ROMANITATEA ROMANILOR IN VIZIUNEA ISTORICILOR

ROMANITATEA ROMANILOR IN VIZIUNEA ISTORICILOR

In cadrul istoriei vechi problema etnogenezei romanilor ocupa un loc aparte prin complexitatea si importanta sa, nu numai pentru cunoasterea destinului istoric al stravechii Dacii, ci si pentru cel al romanitatii orientale in general.

Cucerirea dacilor (condusi de Decebal) de catre romani in urma razboiului din 105-106, ilustrata de scenele de pe Columna lui Traian si intrarea unei parti a Daciei in componenta statului roman, au produs radicale schimbari de ordin etnodemografic, politic si cultural. Ele au avut drept consecinta sinteza daco-romana si crearea poporului roman.

Romanitatea este elementul esential al identitatii lingvistice si culturale a poporului roman. Asemenea altor popoare ale Europei - italieni, francezi, spanioli, portughezi - romanii vorbesc o limba romanica, formata pe baza latinei vorbite in Imperiul Roman. Procesul de romanizare lingvistica si culturala din secolele II - III d.Hr., cand o mare parte a teritoriului Romaniei de azi era cuprins in provinciile romane Moesia si Dacia, a avut o mare intensitate, astfel ca limba latina a patruns foarte repede nu numai in zonele urbane, ci si la sate, in viata comunitatilor de agricultori si de pastori care ocupau cea mai mare parte a teritoriului.

Cand, in secolul al III-lea d.Hr., imparatul Aurelian a fost nevoit sa renunte la administrarea provinciei Dacia, idiomul latin era predominant. Acesta a continuat sa evolueze in contact cu provinciile latinofone de la sud de Dunare. Dupa instalarea slavilor in nordul Peninsulei Balcanice, complicatele relatii dintre Imperiul Bizantin - unde limba greaca devine, din sec. VII, limba oficiala - si formatiunile politico-militare din Peninsula Balcanica au avut drept consecinta, intre altele, fragmentarea comunitatilor locale vorbitoare de latina si despartirea lor de romanitatea nord-dunareana, astfel incat fiecare a dezvoltat in mod diferentiat fondul originar latin. Si in prezent, exista diferite dialecte ale limbii romane: dialectul daco-roman, vorbit pe intregul teritoriu al Romaniei, in republica Moldova, precum si in comunitatile romanesti din tarile vecine (Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria), si dialectele sud-dunarene - dialectul aroman, istro-roman si megleno-roman. Diferentele locale de mai mica importanta caracterizeaza diferitele graiuri - oltenesc, maramuresan, moldovenesc, etc. Pe baza graiului din Muntenia, dar cu un aport important al operelor literare create in Moldova, se constituie, in secolul al XIX-lea, limba romana literara pe care o vorbim si o scriem si azi.

Asadar prin romanitatea romanilor trebuie sa intelegem descendenta romana a romanilor      din colonistii adusi de romani in Dacia Traiana si latinitatea limbii romane, ceea ce presupune continuitatea geto-dacilor dupa razboaiele daco-romane si dupa retragerea aureliana, in perioada migratiilor, unitatea de neam a romanilor din intreg teritoriul locuit de ei, pastrarea esentei romane in datini si obiceiuri. Dovezile acestei continuitati sunt de ordin logic, arheologic, lingvistic, etnografic, istoric.

Constiinta descendentei romane s-a manifestat indeosebi prin numele insusi a poporului roman, provenit din limba latina de la romanus.

Izvoarele medievale externe, indeosebi germane si slave, ne-au consemnat sub numele de vlah, valah, voloh, bloch, olah, etc., termeni care exprima incontestabil notiunea de romanitate.

Cea dintai atestare a elementului romanic la nord de Dunare in izvoarele medievale dateaza din sec. VII si este mentionata intr-un tratat militar bizantin Strategikon, populatia fiind desemnata cu termenul de romani.

Pentru sec. IX, geografia armeana a lui Moise Chorenati aminteste "tara necunoscuta ce-i zic Balak-Valahia ", iar cronica turca Oguzname scrie despre o tara a vlahilor (Ulak-ili).

