele diferitelor tari, se poate stabili puterea de cumparare a membrilor societatii intr-o anumita perioada[4] etc.

Tot prin studiul monedei se pot face o serie de constatari importante privind anumite obiceiuri, institutii sau dezvoltarea artistica a unei tari. Citirea corecta a reprezentarilor figurate pe avers si revers ofera informatii pretioase privind viata politica religioasa, oraseneasca sau viata sociala. Moneda antica cu tipul iconografic care predomina, constituie o sursa deosebit de pretioasa pentru cunoasterea religiilor, a mitologiei, pentru cunoasterea figurilor suveranilor si a familiilor imperiale, pentru istoria artei. Ofera, deci, informatii deosebit de pretioase prin iconografie si portretistica antica, ele fiind de multe ori singurele surse care au pastrat figurile autentice ale monarhilor5

Prin imaginea de pe avers, moneda a avut si o functie ,,propagandistica" importanta, jucand rolul unei ,,gazete oficiale" a unui stat, mai ales in perioada antichitatii.

Sub raportul artei si a tehnicii de realizare, moneda antica a patruns adanc in realitatile epocii, furnizandu-ne informatii pretioase pentru istoria tehnologiei de fabricatie a ei, pentru realizarea portretelor monetare, pentru istoria artei.

Numismatica medievala, care cuprinde figuri conventionale si mai schematice, furnizeaza informatii privind costumele, monumentele triumfale, nume de suverani, de state, de gravori care pot contribui la elucidarea unor probleme politice sau la completarea altor izvoare istorice.

Pe plan artistic, moneda, mai ales cea antica, a atins cele mai inalte culmi ale maiestriei artistice, dar, in epoca medievala, arta gravurii in metal a scazut ca valoare artistica. Prin particularitatile sale, moneda reprezinta asadar un izvor de o deosebita insemnatate pentru studierea istoriei, deoarece, asa cum afirma marele numismat francez Ernest Babelon, ,,o colectie de monede este un depozit de documente contemporane care n-au putut fi alterate in decursul timpurilor prin transcrieri gresite, prin interpolari voite, prin suprimari arbitrare sau inconstiente. Ele sunt martori oculari si oficiali, chemati fara incetare sa faca marturisiri in vasta ancheta pe care stiintele istorice o intreprind din diferite puncte de vedere asupra trecutului omenirii; o moneda este, mai adeseori de cat se crede, singurul document autentic care a ferit de profanarea uitarii, un eveniment istoric"[6].

Numismatica este in stransa legatura cu arheologia care-i aduce la lumina monedele aflate in tezaure sau in descoperiri izolate si care-i solicita in schimb informatiile, rezultate din ,,citirea" si interpretarea lor si care pot contribui la elucidarea problemelor complexului arheologic respectiv.

Numismatica se foloseste de paleografie si de epigrafie pentru intelegerea legendelor de pe monede care pot fi texte: grecesti, latinesti, chirilice, gotice, arabe, otomane etc., precum si pentru descifrarea monogramelor si prescurtarilor ce pot exista pe aversul sau reversul monedelor.

Heraldica este si ea legata de numismatica, furnizand elemente necesare pentru descifrarea si interpretarea corecta a reprezentarilor heraldice de pe monede si medalii. S-a constituit in timp, chiar un domeniu aparte: heraldica numismatica.

Cunostintele privind sistemele de masuri, dupa care sunt date valorile de pe monede, sunt furnizate de metrologie. Se constata, asadar, o stransa interdependenta intre numismatica si celelalte stiinte auxiliare ale istoriei.

Preocupari numismatice cu caracter stiintific s-au manifestat de timpuriu, inca de la sfarsitul Evului Mediu. La sfarsitul secolului al XVI-lea au inceput sa apara si primele lucruri de specialitate cuprinzand descrieri de monede.

Regulile si sistemul de lucru au fost puse la punct abia in secolul al XVIII-lea, de catre abatele Joseph Hilarius Eckhel (1737-1798)[7], care publica la Viena prima mare lucrare stiintifica despre monede: Doctrina nummorum veterum, in 8 volume intre 1792-1798. Pe baza clasificarilor stiintifice si sistematice a monedelor facute de Eckhel, se va dezvolta numismatica in perioada urmatoare. Cu el a inceput metoda stiintifica, precisa, in numismatica.

