Evenimentele din 1991-2001

Evenimentele din 1991-2001

Pana in 1992, in Italia se folosea pentru alegerile la nivel local si national un sistem de vot proportional pe liste, in care partidele aveau principalul rol in selectarea candidatilor. Odata cu cele doua referendumuri consultative din 1991 si 1993 legea electorala proportionala este modificata prin adoptarea unui sistem de vot mixt, prin care 75% din locurile pentru Camera respectiv Senat erau atribuite prin utilizarea unui vot majoritar in circumscriptii uninominale iar 25% prin metoda proportionala. Prin aceasta lege se incerca de fapt crearea unui sistem bipartidist dupa modelul Westminster, in care competitia sa se desfasoare intre doua partide, unul conservator si unul reformator.

Modificarile sistemului de partide sunt cele mai vizibile manifestari ale tranzitiei italiene. La inceputul anilor 90 in Italia s-a petrecut un masiv proces de realignment[2] insotit de modificari structurale importante ale sistemului de partide. Printre factorii care au creat conditiile favorabile acestei schimbari putem enumera: procesele de coruptie, caderea Zidului Berlinului, sau modificarea legii electorale. Dintre acestea, legea electorala este elementul care are un impact continuu asupra sistemului de partide italian.

Studierea modificarilor electorale in Italia trebuie sa tina cont de observarea a doua componente: modificarea comportamentului electoral (dealignment) si modificarea legii electorale. Inca din anii 80 procesul de dealignment era un fapt cunoscut in Italia, unul din factorii importanti care au contribuit la procesul de realiniere fiind legea electorala.

Legea electorala a produs totusi rezultate diferite fata de cele preconizate. In studierea efectelor acesteia trebuie sa avem in vedere mai multi factori care au afectat sistemul politic italian la inceputul anilor 90. In primul rand, caderea Zidului Berlinului produce o criza de legitimitate la nivelul tuturor partidelor comuniste din Europa. PCI dispare in 1991, divizandu-se in doua partide: Rifondazione Comunista (RC), care asuma un discurs extremist si PDS (Partito Democratici di Sinistra) care se pozitioneaza la centru-stanga. In al doilea rand, reforma electorala este insotita de procesele anticoruptie in care au fost implicati multi dintre membrii Parlamentului. Cunoscute sub numele de Tangentopoli (Orasul mitei), procesele din anii 90 au incriminat o mare parte din membrii partidelor Primei Republici. Sub aspect politic, numarul mare de parlamentari incriminati a produs practic o delegitimare a Parlamentului.

Concomitent cu modificarea sistemului electoral, si criza in care se aflau partidele la acel moment un alt factor contribuie decisiv la evolutia sistemului politic: referendumurile. In esenta, subiectul referdumurilor este diferit fata de anii '80 cand partidele le utilizau in special pentru probleme sociale. Incepand cu anii '90 referendumurile au fost utilizate cu precadere pentru subiecte politice(legea electorala, organizarea camerelor, etc). Ca forma de democratie directa, referendumurile realizeaza practic o simplificare a alegerii obisnuind cetatenii cu o relatie diferita cu statul. In acelasi timp, referendumurile au actionat ca un instrument de mobilizare de jos in sus. Cea mai importanta functie pe care au avut-o referendumurile a fost socializarea electoratului cu cu practicile democratice. Acestea au actionat ca un canal pentru exercitarea democratiei fiind in acelasi timp o modalitate de exprimare a dezacordului fata de vechea elita politica. In acelasi timp, un moment important in transformarea spatiului politic italian a fost modificarea legii electorale pentru alegerea primarilor. Incepand cu 1993 primarii au fost alesi prin utilizarea unui scrutin majoritar cu doua tururi in circumscriptii uninominale. Transformarea ce s-a produs la nivel local prin alegerea directa a primarilor a fost modificarea canalelor de alegere a leadership-ului si diminuarea importantei partidelor.

Pentru a observa mai bine efectele produse de reformele din anii 90 la nivelul sistemului politic italian vom lua in considerare trei dimensiuni: locala, parlamentara si guvernamentala. Dimensiunea locala este relevanta, dupa cum am vazut, prin prisma conturarii unor subculturi locale care au avut un rol definitor in construirea identitatii partidelor. In ceea ce priveste dimensiunea parlamentara si guvernamentala, acestea sunt relevante deoarece ne ofera o imagine asupra peiesajului partizan si o viziune asupra relatiilor pe care partidele le intretin cu institutiile republicane dupa 1992.

Dimensiunea locala

Sentimentul de nesiguranta produs la nivelul electoratului de disparitia actorilor traditionali a determinat orientarea acestuia catre miscari cu un capital local, bazat pe exploatarea sentimentelor regionale, care contestau centralitatea Romei. Cazul evolutiei Lega Nord este relevant in acest sens pentru exemplificarea unui actor politic care si-a construit identitatea politica cu ajutorul unui mesaj bazat explicit pe contestarea actorilor politici traditionali si in general, a sistemului politic girat de acestia.

Partidul apare pentru prima data sub denumirea de Liga Lombarda si castiga un procentaj redus la alegerile parlamentare din 1987, moment in care obtine un singur loc de parlamentar. Problema Ligii Lombarde era determinata la acel moment de prezenta in regiunile nordice a mai multor formatiuni care isi creasera deja o identitate politica teritoriala. Liga Veneta asuma, spre exemplu, acelasi gen de discurs politic afirmat de Lega Lombarda. Totusi noutatea adusa de Lega Lombarda este centralitatea liderului in organizarea partidului. Ulterior formatiunile cu caracter regional vor fi unite sub conducerea lui Umberto Bossi intr-un singur partid cu numele de Lega Nord.

Bossi asuma un discurs ce avea la baza teme regionale precum protejarea intereselor investitorilor din nord, dinamismul economic crescut al regiunii nordice si nevoia de a federaliza statul italian.[4] In esenta, in anii 90 pe fundalul proceselor anti-coruptie, Lega adopta o pozitie antisistem, prin contestarea centralitatii statului italian sub aspectul ineficientei administrative si a coruptiei functionarilor. Teme ca birocratia, coruptia la nivel central sau lipsa separatiei intre executiv si legislativ la nivelul statului, sunt recurente in definirea identitatii sale. Acest program s-a bucurat de popularitate in special in randul investitorilor mici din nord, afectati de nivelul de taxare ridicat impus de guvernul italian dar si in randul celor care contestau "hegemonia" DC si partidocratia.

