ROMAN AL II-LEA ( 9 nov. 959 - 15 martie 963)

ROMAN AL II-LEA ( 9 nov. 959 - 15 martie 963

Dragostea si sperantele pe care si le pusese Constantin in fiul sau aveau sa se narui lamentabil. Roman nu i-a semanat in nici o privinta tatalui, caci pasiunii pentru studiu si creatie stiintifica, i-a raspuns cu lenea, cultului pentru viata de familie, i-a opus viata frivola, seriozitatii implicarii in treburile statului, i-a aratat indiferenta. Desi era barbat frumos, atragator, plin de farmec si gratie, n-a fost nici pe departe la inaltimea demnitatii imperiale. Unei prime casatorii incheiata la o varsta tanara in anul 944 cu Bertha (Eudoxia), o bastarda a regelui Hugues de Provence, dar ramasa neconsumata, din cauza mortii dupa 5 ani a acesteia, i-a urmat o a doua cu e femeie frumoasa, dar care nu era nici de familie si nici de buna reputatie. Desi Continuatorul lui Theophanes ne asigura ca ea provenea dintr-o familie ilustra si ca parintii lui Roman au fost incantati de casatorie, alti istorici sustin ca ea avea origine modesta, parintii ei fiind proprietarii unei carciumi intr-o mahala din Constantinopol. Roman ar fi cunoscut-o pe Anastasia, cum o numeste Continuatorul, fie cu ocazia unui concurs de frumusete la palat, fie in cursul aventurilor sale. Mihail Glykas, mai putin binevoitor fata de casa lui Constantin, ii spune Anastasie, nume dat in mod obisnuit servitoarelor si curtezanelor. Ceea ce l-a atras pe Roman in chip deosebit pare sa fi fost frumusetea acestei femei, care va face victime printre trei capete incoronate si "miscand lumea tot asa daca nu mai mult decat Elena" (Vogue).

Dupa casatoria cu Roman (956) ea si-a schimbat numele in Theofano, "pentru a arata, cum spun apologetii ei, ca a fost scoasa in cale si aleasa de Dumnezeu". Acest nume vroia sa arunce uitare peste trecutul ei. Charles Diehl, care o trece pe Teofano in galeria printeselor si imparateselor din Bizant, admite ca Teofano era "de o frumusete supra-umana", ca "depasea toate femeile prin frumusete si eleganta" si ca prin aceasta l-ar fi castigat pe Roman. In ce priveste portretul psihic, Diehl scrie urmatoarele: "Eu o vad mai degraba ambitioasa, vida de putere si de influenta, capabila pentru a-si pastra imperiul, unde se ridicase, de orice, chiar de crima. O mai vad intriganta, violenta, uneori si patimasa, totdeauna fara scrupule. In sfarsit, o mai vad, cand interesele sale, ranchiunele ori capriciile sunt in joc, voit prefacuta si perfida. Cand s-a urcat pe tron avea o influenta considerabila asupra lui Roman si nu admitea sa o "mai imparta cu altcineva".

Aceasta dorinta de putere totala la palatul imperial a impins-o sa-l determine pe Roman sa indeparteteze inaltul personal administrativ legat de Constantin al VII-lea si chiar pe membrii familiei. Cele cinci surori ale lui Roman au fost obligate sa mearga la manastire, in ciuda protestelor energice ale acestora.``Astfel, prin ordinul pe care i l-a smuls slabiciunii lui Roman, cele cinci surori ale suveranului au fost invitate sa intre in manastire. In zadar mama lor a intervenit pentru ele , in zadar tinerele fete se tineau strans imbratisate implorand mila si plangand. Totul n-a avut nici un efect. Numai basilissa Elena a fost autorizata sa mai ramana la palat, unde ea a murit curand de tristete. Fiicele ei au trebuit sa se supuna vointei inflexibile, care le arunca in manastire si printr-un rafinament de rigoare au si fost separate una de cealalta. In zadar printesele s-au revoltat pentru ultima data cand patriarhul Polyeuctle-a taiat parul cu foarfecele, cand au fost imbracate in haina monahala ele au protestat, si-au rupt hainele de dimie si au zis ca vor manca tot timpul carne . Pana la urma Roman a poruncit sa fie lasate in acelasi loc si sa-si duca viata pe care o aveau altadata la palat. Dar ele erau pentru totdeauna moarte pentru lume si Teofano triumfa". (Fig. Biz. p. 223, ed. 1948, vol . I).

