ORGANIZAREA DE STAT IN VOIEVODATUL TRANSILVANIEI IN SECOLELE XI-XVI

Structura sociala, politica si administrativa; voievodatul; institutiile centrale

Institutiile locale - organizarea administrativ-teritoriala

Pluralitatea normelor juridice privind persoanele si bunurile

Organizarea judecatoreasca in perioada Voievodatului

Structura sociala, politica si administrativa; voievodatul; institutiile centrale

Structura politica si administrativa a Transilvaniei in evul mediu s-a constituit si a evoluat, in buna masura, in raport cu viata economica, cu ierarhia sociala, cu pozitia acestui teritoriu fata de statele vecine.

Ierarhia sociala s-a cristalizat in Transilvania inainte de sosirea primelor grupuri de unguri, in secolul al X-lea. In documentele cancelariei maghiare sunt mentionati cnezi, voievozi si juzi; ei erau grupati in marea nobilime si mica nobilime. Odata cu patrunderea ungara, capii militari ai cuceritorilor au primit privilegii din partea regatului ungar intrand in conflict cu nobilii romani (boierii) atat pe plan economic - pentru stapanirea pamanturilor - cat si pe plan confesional - unii fiind catolici, altii ortodocsi. Beneficiind de sprijinul aparatului de stat regal, nobilii unguri au actionat pentru anihilarea marii nobilimi romanesti. Daca in Dieta din anul 1291 nobilii romani sunt mentionati alaturi de nobilii maghiari, la fel in Dieta din anul 1355, dupa aceea ei nu mai apar. In anul 1366 regele Ladislau a conditionat recunoasterea calitatii de nobil de apartenenta persoanei respective la catolicism. Din motive economice si sociale, multi nobili romani au acceptat conditia.

In schimb, multe elemente ale micii nobilimi romanesti, mult mai numeroase, si-au pastrat credinta si statutul. Unii din cei care s-au distins in lupte, mai ales impotriva turcilor, au fost innobilati de catre regii unguri, au primit functii in aparatul de stat, rezultatul fiind trecerea in randurile nobilimii maghiare. Intre cazurile cunoscute il mentionam pe cel al lui Iancu de Hunedoara, al carui parinte a primit in anul 1409 castelul si domeniul Hunedoarei. Iancu a devenit voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei si mare comandant de osti, urmasul sau, Matei Corvin, a fost unul din cei mai mari regi ai Ungariei, iar Nicolaus Olahus, din aceeasi familie a fost unul din marii carturari europeni ai evului mediu.

Marea nobilime maghiara, in cvasimajoritate era formata din baroni si conti (numiti si magnati sau nemesi) posesori de mari domenii, castele, curti fortificate. Unii beneficiau de imunitati, ca si manastirile catolice. Institutia imunitatii consta in dreptul nobilului de a exercita pe domeniul sau prerogativele administrative, fiscale si judiciare ale statului, putand interzice reprezentantilor statului intrarea pe domenii; totodata taranii dependenti de pe domeniul respectiv erau scutiti de dari si alte obligatii catre stat. In schimb nobilul respectiv trebuia sa fie credincios regelui in virtutea dreptului acestuia de "dominium eminens" (de stapan superior al intregului teritoriu al tarii), sub forma relatiei de suzeranitate - vasalitate.

Tot din randurile marii nobilimi faceau parte si marii prelati ai Bisericii catolice - nobilimea ecleziastica.

Cnezii se clasificau in doua categorii: cnezii obisnuiti ("communis kenezis") si cnezii confirmati de rege, acestia din urma avand dreptul cnezial ereditar.

Toti nobilii beneficiau de anumite privilegii in raport cu celelalte stari sociale. Felul si cuantumul lor erau diferite de la o regiune la alta.

Categoria sociala a taranilor liberi era formata din stapani de pamant, membrii ai obstilor satesti. Se confundau adesea cu cnezii. Ei nu aveau obligatii decat catre stat si Biserica.

