RAZBOIUL PENTRU INDEPENDENTA ROMANIEI

RAZBOIUL PENTRU INDEPENDENTA ROMANIEI

-PREZENTARE GENERALA-

Contextul izbucnirii razboiului

Relatiile diplomatice din a doua jumatate a secolului al XIX-lea au fost puternic influentate de hotararile Congresului de pace de la Paris, din 1856, care a consfintit limitarea ascensiunii Rusiei dupa infrangerea lui Napoleon I, revenirea Frantei in rolul de Mare Putere prin atragerea de partea sa a Angliei, Sardiniei, Prusiei, si -fapt inedit- a Turciei. Aceasta coalitie avea la baza interese economice, legate de drumurile ce uneau Asia cu Europa prin Orientul Mijlociu si Marea Mediterana. Starea aceasta se pastreaza pana in 1871, cand aroganta lui Napoleon al III-lea este zdrobita de Kaiserul Wilhelm, devenit primul imparat modern al Germaniei.

Disparitia de pe scena istoriei a ultimului imparat francez a dat noi sperante Tarului ( Alexandru al II-lea) pentru implinirea testamentului lasat de Petru I cel Mare : "Imperiul Rusesc - de la marile albe ( inghetate ) la marile calde (Mediterana, Oc. Indian)".

Sub pretextul eliberarii crestinilor ortodocsi din Imperiul Otoman, avand si acordul tacit al Austro - Ungariei care isi dorea extinderea stapanirii din Balcani in Bosnia si Hertegovina , Rusia incepe pregatirile de razboi inca din 1875, prin sprijinirea rascoalelor si miscarilor de eliberare din Bosnia, Hertegovina, Serbia, Bulgaria si Muntenegru. Romania era privita ca o simpla punte de legatura intre Rusia si popoarele slave din Balcani.

Cauzele participarii Romaniei la razboi

Alaturi de Unire, in programele din Moldova si Muntenia ale Revolutiei de la 1848, a figurat obtinerea Independentei fata de imperiului Otoman, lucru care s-a facut simtit in politica externa promovata atat in timpul lui Alexandru Ioan Cuza cat si intre 1866 - 1877, in primii ani de domnie ai Principelui Carol I. Dezvoltarea economica a Romaniei dupa 1859 si situarea acesteia pe traseele comerciale europene din rasaritul continentului erau in discordanta cu dependenta fata de Imperiul Otoman, chiar daca aceasta era tot mai formala.

Venirea pe tronul Romaniei a unuia dintre membrii familiei regale (din 1871 impeiale) a Prusiei a fost de asemenea un element ce contravenea starii de dependenta.

Daca operatiunile militare din Balcani ar fi evoluat in 1877 asa cum fusesera concepute de catre printul Nicolae, armata Romana nu ar fi trecut Dunarea si destinul tarii ar fi fost altul.

Realizare coalitiei antiotomane din 1876 - 1877

In dorinta sa de a-si indeplini planurile de dominare a intregii lumi slave, Rusia trebuia sa actioneze astfel incat sa nu-si ridice impotriva intreaga Europa.

Rusia si Austro-Ungaria s-au inteles la Reichstadt in iulie 1876 in privinta soartei turcei , in cazul unui razboi ce urma sa fie dus de Rusia.

Serbia si Muntenegru au declarat razboi Turciei inca din 1876, cu acordul tacit si sprijinul efectiv al Rusiei.

Rasculatii bulgari care sunt condusi pana in 20 mai / 2 iunie 1876 de Hristo Botev (care cade in lupta) sunt de asemenea sprijiniti de Rusia.