Cronicarii bizantini Zonaras, Leon Diaconul si Cedrenus sustin ca Teofano l-ar fi determinat pe Roman sa-si otraveasca tatal si poate tot ea a facut acelasi lucru cu sotul ei si apoi s-a implicat in complotul impotriva lui Nichifor Focas.

Cu acest profil moral ne-am astepta ca situatia imperiului in timpul lui Roman al II-lea sa se fi deteriorat simtitor. Din fericire n-a fost deloc asa, deoarece in acest timp se inregistreaza succese rasunatoare in politica externa. Teofano s-a implicat direct in politica si alaturi de ea se afla la carma imperiului comneni foarte capabili: Iosif Bringas, fratii Leon si Nichifor Fokas si generalul Ioan Tzimiskes. Un oarecare merit in succesele militare il atribuie H. Grgoire (CMH, H7) si lui Roman II insusi, in sensul ca el ar fi impartit in doua comandamentul scholelor, o parte luand-o Leon Focas, ca domestic al Orientului, cealalta fratele sau Nichifor; reforma ar fi avut succes si s-a dovedit in expeditia din Creta. Tot Roman a actionat dupa principiul ca cei mai buni comandanti militari trebuie sa fie antrenati in lupte, acolo unde pot da cele mai bune rezultate, dar sa nu ramana prea multa vreme la aceeasi comanda.

Cel mai rasunator eveniment din timpul domniei lui Roman l-a constituit recucerirea din mana arabilor a insulei Creta. De un secol si jumatate aceasta insula se afla in mana corsarilor arabi si in aceasta perioada se facusera multe incercari de catre imparati sa fie recastigata, dar fara succes. Importanta ei strategica pentru comertul in Mediterana si pentru siguranta locuitorilor imperiului din Grecia si de pe tarmurile de vest ele Asiei Mici determinasera numeroase incercari.

In vara anului 960 generalul Nichifor Focas porneste cu o puternica armata, care cuprindea 2000 de vase de razboi (si 1300 de vase de transport. Asediaza cetatea Chandax, capitala insulei, pe care o tine sub control toata iarna. La 7 martie 961 Chandax cade, zidurile ei sunt rase si este ridicata o alta fortareata. Intreaga insula intra sub dominatie bizantina, iar sfantul Nicon si ucenicii sai incep munca de convertire a arabilor;       populatia bizantina este intarita prin aducerea de armeni si greci din alte parti.

Nichifor Focas este primit in friumf la Constantinopol de o mare multime de oameni de imparat si de curte. Inainte de a sosi in capitala, el trecuse pe la Manastirea Cuviosul Luca (Osios Lucas), monument istoric extrem de valoros pentru arta bizantina, caci mozaicurile in aur care impodobesc biserica se pastreaza in stare buna.

In scurt timp Nichifor Focas paraseste Constantinopolul si pleaca in Orient, unde Saif-ad-Daulah atacese si chiar luase sub stapanire unele cetati din Cilicia si Mesopotamia de Sus. Armata bizantina recucereste in Cilicia si Mesopotamia de Sus. Armata bizantina recucereste Anazarbus in Cilicia si apoi Germanicea in Armenia, iar in decembrie 962 chiar Alepul, capitala lui Saif-ad-Daulah. Desi recucerirea acestor cetatati nu insemna si asigurarea stapanitorilor pe o lunga perioada de timp, totusi victoriile arata superioritatea armatei bizantine. Victoriile asupra lui Saif-ad-Daulah erau tot asa de importante ca si cea repurtata asupra arabilor din insula Creta (960-961), fiindca inlaturasera pe cel mai periculos dusman din Orient si deschideau cale unor ofensive ulterioare.

Aceste victorii rasunatoare asupra arabilor, adaugate celor din timpul imparatilor Roman I si Constantin VII au schimbat esential infatisarea imperiului, readucandu-o la starea pe care o realizase Heraclius in anul 630. Ofensiva araba soldata cu inghitirea de vaste teritorii bizantine in secolele VII-IX, era nu numai oprita, ci si anihilata in mare masura. Acest curs nou al istoriei bizantine a facut pe istorici sa denumeasca domniile imparatilor Roman I si Constantin VII si Roman II ca prima faza a Epopeei bizantine din secolul al X-lea. Aceasta epopee se va continua sub imparati succesori si va atinge punctul culminant in timpul lui Vasile II Macedoneanul si o fiica Ana de care se stie ca ar fi jucat un rol important.