Cea mai mare parte a taranilor (numiti rustici, iobagiones, coloni, vilani, jeleri) erau dependenti, adica aveau in folosinta (cu exceptia jelerilor) un lot de pamant din domeniul unui nobil pe care il lucrau cu uneltele si animalele lor insusindu-si recolta si produsele obtinute cu exceptia a 10% dijma (uneori 9% nona) platita nobilului pentru folosinta pamantului. In plus, aveau obligatia de a face claca pe domeniu, de a munci rezerva feudala (parte a domeniului, aflat exclusiv in exploatarea nobilului), de a plati anumite taxe, de a executa anumite munci pentru aprovizionarea nobilului, pentru drumuri, paduri etc., de a face daruri cu anumite prilejuri.

Din punct de vedere documentar, voievodatul, ca forma de organizare politica-administrativa a Transilvaniei a cuprins perioada (1176-1541). Numirea unui Leustachius (Eustatie) Leustachius woywoda Transilvanie atesta prestigiul pe care-l avea atunci institutia autohtona romaneasca, a voievodatului, care de altfel isi continua evolutia istorica si sub forma locala, alaturi de tari si cnezate.

Din aceasta realitate rezulta si statutul de autonomie al tarilor, cnezatelor romanesti, scaunelor secuiesti, scaunelor si districtelor sasesti in raport cu voievodatul Transilvaniei. In a doua jumatate a sec. XIII caracterul formal al relatiilor de suzeranitate-vasalitate al voievozilor Transilvaniei cu regii Ungariei era atat de clar acceptat de ambele parti incat la un moment dat intre voievodul Stefan si regele Bela al IV-lea s-a putut incheia un tratat de pace dupa uzantele internationale ale vremii. Voievozi precum Stefan cel Tanar, Ladislau, (Vladislav) Bors, Roland Bors, Ladislau Kan considerau Transilvania ca un "regnum" deosebit de "regnum Hungariae". Un semn al acestei situatii specifice a fost si faptul ca demnitatea de voievod a devenit un timp ereditara (voievozii familiei Lackfi, ai familiei Cseki).

Practic, voievodul uza de urmatoarele prerogative:

a)      dreptul de a comanda armata recrutata in voievodat;

b)      dreptul de a convoca si conduce lucrarile congregatiilor generale;

c)      dreptul de a reprezenta regele Ungariei si a administra averile din voievodat ale acestuia (retinand 1/3 din venituri);

d)      drepturi jurisdictionale.

Institutiile centrale configurate inafara autoritatii directe a voievodului au fost: 1) adunarea generala a nobililor; 2) congregatiile generale.

Institutiile locale - organizarea administrativ-teritoriala

Romanii, cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, si-au pastrat in mare masura formele lor de organizare, cnezatele si voievodatele. Au aparut insa si forme noi - districtele care cuprindeau un numar de cnezate si voievodate, conduse de cnezi, voievozi si juzi. Cele mai multe districte au fiintat in regiunile de margine ale Transilvaniei, flancate de cetati regale fata de care aveau autonomie. Atunci cand astfel de cetati au fost trecute in posesia unor feudali, districtele respective au fost atribuite acelora, mentinandu-si insa organizarea si legea interna romaneasca.

Primul district amintit in documente este cel al Fagarasului, numit si Terra Balchorum sau Terra Fugaras - tara romanilor, la anul 1222; apoi tara Hategului, numita district la 1360; districtele cetatilor Hunedoara, Deva; districtele din Banat (Almaj, Sebes, Lugoj, Mehadia). La Sebes se afla forul principal de judecata al acestora. Alte districte sunt mentionate in Zarand, Bihor, Satu Mare, Cluj, Dabaca.

Cea mai reprezentativa forma de organizare teritoriala a romanilor a fost voeivodatul Maramuresului, numit initial Tara, apoi din 1326 district si comitat, aceasta ultima denumire semnificand tendinta regalitatii ungare de a-i subordona pe romani, mai ales dupa plecarea voievodului Bogdan in Moldova. Totusi in secolul al XIV-lea conducerea comitatului era formata din romani, drept cale de subordonare a voievodatului care, dupa un timp, a si disparut ca structura. Autonomia locuitorilor s-a pastrat insa, ca si in Banat.

Interesele stapanirii feudale unguresti au fost reprezentate pe planul administratiei locale de comitate. La inceput acestea erau organizate in jurul cetatilor si domeniilor regale, fiind conduse de comiti numiti de rege, apoi de voievodul Transilvaniei. Comitele era ajutat de un vicecomite si de un numar de 24 juzi ai nobililor, alesi de nobilii din comitat. Vicecomitele si juzii il asistau pe comite in conducerea lucrarilor adunarilor nobiliare si tot ei formau scaunul de judecata al comitatului.

