Reforma ecleziastica in Anglia sub Henric al VIII-lea (1509 - 1547)

Reforma ecleziastica in Anglia

sub Henric al VIII-lea (1509 - 1547)

Doua imprejurari - in aparenta contradictorii - au sevit in mana lui Dumnezeu la stabilirea Reformei in Anglia: Credinciosia Lollarzilor si pozitia luata de regele Henric al Viii-lea fata de "Scaunul Papal".

Am vazut cum chiar din sec. al XIV-lea, Wycliffe a ajuns sa cunoasca mantuirea prin har si cum flacara pa care a aprins-o a intrtinuta si transmisa urmasilor, prin niste credinciosi modesti, care se gaseau, aproape toti, printre cei neinsemnati din aceasta lume. Marturia lor a contribuit sa zdruncine multor englezi, increderea pe care o aveau in docrtinele papale; ea a micsorat foarte mult influenta papalitatii si a deschis caile marii miscari spirituale ale sec. al XVI-lea. Dar Roma avea ochii deschisi si mai multi slujitori ai Domnului au platit cu viata devotamentul lor fata de adevarurile pe care le descoperisera.

In mijlocul sec. al XV-lea, un razboi civil al celor "doua roze" a sfasiat Anglia si a impiedicat foarte mult progresul vietii artistice si intelectuale. Comertul era redus la cea mai simplai forma. Ignoranta stapanea toata tara si, in afara de Lollarzi, orice ramasita de adevarata evlavie parea ca disparuse. In aceste conditii a urcat pe tron, Henric al VIII-lea. Destinat de catre tatal sau carierei ecleziastice, el a facut multe studii si a pastrat mereu un gust pronuntat pentru problemele teologice. Umanistii au salutat cu bucurie venirea lui la tron; Erasmus, mai ales, a dat drumul la un val de elogii despre talentele acestui print, pe care Dumnezeu i le daruise din plin, dar pe care le-a folosit intr-un mod cu totul jalnic.

Totusi savantul olandez a schimbat curand tonul. In timpul sederii lui in Anglia, n-a lasat sa'i scape ocazia de a arunca unele cuvinte ironice privitoare la calugarii din acesta tara, carora el nu le recunostea decat doua trasaturi caracteristice: lacomia si ignoranta. Ajuns, din aceasta cauza, sa fie tinta urii clerului, a judecat ca este bine sa plece direct la Basle, unde a publicat, foarte putin timp dupa aceea, prima editie a Noului Testament in greaca. Abia iesit de sub tipar, cateva exemplare, expediate la Oxford si la Cambridge, au avut o primire entuziasta. Luther inca nu-si afisase tezele pe usa catedralei din Wittenberg, cand Anglia avea deja Cuvantul divin. Unul dintre aceste Noi Testamente a cazut in mainile unui student din Oxford, William Tyndale; l-a citit cu mare sete, s-a intors la Dumnezeu si n-a avut de-atunci incolo alt gand decat de a comunica si altora comoara pe care o avea. In acest scop el a tinut o serie de cinferinte, apoi a inceput sa traduca, in englezeste inreaga Biblie. Neputadiu-se deda acestei mari lucrari in Anglia, din cauza agitatiei ce domnea in tara, el s-a dus la Anvers, unde a publicat mai intai Noul Testament, apoi Vechiul Testament. Aceasta traducere si-a facut rapid drum in casele npbilisor ca si in ale celor saraci. Tyndale a suferit mai tarziu chinul de a fi omorat prin foc, dar numele lui va ramane totfeauna legat de stabilirea reformei in Anglia.

Asa cum au remarcat cei mai multi, Reforma in Anglia se datoreaza in intregime lucrarii Cuvantului lui Dumnezeu, poate mai mult decat in alte tari.

Henric al VIII-lea era u print chipes, generos, puternic si educat, care cunostea teologie, era un bun muzician si vorbea latina, franceza si spaniola tot atat de bine ca si engleza. Adora vanatoarea, tragerea cu rcul si tenisul, sporturi care l-au facut mai popular in poporul englez decat fusese zgarciut lui tata, Henric al VII-lea.