Tot in aceasta perioada, pe langa marile biblioteci din capitalele europene: Paris, Londra, Roma, Berlin, Viena, Petersburg, au luat fiinta cabinete numismatice care pastrau bogate colectii de monede si de medalii. Ulterior se vor infiinta, pe langa aceste cabinete, Societati numismatice, ceea ce va incuraja dezvoltarea studiilor de specialitate[8].

In secolul al XIX-lea, numismatica a fost introdusa in planurile de invatamant ale diverselor Universitati. Tot acum medaliile au fost incluse ca obiect de studiu al acestei discipline. S-a remarcat, in acest sens, lucrarea lui Th. E. Mionnet, Descriptions des mdailles antiques, grecques et romaines, avec leur degr de raret et leur estimation, vol. I-IV, Paris, 1807-1835. Drumul deschis de J. H. Eckhel a fost urmat, printre altii, si de marele savant Theodor Mommsen care, prin lucrarea sa, Geschichte des Rmischen Mnzwesens, Berlin, 1860, punea bazele numismaticii ca stiinta.

In ceea ce priveste numismatica medievala, contributii stiintifice, critice si analitice au adus Joseph von Mader (1754-1815)[9] si Hermann Grote (1802-1895).

La sfarsitul secolului, A. Engel si R. Serrure publicau primul tratat despre monedele medievale, Traite de numismatique du Moyen-Age, Paris, 1891-1895.

Numismatica a ocupat un loc important in Universitati. Inceputurile le gasim in 1738 in Germania, la Halle, cand Johann Schulge anunta infiintarea unui Colegiu particular la Universitate, unde va preda despre monede si despre stiinta numismatica. In 1766, cursul a fost publicat sub forma de carte. Multa vreme numismatica s-a predat ca stiinta auxiliara a arheologiei. In 1801 s-a introdus la Universitatea din Coymbra si la Biblioteca din Lisabona. Astazi, Universitatile din Berlin, Hamburg, Heidelberg Gttingen, Braunschweig Mnster si multe altele, ofera cursuri de numismatica.

Un alt aspect care a preocupat pe numismati a fost alcatuirea Corpusurilor de monede, a cataloagelor care sa cuprinda emisiunile nationale. In 1690, Franois le Blanc a publicat la Paris un catalog privind monedele franceze. Initiativa a fost continuata de numismatii maghiari, germani si italieni. Un catalog important a fost alcatuit de Rthy Laszlo: Corpus nummorum Hungariae, in 2 volume - 1899, 1907, reeditat in 1958 la Graz. Mai mentionam, Corpus nummorum Italicorum, Roma, 19 volume (1910-1940), Corpus nummorum Poloniae, I, secoleleX-XI, 1939, a lui Marian Gumovski, Ostereichische Mnzpragungen (1519-1938), Viena, ed. a 2-a, 1948, autorii: W. Miller, A. Loehr, E. Holzmair.

La sfarsitul secolului al XIX-lea si-a deschis lucrarile la Bruxelles, primul Congres international de numismatica (1891), celelalte tinandu-se la Paris (1901), Bruxelles 1910, Londra 1936, Paris 1953, Roma 1961, Copenhaga 1967, New York 1973, Berna 1979 etc.

Secolul XX s-a remarcat si prin editarea marilor tratate de numismatica, cum ar fi: Trait des monnaies grecques et romaines, Paris 1901-1932, a lui Ernest Babelon.

In perioada interbelica, cat si in aceea de dupa al doilea razboi mondial, odata cu extinderea cercetarilor arheologice, numismatica a inregistrat progrese remarcabile atat in ceea ce priveste formarea la scara nationala a unor reputati specialisti, cat si in ceea ce priveste editarea unor instrumente de lucru si a unor lucrari de specialitate. Acum au aparut numeroase dictionare, lexicoane si glosare numismatice, bibliografii si corpusuri nationale[10]. Stiinta numismatica universala a beneficiat in a doua jumatate a secolului XX de o serie de specialisti, si, din randul carora enumeram, cu regretul ca spatiul nu ne permite mentionarea tuturor: J. Lafaurie, Hlne Huvelin, Jean Babelon, A. Chastagnol, M. Chistol, X. Loriot, D. Nany, J. J. Cabarrot, Philip Grierson, R. A. Caerson, Cecile Morrison, J. Werner, Arthur Pohl, Robert Gbel, Karl Pink, Martin Price, E. Bernareggi, Giuseppe Felloni, Giovani Pesce, Rerno Capelli, I. Gedai, K. Biro-Sey, Todor Gerasimov, Eva Kolnikova, Jordana Jurukova, Vladislav Popovic, S. Suchodolski, Andrei Kunisz, Josef Junacek s.a..