Astfel se contureaza un grup de state slave cu atitudine antiotomana, in fruntea caruia se afla Rusia, completat de Bulgaria, Serbia si Muntenegru. Romania urma sa fie folosita drept baza de plecare pentru grupurile insurectionale sau punte de legatura pentru aprovizionarea teatrului de operatii din sudul Dunarii. Date fiind interesele Romaniei, in septembrie 1876 se intalnesc la Livadia (pen. Crimeea) o delegatie romana condusa de I.C. Bratianu si un grup de rusi condusi de tarul Alexandru al II-lea, dorindu-se incheierea unei conventii. Din pacate, rusii doreau o conventie prin care sa li se permita folosirea teritoriului romanesc fara nici o garantie, pe cand romanii cereau garantarea integritatii statului . Conventia va fi semnata abia pe 4 aprilie 1877, cand Romania se angajeaza activ in evenimentele din balcani, odata cu recunoasterea integritatii teritoriale si a dreptului la independenta.

Participarea Romaniei la prima faza a razboiului

Prima faza a razboiului ruso-turc din 1877-1878 a presupus punerea in aplicarea a unui mai vechi plan de campanie ce avea drept obiectiv final ocuparea Constantinopolului.

La 6 Aprilie 1877 a fost decretata prima mobilizare din istoria armatei romane moderne (urmatoarele vor fi in 1913, 1916, 1918 si 1941) punandu-se pe picior de razboi 58 700 de oameni cu pregatire, armament, munitii si echipament insuficiente.

Fara a exista un document care sa concretizeze de drept alianta dintre Romania si Rusia, acestea elaborandu-se ulterior, armata romana a indeplinit in prima faza a razboiului urmatoarele misiuni:

-in aprile si prima decada a lunii mai (pana la proclamarea independentei) a acoperit cu 4 divizii marsul strategic al armatei ruse prim Romania, luand dispozitive de aparare in lungul Dunarii de la Drobeta Turnu Severin la Ismail pana la sosirea avangarzii rusesti.

-in mai - iulie a concentrat in Oltenia doua corpuri (patru divizii) si a asigurat flancul drept al dispozitivului strategic rus desfasurat pe Dunare; a imobilizat importante forte turcesti, impiedicandu-le sa intervina in sectorul unde rusii fortau Dunarea (Zimnicea); a contribuit la distrugerea si imprastierea flotei fluviale turcesti.

-divizia 4 romana trece Dunarea in cursul lunii iulie si inlocuieste trupele ruse din Nicopole, facandu-le disponibile pentru a doua batalie pentru Plevna. Aceasta actiune nu este considerata ca participare a fortelor romanesti la operatiunile militare , aceasta intamplandu-se ulterior.

Implicarea trupelor romane in operatiunile din balcani

Dupa a doua batalie de la Plevna, marele duce Nicolae cere la 19/31 iulie 1877 cooperarea principelui Carol : "Turcii, ingramadind cele mai mari mase la Plevna ne nimicesc. Rog faceti fuziune, demonstratie si, daca-i posibil, trecerea Dunarii; ceea ce doresti sa faci. Intre Jiu si Corabia aceasta demonstratie este indispensabila pentru a usura miscarile mele".

Sub comanda principelui Carol, la 20 August, armata romana trece Dunarea pe la Silistioara si intra in dispozitivul de la Plevna, unde la 30 august participa la cea dea treia batalie pentru cucerirea acestei fortificatii, unde se dorea obtinerea victoriei in cinstea zilei onomastice a Tarului. Singura victorie a acelei zile a fost cea obtinuta de dorobantii romani. Concluzia - sugerata de Comandantul fortelor romano-ruse de la Plevna, domnitorul Carol - a fost aceea ca nu se putea ocupa Plevna decat prin asediu, la care se si trece imediat. Simultan cu desfasurarea asediului Plevnei (cazuta la 28 noiembrie), ostasii romani au cucerit la 9 noiembrie cetatea Rahova; iar in ianuarie au primit capitularea Vidinului, dupa un alt asediu prelungit. De asemenea, dupa caderea Plevnei, toate misiunile de asigurare a operatiunilor rusesti fata de o eventuala surprindere intre Balcani si Dunare au fost indeplinite de catre romani.