Chiar de la inceputul domniei, Henric al VIII-lea s-a aratat ca un protector curajos al Bisericii romane. Indignat de atacurile taioase ale lui Luther contra catolicismului, el a compus la adresa acestuia un pamflet care i-a adus din partea Papei Leon al X-lea titlul de aparator al credintei. Dar peste cati-va ani aceste relatii prietenesti s-au stricat cu totul. In timpul domniei attalui sau, fratele lui, Arthur s-a casatorit cu o printesa spaniola, Chaterina de Aragon. Cand Arthur a murit, zgarcitul rege, pentru a nu pierde zestrea Chaterinei, l-a convins pe papa Iuliu al II-lea sa dea o dispensa asa incat Chaterina, care era si matusa lui Carol Quintul, sa se poata casatorii cu Henric. Dupa opt ani de casnicie, regele a inceput sa pretinda ca avea unele indoiel cu privire la legalitatea asestei casatorii. Adevarul era ca o alta femeie, Ana Bolexn, ii atrasese privirile. Visul lui era sa se insoare cu aceasta. Trebuia insa sa ceara papei sa desfaca ceea ce alt papa permisese. El a intrebat deci de invatatii Bisericii. Unul dintre acestia, Cranmer, a declarat ca regele nu avea dreatul sa treaca peste poruncile lui Dumnezeu: ca legatura lui cu vaduva fratelui sau nu era legala; ca trebuia, in alus sa se consult in aceasta problema unele universitati ale Europei, ca si cei mai cunoscatori oameni, in chestiuni de acest fel, cum sunt Zwingli si Oecolampade; amandoi s-au pronuntat ca si Cranmer, la fel si universitptile principale. Curtea de la Roma. De partea ei, se gandea, fiind foarte incurcata daca s-ar putea pronunta pentru divort, desigur si-ar ridica impotriva pe Carol Quintul, nepotul Catherinei; iar daca ar refuza sa aprobe divortul, l-ar nemultumi pe regele Henric. Pentru a iesii din impas, papa a citat pe rege sa vina inaintea lui.

Indignat, Henric a refuzat si, dupa sase ani de dezbateri, el a rupt-o cu Roma si a alungat-o pe Catherina, pentru a se insura cu Ana Boleyn. Apoi, parlamentul l-a proclamat capetenie suprema a bisericii in anglia. Clerul nu stia ce atitudine sa adopte; a recunoaste uzurparea suveranului insemna sa renunte la orice legaturi cu Roma. Dar, temperamentul despotic al lui Henric al VIII-lea nu admitea nici o amanare; clerul sa se supuna sau sa fie destituit. Pentru a micsora impresianeplacuta cauzata de aceste tranzactii si a recucerii favoarea monarhului, prelatii au luat ei insisi initiativa masurilor indreptate impotriva oricui ar manifesta cereri de independenta fata de vointa regala. Aceasta hotarare era inreptata in primul rand inpotriva Lollarzilor ci cei care primeau invataturile lor.

Cranmer a facut tot ce a putut pentru a impiadica actele de violenta. Regele Henric l-a numit arhiepiscup de Canterbury, cea mai mare demnitate bisericeasca a imparatiei, drept recompensa a serviciului pe care i la adus in momentul divortului sau. Prea putin dornic de onoare, Cranmer a acceptat aceasta sarcina, cu speranta ca va ajunge astfel sa triunfe principile care ii erau scumpe. El a declarat ca nu va admite autoritatea papei, decat in masura in care nu va contrazice Cuvantul lui Dumnezeu si ca-i va fi ingaduit sa combata greselile papale, ori de cate ori se va ivi ocazia. De alta parte, el a introdus o traducere engleza a Bibliei si folosirea limbii tarii in cult. A ajuns chiar sa ceara ca un exemplar din Cuvantului lui Dumnezeu sa existe in fiecare Biserica a regatului. A inlaturat pe cativa preoti a caror purtare produsese scandaluri. Dar timiditatea nu l-a impiedicat sa arate o atitudine hotarata de partea in care stia totusi ca este adevarul.

