Relatiile internationale in Orientul Mijlociu: de la colonialism la neoimperialism

Relatiile internationale in Orientul Mijlociu: de la colonialism la neoimperialism

-referat Relatii Internationale si Geoeconomie-

1. Introducere

Obiectivul referatului este sa surprinda pe scurt trecerea de la dominatia de tip colonial la cea a imperiului informal in Orientul Mijlociu.

Intr-un articol din Foreign Affairs, diplomatul american Richard Haas imparte temporal Orientul Mijlociu in 5 perioade de istorie a relatiilor de dominanta. Prima perioada este cea a subordonarii imperiului Otoman, care tine pana la Primul Razboi Mondial. A doua perioada este marcata de istoria coloniala care se incheie odata cu expulzarea britanicilor din Egipt in urma crizei Suezului din 1956. Urmatoarea este o perioada a bipolaritatii catre Statele Unite si URSS ca urmare a Razboiului Rece si se incheie odata cu retragerea sovieticilor din Afghanistan. Perioada post-Razboi Rece incepe cu asumarea rolului de hegemon al regiunii de catre SUA prin primul Razboi din Golf, si in conceptia autorului se termina, ironic, cu al doilea Razboi din Golf din 2003.

In continutul referatului voi incerca sa aduc in discutie elementele care au reprezentat influentele marilor puteri in regiune si continuitatea unui sistem de subordonare a periferiei (Orientul Mijlociu) centrului - care s-a deplasat de la Europa de Vest catre America de Nord. Lucrarea analizeaza evenimentele din Orientul Mijlociu urmand rationamentul constantei dependente a periferiei de un centru al sistemului mondial care cauta sa-si sporeasca influenta.

2. Amintiri colonialiste

Perioada dintre sfarsitul secolului XIX si inceputului de secol XX a reprezentat pentru Orientul Mijlociu iesirea de sub stapanirea Imperiului Otoman si insinuarea in zona a puterilor coloniale. Lumea era divizata intre "civilizati" si "barbari", iar puterile Europei occidentale, care se considerau "civilizate" isi construiesc un scop nobil de a fi "purtatorii civilizatiei" in celelalte spatii ale Pamantului in care oamenii sunt "barbari". Orientul, in interpretarea normelor victoriene se confrunta cu rigiditate, decadenta, mister, irationalitate, iar pentru ordinea imperiala este un pericol amenintator. In mediile elitelor conducatoare se construieste imaginea paternalista, pe care si-o asuma Anglia si Franta, de puteri ce au obligatia morala de a raspandi bunele practici ale modernitatii, modernitate la care pot ajunge popoarele respective doar indrumate de statele civilizate. Acestea recurg in procesul de "civilizare" la "distrugerea, asimilarea, asocierea sau segregarea" populatiilor "inapoiate". Aceasta viziune eurocentrista asupra superioritatii culturii europene in fata celorlalte, inapoiate, este reflectata de baronul Carra de Vaux de la Institutul Catolic care scrie in "Probleme diplomatice si coloniale" (Questions diplomatiques et coloniales - Mai 1901) ca "Islamul este o institutie care poseda o rigiditate exceptionala" si ca este opusa progresului (Carra de Vaux apud Buheiry&Conrad, 1989, p112). Cuvantul "Islam" este asociat cu barbaria si cu inapoierea oamenilor din Orient, bineinteles dintr-o perspectiva eurocentrista. De Vaux continua afirmand ca "Islamismul este o religie sfarsita" (idem, p113), iar ca singura cale a modernizarii este ca aceasta sa se faca cu ajutorul fortelor exterioare, in speta puterile coloniale. Se refera si la urmarile colonizarii, despre care scrie ca "este un proces lent", in sensul ca raspunsul nativilor la schimbarea structurala a societatii lor este imprevizibila (idem). O preocupare serioasa arata de Vaux fata de revivalismul religios si de ideile pan-islamice: "Marele pericol general care ameninta puterile crestine in relatiile sale cu lumea musulmana era pan-Islamul" (Buheiry&Conrad, 1989, p112). El considera ca o alternativa la unificarea arabilor pe baze religioase este stimularea spiritului nationalist ghidat de diferentele confesionale, etnice si politice, si impartirea lumii islamice "pentru a preveni unitatea morala" (idem, p114). Accentuarea diferentelor si conturarea lor dupa modelul nationalist ar trebui sa cuprinda in paralel si o diminuare a unitatii morale si religioase prin secularizarea societatii (Carra de Vaux apud Buheiry&Conrad, 1989, p114). De Vaux considera ca folosirea principiului "Divide Et Impera" ca este cea mai eficienta cale de a controla popoarele musulmane. Planurile sale sunt de a separa Africa de Nord de regiunea Arabiei prin constituirea Egiptului intr-o bariera intre cele doua: "Egiptul, de exemplu, guvernat astazi de puterea britanica, trebuie sa formeze o entitate morala distincta de Sudanul francez sau de Arabia, care ramane libera. Sa facem din Egipt o bariera intre Islamul din Africa si Islamul din Asia." (Carra de Vaux apud Buheiry&Conrad, 1989, p114). Pentru a evita organizarea unitara sub un Islam puternic, el propune de asemenea "sa segmentam Islamul si sa ne folosim mai mult de ereziile musulmane si de ordinele sufiste" (idem). Strategiile lui de Vaux au functionat in fragmentarea poporului arab, insa acordurile Sykes-Picot din 1916 au impartit teritoriile nu dupa principii etnice, religioase, politice, ci s-au centrat pe divizarea teritoriilor astfel incat principalii beneficiari sa fie puterile coloniale semnatare, Anglia si Franta, iar noile state nu s-au bucurat de o populatie omogena, ce se traduce astazi intr-un echilibru fragil.