Preocuparile numismatice pe teritoriul Tarilor Romane se pot fixa in secolul al XVI-lea, cand Nicolaus Olahus in lucrarea sa Hungaria, redactata la Bruxelles in 1536, argumenta originea romana a romanilor prin limba si prin marturii numismatice[11]. In secolele urmatoare, moneda a constituit sursa istorica si pentru Miron Costin (De neamul moldovenilor) si Dimitrie Cantemir (Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, Descriptio Moldaviae).

In secolul XVIII si in cel urmator, preocuparile pentru studierea monedelor antice au sporit, activitatea concretizandu-se in aparitia unor lucrari de specialitate. Astfel[12], in 1748 Martin Schmeizel isi publica la Halle lucrarea: Erlauterung Gold und Silberner Mnzen von Siebenburgen (Interpretarea monedelor de aur si de argint ale Transilvaniei), urmata, peste un veac (1840) de o alta, a lui Michad Acknerfi, Die antiken Mnzen - eine Quelle der alterer Geschichte Siebenbrgens (Monedele antice o sursa a istoriei antice a Transilvaniei).

Modele antice l-au preocupat si pe Damaschin Bojinca care publica, in 1832-1833, lucrarea Anticele romanilor, precum si pe Mihail Ghica, care ne-a lasat si primul catalog numismatic: Ragazurile mele sau desfatari numismatice (1834-1842).

La mijlocul secolului al XIX-lea, preocuparile numismatice cu caracter stiintific se intensifica, paralel cu avantul editarii documentelor scrise, necesare scrierii istoriei nationale. O contributie remarcabila a avut publicistul si colectionarul de monede si antichitati Cezar Bolliac (1817-1881). El este socotit - pe buna dreptate - ctitorul numismaticii romanesti[13].

In anul 1855, colectia sa cuprindea cca 3500 de monede de aur, argint, bronz, precum si numeroase piese antice. Peste zece ani, o buna parte din ele le va dona Muzeului National de Arheologie creat de Al. Ioan Cuza, punand astfel bazele Cabinetului Numismatic al acestuia, cabinet care functioneaza si astazi.

In 1868, Cezar Bolliac, care intre timp a devenit membru al Societatii franceze de numismatica si arheologie, a initiat un curs general de numismatica la Universitatea din Bucuresti, urmat de 37 de elevi si studenti.

Continuator al activitatii lui Cezar Bolliac a fost academicianul D. A. Sturza (1833-1914) care s-a remarcat nu numai prin dragostea de monede si studiile lor, dar mai ales prin crearea in 1910 a Cabinetului numismatic al Academiei Romane, al carui fond l-a tot imbogatit pana la sfarsitul vietii sale.

Cel care a dus mai departe ,pasiunea inaintasilor sai, devenind profesionist si intemeietor al scolii romanesti de numismatica, a fost academicianul Constantin Moisil (1876-1958)[14].

Mentionam pe scurt cateva din realizarile sale in acest domeniu: imbogatirea colectiei Cabinetului Numismatic al Academiei al carui director a fost, inceputul catalogarii, clasificarii si studierii in amanuntime a pieselor numismatice aflate in Cabinet; activitatea deosebit de intensa desfasurata in cadrul Societatii Numismatice Romane (creata in 1903 si care era in primele decenii ale secolului singurul for numismatic din tara) si la Buletinul Societatii Numismatice Romane; eforturile deosebite depuse pentru infiintarea unui nou periodic, de data aceasta sub egida Academiei Romane, ,,Studii si Cercetari Numismatice", al carui redactor a fost pana la moarte; creator al unei catedre de numismatica la Scoala de Arhivistica care functiona pe langa Arhivele Statului din Bucuresti (al carui director era), devenind ,,ctitorul invatamantului regulat de numismatica din tara noastra".

In momentul de fata, scoala romaneasca de numismatica se bucura de un binemeritat prestigiu international, fiind prezenta activ la numeroasele congrese numismatice care se desfasoara in lume, precum si la realizarea diverselor publicatii internationale: ,,Coin Hoards" (Londra), ,,Numismatic Literature" (New York) si altele.

