RELATIILE INTERNATIONALE: 1924-1933

RELATIILE INTERNATIONALE: 1924-1933

Conferinta si tratatele de la Locarno

La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de externe al Germaniei a propus guvernului englez incheierea unui pact de garantie vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franta, Italia, Belgia, Cehoslovacia si Polonia s-au desfasurat la Locarno (5-16 octombrie 1925). Tratatele de la Locarno completau politiceste planul Dawes. Cel mai important dintre documentele semnate la conferinta a fost Pactul de garantie renan, parafat la 16 noiembrie si semnat la Londra, in 1 decembrie 1925. Partile contractante garantau fiecare pentru sine si toate impreuna mentinerea status-quo - ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania si Belgia, si intre Germania si Franta. Germania si Franta se obligau ca, in raporturile dintre ele, sa nu recurga la agresiune, cotropire, razboi, una impotriva celeilalte. Alte articole priveau problema acordarii de ajutor acelei parti care ar cadea victima unei agresiuni. Garantii pactului erau Anglia si Italia.

Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferinta lasa neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia si Cehoslovacia. Tratatele de garantie incheiate de Franta cu Polonia si Cehoslovacia nu le puneau la adapost pe acestea de o posibila agresiune germana si dezvaluiau incercarile diplomatiei franceze de a mai atenua din prevederile Pactului renan, care a creat o neliniste in Romania, legata prin obligatii ferme atat de Cehoslovacia, cat si de Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scena politica ca mare putere, dar si impartirea Europei in tari cu granite garantate si tari cu granite negarantate. Franta depindea acum de Anglia, care, in calitate de putere garanta a pactului renan, decidea cine se facea vinovata de agresiune.

Pactul Briand-Kellogg

Pactul Briand - Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la razboi pentru reglementarea diferendelor internationale si a cerut renuntarea la razboi ca instrument de politica nationala si in relatiile mutuale. Aderarea majoritatii statelor la acest pact (inclusiv a Romaniei) s-a facut cu rezerva pastrarii dreptului la legitima aparare.

Guvernul francez a incercat ca, printr-o victorie diplomatica, sa redreseze situatia Frantei in lume. Ca urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al Frantei, a propus in aprilie 1927, in acest scop, guvernului american incheierea unui pact de "prietenie vesnica", interzicand "recurgerea la razboi" in relatiile dintre cele doua tari. La 28 decembrie 1927, Frank Kellogg, seful Departamentului de Stat, adresa guvernului francez o nota in care mentiona ca ideea este acceptata de Washington, dar ca ar fi util daca acest pact ar fi multilateral, la care sa participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez n-a putut refuza. Astfel, la 28 august 1928, alaturi de Franta si SUA, a fost semnat de Germania, Japonia, Italia, Polonia si Cehoslovacia. Germania, Japonia si Italia au manifestat rezerve. Mica Intelegere a aderat in iunie 1928, sub rezerva mentinerii tratatelor incheiate. URSS n-a fost invitata, dar si-a exprimat acordul.

La 9 februarie 1929, la Moscova s-a incheiat protocolul prin care Romania, URSS, Polonia, Estonia, Letonia se intelegeau cu privire la punerea in vigoare cu anticipatie a pactului.

Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic international, interzicerea razboiului de agresiune. El a pornit din intentia Frantei de a-si gasi un aliat puternic si a devenit un tratat general. Din pacate, pactul nu prevedea masuri concrete pentru a evita conflictele.

Problema dezarmarii

Contradictiile dintre marile puteri au dus la o politica de inarmare, ceea ce a starnit o vie neliniste in sanul opiniei publice. In acest context, Societatea Natiunilor a considerat necesara discutarea acestei probleme, scop in care s-a creat o comisie de pregatire a Conferintei de dezarmare care si-a inceput lucrarile la Geneva, in anul 1926. La 30 noiembrie 1927, Maksim Litvinov a expus Comisiei propunerile sovietice privind dezarmarea generala si completa, care au fost prezentate la urmatoarele sesiuni ale comisiei de pregatire a Conferintei de dezarmare, in anii 1927-1928, dar ele au fost respinse. In aceasta situatie, guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea in vedere masuri de reducere partiala a inarmarilor, dar a fost respins de reprezentantii celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou proiect, care viza aceeasi chestiune, insa si acesta a impartasit soarta celor precedente.

Problema reparatiilor si a datoriilor de razboi

Problema reparatiilor din 1929 a revenit in atentia opiniei publice internationale. Sprijinite substantial de oameni politici din SUA, cercurile conducatoare din Germania se pronuntau impotriva Tratatului de la Versailles si pentru revizuirea prevederilor referitoare la plata reparatiilor.