La inceputul sec. X, imparatul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul infatiseaza in lucrarea Despre administrarea imperiului intrepatrunderea lumii paleoslave cu cea protoromaneasca, desemnand aceasta din urma populatie cu termenul de romani, specificand ca "acestia se mai numesc si romani pentru ca au venit din Roma si poarta acest nume pana in ziua de astazi ".

In Sfaturile si povestirile lui Kekaumenos (sec. XI) sunt amintiti vlahii (romanii) sud-dunareni care traiau in apropierea Dunarii si pe Saos (Sava).

Strabatand tinuturile romanilor nord-dunareni (sec. XII), Ioan Kynnamos consemna despre vlahi: "se zice ca sunt coloni veniti de demult din Italia".

Cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei (Gesta Hungarorum) furnizeaza cea mai bogata si completa relatare medievala despre starile gasite de unguri la patrunderea lor in teritoriile locuite de romani. Relatand venirea ungurilor in Pannonia, Anonymus aminteste faptul ca acestia au dat de o populatie numeroasa, alcatuita din mai multe neamuri.

La sfarsitul secolului al XIII-lea isi scrie cronica Simon de Keza, cel care a trait in mijlocul romanilor , subliniind ca si Anonymus ca acestia sunt "pastorii romanilor".

Intre sec. XIV-XVI, in sprijinul romanitatii romanilor, se aduc argumente istorice si filologice: cucerirea si colonizarea romana a Daciei, limba de origine latina vorbita de romani, dar se intreprind si primele incercari de a explica termenul de "valachus" (Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Picolomini, Laonic Chalcocondil, Antonio Bonfini, etc.).

Secolul al XVI-lea marcheaza europenizarea cunostintelor despre originea romana a poporului roman, dar si afirmarea limbii romane scrise.

Nicolaus Olahus, umanist de origine romana, a fost primul care a sustinut unitatea de neam, limba si religie a romanilor, argumentandu-le prin originea lor comuna.

Francesco della Valle si Anton Verancsics s-au bazat in afirmatiile lor despre romanitatea romanilor pe cunoasterea directa a acestora.

Istoricii sasi Johann Troster si Laurentius Toppeltinus au sustinut originea pur romana a poporului roman, combatandu-l pe Szamoskozy Istvan, primul care, dupa unirea infaptuita de Mihai Viteazul, neaga, in scris, autohtonia si continuitatea romanilor in Dacia.

Primul reprezentant de seama al umanismului romanesc in secolul al XVII-lea a fost Grigore Ureche. El a reliefat constiinta romanitatii si a unitatii neamului, contribuind la dezvoltarea constiintei de neam.

Cel care a abordat o atentie deosebita originilor neamului a fost Miron Costin in Letopisetul Tarii Moldovei si De neamul moldovenilor. In opinia cronicarului, istoria romanilor incepe cu cea a dacilor antici, cuceriti si supusi de romanii lui Traian, socotit primul "descalecator" al romanilor.

Stolnicul Constantin Cantacuzino, in Istoria Tarii Romanesti, aseaza la originea etnogenezei romanilor elementele de baza: dacii si romanii.

Dimitrie Cantemir abordeaza in treacat in Descrierea Moldovei romanitatea romanilor, dar in Hronicul romano-moldo-vlahilor reia aceasta idee, amplificand-o si tratand-o intr-o lucrare de dimensiuni impresionante.

El a sustinut originea pur romana a romanilor, anticipand una dintre ideile de baza ale "Scolii Ardelene".

Ioan Inochentie Micu a fost primul care a elaborat un program complex de emancipare politica si sociala a natiunii romane din Transilvania, aducand ca argumente romanitatea neamului, vechimea si continuitatea romanilor.

Ca reactie la miscarea lui Inochentie Micu, au aparut in secolul al XVIII-lea primele teorii tendentioase despre originea neromana a romanilor si despre prezenta lor mai recenta in Transilvania, ca urmare a unei imigrari tarzii.

Replica romaneasca a venit din parte reprezentantilor "Scolii Ardelene" - Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Sincai, Ion Budai-Deleanu. Acestia, cu argumente preluate din cronicile maghiare, de la carturarii romani si eruditii europeni, au respins ca fiind nefondata teoria imigrationista si au afirmat cu tarie originea romana pura a romanilor (evident o exagerare) si continuitatea neintrerupta a elementului romanic pe teritoriul vechii Dacii.