Secuii, asezati de regalitatea ungara intr-un teritoriu locuit de romani au primit, de la venirea lor, privilegii inclusiv in organizarea administrativa in schimbul datoriei de a apara granita de rasarit a voievodatului. Teritoriul a fost impartit in tari si districte, dupa modelul romanesc, apoi din secolul XIV in sedes (scaune). Termenul de scaun se refera la scaunul de judecata (sedes judiciaria), folosit atat in dreptul canonic, cat si in dreptul laic medieval.

Au existat scaune secuiesti, cel de la Odorhei avand rol central in cadrul "Universitatis sicularum". Fiecare scaun era condus de un capitan si un jude. Capitanul avea prerogative militare, administrative si judecatoresti. Judele exercita functia de conducator al forului de judecata al scaunului, asistat de 12 jurati asesori.

Cei doi conducatori au fost la inceput alesi, apoi si-au pastrat functiile in familii, prin transmitere ereditara, intr-un sistem de rotatie.

Din secolul al XIII-lea apare functia de comite al secuilor, numit si revocat de rege din randurile marii nobilimi maghiare.

Sasii asezati in Transilvania conform diplomei emise de Andrei al II-lea in 1224, s-au organizat in scaune, entitati care grupau mai multe localitati. Sediul fiecarui scaun se afla in orasul cel mai important de pe teritoriul respectiv, incat numele scaunului era numele orasului: Sibiu, Sebes, Ciucu, Rupea, Sighisoara, Orastie, Nocrich si Miercurea.

Scaunul era condus de un jude regal, iar toate scaunele de comitele Sibiului, supus autoritatii voievodului Transilvaniei. Din secolul al XV-lea comitele Sibiului este ales de "Universitatis Saxorum", care reprezenta intreaga populatie saseasca si putea legifera pentru intreg teritoriul sasesc.

De regula orasele erau conduse de un sfat sau consiliu, in frunte cu un jude. Acest organ era compus din 12 jurati alesi dintre persoanele cele mai influente, mai respectate, pe termen de un an. Judele avea si autoritatea de burgmeister ales (magister civium) si pe aceea de administrator al patrimoniului orasului.

Amploarea productiei mestesugaresti, sporirea numarului de meseriasi si negustori, afirmarea breslelor a impus modificari in conducerea oraselor in sensul scaderii rolului autoritatii centrale si cresterea rolului orasenilor. Din secolul al XV-lea se constituie centumviratul - consiliul de 100 de barbati care alegeau pe jude, pe jurati, repartizau darile, participau la administrarea orasului.

In orasele episcopale situatia era diferita. Autonomia lor era mult mai limitata datorita autoritatii episcopilor sau a capitlurilor manastirilor din oras.

Atributele organelor orasenesti erau de ordin administrativ si judecatoresc: supravegherea productiei mestesugaresti, controlul circulatiei banesti, incasarea impozitelor, controlul mijloacelor de masurare si cantarire, apararea orasului, paza etc.

In raport cu puterea centrala, orasele au fost obligate sa sustina echiparea trupelor regale, sa recruteze un numar de soldati, sa se ingrijeasca de constructiile defensive, sa livreze la nevoie anumite cantitati de marfuri.

Pluralitatea normelor juridice privind persoanele si bunurile

Prin notiunea de persoana se intelege fie omul privit ca subiect de drepturi si obligati (persoana fizica) fie asociatia de persoane sau functia avand patrimoniu propriu, drepturi si obligatii distincte de ale membrilor sai (persoana juridica).

In practica juridica a evului mediu pentru notiunea de "persoana" s-a folosit fie cuvantul "om-oameni" fie "obraz-obrazele". Calitatea persoanei de subiect de drepturi si obligatii incepea in momentul nasterii si se incheia fie prin deces, fie prin dovedirea mortii ce fusese prezumata. Persoana se identifica prin nume si domciliu.

Capacitatea de a avea si exercita drepturi era recunoscuta tuturor persoanelor libere, dar in mod profund inegal, in functie de pozitia sociala: marii nobili, inaltul cler, nobilii de rand, clerul inferior, orasenii, taranii liberi, iobagii, jelerii si robii. Locul detinut in ierarhia sociala determina drepturile, privilegiile, libertatile si obligatiile persoanelor.