La ora actuala se editeaza cateva periodice de specialitate: ,,Studii si Cercetari de Numismatica", ,,Buletinul Societatii Numismatice Romane", ,,Cercetari Numismatice" (sub egida Muzeului de istorie al Romaniei, prima aparitie anul 1979). Alaturi de Constantin Moisil, cat si dupa moartea acestuia s-au remarcat studiile numismatice[15] (antica, medievala si moderna) ale lui: A: Resch, Nicolae Docan (n.? - 1933), C. Secaseanu, Costin C. Kiritescu (1878-1965), Ilie Minea (1881-1943), Oct. Luchian (1903-1981), Gh. Buzdugan (1902-1980), Aurel Golimas (1908-1995), Emil Condurachi (1912-1987), Bucur Mitrea (1909-1996), Oct. Iliescu (1919), Constantin Preda (n, 1925), Gh. Poenaru-Bordea (1937-2002), Petre Diaconu (n. 1924), Judita Winkler (1925-1987) si altii.

Numismatica cuprinde: istoria monedei, numismatica descriptiva, metrologie, numismatica, circulatie monetara[16].

Istoria monedei cuprinde trei perioade: antica, medievala si moderna; iar sub aspect cronologic tine cont de periodizarile fiecarei tari.

Inventia monedei ca mijloc de schimb comercial s-a atribuit multa vreme fenicienilor, fapt valabil pentru regiunea mediteraneana, pentru ca in alte regiuni ca Asia, America Precolumbiana - moneda a fost o creatie locala avand si alte forme.

Dupa inventia monedei s-a cautat forma cea mai comoda si cea mai utila in procesul de schimb. Totusi, dupa o legenda greaca, legislatorul Solon ar fi batut monede cat roata carului, ca sa dezvete pe cetateni de acumulari monetare.

Formele banilor vechi erau insa intre cele mai neasteptate; se foloseau colti de caine (in insula Solomon din Pacific); pe Coasta de Fildes aveau forma de bratara; in Zimbawe erau sub forma de clopotei de bronz; in cateva tari orientale se turnau sub forma de pomi cu frunze discoidale perforate - posesorul rupandu-si cate ,,frunze" ii trebuiau; sub forma de cutite in China.

Unele din cele mai vechi monede s-au confectionat din electrum[17] - un aliaj natural din aur si din argint in colonia greceasca Lidia din Asia Mica in secolul VII i.Hr. Acestea au fost emise sub forma unor lingouri pe care se aplica un sigiliu, o marca rudimentara, dandu-le astfel caracter oficial. Din secolul VI d.Hr. moneda a devenit un monopol regal, un monopol al suveranului in general. In 512 i.Hr. regele Persiei a emis darici de aur si siculi de argint cu efigia sa, metoda folosita de toti cei care i-au urmat la tron.

In antichitate grecii utilizau pentru monede denumirile folosite pentru greutati, fiindca ele reprezentau o greutate echivalenta in metal pretios. Cele mai folosite erau: a) halcousul -din arama si echivala cu 1/3 din obol; b) obolul = 1/6 din drahma; c) drahma, din argint echivala cu 6 oboli; d) staterul era din aur si echivala cu 4 drahma; e) talantul care echivala cu 60 mine = respectiv cu 600 drahme. Obolul = 0,728 gr., drahma = 4,36 gr.

Mina si talantul erau monede de calcul, corespondenta lor valorica se realiza in functie de greutatea metalului ce-l detineau.

Romanii au folosit lingoul care era o bucata de metal topit, un aliaj din cupru si zinc, turnat apoi intr-o forma speciala. Primele monede romane (secolulV i.Hr.) au fost libra = 327,45 gr. si uncia = 27,28 gr. cu subdiviziunile lor. Erau din arama. Apoi, in primele secole ale Imperiului s-au batut denarii din argint (denarius in limba latina inseamna = 10, valora 10 asi), iar din aur = aureus-ii.

Un denar cantarea 3,41 gr., iar un aureus cantarea 7,8 gr. Tot atunci mai circula si o moneda de arama asul = 13,4 gr. si sestertiul = 27,2 gr. care era si unitate monetara.