In acest sens, alegerile din 1992 sunt semnificative pentru succesul discursului construit de Lega Nord. Lega obtine cel mai mare scor electoral de la infiintarea sa, 8,7% in provinciile din nord, devenind al doilea partid dupa DC. Totodata, alegerile din 1992 marcheaza de fapt erodarea subculturilor ideologice perpetuate timp de 40 de ani si afirmarea noilor actori politici. Votul de apartenenta, al carui principal beneficiar era DC, dispare odata cu disolutia crestin-democratilor. Protestul fata de partidele traditionale se materializeaza in alinierea la miscarile anti-sistem ca Lega Nord dar si intr-un nivel ridicat al volatilitatii electorale.

Contributia pe care Lega Nord a adus-o politicii italiene este deci importanta in masura in care partidul participa la disparitia partidelor traditionale. Scorul electoral obtinut la alegerile din 1992, da seama de repozitionarea electoratului si atitudinea critica a acestuia fata de partidocratie. Ilvo Diamanti[5] argumenteaza ca Lega Nord a aruncat in criza relatiile dintre partidele de masa si traditiile culturale respectiv societatea civila tocmai acolo unde acestea erau cele mai solide. Mai precis, Lega Nord invinge in 1992 in colegiile in care, in 1948 crestin-democratii obtineau prima pozitie.

Dupa alegerile din 1992, partidul a suferit o transformare spectaculoasa. Numarul simpatizantilor a crescut de la cateva sute la cateva sute de mii. Pentru a incorpora o asemenea crestere, partidul a dezvoltat o infrastructura organizationala cu care sa mobilizeze noii membri orientandu-se asupra a trei directii. In primul rand, a dezvoltat o puternica legatura cu teritoriul prin crearea de sedii in toata zona de nord a Italiei. Intre 1990 si 1991 numarul sediilor Ligii s-a dublat, ajungand de la 52 la 102. In al doilea rand, Lega a dezvoltat o serie de institutii cu scopul de a crea legaturi cu sfera economica din nordul Italiei. In al treilea rand, a dezvoltat retele de suporteri, pentru a atrage cat mai multi activisti in partid, in special tineri.

Una din provinciile cele mai importante atat pentru capitalul simbolic dar si pentru importanta electorala este provincia Varese. Situata in nord-estul Italiei, Varese este locul in care se naste Lega Lombarda si unde sunt inregistrate primele victorii electorale.[6] Fara indoiala ca dezvoltarea teritoriala a partidului a jucat un rol important in evolutia electorala spectaculoasa insa putem identifica mai multe motive pentru care Lega Nord a fost capabil sa se dezvolte din punct de vedere institutional in provincia Varese.

Semnificatia simbolica a provinciei pentru partid a asigurat prezenta acestuia in teritoriu. Lega a creat un mesaj orientat catre electoratul provinciei, asigurandu-se de un suport masiv printre localnici. Pe de alta parte, in Varese exista un puternic sentiment de afiliere teritoriala a localnicilor. Aceasta identitate, data de istoria provinciei, a permis partidului sa creeze un mesaj orientat catre traditie si protectia culturii locale. In al treilea rand, Lega a beneficiat de declinul DC fapt care i-a permis sa monopolizeze relatia cu societatea civila.

Dupa cum am precizat mai sus, DC isi crease la nivelul provinciilor italiene legaturi cu subculturile politice existente. In cazul provinciei Varese, mesajul DC era orientat catre promovarea importantei familiei si a valorilor Bisericii cat si a caracterului etnic. Declinul surprinzator al DC a produs un impact puternic in Varese deoarece intreaga infrastructura politica a provinciei se baza pe legaturile create de partid. In acelasi timp, provincia trecea printr-o importanta restructurare economica ceea ce insemna diminuarea veniturilor locuitorilor. Pe acest fundal, Lega se legitimeaza ca o forta politica noua si reuseste sa obtina o parte importanta din voturile de protest indreptate impotriva DC.

Un alt factor important care a influentat succesul electoral al Ligii este exprimarea imaginii partidului in imaginea liderului. Din punct de vedere politic, Umberto Bossi a accentuat importanta unificarii diferitelor factiuni de natura regionala din nordul Italiei. Apelul sau catre o identitate comuna in nordul Italiei era determinat de planurile ambitioase pe care le avea in vedere pentru viitorul Ligii. In septembrie 1990, Bossi anunta strategia pe termen lung a Ligii: divizarea statului Italian in trei macroregiuni autonome pentru Nord, Centru si Sud. Republica din nord, ce avea sa se numeasca Padania, avea sa fie total independenta fata de statul italian, pastrand totusi legaturi in ceee ce priveste politica externa.

Acest proiect de divizare a statului italian putea sa fie pus in miscare, argumenta Bossi, doar prin actiunea unei miscari regionale puternice, capabile sa obtina suport la nivel national. Din acest motiv, prezenta mai multor miscari regionaliste afecta actiunea Ligii la nivel national. In esenta, Lega Nord exprima realinierea clivajului ideologic intre comunism si catolicism, dominant pe perioada Primei Republici si transformarea sa intr-un clivaj teritorial intre Nord si Sud. Lega Nord va fi si prima miscare cu caracter regional care va castiga suficienta putere la nivel national pentru a impune reforme administrative importante ce vor afecta autonomia locala a regiunilor.

Sub aspectul reformei institutionale, viziunea lui Bossi era apropiata de cea a secretarului Partidului Socialist Italian (PSI), Bettino Craxi, care, incepand din 1978 propune ideea de Grande Riforma. De fapt Craxi intelegea prin ideea de reforma institutionala o modalitate de a intari pozitia propriului partid si de a ataca pozitiile DC respectiv PCI. Un al doilea motiv pentru care secretarul PSI opta in favoarea reformei institutionale era intarirea pozitiei primului ministru si deci evolutia catre o republica prezidentiala.[8]

Totusi Bossi se indeparta de Craxi in ceea ce priveste natura reformelor ce trebuiau sa fie implementate. Daca la nivel formal, atat PSI cat si Lega Nord doreau dislocarea atasamentelor fata de DC si PCI, discursul Ligii era, dupa cum am vazut, unul profund anti-sistem. In esenta, Lega Nord punea sub semnul intrebarii natura statului italian intr-o perioada in care legitimitatea institutiilor nationale era profund afectata. Era pentru prima data dupa al Doilea Razboi mondial cand o miscare regionalista isi impunea la nivel national programul federalist. In acest sens ideea optimista conform careia sistemul de partide va suferi o tranzitie catre un sistem bipartidist era pusa sub semnul intrebarii.