Cele mai multe si mai largi drepturi economice, patrimoniale, sociale, politice etc., le aveau nobilii. Diplome regale, Tripartitul lui Werboczi, Aprobatae Constitutiones, Compilatae Constitutiones au stabilit garantiile asupra statutului sau social. In Tripartitul lui Werboczi sunt mentionate patru drepturi privilegiate ale nobililor:

a nu fi arestati fara citare si condamnare prin judecata prealabila;

a nu fi supusi decat puterii regelui legitim incoronat; acesta nu-l poate tulbura in persoana sau avere decat pe cale legala, prin judecata si cu ascultarea sa ca parte invinovatita;

a fi scutiti de dari, de vami, de slujbe iobagesti, avand numai datoria serviciului militar in vederea apararii tarii;

dreptul de a opune rezistenta fata de orice rege sau principe care nu ar respecta prevederile Bulei de Aur.

Calitatea juridica de nobil se dobandea prin nastere legitima din tata nobil sau din mama nobila, prin adoptie de catre un nobil (cu acceptul regelui), prin innobilare de catre rege pe calea inzestrarii cu un bun imobiliar sau prin diploma de innobilare care sa ateste inscrierea in randurile nobilimii fara inzestrare.

O categorie aparte a nobilimii o forma clerul inalt catolic si cel apartinand religiilor recepte, dupa 1543, reformat, evanghelic, unitarian. Membrii clerului cumulau privilegiile recunoscute nobililor laici cu altele, specifice, de pilda: dreptul de a nu fi supusi pedepsei capitale (cu exceptia cazurilor de lezmajestate, omor si talharie cu premeditare) erau judecati de forurile ecleziastice (cu exceptia proceselor pentru bunuri imobilare); juramantul unui prelat valora cat juramantul a zece nobili.

Starea juridica a persoanelor din randurile orasenimii depindea de categoria carora apartineau: patricieni sau plebei. Caracteristica generala a orasenimii era starea de libertate. Orice iobag plecat de pe un domeniu care locuia un an si o zi intr-un oras devenea un om liber. Patrician sau nu, orasanul nu putea fi arestat fara judecata, era scutit de incartiruiri, rabate pe vami pentru bunurile proprii, avea dreptul de a poseda imobile, de a dispune de ele prin acte intre vii sau testamente, puteau incheia contracte in fata autoritatilor din orasul respectiv.

Taranii liberi au beneficiat de dreptul de proprietate nu numai asupra bunurilor mobile (nesemnificative in acea epoca) cat si asupra bunurilor imobile. Ca urmare puteau incheia contracte de vanzare, cumparare, de schimb, de zalogire, cu privire la acestea. In fata instantei de judecata juramantul unui taran liber valora 1 florin. In cadrul procedurii judiciare puteau participa ca parte, ca martor sau ca asesori in instantele locale. In schimb, nu puteau detine functii politice sau administrative in administratia centrala. Pe plan local puteau ocupa functii de juzi, jurati, padurari, numai in localitatea de bastina.

Iobagii - taranii dependenti cu statutul personal fata de nobilii pe al caror pamant traiau - nu puteau exercita aproape nici un drept recunoscut expres, dar aveau o multitudine de obligatii. Izvorul economic juridic al acestei stari de fapt consta in faptul ca ei nu erau proprietari de pamant, avand in folosinta un lot, pentru care plateau in produse (dijma, nona), in bani si mai ales in munca (claca). Evident nu puteau ocupa nici un fel de functii politice sau administrative in stat, ci doar pe domeniul respectiv, prin atribuire de catre nobil. In Transilvania se clasificau in trei categorii: cei cu mai mult de ¼ de sesie; cei cu mai putin de ¼ sesie sau fara sesie dar cu casa (jeleri cu casa); cei fara sesie si fara casa. Pana la adoptarea Tripartitului lui Werboczi aveau dreptul de stramutare de pe un domeniu pe altul, apoi acest drept a fost abolit. Si-au pastrat tot timpul dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile (unelte, animale), precum si dreptul de mostenire.

In fata instantelor juramantul lor valora 1 florin sau 100 de dinari. Nu puteau chema in judecata pe nobil.

In marea lor majoritate iobagii au fost romani, mult mai putin maghiari.