In acest timp, inainte de a se lega de acei pe care ii socotea eretici, regele a ordonat suprimarea tuturor manastirilor din Anglia, focarele murdare a celor mai grosolane inselatorii. Aceasta insemna sa curete terenul pe care,fara ca Henric sa-si dea seama, edificiul Reformei avea sa se stabileasca. Dar, inchizand aceste locasuri, regele vroia sa ridice o bariera contra invaziei doctrinelor evanghelice. In acest scop, o comisie de prelati a primit ca misiune grija de a intocmi un simbol, care sa devina "lege de stat". Comisia s-a declarat ca nu este in stare. Atunci regele a completat el formularul in sase articole, care au fost denumite "statului sangelui".

El a pronuntat condamnarea la moarte a oricui nu ar admite in totul doctrina transformarii painii si vinului in trupul si sangele lui Cristos, spovedania, legamantul preotilor de a ramane necasatoriti; era reproducerea completa a practicii romane, mai putin recunoasterae papei drept capetenia a "bisericii". Parlamentul l-a adoptat. Cranmer a facut o opozitie energica, dar fara succes. N-a reusit mai bine nici cand a rugat pe regele Henric sa rezerve o parte din bunurile confiscate de la manastiri, in vederea intemeierii de spitale pentru saraci.

Urmarile erau de asteptat. Regele si-a aratat adevaratul sau caracter, al unui tiran crud si fara nici un scrupul. Cea mai mica rezistenta aducea dupa ea moartea; au fost spanzurati niste catolici plini de ravna, care n-au facut alta crima decat de ai pune la indoiala suprematia, atat religioasa cat si politica. Oricine era suspect de erezie, suferea in mod obisnuit aceiasi soarta. Si totusi, traducerea lui Tyndale circula, cu tot martiriul aplicat autorului ei. Multi ochi se deschideau in fata luminii. Multimile mergeau la biserica pentru a auzii citindu-se Cuvantul lui Dumnezeu. Cranmer chia, a scos din ele unele icoane favorite, cu care se facea prea mare abuz. Totusi persecutia bantuia foarte mult, cu tot felul de cruzimi perverse. Regele se afunda tot mai mult intr-o mlastina de faradelegi, in care se lasase tarat. Viata lui particulara avea o trasatora de ticalosie: s-a insurat, pe rand, cu doua femei, dintre care pe doua le-a decapitat; a divortat de doua dintre ele; una singura a murit de moarte naturala, cea de-a sasera i-a supravietuit.

Dar toate aceste fapte rusinoase, toate aceste omoruri au ajuns la sfarsit sa contrazica intentiile monarhului. Din sangele victimelor iesea o mare lumina. Adevarul facea progrese cu atat mai repezi, cu cat se cauta sa fie impiedicat. Dumnezeu s-a servit de aceste imprejurari crude, pentru a aduce la El un mare popor. Se atribuie lui Henric al VIII-lea moartea a saptezeci si doua de mii de persoane; dar de aici a rezultat, dupa noi si grele incercari, este adevarat, triunful principiilor pe care, in orbirea lui, el credea ca le putea inabusii.

Henric al VIII-lea a lasat un fiu si doua fiice; toti trei au fost chemati pe rand la tron. Henric a eliberat biserica de sub controlul papalitatii si a pus-o sub controlul regelui, ca biserica natiunala. In testamentul lui, el a cerut ca fiul lui, Eduard, sa ia tronul dupa moartea lui. Eduard sa fie urmat de Maria - fiica Chaterinei de Aragon, iar Maria sa fie urmata de Elisabeta, fiica Annei Boleyn. Cand Henric a murit, biserica engleza era o biserica nationala condusa de rege, dar in ce priveste doctrina era romano-catolica. Dar Biblia era la indemana poporului in limba sa materna. Fiul lui Henric, Eduard, urma sa continue faza religioasa a Reformei inceputa de Henric intre 1527 si 1547, ca o miscare ecleziastica.

Bibliografie:

Earle E. Cairns: Crestinismul de-a lungul secolelor. 1992 by Societatea Misionara Romana

Adrien Ladrierre: Biserica sau Adunarea / schita a istoriei ei timp de aproape douazeci de secole. 1993 by Gute Botschaft Verlag