Cresterea fulminanta a Lega Nord insemna in cele din urma un protest fata de politica dominata de partidele traditionale exprimand in acelasi timp o anumita atitudine politica fata de natura statului caracteristica regiunilor din nord. Dupa cum argumenteaza Gianfranco Pasquino[9], Lega Nord poate fi explicata ca un rezultatul unui "cocktail" de trei conditii: doua institutionale si una culturala determinata de dorinta unei lumi mai bune. Conditiile institutionale sunt instatisfactia fata de partide si dezamagirea fata de institutiile centrale, in timp ce conditia culturala era data de o anumita intoleranta fata de emigrantii din sud. Alegerile nationale din 1994 au reflectat toate aceste modificari structurale pe care sistemul politc le-a suferit incepand cu anii 90. Sub aspectul dinamicii electorale, momentul 1994 da seama de repozitionarea actorilor politici cat si de un aspect foarte important si anume disparitia centrului si afirmarea unei competitii bipolare. Acest trend, dupa cum remarca Peter Mair, se inscrie in procesul de realiniere care a inceput in anii 80 in Europa si care vizeaza doua aspecte: cresterea importantei partidelor ecologiste si delimitarea unei stangi in afara curentului crestin democrat.

Aparitia pe scena politica a Forza Italia a fost unul din evenimentele care au marcat profund evolutia sistemului de aliante electorale. Partidul lui Berlusconi atrage atentia asupra a doua noutati: functionarea noului sistem electoral mixt si partidul "virtual" inventat in cateva luni cu ajutorul mass-media. Prin intermediul Forza Italia, Berlusconi impune noua conceptie in construirea unui partid: organizare top-down, profesionalizarea aparatului de partid si un mod de organizare corporatist. Noul element de conexiune intre guvernanti si guvernati depaseste astfel echilibrele afirmate in "Prima Republica". Berlusconi percepe caderea partidelor de masa si pune in miscare o modalitate difertita de a face politica axata pe centralitatea liderului. In noua conceptie a ordinii sociale identitatea nu mai este rezultatul prezentei articulate a partidelor la nivelul societatii ci rezultatul comunicarii politice cu ajutorul mijloacelor media.

In acest context, Lega Nord se aliaza pentru alegerile nationale cu partidul creat de Berlusconi. Coalitia asimetrica fondata sub conducerea lui Berlusconi, reprezinta de fapt o dubla coalitie capabila sa asigure polului de dreapta reprezentare la nivel national. Astfel, Forza Italia se aliaza impreuna cu Lega Nord si formeaza PDS (Polo delle Liberta) si in acelasi timp creeaza o alianta impreuna cu Aleanza Nazionale(AN) formand PBG (Polo del Buon Governo). Aceasta dubla coalitie reflecta diferentele la nivelul bazei electorale dar si a distantei ideologice dintre actorii implicati. In timp ce Lega Nord era mai degraba reprezentata in Nord, in provincii cu rate mici ale somajului, si cu o orientare catre politici fiscale liberale, Aleanza Nazionale avea o baza electorala orientata predominant in zonele sudice, cu un nivel al somajului ridicat, unde sectorul public juca un rol important.

Succesul aliantei create de Berlusconi este determinat de mobilitatea votului datorata numeroaselor consultari electorale ce au avut loc in anii 90. Acestei particularitati i se adauga distorsiunile induse de noul sistem electoral amplificate de incapacitatea stangii de a se alia cu noile formatiuni de centru. De fapt, dreapta castiga alegerile din 1994 tocmai datorita capacitatii de a crea coalitii electorale unitare (sau cel putin de a crea impresia unei coalitii unitare centrate pe personalitatea liderului).

Singurul factor de stabilitate la nivelul coalitiei era deci "partidul prezidential" condus de Berlusconi. Axate pe personalitea liderului, cele doua coalitii erau de fapt modalitatea prin care Forza Italia putea castiga reprezentare la nivel national. In acelasi timp, coalitiile "reprezinta bine dezarticularea vechiului bloc social care au sprijinit pentapartito si tentativa de recompunere a unui nou agregat in jurul initiativei personale a lui Berlusconi".[11]

Pentru Lega Nord, iniziativa electorala a lui Berlusconi ramane insa impracticabila la nivel parlamentar fapt ce va determina si caderea primului Guvern Berlusconi. Ruperea coalitiei electorale tine de mai multi factori printre care dificultatea concilierii elementelor simbolice caracteristice fiecarui partid: Forza Italia, Aleanza Nazionale si Lega Nord. De asemenea, riscul unei astfel de coalitii pentru Lega Nord era monopolizarea comunicarii cu electoratul de catre un aliat fara o reprezentare la nivel teritorial care avea insa la dispozitie mijloace media importante. In ceea ce priveste electoratul Lega Nord, alianta era contraproductiva din punctul de vedere al reprezentarii eficiente a intereselor in cadrul unei aliante in care fiecare actor se comporta in functie de propriile interese.

Din aceste motive, Lega rupe alianta cu Forza Italia si decide sa candideze la alegerile nationale din 1996 pe liste proprii. Putem analiza spre exemplu rezultatele electorale din Veneto, una din provinciile nordice, in care Lega avea o prezenta masiva. Astfel, alianta de centru stanga, reunita sub conducerea lui Romano Prodi obtine in Veneto 33,8% din voturi si 15 locuri parlamentare. In acelasi timp, alianta de centru dreapta, fara Lega Nord, obtine 32, 3% din voturi si 7 locuri parlamentare, Lega Nord obtine, participand in afara aliantei, 32,8% din sufragii si 15 locuri la nivelul Parlamentului.

Este suficient deci ca fortele politice sa se coalizeze in mod diferit pentru ca in termeni de locuri la nivel national sa se produca modificari semnificative. Rezultatele din Veneto dau seama de efectele votului la nivel national. Alianta de centru-stanga castiga alegerile in detrimentul aliantei conduse de Berlusconi. Concomitent, Lega Nord, partidul care a facut posibila victoria lui Berlusconi in 1994 determina in 1996 infrangerea sa prin alegerea de a concura singur. Lega isi utilizeaza deci "potentialul de intimidare" si prezinta deci ca un actor strategic in competitiile electorale Analiza compozitiei teritoriale a votului obtinut de Lega ne poate conduce spre cateva concluzii interesante. Astfel, la alegerile pentru Camera Deputatilor, partidul a obtinut in Veneto 35% din sufragii in localitatile cu mai putin de 3000 de locuitori procentul diminuindu-se la 19,1% in localitatile cu peste 20000 de locuitori. In orasele mari sunt premiate fortele cu un discurs moderat, in timp ce discursul radical castiga electoratul din zonele cu o populatie redusa. Harta rezultatelor Ligii evidentiaza o fractura constituita de subculturile locale pe care crestin democratii au reusit sa o absoarba: fractura dintre oras si sat. In acesti termeni, Lega beneficiaza tocmai de voturile ce erau orientate catre crestin democrati.