Ingrijorate de posibilitatile apropierii americano-germane, Londra si Parisul s-au declarat de acord cu reexaminarea problemei reparatiilor, ajungandu-se, in cele din urma, la un nou plan Young (dupa numele presedintelui Comisiei financiare, Owen Young). Diplomatia occidentala se preocupa numai de reparatiile germane, lasandu-le nerezolvate pe cele orientale, in care erau implicate tarile mici si mijlocii, ca si tara noastra. Si reprezentantii micilor state au fost total nesatisfacuti de conferinta, ei determinand tinerea unei a doua conferinte. Planul Young a facilitat refacerea potentialului militar al Germaniei fiind, in acelasi timp, un mijloc de patrundere a capitalului american pe piata germana. Prin acest plan, reparatiile datorate de Germania erau reduse la 38 de miliarde marci-aur, platibile in 59 de ani, fata de 132 de miliarde marci-aur, suma stabilita de Comisia reparatiilor in aprilie 1921. O prevedere importanta a fost desfiintarea Comisiei Reparatiilor si a controlului strain asupra cailor ferate si a unor intreprinderi germane.

Datorita crizei economice, existenta planului a fost extrem de scurta, presedintele Hindenburg cerand ajutorul bancilor americane. Presedintele american Herbert Hoover a anuntat, in 1931, suspendarea pe un an a platii tuturor reparatiilor de razboi, fapt care a starnit indispozitia unor tari (Franta, Belgia, Iugoslavia). Prim-ministrul englez, Ramsay Macdonald, a avut initiativa convocarii unei conferinte a tuturor tarilor interesate, la care marea majoritate au adoptat moratoriul Hoover. Extinderea acestuia, in ianuarie 1932, a dus la sistarea oricarei plati.

Sub presiunea guvernelor american si englez, guvernul francez a fost nevoit sa-si exprime acordul ca Germania sa plateasca numai 3 miliarde marci aur, in masura in care situatia economica se redresa. Aceasta insemna practic anularea datoriilor germane. Anularea acestora a dus si la anularea reparatiilor orientale, datorate de Ungaria si Bulgaria. Ramanea problema datoriilor de razboi contractate de tarile europene de la guvernul SUA. Acesta nu vroia sa renunte la plata datoriilor de razboi. Europenii incep sa incline tot mai deschis pentru incetarea platii datoriilor de razboi fata de SUA. Astfel, in octombrie 1932 guvernul francez a incetat sa mai plateasca datoriile de razboi catre SUA, exemplul acestuia fiind urmat si de celelalte tari europene, cu exceptia Finlandei.

Conferinta dezarmarii de la Geneva

In 2 februarie 1932, la Geneva si-a inceput lucrarile Conferinta pentru dezarmare. La aceasta au participat 61 de state, printre care SUA si URSS. In 8 februarie 1932, delegatia sovietica (condusa de Litvinov) a propus un proiect de rezolutie privind dezarmarea generala si totala. Proiectul a fost respins de majoritatea delegatilor, situatie in care delegatia sovietica a venit cu alte propuneri, de reducere treptata si progresiva a inarmarii, marile puteri avand obligatia sa-si reduca inarmarile mai mult decat celelalte. Si aceasta propunere a fost respinsa.

In cadrul conferintei s-au cristalizat cateva opinii care au adancit contradictiile existente ducand la incordarea relatiilor interstatale.

a)      Propunerea franceza (planul Tardieu) - sa se constituie forte armate internationale, puse la dispozitia Societatii Natiunilor. Aceste forte de "politie internationala" trebuiau sa ocupe teritoriile unde ar fi fost posibila izbucnirea unui conflict armat. Numai dupa aceea se putea trece la limitarea inarmarilor. Delegatiile Romaniei, Poloniei, Cehoslovaciei si Bulgariei au sustinut, cu unele rezerve, planul francez.

b)     Propunerea britanica - interzicerea submarinelor si necesitatea limitarii radicale a fortelor de uscat - a fost respinsa.

c)      Delegatia Germaniei a cerut egalitatea deplina a Germaniei cu celelalte tari in materie de armament.

Prima sesiune s-a incheiat la 23 iulie 1932, pronuntandu-se pentru reducerea armamentelor mondiale, impotriva armelor de distrugere in masa si pentru interzicerea bombardamentelor aeriene. Inainte de inchiderea lucrarilor sesiunii, reprezentatii germani au conditionat participarea in continuare la conferinta de recunoasterea egalitatii Germaniei cu celelalte state. In urma sprijinului primit din partea Italiei si Angliei, sub presiunea guvernelor acestor tari, guvernul francez a fost nevoit sa cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinta de la Geneva, convocata din initiativa guvernului britanic, Anglia, SUA, Franta, Italia si Germania au adoptat o rezolutie prin care se recunostea egalitatea in drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers extrem de grav pentru viitorul pacii.

In contextul cresterii tensiunii internationale si-a inceput lucrarile cea de-a doua sesiune a conferintei pentru dezarmare, in martie 1933. Pe ordinea de zi se afla proiectul britanic, care prevedea reducerea armamentelor pana la limita care facea imposibila declansarea razboiului de agresiune. Planul britanicilor a cazut. Germania hitlerista, pornita pe calea lichidarii tratatelor de pace si a status-quo- ului, a parasit conferinta in 14 octombrie 1933, situatie in care reprezentantii URSS au propus transformarea Conferintei intr-un organ permanent pentru apararea pacii, idee care a fost respinsa. La inceputul anului 1934, Conferinta de la Geneva pentru dezarmare si-a incetat lucrarile.