Rolul pe care politicile colonialiste de impunere a autoritatii economice, militare si culturale a metropolei occidentale l-au avut asupra cresterii sentimentelor religioase in randul musulmanilor este abordat de Edmond Doutte care este de parere ca "Europa a provocat o rapida difuzie a unui ortodoxism musulman relativ puritan", iar "oamenii care inainte nu erau practicanti ferventi, in timpul dominatiei au urmat principii mai stricte" (Edmond Doutte apud Buheiry&Conrad, 1989, p121).

Caile ferate joaca in logica colonialista un rol deosebit de important, deoarece permit transportul materiilor prime dinspre periferii spre centru, precum si o mobilitate sporita a trupelor pentru a permite mentinerea dominatiei militare. In Orientul Mijlociu, majoritatea cailor ferate dintre 1860 si Primul Razboi Mondial sunt construite cu capital european . Eugene de Roberty vede in construirea cailor ferate un instrument puternic de "civilizare" a popoarelor arabe, conjugata insa cu instruirea elitelor musulmane in Europa si cu deprinderea acestora cu valorile si metodele occidentale (Eugene de Roberty apud Buheiry&Conrad, 1989, p115).

In octombrie 1955, in cadrul conferintei Partidului Conservator, secretarul afacerilor externe al Angliei tine un discurs despre importanta deosebita a Orientului Mijlociu (Buheiry&Conrad, 1989, p200): "In Orientul Mijlociu avem o zona de importanta vitala pentru Anglia. Este vitala strategic pentru ca nu putem avea stabilitate in flancuri daca centrul cedeaza. Este vital din punctul economic de vedere pentru ca in perioada in care carbunele se gaseste din ce in ce mai greu (.) petrolul este un combustibil vital si un mijloc important de a produce energie in lume" (Harold Macmillan citat in Buheiry&Conrad, 1989, p200).

3. Politica Statelor Unite in regiune dupa al Doilea Razboi Mondial

Inca din anul 1902, amiralul american Alfred Mahan recunoaste importanta strategica a Orientului Mijlociu, iar pana dupa al Doilea Razboi Mondial implicarea Americii in regiune se rezuma la sustinerea Declaratiei Balfour din 1917 si la intrarea masiva a companiilor petroliere americane, care le-a acordat oportunitatea de a dispune de doua treimi din petrolul arab de pe piata mondiala . Dupa ce-a de-a doua conflagratie mondiala, regiunea devine subiect de disputa intre zonele de influenta ale Razboiului Rece, iar analistii americani prin John Campbell dau trei motive pentru care preintampinarea controlului regiunii de catre sovietici devine imperativa (idem, p190):

1. prezenta sovietica ar flanca NATO si ar schimba decisiv balanta puterilor
2. controlul sovietic al Orientului Mijlociu ar submina economia lumii libere
3. trimful comunismului in inima lumii islamice ar putea fi preludiul triumfului sau in Asia, Africa si Europa de Est.

Pe data de 14 februarie 1945 presedintele Franklin D. Roosevelt se intalneste cu regele saudit Abd al-Aziz Ibn Saud la bordul vasului american Quincy in canalul Suez unde cei doi hotarasc ca Statele Unite sa protejeze militar regatul in schimbul concesionarii resurselor tarii. Astfel se pun bazele unui lung parteneriat intre cele doua tari.