Argumentele acestor revendicari au fost sintetizate intr-un lung memoriu, Supplex Libellus Valachorum, adresat in 1791 Curtii de la Viena.

Un emitent al teoriei imigrationiste a fost Franz Joseph Sulzer care sustinea ca romanii nu au origine romanica si ca s-au format ca popor in Peninsula Balcanica, undeva in Moesia sau Tracia. Aici au imbratisat crestinismul si in secolul al XIII-lea ar fi emigrat la nord de Dunare, deci dupa asezarea ungurilor in Transilvania.

La aceasta teorie adera I.C.Eder, Marton Bolla, s.a. Primul sustine ca romanii n-au origine romana, ei emigraza la nord de Dunare in secolul al XIII-lea, unde se manifesta ca niste trantori si nu au nici un drept in Transilvania; iar Bolla incearca sa "demonstreze" ca romanii sunt de origine bulgara, de aceea li se spune "volohi".

Principalul exponent al teoriei imigrationiste a fost ofiterul austriac Robert Roesler care a dezvoltat ideile lui Sulzer. In lucrarea Studii romanesti. Cercetari cu privire la istoria veche a Romaniei, tiparita la Leipzig in 1871, Roesler incearca sa fundamenteze "stiintific" ideea ca romanii s-au format ca popor la sud de Dunare, de unde, in secolul al XIII-lea, au migrat la nordul acesteia, in teritoriile care fusesera deja ocupate de unguri si sasi.

Argumentele sale sunt:

dacii ar fi fost exterminati in razboaiele cu romanii;

toponimia dacica ar fi disparut ca urmare a acestei exterminari;

perioada de 165 de ani, cat a durat administratia imperiala in Dacia, nu ar fi fost suficienta pentru romanizarea provinciei;

imparatul Aurelian ar fi retras intreaga populatie din Dacia la sud de Dunare (271-275);

romanii ar fi un popor de pastori nomazi;

nu exista stiri care sa ateste prezenta romanilor la nord de Dunare in "mileniul intunecat" (anterior secolului XIII);

poporul roman si limba romana s-au format la sud de Dunare deoarece: lipsesc din limba lor elementele germanice; exista elemente lexicale comune in limba romana si albaneza; dialectele daco-roman si macedo-roman se aseamana; influenta slava a fost posibila numai la sud de Dunare unde romanii devin ortodocsi si preiau limba slavona in cult;

maghiarii au gasit la venirea lor in Transilvania o "terra deserta".

Teoria a fost combatuta de renumiti oameni de stiinta romani.

Bogdan Petriceicu Hasdeu sustine in lucrarile sale supravietuirea elementului autohton geto-dac in urma cuceririi Daciei, continuitatea daco-romanilor si apoi a romanilor la nord de Dunare.

A.D.Xenopol a sustinut si el autohtonia si continuitatea romanilor in spatiul carpato-dunarean in lucrarea Teoria lui Roesler. Studii asupra staruintei in Dacia Traiana, dand astfel cea mai sistematica si viguroasa replica imigrationistilor, bazata pe argumente solide.

Romanitatea romanilor a fost sustinuta si de D.Onciul, Mihail Kogalniceanu, Nicolae Iorga, Vasile Parvan, etc.

Un raspuns bine argumentat cu privire la continuitatea si romanitatea romanilor l-a dat istoricul Gheorghe Bratianu in lucrarea O enigma si un miracol istoric: poporul roman (1937) in care demonstreaza fara drept de apel, in context european, ca romanitatea si continuitatea romanilor sunt procese reale si nu miracole.

Acestor mari savanti li se vor alatura si alti istorici si filologi romani de renume, precum Constantin C.Giurescu, David Prodan, Constantin Daicoviciu si altii.

Realitatea istorica este existenta poporului roman, continuator al romanitatii orientale si fauritorul unei civilizatii de factura romana, parte componenta a civilizatiei europene. Romanii au avut constiinta originii comune, a unitatii de neam, a vechimii, continuitatii si originii latine in tot cursul secolelor trecute, ceea ce a stat la baza formarii constiintei nationale si fauririi statului roman modern.