Robii nu aveau drepturi, fiind considerati lucruri imobile. In consecinta urmau regimul imobilelor, fiind vanduti donati sau chiar ucisi (in cazul uciderii unui rob al altui stapan, autorul omorului putea fi obligat sa plateasca o despagubire). Unii robi au avut in stapanire case sau animale, fiind insa obligati la anumite plati catre stapanul pamantului. Incepand cu secolul al XIV-lea aceasta categorie a disparut.

Organizarea judecatoreasca

Ceea ce intelegem astazi prin termenul "justitie" se numea in evul mediu "drept", "dreptate", "judecata", "cautarea dreptatii". Principiile fundamentale ale organizarii judecatoresti au fost comune tarilor romane, intr-o mare masura si spatiului european in general; separarea pe stari (fiecare stare sociala avand propriile drepturi si obligatii). Confuzia jurisdictiei civile cu cea penala, confuzia puterilor in stat (un exponent al puterii de stat exercitand atributii din domenii diferite), venalitatea, inexistenta autoritatii lucrului judecat, existenta mai multor grade de jurisdictie.

Compunerea etnica a Transilvaniei, prezenta unei masive populatii romanesti, colonizarea unor populatii alogene au condus la existenta a doua tipuri de instante: instantele de judecata specifice ale populatiilor si instantele statului feudal fata de care Transilvania s-a aflat in stare de vasalitate. In plus este de mentionat existenta paralela a instantelor laice si cele ecleziastice. Parcurgerea unei proceduri in cadrul unui sistem de jurisdictie nu ingradea cu nimic parcurgerea procedurii si in alt sistem. Romanii de pilda au avut de-a face atat cu forurile de judecata proprii (avand la temelie jus valachicum) cat si cu forurile de judecata ale statului.

In perioada pe care o avem in vedere au fost atestate urmatoarele instante:

a)      instantele de pe domenii: in fata feudalului laic sau bisericesc se judecau pricinile ivite in randurile supusilor de pe domeniul respectiv. Competenta acestor instante era redusa sau extinsa dupa cum nobilului respectiv ii fusese acordat sau nu de catre rege dreptul polasului (jus gladii), adica dreptul de a judeca si in cauze penale grave si de a aplica, daca se considera necesar, pedeapsa cu moartea.

b)      instantele comitatense: aveau dreptul de a judeca apelurile impotriva hotararilor pronuntate in instantele domeniale, precum si cauzele dintre nobili, dintre nobili si ceilalti pana la o anumita valoare;

c)      instantele orasenesti erau constituite din organele alese in fiecare an de locuitori - judele si juratii. Aveau competenta atat civila cat si penala;

d)      instantele ecleziastice avand competenta speciala asupra clericilor (si numai in spete legate de o taina bisericeasca pe laici). Pana la anul 1543 astfel de instante a avut numai Biserica catolica (arhidiaconala, episcopala, arhiepiscopala) cu posibilitatea apelului la scaunul papal;

e)      instanta voievodala, reprezentata de voievod sau vicevoievod, judeca apelurile impotriva hotararilor instantelor comitatense in cauze in care erau implicati nobili si nenobili cu exceptia clericilor si persoanelor scoase de sub jurisdictia voievodala prin privilegiu regal.

Inafara acestora au functionat si instante cu caracter special apartinand romanilor, sasilor si secuilor. Prezenta acestora se justifica fie prin puterea traditiei (la romani, ca cea mai veche si numeroasa populatie) fie prin puterea privilegiilor regale oferite in momentul colonizarii si ulterior.

In general s-au numit scaune de judecata. La romani erau formate din cneji (uneori si preoti, tarani liberi), prezidate de voievodul local. De pilda in districtul Hateg scaunul de judecata era format din 12 cneji, sase preoti, sase romani de rand ca jurati asesori. In Maramures sau Bihor compunerea organului judiciar era oarecum diferita, conform cutumei.

Sasii au avut instante scaunale similare, celor din comitatele regale compuse din jurati asesori si un jude; uneori si adunarea generala a sasilor exercita atrbutii de judecata. Hotararea pronuntata aici nu putea fi apelata nici la voievodul Transilvaniei, ci direct la regele Ungariei.

Organizarea judecatoreasca la secui a fost asemanatoare cu cea a sasilor.