In Evul Mediu moneda s-a diversificat, sistemele monetare s-au inmultit in fiecare stat. Monedele bizantine s-au emis o lunga perioada de timp, adunandu-se astfel o mare cantitate de metal.

In general, in plan numismatic separarea Imperiului roman in doua state a fost stabilita in anul 498 cand Anastasius I (491-518) a realizat o reforma monetara. Acesta a emis monede de bronz, dintre care mai importante erau: follis si jumatate de follis[18].

Ca monede de argint, in Evul Mediu au continuat sa fie emise doua specii create de Constantin cel Mare (306-337); milliarense (4,55 gr.) si siliqua (2,73 gr.). La mijlocul secolului al XI-lea s-au batut pe langa monede plane si monede concave (skyphate). Moneda de aur a Imperiului bizantin a fost solidus-ul (4,55 gr.) creat tot de Constantin cel Mare si care a continuat sa fie emisa si in Evul Mediu.

Avea doua diviziuni: semis sau semissis = ½ solidus si triens sau triemissis = 1/3 solidus. Catre sfarsitul secolului al X-lea se schimba denumirea in nomisma, din care s-au batut si exemplare concave (skyphate).

Moneda medievala are ca unitate ponderala din secolulIX - marca, cantarind cca. 218 gr. Ea nu era fixa, varia de la stat la stat, de la oras sau provincie, precum si dupa tipul de moneda care se batea din ea. Spre exemplu, in Europa marca cantarea intre 107-280 gr.

Moneda etalon medievala a fost succesiv: dinarul, grosul, talerul. Mentionam in continuare cateva emisiuni monetare care au avut o calitate mai intensa.

Dinarul a carui denumire a fost luata dupa denarul roman era din aur in lumea araba si din argint in apusul Europei si in Peninsula Balcanica.

Pfenigul a fost adoptat de statele germane. O larga circulatie in secolul X au cunoscut pfenigii de Friesach, emisi de arhiepiscopii de Salzburg si de Carinthia. Acest tip de moneda s-a raspandit si in Anglia, luand denumirea de peny.

Hiperperii in Bizant erau din aur, argint, bronz.

Un loc deosebit l-au ocupat emisiunile bizantine ale perperilor[19]: de aur, de argint si bronz. Aceasta moneda a fost emisa prima data de imparatul Alexis I Comenul (1081-1118), in cadrul marii sale reforme monetare din anii 1092-1093. Dupa dezmembrarea Imperiului bizantin la 1024, perperul a fost batut de Imperiul de la Niceea, iar dupa 1026 (anul restaurarii Imperiului) s-au emis in continuare perperi pana la sfarsitul domniei lui Andronic al III-lea (1325-1328) .

In secolul XII in statele germane se scot piese noi, de mari dimensiuni, din argint, cu o singura fata, numite bracteate (insemnand bani de tinichea, care, fiind foarte subtiri, sunau, fosneau);

In a doua jumatate a secolului al XIII-lea, in Anglia se emite o noua moneda de argint - sterlingul (in limba engleza: easterling = moneda de est), iar in Austria creitarul (avea o cruce pe revers, in germana kreutz = cruce); la Florenta apare florinul (moneda de aur), denumire care vine fie de la oras, fie de la floarea de crin de pe avers. Inspirat de florin va apare guldenul de aur si argint in Germania. Acestor monede li se alatura in 1284 techinul (sau ducatul), emis din aur de dogele venetian Ioan Dandolo[21].

Alte categorii de monede care au circulat in centrul, rasaritul si sud-estul Europei, au fost: dinarii arpadieni si angevini, urmati de ducati in secolul XV, jumatati de dinari numiti oboli, dinari si bani de Slovenia (din secolul XIII), grosii, primii emisi in Franta in orasul Tours (grosii touronenses) apoi in Boemia, la Praga, in statele din Peninsula Balcanica, in Polonia, la Riga, Danzig si asprii de argint otomani.

Asprul era o moneda otomana cantarind circa 1,20 gr. cu titlul ridicat al argintului: 900% la sfarsitul secolului al XIII-lea, la primele emisiuni. Ulterior, titlul aurului va scadea neincetat ca si greutatea sa. Prima oara asprul a fost emis fie de Osman I (1288-1320), fie de urmasul sau Orhan (1326-1359)[22] in 1327 la Brusa. Deprecierea acestei monede va incepe sub Baiazid (1347-1403). In Tarile Romane, asprul a patruns in secolul al XV-lea si va deveni, in Tara Romaneasca, ,,principala moneda" timp de aproape un secol . La sfarsitul secolului al XVI-lea a avut loc in Europa o depreciere generala a argintului, ceea ce a determinat si disparitia treptata din circulatia Tarilor Romane a asprului otoman care suferise deprecieri masive. El a fost inlocuit cu alte monede otomane de argint si de aur de valoare mai ridicata.

