PLATON (427-347 i.Hr.)

PLATON (427-347 i.Hr.)

Inainte de toate trebuie inteles un lucru fundamental: pentru Platon, exercitiul gandirii filosofice este in acelasi timp un exercitiu spiritual al formarii de sine. Procesul gandirii are prin el insusi o actiune modelatoare asupra sufletului. Platon a lucrat mult cu pitagoreicii, pentru care exercitiul matematicilor facea parte din metodele ce urmaresc purificarea sufletului. Efectuarea demonstratiei matematice era in ochii lor o actiune purificatoare. (Astazi ne-am indepartat prea mult de aceasta utilizare a rationalului.)     

Pentru Platon a te stradui sa gandesti corect, a fi gata sa abandenezi o opinie anterioara pentru ca ai descoperit ca e falsa sau incompleta inseamna sa te supui de la inceput adevarului si sa te faci disponibil fata de gandirea altuia. Un asemenea exercitiu purifica sufletul, pentru ca astfel el invata sa prefere oricand unei false certitudini adevarul si este gata sa incerce un punct de vedere nou.

Sa preferi propriului tau punct de vedere adevarul: toata filosofia lui Platon este mai mult decat o doctrina; ea este un exercitiu cu acest scop.

Teoria Ideilor

Orice pretentie de cunoastere, orice posesie a unei cunostinte, trebuie, intr-un fel, traversata si depasita, pentru ca astfel sa se realizeze o ascutire a simtului nostru pentru adevar si bine. Aceasta este intentia centrala a gandirii platoniciene. In miezul acestei doctrine gasim teoria Ideilor (ίδέα, είδος-forma). Platon n-a expus in nici un dialog al sau, intr-un chip sistematic, teoria sa despre Idei.

Caracteristica filosofiei platoniciene este dualismul dintre lumea Ideilor sau inteligibila si lumea senzoriala sau sensibila. Aceste doua lumi se afla una in fata alteia, dar nu ca avand aceeasi valoare. Menirea omului, care se afla intre aceste doua lumi, este de a le lega, cu scopul suprem, desigur, de a se elibera de lumea senzoriala si a se salva in lumea suprasenzoriala sau inteligibila.

Se poate spune ca Platon a reluat vechea problema pusa de Scoala din Milet: "Ce anume persista in cuprinsul devenirii si al efemerului? Ce este permanent in toate schimbarile ce au loc in lumea experientei?" Platon raspunde: Ideile. Ele sunt adevarata realitate, cea din care deriva fiinta lucrurilor.

Ideile nu sunt "reale" in acelasi sens ca lucrurile. Ele intrunesc fiinta si valoarea. Sunt sursa fiintei lucrurilor si, totodata, izvorul binelui. Fiinta este in acelasi timp valoare. A fi inseamna a valora.

Ne aflam aici la antipodul oricarei forme de nihilism modern, care are tendinta de a socoti "ceea ce nu este" ca fiind mai pur si mai bun decat "ceea ce este". Pentru Platon, dimpotriva, "ceea ce este" are prin chiar acest fapt valoare, caci daca ceva este, este gratie participarii sale la Idei.

La nivelul lucrurilor din lume, totul e nu numai efemer, ci pe deasupra compus si relativ. Ideile, in schimb, carora aceste lucruri le datoreaza fiinta sunt eterne, simple, absolute.

Un exemplu. Sa consideram doua frunze de artar: spunem ca ele sunt la fel. Vrem sa spunem prin asta ca se aseamana foarte mult. In realitate totusi, nu exista doua frunze de artar perfect la fel. Ele sunt "la fel" doar aproximativ. Cum se explica totusi ca eu stiu despre ele ca sunt doar aproape la fel, desi n-am intalnit niciodata in lume lucruri absolut la fel? Cand spunem despre niste lucruri empirice ca sunt aproape la fel, dar nu absolut la fel, acest lucru se intampla pentru ca ne raportam la o cunostinta ce nu vine din experienta. Daca nu cunoastem decat experienta, nici nu vom intelege macar deosebirea dintre "aproape" si "absolut". "Aproape" sau "cam" sau "aproximativ" sunt termeni care nu au sens decat daca ii comparam cu "perfect" sau cu "absolut".