Politica Statelor Unite ale Americii in Orientul Mijlociu in timpul Razboiului Rece tine de limitarea influentei sovietice si de dezvoltarea unui sistem de aliante care sa permita mentinerea stabilitatii si a status-quo-ului favorabil intereselor SUA (idem, p194). Scolile de gandire a elitelor care influenteaza politica SUA in Orientul Mijlociu sunt impartite intre cea a "razboinicilor" Razboiului Rece si a "regionalistilor (idem).

Discursul presedintelui George H. W. Bush din 6 martie 1991 proclama venirea unei "noi ordini mondiale". Sensul discursului anunta transformarea Americii in hegemonul sistemului mondial cu rolul de a conduce statele lumii catre pace si prosperitate. Construirea bazelor americane pe teritoriul statelor din Golful Persic are rolul de consolidare a prezentei sale. Invazia Kuweitului de catre Irak a permis Statelor Unite sa stationeze in Arabia Saudita, locul oraselor sfinte Mecca si Medina, trupe americane. Acest fapt a iritat opinia publica musulmana care considera un sacrilegiu prezenta trupelor ne-musulmane in tara ce adapostea orasele sfinte. In 2003 secretarul apararii Donald Rumsfeld a decis retragerea tuturor trupelor din regatul saudit, cu exceptia a aproximativ 400 de oameni, ca urmare a presiunilor liderilor sauditi ce se opun prezentei americane. Prezenta bazelor a fost folosita in retorica islamistilor si ca justificare a atacurilor teroriste din 1996 din "Khobar Towers" in care se aflau militari americani, si a celor din 2001 din New York.

Politica americana de a alege aliatii indiferent de repercursiunile asupra imaginii sale nu s-a schimbat dupa '89, aceleasi relatii cu regimurile despotice fiind mentinute. Ironic sau nu, chiar in state "prietene" Americii precum Arabia Saudita, Egipt, Iordania, opinia publica majoritara (83%) este impotriva acesteia conform rezultatelor unui sondaj din martie anul trecut . Conform aceluiasi sondaj cei mai populari lideri sunt Hassan Nasrallah (liderul Hezbollah), presedintele iranian Mahmoud Ahmadinedjad si Bashar Al-Assad (presedintele Siriei cunoscut pentru situarea sa pe "axa raului").

Neoimperialismul

Cea mai apropiata definire a imperialismului dupa profesorul Badescu este cea formulata de Benjamin J. Cohen: "imperialismul se refera la orice relatie de dominatie sau control politic, economic, direct sau indirect, a unei natiuni asupra alteia" . Din definitiile date imperialismului, aspectul dominatiei si a inegalitatii sunt cele mai specifice, deci, o "entitate", "fie ea institutie, masina de stat, supranationala sau transnationala" (idem, p156) domina asupra unor natiuni inferioare. Imperialismul este impartit in trei tipuri: tipul asiatic, sau tipul imperiului lui Alexandru cel Mare, imperiul politico-militar si religios sau formal, caracterizat prin mercantilism, iar ultimul este imperiul formal (Arrighi) sau neo-imperialismul (Cohen) (idem, p157). Aspectul principal al imperiului informal este cel al principiului liberului schimb, opus practicilor mercantiliste ale tipului precedent de imperialism. Dupa acest tip de neo-imperialism, interventia armata si politica nu este in dezacord cu principiile sale, deoarece se recurge la mijloacele acestea tocmai pentru a pastra sau institui liberul schimb: "Anglia a facut inca uz de arme, dar nu pentru a sustine imperiul formal ci imperiul informal al liberului schimb." (idem, p166).

Un exemplu elocvent al definitiei este cazul Irakului post-2003. Un moment important in istoria regimului lui Saddam Hussein a fost trecerea de la petrodolari la petroeuro in septembrie 2000 . Aceasta, combinata cu anuntul infiintarii unei burse iraniene a petrolului in 2006 (infiintata cu intarziere in 17 februrie 2008 in Kish) care nu va mai accepta dolarul ca moneda de schimb, au declansat, in opinia unor analisti, invazia americana din 2003. Dupa caderea regimului de la Baghdad s-a revenit la tranzactiile petrolului irakian in dolari. In septembrie 2003 guvernatorul Irakului, Paul Bremer instituie privatizarea tarii in conditiile in care "firme straine pot detine in proportie de 100% banci irakiene, exploatari miniere si fabrici, permitand acestor firme sa scoata 100% din profit afara din tara." . Intr-un articol din aprilie 2004 profesorul Noam Chomsky considera invazia din 2003 ca urmarind acapararea rezervelor de petrol din Iraq, si nicidecum democratizarea tarii . Sub umbrela liberalizarii si deschiderii catre piata libera, administratia americana a Irakului importa forta de munca straina pentru reconstructia tarii, aceasta avand efect asupra somajulului din randul irakienilor.