Catre sfarsitul Evului Mediu este batut talerul de argint (sfarsitul secolului XV) care, din Austria se va raspandi, in secolele urmatoare in Olanda, in statele germane si apoi in toata Europa, (din argint si aur). In secolele XVII si XVIII, alaturi de talerii olandezi, vor circula gulzii de aur, ludovicii de aur (Franta) si fredericii de aur (Germania).

Cat priveste Tarile Romane, in secolul XIV, in Tara Romaneasca si Moldova s-au batut primele emisiuni monetare proprii: ducatii de argint, dinari de argint si grosii de argint. Subdiviziunile au fost de bronz si arama. Acestea erau integrate sistemului monetar balcanic, al Ungariei si al Poloniei. In secolul XV - 1482 emisiunile Tarii Romanesti inceteaza, iar la sfarsitul secolului XVI cele ale Moldovei. In Tarile Romane a continuat sa circule moneda otomana, a jucat un rol deosebit in viata economica a Tarilor Romane.

Dupa cum se poate constata moneda sufera, asemenea unei fiinte, de atingerea anilor; moneda ,,imbatraneste si moare", in sensul ca unele piese au fost efemere, au disparut repede din circulatie, iar altele au fost si sunt deosebit de longevive.

Numismatica descriptiva se ocupa de imaginile aflate pe cele doua fete ale monedei, de tehnica realizarii lor. Imaginile sunt de doua feluri: a) de tip heraldic, infatisand stema tarii, a orasului, blazonului suveranului sau a persoanei care a emis moneda. Sunt caracteristice Evului Mediu, epocii moderne si contemporane.

b) tipul iconografic (portret) reprezentand pe suveran este tipul predominant in moneda antica dar se intalnesc si in epoca moderna si contemporana.

Pe aversul monedei se afla legenda ei, respectiv numele suveranului, denumirea tarii si in epoca moderna se indica si valoarea ei.

Monedele pot fi: monofaciale (reprezentari, pe o singura fata); si bifaciale - au reprezentari pe ambele fete.

Tot numismatica descriptiva se mai ocupa si de dimensiunile, forma, greutatea, metalului, inscriptia, locul emiterii.

Pe baza cercetarilor din cadrul acestei ramuri a numismaticii generale se pot stabili emitentii, monetariile, data emiterii monedelor. Adica se furnizeaza istoriei elemente de detaliu si de preciziune fata de care stirile furnizate de moneda ca izvor nu s-ar putea utiliza.

Metrologia numismatica se ocupa de sistemul de masuri si de cel valoric al monedelor, de etalonul monetar, de acoperirea lor in aur[24].

In istoria numismaticii au existat mai multe sisteme monetare, lucru care a ingreunat schimbul si circulatia monedelor, cat si operatiile bancare. Teoretic s-a adoptat si pentru monede sistemul zecimal al greutatilor, unitatea adoptata avand multipli si submultipli cu diferente multiplicate cu zece. In practica insa s-a admis ca numai etalonul (unitatea monetara) sa fie impartita corespunzator: unitate - decima - sutimea, dar in fiecare tara exista cate un etalon care constituie moneda nationala (franc, marca, florin, coroana, leu etc.).

Fiecare tara bate moneda in functie de posibilitatile sale economice, de unde variatia monedelor, a valorii lor intrinsece.

Titlul monedei reprezinta raportul intre greutatea metalului pretios (aur, argint) si greutatea totala a monedei, pe baza titlului se pot face calculele privind corespondentele dintre diferitele sisteme monetare.

Numismatica nu ramane, pentru ca nu poate ramane la aspectele descriptive si de metrologie, ea studiaza moneda in toata complexitatea ei. In acest sens, un loc important il ocupa circulatia si rolul monedei in viata economica a tarii[25].