"Absolut-ul" insa nu ne este dat in experienta. Iata de ce intregul nostru mod de a trai experienta implica raportarea noastra la un plan diferit de cel al experientei si inaccesibil acesteia. Gasim in noi Ideea de egalitate. Or, Ideea de egalitate este egalitatea perfecta, egalitatea in absoluta ei perfectiune, fara nici un "aproximativ"; ea este singura care ne permite sa gandim si sa vorbim despre caracterul aproximativ al egalitatii lucrurilor din experienta.

Ideile sunt absolutul. Trebuie inteles ca la Platon exista un mare numar de Idei, cea de egalitate fiind doar una dintre ele. Exista tot asa Ideea de dreptate, Ideea de frumos, Ideea de marime, cea de micime etc. Ideea de marime, de pilda, considerata ca atare, este absoluta. Aceasta nu inseamna: marime absoluta, ci inseamna ca Ideea de marime este in chip absolut in stare pura, excluzand orice amestec cu Ideea de micime.

Platon vrea sa ne arate ca gandirea noastra implica un nivel ce nu provine din experienta, dar de care depinde relatia noastra cu experienta. Nivelul absolutului se afirma in adevar, pe cand relativul apartine domeniului amestecului, al aproximatiei.

De unde provine deci cunoasterea Ideilor? Socrate vorbea despre Idei innascute. Platon, la randul sau, vorbeste despre reminiscenta (amintire vaga, anamnēsis). El se intreaba: daca in experienta sensibila nu intalnim nimic absolut, atunci de unde ne vin Ideile? Nu-i de ajuns sa spunem ca ele sunt innascute. Trebuie sa admitem ca noi am contemplat Ideile inainte de a ne fi nascut.

O data cu nasterea, sufletul pierde amintirea clara a Ideilor. Ii ramane insa un fel de nostalgie care-l face sa incerce sa se refere la ele, sa le caute. Maieutica lui Socrate devine la Platon un proces de reamintire, de reminiscenta. Educatia tinde, inainte de toate, sa suscite si sa faca eficace amintirea Ideilor contemplate odinioara, inainte de nastere.

Cand il auzim pe Platon spunand ca "sufletul a contemplat Ideile inainte de nasterea sa", acest inainte trebuie sa ne faca sa simtim zidul cu care temporalitatea ne inconjoara; sa incercam cu toate puterile noastre sa percepem ceva ce se afla dincolo de timp (chiar daca ramanem incapabili sa ne imaginam asa ceva). Este vorba de a ne forta limitele gandirii; sa incercam a intelege, fie si in forma negativa, ceea ce nu putem gandi. In acelasi sens, cu multe secole mai tarziu, in epoca crestina, anumiti convertiti celebri au putut spune ca la originea conversiunii lor a stat Platon.

Platon este in mod neindoielnic un filosof care ne obliga sa fortam limitele gandirii noastre. Inauntrul obisnuitei gandiri empirice, la nivelul lucrurilor sensibile, este cu neputinta sa-l intelegem. El face apel la libertatea esentiala care permite fiintei umane sa se depaseasca pe sine. Este o forma reinnoita a avertismentului socratic "Stiu ca nu stiu nimic". La Platon el inseamna: "stiu ca am uitat". Trebuie, asadar, sa incerc sa-mi reamintesc, sa-mi readuc in minte Ideile, fara de care nu exista adevarata cunoastere.

La nivelul lucrurilor sensibile, nu putem avea, crede Platon, decat opinii, mai mult sau mai putin probabile dat fiind ca realitatea empirica insasi apartine domeniului aproximatiei. Adevarata cunoastere nu exista decat la nivelul Ideilor. Omul se afla la mijloc, intre lumea sensibila si Idei. El nu poate sa renunte la Idei deoarece acestea sunt esentiale pentru el; nu poate neglija nici lucrurile sensibile, pentru ca, vrand-nevrand, prin intermediul lor trebuie sa caute sa-si reaminteasca.