Din totalul de circa 50 000 de oameni mobilizati in cursul razboiului, aproape 10 000 au fost declarati morti, raniti sau disparuti, jertfa care a sustinut pretentiile Romaniei la tratativele pentru pace.

Deznodamantul participarii Romaniei la Razboi

Acutizarea "Problemei orientale" pusese Romania intr-o mare dilema: sa se desprinda de Imperiul Otoman prin diplomatie sau prin forta?

Raspunsul la aceasta intrebare a fost dat abia la sfarsitul razboiului cu prilejul incheierii Tratatului de la San Stefano si in timpul Congresului de la Berlin. Atitudinea Marilor Puteri, in afara cazului cand erau obligate de realitate sa recunoasca de partea cui era dreptatea, era duplicitara, date fiind propriile interese.

*Anglia se situa de partea turcilor datorita intereselor sale economice din imperiu;

*Franta , invinsa in 1871 de Germania, incepuse sa se orienteze spre Anglia si sprijinea interesele acesteia in Orient, aratandu-si disponibilitatea de a actiona in comun;

*Italiei nu-i convenea ca Austro-Ungaria sa ocupe Bosnia si Hertegovina iar Rusia sa creeze un mare stat bulgar in Balcani, dorind sa anexeze cel putin unul din porturile Durazzo sau Vlora;

*Austro-Ungaria urmarea consolidarea pozitiei sale de imperiu central-european si largirea iesirii in spatiul mediteranean;

*cancelarul Germaniei -Bismark- era interesat de Romania atat cat era interesat de " .. paharul sau cu bere; cand este .. gol".

La San Stefano, Tratatul din 19 februarie / 3 martie1878 a fost semnat doar de reprezentantii Rusiei si Turciei. Singurii aliati ai rusilor multumiti de prevederile sale erau Bulgaria si Muntenegru. Romaniei i s-au luat judetele Cahul, Ismail si Bolgrad din sudul Basarabiei, dobandite prin aplicarea prevederilor Tratatului de la Paris (1856); acest act fiind justificat de inlocuirea acestora cu Dobrogea, impreuna cu Delta Dunarii si Insula Serpilor ce erau tot teritorii romanesti.

Fata de aceste incalcari ale acordului din aprilie 1877, Romania a protesta pe langa guvernul imperial rus, iar raspunsul a fost o stare de ocupatie militara la nord de Dunare si la est de raul Olt , mentinuta pana la inchiderea Congresului de la Berlin (19 Iunie / 1 iulie 1878). Principele Carol a mentinut armata in stare de razboi, Oltenia fiind transformata intr-o fortareata. Din aliat, Imperiul Tarist devenise agresor. Aceasta atitudine este temperata de hotararile Congresului de la Berlin care dau satisfactie Rusiei si impun Romaniei dorintele taristilor. Delegatii romani au remarcat ca fata de jertfele facute pe campul de lupta, Marile Puteri raspund cu ingratitudine. La aceasta, delegatul Angliei a replicat: "Vorbiti de ingratitudine? Ce voiti, in politica ingratitudinea este adesea pretul celui mai bun serviciu".

Iata de ce se poate trage concluzia ca participarea efectiva a Romaniei la Razboiul ruso-turc din 1877-1878 a fost principalul argument al recunoasterii Independentei proclamate de la tribuna Parlamentului de catre Mihail Kogalniceanu la 1877.

**** Istoria Militara a Poporului Roman , Editura Militara, Bucuresti 1987, vol IV, pag 584-900

* N. Iorga - Politica externa a regelui Carol I, Editura Glykon 1991, pag 185-318

* N. Ciachir Razboiul pentru Independenta Romaniei in contextul European , Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1977, pag 120-165; 223-280

* Florin Constantiniu - O istorie sincera a poporului roman, editura Univers Enciclopedic, 1997, pag 237-249