Referitor la rolul monedei, este interesanta si perfect valabila afirmatia intemeietorului scolii romanesti de numismatica C. Moisil: ,,monedele au fost in toate timpurile in primul rand instrumente comerciale, mijloace de schimb care au determinat si favorizat propasirea economica a popoarelor. Deci, ele trebuie studiate si din punct de vedere al valorii lor intrinsece, al circulatiei, al rolului ce au avut in dezvoltarea economica a omenirii. Numismatica nu cuprinde numai stiinta monedelor, adica studiul tipurilor inscriptiilor, a stemelor de pe monede sau al maiestriei artistice in care sunt lucrate, ci si istoria monetara care studiaza monedele ca factori economici, ca bani"[26]. Rolul lor a fost intotdeauna, ca si astazi, sa inlesneasca schimbul, sa fie ,,instrumente comerciale" .

Intre fenomenele circulatiei monetare si viata societatii din mijlocul careia a luat nastere moneda, exista o stransa legatura. Existenta banilor si aspectele variate ale miscarii acestora indica diferitele trepte de dezvoltare a productiei sociale in epoci si locuri diferite.

Rolul de bani l-au avut de-a lungul timpului diverse metale (arama, bronz) pentru ca ulterior aurul si argintul sa ramana preponderent. Acest lucru s-a datorat unor calitati deosebite ale acestora care le-au facut mai apte pentru indeplinirea rolului de bani: omogenitatea substantei, divizibilitatea perfecta, valoarea mare intr-un volum mic, o greutate mica nealterabila.

Banii au reprezentat o marfa specifica care a jucat un rol deosebit, pe langa valoarea de intrebuintare speciala ca marfa, ei au dobandit si o valoare de intrebuintare generala care a decurs din functiile lor specifice, respectiv in cadrul circulatiei de marfuri, ei au capatat functia de echivalent general. Pe de alta parte, banii au exprimat relatiile de productie dintre producatorii de marfuri, dar si mijlocul prin care acestia puteau schimba intre ei diferite produse.

In cadrul productiei de marfuri, banii au indeplinit urmatoarele functii: masura a valorii, mijloc de circulatie, mijloc de acumulare sau tezaurizare, mijloc de plata, bani universali. Functia banilor ca masura a valorii consta in faptul ca banii ofera lumii materialul pentru a-si exprima valoarea, stabilindu-se un raport de egalitate intre marfa si bani care au functia de masura a valorii deoarece ei insusi sunt o marfa si deci au valoare. Expresia baneasca a valorii marfii care este direct proportional cu valoarea ei si invers proportional cu valoarea banilor.

Cand in secolele XVI-XVIII au fost descoperite bogatele zacaminte de aur si de argint din America, in urma cresterii productivitatii muncii, timpul de munca socialmente necesar pentru extragerea metalului pretios a scazut masiv si in Europa s-a produs o adevarata ,,revolutie" in domeniul preturilor. A scazut valoarea banilor si a avut loc o urcare generala a preturilor. Functia banilor ca mijloc de circulatie este asigurata de faptul ca schimbul de marfuri se efectueaza prin intermediul banilor care inlesnesc cumpararea si vinderea marfurilor. Asadar, procesul circulatiei in ansamblu este un proces al circulatiei marfurilor si al banilor.

Una din cele mai importante functii indeplinite de bani a fost aceea de mijloc de acumulare sau tezaurizare. Acest lucru decurge din faptul ca banii erau un echivalent general, iar detinerea lor dadea posibilitatea de a obtine orice marfa, devenind astfel intruchiparea generala a bogatiei sociale si implicit a puterii. Aceasta calitate a banilor de a da forma sociala a bogatiei a determinat si tendinta producatorilor de marfuri de a-i tezauriza. Tezaurizarea, la randul ei, a indeplinit functii variate in conditiile circulatiei monetare. Cantitatea de aur si argint s-a adoptat spontan la necesitatea circulatiei marfurilor. Cand insa a avut loc o crestere a productiei de marfuri, necesitatile sporite de bani erau acoperite prin reintrarea in circulatie a unei parti a monedelor texaurizate. Acest rol de retragere spontana sau de retragere a acestora a putut fi indeplinita de functia de tezaurizare numai in conditiile caracteristice existentei banilor de aur si argint.

O circulatie monetara interna determina si un schimb de produse intens, rezultat al intensitatii vietii economice. Aria de raspandire a unui tip de moneda reflecta puterea circulatorie a ei, rezultat al calitatii intrinseci a monedei care este determinata la randul ei de o economie prospera.