Dinamica electorala impusa de noua lege adoptata in 1993 va evidentia importanta miscarilor locale si regionale ca Lega Nord. Cele doua coalitii electorale s-au structurat in jurul partidelor cu caracter regional, creind coalitii fragmentate din punct de vedere ideologic ceea ce va determina instabilitate la nivel parlamentar si guvernamental. Aceasta instabilitate este determinata in primul rand de fragmentarea celor doi "poli".

Partidele care compun coalitiile difera in traditii, orientare ideologica, baza geografica si interesele pe care le reprezinta. Mai mult, datorita fragmetarii extreme in interiorul coalitiilor, partidele mici se bucura de o influenta crescuta. Legea electorala a avut un rol important in re-constructia sistemului de partide dupa acest tipar. Caracterul mixt al legii electorale asigura prin dimensiunea sa proportionala reprezentarea partidelor mici si deci cresterea influentei acestora in interiorul coalitiilor. Pe de alta parte, dupa cum am vazut, in cazul italian, fragmentarea este o caracteristica a sistemului ceea ce impinge coalitiile sa caute aliante cu orice actor politic indiferent de importanta sa electorala. Toate acestea duc la dificultatea mentinerii unei echilibru la nivelul coalitiilor dar si la instabilitate guvernamentala.

Dimensiunea parlamentara

Sistemul politic italian poate fi cel mai bine descris din punct de vedere constitutional ca o democratie parlamentara. Constitutia din 1948 creaza un Parlament bicameral in care cele doua Camere au puteri legislative simetrice. Cu alte cuvinte, atat Senatul cat si Camera Deputatilor functioneaza dupa reguli procedurale identice. Sub Articolul 77 din Constitutie, Guvernul are puterea de a emite decrete in cazul unei urgente sau sub supravegherea Parlamentului. Un decret isi pierde puterea legislativa daca in termen de 60 de zile acesta nu este adoptat de Parlament sub forma unei legi. In cazul Primei Republici, deoarece procesul legislativ era unul destul de greoi din cauza celor doua Camere care urmau aceleasi proceduri, de cele mai multe ori Cabinetele au reitereat decretele pentru ca acestea sa ramana in vigoare.

In esenta, reformele electorale din 1992 nu au fost insotite de reforme constitutionale care sa modifice structura Parlamentului. Totusi, in realitate, cadrul institutional a fost intotdeauna flexibil ceea ce a permis partidelor sa adopte formule de guvernare variate. Mai ales pe perioada Primei Republici, Parlamentul s-a bucurat de puteri extinse datorita pardidocratiei care isi promova interesele cu ajutorul acestei institutii. Elitele partidelor traditionale au utilizat adesea Parlamentul ca pe un loc unde puteau sa isi dezvolte carierele politice si in acelasi timp ca pe un loc unde isi creau legitimitatea politica. Dupa 1992 insa modificarile survenite in interiorul sistemului politic italian afecteaza mai ales Parlamentul ca institutie centrala utilizata pentru perpetuarea partidocratiei. Schimbarile s-au reflectat mai ales in natura coalitiilor, legatura dintre electorat si Parlament, disciplina membrilor partidelor si relatia cu Guvernul .

O prima observatie ce ne permite sa evaluam evolutia Parlamentului este cea legata de natura coalitiilor. Dupa cum observa Luciano Bardi, coalitiile ce populeaza sistemul politic italian sunt de doua tipuri: electorale si guvernamentale. Pana in 1992, sistemul proportional permitea crearea de coalitii post-electorale care se nasteau din nevoia de a intemeia majoritati parlamentare. Arena principala era deci Parlamentul, unde se negociau pozitiile in guvern si politicile ce urmau a fi implementate. Efectele provocate de neintreruptele negocieri parlamentare erau incoerenta politicilor si instabilitatea guvernelor. Odata cu alegerile din 1994, unul din efectele la reformelor electorale, a fost crearea de coalitii prelectorale care au avut tendinta de a se perpetua la nivel parlamentar.

Declinul Parlamentului ca institutie centrala a inceput insa in 1978, odata cu reformele institutionale propuse de Bettino Craxi, secretarul partidului socialist si a continuat pana la caderea sistemului de partide traditional. Totusi, dupa cum am remarcat mai sus, Parlamentul si-a mentinut pozitia centrala de-a lungul Primei Republici, in masura in care partidele urmareau sa isi garanteze majoritati confortabile pentru a guverna fara a considera opozitia o institutie centrala intr-o democratie parlamentara.

Referendumurile din anii 90 sunt cele care declanseaza modificarile la nivelul Parlamentului. Doua dintre acestea sunt importante datorita efectelor asupra compozitiei si dinamicii parlamentare. In 1991, Mario Segni initiaza un referendum ce avea ca subiect compozitia Camerei Deputatilor. Mai precis, referendumul propus de Segni dorea reducerea numarului de voto di preferenza de la trei sau sau patru voturi , in functie de dimensiunea colegiului electoral la un singur vot. In esenta acest tip de vot era vazut ca o modalitate de a perpetua coruptia la nivelul sistemului politic. Referendumul trece cu o majoritate de 95,7% in favoarea modificarii. Un al doilea moment important este Referendumul din 18 Aprilie 1993 prin care cetatenii s-au exprimat in majoritate covarsitoare, 82,7%, in favoarea modificarii legii electorale pentru alegerea membrilor Senatului.

Din punct de vedere compozitiei, Referendumurile care au determinat modificarea legii electoralle au un efect considereabil asupra Parlamentului. Richard Katz propune un exercitiu interesant pentru a observa modul in care legea electorala determina crearea majoritatilor in cele doua Camere. Astfel, observa Katz, daca aplicam numarului de voturi exprimate in 1992 sub noul sistem majoritar, tipul de scrutin proportional putem observa cateva efecte interesante. In primul rand, considerand numarul de voturi exprimate in favoarea lor, crestin-democratii ar fi obtinut o majoritate absoluta la nivelul Senatului si nu o treime din locuri. In al doilea rand, numarul de partide reprezentate la nivelul Senatului ar fi fost diminuat cu o treime. In acest caz insa nu coateaza doar marimea partidului ci si distributia geografica a voturilor. In timp ce patru partide cu mai putin de 1% la nivel regional ar fi castigat reprezentare, doar un partid ar fi castigat reprezentare cu mai putin de 5% intr-o sigura regiune in timp ce nici un partid nu ar fi castigat reprezentare cu mai putin de 10% din voturile exprimate la nivelul regional. In al treilea rand, in cazul unui distributiei proportionale, atat la nivelul opozitiei cat si la nivel guvernamental, partidele mici ar fi fost prinicpalii pierzatori.