Atunci cand incearca sa ne conduca acolo unde gandirea rationala nu mai are acces, Platon recurge, spre a ne inlesni trecerea prin zid, la o povestire mitica.

Cel mai celebru mit platonician este cel al Pesterii, expus in ampla sa lucrare "Republica". Explicatia acestei metafore este urmatoarea:

Umbrele proiectate pe fundul pesterii corespund lucrurilor sensibile cu care simturile nostre ne-au obisnuit in viata de fiecare zi si despre care credem ca sunt intreaga realitate, singura realitate, dat fiind ca nu cunoastem alta. Nu ne dam seama nici macar de faptul ca nu am percepe nici chiar aceste lucruri sensibile daca in spate n-ar exista acel foc pe care noi nu-l observam. Focul reprezinta puterea de a gandi rational, cu ajutorul careia intelegem lumea sensibila - ceea ce azi se cheama stiinta naturii.

Lucrurile si fiintele ce se perinda acolo, pe carare si care sunt, mai deslusite decat umbrele lor si mai lesne de vazut corespund, in gandirea platoniciana, conceptelor intelectului si, in particular, conceptelor matematice, deja cu mult mai reale, care determina structurile cu ajutorul carora explicam si interpretam experienta lumii sensibile.

Lumea din afara pesterii este lumea Ideilor. De ce insa captivul eliberat nu este, la inceput, in stare sa vada aceasta lume magnifica? Pentru ca el insusi trebuie mai intai sa devina capabil sa priveasca Ideile. Orice cercetare filosofica este in acelasi timp un exercitiu care dezvolta capacitatea de a cunoaste ceea ce la inceput scapa privirii interioare. Fiecare om trebuie sa-si exerseze spiritul, sa si-l purifice pana cand va ajunge sa poata vedea Ideile.

Cat despre Soare, el este, in metafora platoniciana a pesterii, Ideea Ideilor, Binele suveran, Ideea Binelui insusi.

In Idei apar reunite fiinta si valoarea. Izvorul oricarei valori este Ideea Binelui suveran. Daca celelalte Idei sunt valori, aceasta se intampla pentru ca Binele este valoarea suprema. Fara Binele suprem, egalitatea sau dreptatea ar fi fara valoare. Doar Binele suveran face sa radieze, pornind de el, valoarea tuturor celorlalte Idei.

Sufletul

Platon considera sufletul nemuritor. In Phaidon, unde ne povesteste moartea lui Socrate, el pune in gura lui Socrate o serie de dovezi ale acestei nemuriri. De exemplu: dat fiind ca sufletul isi poate reaminti cele contemplate inainte de nasterea sa, trebuie admis ca la moarte el nu se stinge. Dar atunci, ce este sufletul? O Idee? Nu, raspunde Platon, nu-i o Idee, dar nu este nici un lucru sensibil din lumea empirica. Sufletul se aseamana cu Ideea pentru ca, aidoma ei, este simplu, fara amestec cu altceva, si nemuritor. Dar nu este o Idee. De ce? Pentru ca Ideea este deopotriva eterna si simpla, asadar imuabila.

Sufletul, in schimb, are o istorie. Daca n-ar avea o istorie, sufletul nu ar fi liber si Binele n-ar avea nici un sens. Daca ar exista doar universul imuabil al Ideilor si daca omul ar fi o Idee, orice alegere libera ar fi anulata. N-ar mai exista bine si rau. Sufletul poate sa aleaga raul. Poate alege sa se injoseasca. Dar, dupa Platon, nu poate alege sa moara. Nici viciul, nici raul nu-l pot ucide. Sufletul se misca singur, este liber, ceea ce inseamna ca el este insasi decizia sa.

In traditia occidentala, datele fundamentale ale conditiei umane sunt cel mai adesea recunoscute si acceptate. Este ceea ce s-a numit calea incarnarii sau intruparii. Incarnarea este acceptata. Captivul, dupa ce a contemplat Ideile, se intoarce in pestera. De-a lungul intregii istorii a gandirii occidentale, asistam la un du-te-vino intre Idei si lumea experientei sensibile. Asa a fost dialectica platoniciana, caracteristica pentru intreaga dezvoltare a Occidentului.