Hartile cu descoperirile numismatice reflecta legaturile stranse intre diferite regiuni, precum si anumite caracteristici ale circulatiei monetare intr-o perioada data.

Medalistica

Obiectul acestei ramuri a numismaticii il constituie studiul medaliilor. Termenul deriva din lat. metallum, i - prin care se desemna o piesa din metal care avea forma unei monede, cu reprezentari pe ambele fete si confectionate cu ocazia sarbatoririi unei persoane sau a unui eveniment. Nu avea putere circulatorie.

Medaliile au caracter aniversar, jubiliar, comemorativ.

Cea mai veche medalie este socotita a fi piesa de 10 drahme care a fost batuta de atenieni in 480 i.Hr., cand au obtinut victoria impotriva persilor la Maraton.

In perioada romana, medalia capata un caracter politic, in perioada imperiala medalia devenind un puternic mijloc de propaganda.

Dupa o perioada de aproximativ opt secole, timp in care nu s-a emis medalii, in secolulXIII ea reapare in orasele italiene, arta medalistica perfectionandu-se in secolele ce au urmat. Orasele germane vor ocupa locul al doilea dupa cele italiene. Augsburg-ul si Nrenberg-ul vor fi primele care in secolul al XVI-lea au utilizat masina de batut monede si medalii care a inlocuit tehnica turnarii utilizata pana la acea data. Medaliile au fost mai bine realizate din punct de vedere artistic in comparatie cu monedele, aici triumfand arta gravurii.

Medalia ca si moneda constituie un pretios izvor istoric, transmitand contemporanilor si urmasilor sai imagini din trecut, chipurile unor personalitati politice, culturale, artistice, mentalitati. Dupa cum medalia furnizeaza de asemenea si informatii pretioase, privind nivelul tehnic si artistic atins in epoca respectiva in ceea ce priveste arta medalistica.

BIBLIOGRAFIE

BERCIU-DRAGHICESCU, ADINA, Stiintele auxiliare ale istoriei, partea I, Bucuresti, Tipografia Universitatii 1988.

BUZDUGAN C-tin, GEORGE NICULITA, Medalii si plachete romanesti, Bucuresti, Ed Stiintifica, 1971.

Dictionar de istorie veche a Romaniei (paleolitic - secolulX), Bucuresti, Edit. Stiintifica si Enciclopedica, 1976.

EDROIU, NICOLAE, Introducere in stiintele auxiliare, Curs, Cluj-Napoca, 1992.

GOLIMAS, AUREL, GHEORGHE, CRISTACHE, Bibliografie numismatica romaneasca. Bibliografie numismatica daco-romana, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1984.

GRAMATOPOL, MIHAI, Documentarea istorica prin iconografia numismatica, In: R.M., nr. 1, 1967.

ILIESCU, OCTAVIAN, Moneda in Romania, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1970,

L'Histoire et ses methodes, sous la direction de Charles Samarand, Bruges, 1961.

Einfhrung in das Studium der Geschichte, gerausgegeben von Walter Eckermann und Hubert Mohr, Berlin.

CHIRITESCU, COSTIN, C. Sistemul banesc al leului si precursorii lui, I, Bucuresti, 1964.

CHIRITESCU, COSTIN, C. Moneda. Mica enciclopedie, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclop., 1982.

LUCHIAN, OCT.; BUZDUGAN, C-TIN; OPRESCU, C-TIN, Monede si bancnote romanesti, Bucuresti, Edit. Sport - Turism, 1977, Introducerea.

MOISIL, CONSTANTIN, Problemele numismatice in Romania. In: BSNR XIV, 1919.

MOISIL, CONSTANTIN, Istoria monedei in Romania, In: CNA, I, 1920; II 1921, III 1922.

MOISIL, CONSTANTIN, Problemele de numismatica romaneasca, In: DAR nr. S.I. tom. XXII, Bucuresti, 1940.

NEGREA, RADU, Moneda. De la scoicile - moneda la cecul electronic, Bucuresti, Edit. Albatros, 1988.

PREDA, CONSTANTIN, Moneda antica in Romania, Bucuresti, E.A., 1969.

SACERDOTEANU, AURELIAN, Cursul de Stiinte Auxiliare ale istoriei, dactilografiat.