Exercitiul propus de Katz este relevant deoarece ne ajuta sa vizulalizam modul in care reconfigurarea sistemului electoral a produs schimbari majore in dinamica parlamentara. Insa legea electorala nu a fost singurul factor care a constribuit la reconfigurarea dinamicii parlamentare. Dupa cum am remarcat la inceput evenimentele nationale(Tangentopoli) si internationale (Caderea Zidului Berlinului) au contribuit in aceeasi masura la reorganizarea partizana. Toate aceste procese au produs pe de o parte un porces de delegitimare a a clasei politice si ca raspuns dorinta membrilor acesteia de a produce reforme institutionale care sa acopere distanta dintre electorat si partide respectiv institutiile statului.

Ideile de reforma vizau in primul rand crearea de majoritati parlamentare care sa produca stabilitate la nivelul guvernului. Legea electorala trebuia sa produca coalitii omogene care sa inlocuiasca "pluralismul polarizat" si sa induca o competitie bipolara cu tendinte centripete la nivelul Parlamentului. Concomitent, reforma viza crearea unei legaturi directe intre electorat si membrii Parlamentului prin care vechile granite impuse de ideologii sa dispara.[17] Astfel, modelul majoritar a fost adoptat, avandu-se in vedere modelul Westminster, fara a tine cont insa de particularitatile sistemului politic italian.

Alegerile din 1994 produc primele modificari importante la nivelul sistemului de partide. Alianta de centru-dreapta castiga alegerile pentru Camera Deputatilor si pierde la Senat cu foarte putine voturi. Lega Nord, partidul regionalist condus de Umberto Bossi, castiga in ciuda rezultatelor electorale nesatisfacatoare o pozitie importanta. Astfel Lega obtine 150 de locuri in Parlament fiind pe o pozitie asemanatoare cu Forza Italia si Partito Democratici di Sinistra.[18] Negocierile pentru posturile ocupate de membrii Lega Nord, decurg in favoarea partidului, astfel ca, Lega obtine spre exemplu presedintia Camerei Deputatilor si posturi ministeriale importante. Optiunile Lega erau insa diferite fata de aliatii de coalitie.

Astfel, Lega intra la guvernare impunand anumite conditii printre care cea mai importanta era implementarea reformelor federale.[20] Enrico Speroni, produce planuri pentru tranzitia catre federalizare dar acestea sunt boicotate in Parlament de catre grupul Forza Italia si Alenaza Nazionale. Ca rarpuns, Lega se opune oricarei politici adoptate de Guvernul Berlusconi iar dupa numai opt luni intra in opozitie. In cele din urma, Berlusconi demisioneaza din pozitia de premier iar Lega Nord rupe alianta cu Forza Italia.

Instabilitatea prezenta la nivelul Parlamentului poate fi evidentiata prin studierea numarului de grupuri parlamentare care se constituie in cele doua Camere. Din acest punct de vedere, perioada 1994-1996 reprezinta ineputul unei perioade de instabilitate ridicata dar si incertitudine in privinta orientarilor membrilor parlamentului. Tendinta catre crearea de grupuri parlamentare autonome se manifesta mai ales la nivelul Senatului, unde pragul pentru constituirea unui nou grup parlamentar este de 10 membri. Numarul de grupuri parlamentare creste pe perioada 1992-2001 atingand un maxim de 8 in Senat si 13 in Camera Deputatilor.

Astfel, dupa cum remarca Luca Verzichelli[21], cea de-a X a Legislatura (1987-1992) este marcata de multiple schimbari ce au implicat mobilitatea parlamentarilor in bloc. Spre exemplu disidentii din Democratia Proletara impreuna cu Radicalii formeaza grupul Verzilor, un grup afiliat social-democratilor, PSDI migreaza catre socialisti, in timp ce membrii dizidenti ai partidului comunist, transformat in Partidul Democratilor de Stanga (PDS) fondeaza un nou partid, Rifondazione Comunista(RC). In perioada celei de-a XII a Legislaturi (1994-1996), parlamentarii incep sa isi schimbe afilierea mai ales in functie de optiunea individuala si nu in bloc. Verzichelli numara un total de 208 repozitionari efectuate de 122 de parlamentari in timp ce pentru perioada 1996-2000 identifica un numar de 215 repozitionari efectuate de 123 de parlamentari.

In ceea ce priveste selectia candidatilor pentru posturile parlamentare, in perioada 1992-1996 putem observa o reinnoire a elitei parlamentare. Practic, "parlamentarii de cariera" sunt inlocuiti, procentajul de nou veniti in Parlament fiind comparabil cu perioada 1948-1952. Astfel, procentajul de nou veniti atinge in 1994 un maxim de 60% din totalul membrilor Parlamentului. In mare parte procentajul ridicat de nou veniti se datoareaza intrarii in arena parlamentara a Lega Nord si Forza Italia care utilizau un mod de recrutare a candidatilor diferit fata de partidele traditionale.

Caracterul de "partid personal" al Forza Italia se reflecta si la nivelul Parlamentului, unde aduce un numar ridicat de antreprenori, manageri, industriasi, sau jurnalisti. In esenta, Berlusconi aduce in Parlament oameni apropiati din mediul de afaceri, fara o cariera politica precedenta. In acelasi timp, Lega Nord, trece prin modificari relevante la nivelul elitei parlamentare datorita cazurilor in care membrii parlamentului nu se supuneau liniei indicate de Umberto Bossi dar si a efectelor oscilante pe care reprezentarea la nivel national al partidului le producea la nivel local.

Noua elita parlementara asadar se caracterizeaza printr-o flexibilitate mai mare in cimparatie cu perioada dinainte de 1992. In mare parte, sistemul electoral mixt a juca un rol important datorita introducerii unui proces mai "deschis" de selectie a candidatilor in care partidele trebuie sa tina cont de noi variabile cum ar fi vizibilitatea candidatului la nivelul societatii. Loialitatea fata de partid continua sa joace un rol important la nivel electoral insa si in acest caz ea trebuie sustinuta de capacitatea candidatului de a se face cunoscut. Noul sistem electoral impune deci o retorica majoritara care la nivelul candidatilor se reflecta in responsabilitatea fata de propriul colegiu. Practic, Parlamentul devine un loc in care noii veniti reprezinta interesele colegiilor si care in acelasi timp nu privesc aceasta institutie ca pe un loc in care incep o cariera politica.