5.Concluzie

In data de 5 ianuarie 2009 a fost inaugurata cea mai mare ambasada a Americii din lume in Irak . Evenimentul a avut loc in prezenta presedintelui Jalal Talabani si a secretarului de stat american John D. Negroponte. Noam Chomsky face o paralela intr-un articol din martie 2005 intre implicarea lui Negroponte in pregatirea teroristilor Contras din Nicaragua in timpul lui Reagan si numirea sa ca ambasador in Irakul post-invazie (Chomsky, p140). Ratiunea relatiilor internationale din regiunea Orientului Mijlociu poate fi redusa la pastrarea unui flux continuu de combustibil ieftin si in cantitati suficiente din regiunile bogate in petrol spre marii consumatori din Vest.

Colonialismul secolului trecut s-a metamorfozat in imperialismul formal, iar actorii europeni au fost inlocuiti de cei americani. Opinia publica araba se situeaza cu putere impotriva influentelor de tip dominator pe care le afiseaza SUA, astfel ca societatea araba tinde mai mult catre radicalizare decat spre moderatie, acest fapt ingreunand eforturile pentru democratizare. Cele doua teatre de razboi regionale in care este implicata direct America au devenit nu "oaze ale democratiei", ci monumente ale neoimperialismului, instabile, dependente de mentinerea trupelor straine si foarte sarace. Putini arabi vad interventia americana in Irak sau Afghanistan drept una de eliberare, majoritatea o considera ocupatie straina, dupa cum sondajele o arata. Luptatorii islamisti isi construiesc imaginea de luptatori pentru eliberarea de sub fortele straine. Arabii au nevoie de o alternativa politica care sa demonstreze ca le poate apara interesele si traditiile, iar fundamentalismul islamic se pare ca este singura forta care preia sarcina aceasta.

Bernard Lewis considera ca radacinile neajunsurilor lumii arabe stau in religia islamica, mai putin in influentele externe, dar in acelasi timp un articol din Foreign Policy se intreaba de ce musulmanii care au emigrat in Statele Unite se descurca mai bine decat populatia nativa? . Problema araba nu tine deci de "o cultura inapoiata" ci isi gaseste o explicatie mai buna in teoria dezvoltarii subdezvoltarii a lui Andre Gunder Franck . Regiunile din periferia sistemului mondial sunt mentinute intr-o stare precara pentru a permite centrului sa se bucure de resurse naturale ieftine, iar de fiecare data cand se va incerca schimbarea status-quo-ului se va recurge la mentinerea lui, dupa cum exemplul Irakului a aratat. Chiar daca in forma au aparut multe schimbari in trecerea de la colonialism la neoimperialism, in fond relatia de dominatie a ramas la fel.

6. Bibliografie

1. 2008 Annual Arabic Public Opinion Poll, Anwar Sadat Chair for Peace and Development at the University of Maryland, Zogby International

2. Badescu, Ilie,Tratat de Geopolitica, Ed Mica Valahie 2004

3. Chomsky, Noam, Irak: Radacinile luptei de rezistenta, Interventii, Ed Veliant 2007

4. Haas, Richard N., The New Middle East, Foreign Affairs noiembrie/decembrie 2006

5. Buheiry, Marwan R., The Formation and Perception of the Modern Arab World. 1989

6. Frank, Andre Gunder, The Development of Underdevelopment. Monthly Review, Iunie 1989

7. Lewis, Bernard, 2002, 'What Went Wrong? The Clash Between Islam and Modernity in the Middle East, Oxford University Press, 2002

8. Sellier Jean & Andre Sellier, Atlasul popoarelor din Orient, Ed Corint 2006

9. William Clark, Petrodollar Warfare: Dollars, Euros and the Upcoming Iranian Oil Bourse, februarie 2005, Energy Bulletin, https://www.energybulletin.net/node/7707

10. The Guardian www.guardian.co.uk

11. The International Herald Tribune https://www.iht.com

12. Foreign Policy, https://www.foreignpolicy.com