In al doilea rand absenta unei alternative la modelul de recrutare a candidatilor pentru locurile parlamentare creaza o elita noua si in acelasi timp slaba in masura in care este afectata de procesul de delegitimare. Declinul partidelor traditionale in termeni de moblizare si capacitatea de a stabili un fond de aspiranti la locurile de parlamentar determina crearea unui proces de selectie de jos in sus. Pe de alta parte controlul asupra numirii candidatilor la nivelul colegiilor individuale ramane in mainile elitei nationale. Efectele produse de acesti factori duce la crearea unui proces de selectie care este in continuare dominat de un numar mic de jucatori dar care produce iesiri aleatorii datorita dimensiunii teritoriale care devine importanta. Cu alte cuvinte, odata ce coalitia decide alocarea unui candidat intr-un colegiu, exista posibilitatea de a exprima un veto la nivel local din partea notabililor, a altor partide din coalitie sau a grupurilor de interes ce functioneaza in circumscriptie cea ce determina exituri diferite fata de deciziile luate la nivel national.

Modul de recrutare dominat de o varietate de actori cu putere de decizie, produce in arena parlamentara lipsa unei legaturi coerente intre membrii individuali si partide. Animati de obiective individuale sau de dezacordul cu linia impusa de partid, parlamentarii isi schimba adeseori partidul sau creaza noi formatiuni in interiorul Parlamentului ceea ce determina modificarea majoritatilor si o dinamica centripeta. Aceasta dinamica se reflecta mai ales la nivelul Guvernului, unde asa numitele "guverne alese" (Berlusconi si Prodi) nu au reusit sa supravietuiasca un mandat intreg iar guvernele care le-au inlocuit au fost sustinute de majoritati diferite decat cele care au castigat alegerile.

Una din caracteristicile noului sistem politic este deci lipsa disciplinei parlamentare. Datorita caracteristicilor sistemului politic italian, legea electorala a esuat sa creeze majoritati parlamentare cu puternice identitati partizane. In legislatura 1996-2000 cel putin 25% din parlamentari au schimbat cel putin o data partidul din care faceau parte. William Heller si Carol Mershon remarca faptul ca printre factorii care contribuie la optiunea membrilor parlamentului de a se repozitiona din punct de vedere partizan o importanta majora o are lipsa unei identitati partizane bine conturate. In cazul unui sistem majoritar, votul electorilor este orientat dupa criterii ce tin de personalitatea candidatului. In acelasi timp, in conditiile unui sistem de partide cu puternice identitati partizane in care electoratul este capabil sa distinga intre partide, este putin probabil ca un membru ales prin exprimarea unui vot in circumscriptii uninominale sa isi schimbe afilierea. Cu alte cuvinte, partidele esueaza dupa 1992 sa isi creeze identitate clara ceea ce le permite parlamentarilor sa isi schimbe afilierea partizana in functie obiective personale fara a tine cont de optinile electoratului.

Totusi, dimensiunea identitara este utila in cazul optiunilor guvernamentale, in masura in care coalitiile pre-electorale se prezinta drept coalitii guvernative ceea ce conteaza in dinamica electorala. Mai precis, dupa odata cu alegerile din 1994, campaniile electorale transmit informatii precise asupra candidatilor la postul de prim ministru si programelor de guvernare. Problema apare la nivelul Parlamentului unde, dupa cum remarca Luciano Bardi[24], parlamentarii, odata alesi, tind sa formeze alte partide si sa paraseasca alianta din care faceau parte.

De asemenea, desi Primul Ministru este numit de catre coalitia castigatoare, pozitiile ministrilor continua sa fie un subiect de negociere dupa alegeri. Crizele se nasc datorita dorintei partidelor de a obtine o pozitie cat mai vizibila la nivel ministerial sau darorita diferentelor majore dintre politicile propuse de catre membrii coalitiilor. Mai mult, datorita caracterului heterogen al coalitiilor parlamentare, disciplina este greu de atins. Partidele parasesc coalitiile pentru a forma altele noi sau pentru a trece in opozitie. Aceste miscari centripete intre si in coalitii duc de cele mai multe ori la caderea guvernului si formarea unui nou cabinet ce beneficiaza de o majoritate diferita.

Principala consecinta a hiperactivitatii parlamentare a fost tocmai pierderea coerentei procesului de guvernare si neclaritatea naturii regimului politic. Daca in Constitutie, principala activitate a Parlamentului este cea de a emite legi, in realitate dupa 1992, un numar foarte mic de acte legislative sunt adoptate (aproximativ 10%). In schimb, Parlamentul, amendeaza si evalueaza actele propuse de Guvern aproband sau nu hotararile guvernamentale. Si in acest caz, eficienta Parlamentului este destul de redusa deoarece procesul legislativ este ingreunat de aranjamentul constitutional care cere ca orice act sa treca prin cele doua Camere[25]. Din acest motiv, Guvernul foloseste practica decretelor pentru a eficientiza procesul legislativ.

In concluzie putem identifica trei linii de divizare in interiorul Parlamentului Italian. In primul rand divizarea clasica intre majoritate si opozitie care este intr-o continua rearanjare in functie de optiunile individuale sau de grup. In al doilea rand, exista o divizare intre majoritatea parlamentara si Guvern cauzata de repozitionarea diferitor formatiuni. In al treilea rand exista o linie de divizare in interiorul majoritatii parlamentare care, remarca Pasquino, "este cea mai frecventa" si "da opozitiei o oportunitate binevenita sa isi exercite puterea care deriva din disciplina partizana si participarea activa in comisiile parlamentare".

In ceea ce priveste compozitia partizana a Parlamentului putem concluziona ca factorul care ingrijoreaza nu este gradul de fragmentare ci mai degraba gradul de instabilitate. Cu alte cuvinte, nu numarul partidelor este relevant in acest caz ci existenta partidelor organizate superficial, vulnerabile modificarilor care se petrec la nivelul electoratului. Cazul partidelor organizate superficial este relevant in masura in care pot determina caderea unui Guvern sau pot il sustine fara a tine cont de optiunile electoratului. Este si exemplul partidului fondat in 1998 de Francesco Cossiga, Unione Democratica per la Republica (UDR), pentru a sustine Guvernul D'Alema, si care se prezinta ca o formatiune autonoma, alternativa la coalitiile de centru drepata respectiv centru stanga. Partidul are o traiectorie evanescenta si dispare dupa numai un an de la infiintare.

Dimensiunea guvernamentala

Dupa cum am aratat in sectiunea precedenta, Parlamentul a fost timp de mai bine de 40 de ani arena politica principala. Centralitatea Parlamentului s-a reflectat mai ales in modul de numire a Primului Mininistru si a Cabinetului sau. Constitutia Italiana prevede ca numirea Primului Ministru se face de catre Presedinde urmand ca dupa numire acesta sa isi aleaga Cabinetul. In practica insa procedura a fuctionat diferit atat inainte cat si dupa 1993. Inainte de 1993, Presedintele avea doar prin exceptie suficienta putere pentru a numi Primul Ministru, fiind obligat sa aleaga intre candidatii propusi de coalitia de guvernare. In ceea ce priveste ministrii individuali, acestia nu erau propusi de catre Primul Ministru ci de catre liderii partidelor din coalitie in urma negocierilor.

Incepand cu anii '80 pozitia Guvernului este afectata de numeroase mutatii la nivelul sistemului politic. Transformarile survenite in sistemul de partide determina cresterea autonomiei Executivului si in acelasi timp modificarea relatiei acestuia cu electoratul. Daca pana la inceputul anilor '90 vorbim de o relatie mediata si garantata de partide, dupa caderea sistemului politic girat de partidele de masa, Primul Ministru se legitimeaza direct in fata electoratului. In al doilea rand, legea electorala majoritara nu produce efectele preconizate in termeni de stabilitate guvernamentala. Intre 1994 si 2000, datorita majoritatilor fluctuante din Parlament, se succed patru Guverne diferite.

Dupa 1993, una din implicatiile legii electorale a fost indicarea numelui candidatului la postul de Prim Minsitru. La alegerile din 1994, Berlusconi si coalitia de centru-dreapta au avut un avantaj clar in comparatie cu alianta de centru-dreapta care nu a fost capabila sa ajunga la un acord in privinta candidatului la functia de Prim Ministru. In schimb in 1996, Romano Prodi este desemnat candidatul Ulivo la pozitia de sef al Guvernului si obtine un rezultat pozitiv la alegeri. In aceste cazuri, Presedintele este pus in fata unui fait accompli determinat de rezultatele electorale el pastrand insa puterea de veto in ceea ce priveste numirea ministrilor.[29]

Comparativ cu perioada dinainte de 1993, asistam deci la o "prezidentializare" a sistemului politic italian. Nu ne referim aici la intarirea pozitiei Presedintelui ci la cea a Primului Ministru care obtine treptat atributii extinse. In timp ce a nivelul Parlamentului, legea electorala a produs o multiplicare a numarului de actori, in cazul Guvernului a determinat intarirea pozitiei premierului. Concomitent cu modificarile de ordin structural, criza de legitimitate in care se afla Parlamentul la inceputul anilor 90 a contribuit la intarirea pozitiei Guvernului ca organism colegial. De fapt, seful executivului devine dupa 1990, singurul punct de legatura dintre sistemul politic si institutional si societate.

Prezidentializarea sistemului politic a determinat modificari care s-au reflectat in: cresterea rolului liderilor in detrimentul partidelor, cresterea autonomiei Executivului in raport cu Parlamentul cat si inclinatia catre o forma de conducere monocratica. Poate cea mai vizibila transformare a fost intarirea pozitiei ministeriale prin modificari institutionale la nivelul Cabinetului. Astfel, a fost un Secretariat General pentru a coordona activitatile Cabinetului. Din puct de vedere administrativ, Secretariatul General se ocupa cu coordonarea politicii bugetare si organizarea personalului. De asemenea, Secretariatul General este insarcinat cu implementarea modificarilor necesare pentru functionarea optima a Cabinetului ceea ce creaza posibilitatea autonomiei administrative a Cabinetului. Odata cu modificarile administrative care au contribuit la eficientizarea actiunii ministeriale, reforma a produs modificari structurale ale Cabinetului. Numarul ministerelor a fost redus in timp ce puterea ministrilor de a actiona in domeniile corespunzatoare a crescut.

Totusi nu trebuie sa cautam in Italia caracteristicile unui sistem prezidential in forma lor pura. Nu putem vorbi asadar de autonomia executivului sau alegerea directa a sefului executivului. Putem totusi observa ca dupa 1993, transformarile care se produc la nivelul sistemului politic conduc catre intarirea pozitiei premierului. In acelasi timp, odata cu aparitia pe scena politica a lui Silvio Berlusconi, competitia electorala se transforma intr-o alegere intre doi lideri.

Astfel, pentru a intelege fenomenul de prezidentializare a sistemului politic italian, trebuie sa ne detasam de dogmatimul constitutional si dualitatea clasica intre sisteme prezidentiale si siteme parlamentare. Mai degraba trebuie sa analizam indicatorii ce ne ofera informatii despre puterea reala a sefului Guvernului si autonomia de care acesta se bucura. Demersul explicativ trebuie sa deci sa tina cont de cresterea importantei pozitiei premierului in jocul electoral cat si de intarirea pozitiei sale in interiorul partidului.

Liderii coalitiilor au obtinut o pozitie institutionala importanta asumand in acelasi timp o pluralitate de roluri: lideri de partid, sefi ai guvernului sau mediatori intre partenerii de coalitie.[32] Acest cumul de puteri a dus la cresterea vizibilitatii si popularitatii premierului cat si la multiplicarea responsabilitatilor sale. Practic, prima sarcina a liderilor celor doua coalitii este sa castige alegerile. Promovarea imaginii unitare a coalitiei este importanta, in masura in care, cei doi lideri apar ca punti de legatura intre partidele care compun coalitiile.

Partidele raman insa actori importanti in ecuatia guvernamentala. Cabinetele sunt sustinute de coalitii, care dupa cum am aratat mai sus, au un caracter heterogen, ce afecteaza stabilitatea guvernelor. De asemenea, desi selectia liderilor coalitiilor nu urmeaza un tipar regulat acestia sunt de cele mai multe ori membri importanti in partidul dominant din coalitie. Daca in 1994, liderul coalitiei de centru-staga era Achille Ochetto, secretarul celui mai mare partid de stanga, Partito Democratici di Sinistra (PDS), Silvio Berlusconi infiinteaza Forza Italia si se impune ca lider al coalitiei de centru-dreapta. In schimb, in 1996, Romano Prodi este o exceptie deoarece el vine la conducerea coalitiei de centru-stanga din afara spatiului politic. La randul sau Prodi este inlocuit in 1998 de catre Massimo D'Alema, noul secretar al PDS si decide sa formeze un nou partid, i Democratici.

Crearea partidului personal[33]

Din punct de vedere al influentei pe care a avut-o asupra sistemului politic italian, cel mai important eveniment de dupa 1993 este, dupa cum remarca Mauro Calise, fondarea Forza Italia de catre Silvio Berlusconi. Cu ajutorul media, Berlusconi creaza un partid complet diferit fata de actorii traditionali. Astfel, Forza Italia nu se naste datorita unor fracturi sociale sau religioase puternice ci reprezinta o grupare de profesionisti cu o tinta precisa: ocuparea pozitiei de Prim Ministru. Forza Italia este deci un partid artificial creat dupa un model managerial eficient. Cu un aparat de functionari bine pus la punct, specializati in comunicarea politica, Berlusconi reuseste in putine luni sa ajunga la Palatul Chigi.

In esenta, Berlusconi a fost primul care a identificat "vacuumul" lasat de disparitia partidelor traditionale. Pana in acel moment dreapta era identificata cu MSI, partid care se autodeclara fascist si care, pe perioada Primei Republici, a fost marginalizat de la pozitiile guvernamentale. Pe de alta parte, in nord, Lega Nord, obtine un scor neasteptat la alegeri, castigand importanta la nivel national. "Revitalizarea" dreptei este deci proiectul demarat de Berlusconi, care incheie aliante atat cu MSI cat si cu LN.

Fara Berlusconi o alianta de drepta ar fi fost imposibila din cauza distantei ideologice dintre Lega Nord si Forza Italia. In acest sens, coalitia de dreapta apare ca un mozaic ale carui piese stau impreuna datorita liderului, partidului sau si media. Forza Italia este deci si un spatiu politic in care actori politici diferiti s-au intalit cu scopul de a ocupa pozitii guvernamentale. Pentru a tine impreuna aceste aliante Berlusconi s-a angajat intr-o strategie utilizand in particular doua elemente. Discursul "anticomunist" care reamintea electoratului de centru dreapta identitatea Progresivilor. Un alt element al discursului a fost distinctia vechi-nou exprimata prin nevoia de a rupe legaturile cu trecutul pentru construirea unei noi Republici cu noi actori politici. In acest aranjament, pozitia CCD era sa asigure prezenta votantilor moderati de centru dreapta si sa garanteze traditia anticomunista mostenita de la DC.

Importanta dobandita treptat de liderii coalitiilor s-a reflectat in personalizarea politicii. Berlusconi isi utilizeaza resursele media pentru a propaga un discurs axat pe propria persoana. In acest sens o modificare esentiala centralitatea liderului in campania electorala. Daca inainte de 1994 partidele ocupau pozitia centrala, odata cu Berlusconi, acestea se transforma treptat in aparate de campanie menite sa sustina candidaturi. De asemenea, la nivel guvernamental, Primul Ministru ocupa rolul principal in comunicarea cu cetatenii si in explicarea politicilor Guvernului. Asteptarile electoratului sunt deci orientate catre Primul Ministru, care este vazut ca adevaratul sef al Executivului. In schimb, desi pastreaza puterea de a demite Parlamentul, Presedintele ramane un actor secundar in relatia dintre Legislativ si Executiv.

Activitatea normativa a Guvernului se extinde incepand cu anii ' suplinind astfel ineficienta Parlamentului. Incepand cu 1981(Legislatura Morisi-Cazzola), Guvernul recurge la decretul lege pentru a rezolva chestiuni de urgenta dar si pentru a rezolva dificultatile ridicate de procesul legislativ ordinar. Decretele devin o practica de guvernare normala utilizata de Guvern pentru a implementa politicile dorite. De asemenea, legile de convertire a decretelor permit Guvernului sa legifereze in domenii limitate. Desi Parlamentul poate in acest caz sa impuna conditiile de legiferare, in practica limitele impuse sunt vagi iar problemele in care Guvernul legifereaza ocupa un spatiu amplu. Nu in ultimul rand, Guvernul are puterea de a emite regulamente exercitand acesta putere pe baze autoreferentiale adica in baza propriilor decrete. Mai mult decat atat, incepand cu 1997 Guvernul Prodi introduce o masura prin care domeniile reglementate prin legi specifice (legine) ce trebuiau sa obtina aprobarea Parlamentului au fost trecute in atributiile Cabinetului. Astfel Guvernul a dobandit puterea de a introduce modificari normative fara a cere aprobarea Parlamentului.

Asadar sub conducerea lui Prodi, Guvernul a dobandit un rol central marginalizand astfel Parlamentul, dependenta de grupurile parlamentare sau de liderii partidelor. In acelasi timp, Guvernul condus de Prodi, a fost un organism colegial, in care ministrii au actionat tinand cont de deciziile guvernamentale colective, ceea ce i-a intarit pozitia ca actor unitar si a slabit influenta partidelor. Relatia dintre Guvern si partide a devenit astfel una conflictuala, in masura in care liderii partidelor din coalitie nu erau pregatiti sa accepte diminuarea influentei partidelor asupra Guvernului.

Conflictul dintre Guvern si partide s-a accentuat de-a lungul celor 881 de zile in care Prodi a ocupat functia de Prim Ministru. Acesta a esuat in a se impune ca lider al coalitiei de centru-stanga lasand liderilor partidelor din coalitie posibilitatea de a actiona independent. Dealtfel, in iunie 1998, Partito Rifondazione Comunista (PRC) anunta un vot diferit fata de partenerii de coalitie cu privire la largirea NATO, ceea ce detrmina Guvernul Prodi sa ceara un vot de incredere. Astfel Parlamentul voteaza in Senat cu 176 de voturi in favoarea demiterii Guvernului, 119 impotriva si o abtinere iar in Camera Deputatilor 324 de voturi in favoarea demiterii si 269 impotriva.

Succesul electoral al coalitiilor si consolidarea tiparului bipolar nu s-a tradus automat in stabilitatea cabinetului. Principala responsabilitate pentru instabilitatea coalitiiilor cat si a cabinetelor este prezenta unui inalt grad de fragmentare.

Fragmentarea coalitiilor la nivel parlamentar are la baza doua cauze: in primul rand o logica "proportionala" a sistemului prin care partidele mici pot obtine reprezentare la nivel national. Acestea se folosesc de pozitia lor in teritoriu pentru a "santaja" si obtine locuri in Parlament. In al doilea rand, coalitiile aleg oportunismul electoral in defavoarea stabilitatii guvernamentale. Coalitiile nu au inlocuit partidele in Italia si totusi nu putem gandi partidele in afara coalitiilor.(p15) Problema apare in momentul in care incercam sa raspundem la urmatoare intrebare: Sunt coalitiile un simplu instrument electoral pentru a castiga alegerile la nivel national sau evolueaza catre entitati omogene, influentate mai putin de identitatile partidelor?