SFIRSITUL LUMII BIPOLARE (prabusirea comunismului)

SFIRSITUL LUMII BIPOLARE (prabusirea comunismului)

Presedintele Nixon, mai ales datorita unora dintre consilierii sai (Henry Kissinger), a urmarit crearea unei relatii aparte intre SUA, China si URSS. Unele dintre consecinte au fost in perioada razboiului rece: sfarsitul razboiului din Vietnam, acordul care garanta accesul in Berlinul divizat, reducerea influentei sovietice in Orientul Mijlociu si inceputul procesului de pace arabo-israelian, Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa. Destinderea daduse o noua eficienta diplomatiei europene, care fusese "inghetata" timp de doua decenii. SUA interpretau insa diferit rolul relatiilor internationale in era destinderii. Diplomatia comunista a inceput sa fie tratata ca adversar si colaborator in acelasi timp. Cu toate acestea, inceputul anilor '80 nu a insemnat renuntarea la bipolarism si disparitia conflictelor.

Razboiul din Afganistan, un esec al strategiei militare sovietice, a anulat efectul intelegerii SALT 2, de neproliferare a armelor atomice, semnata la Viena de catre presedintii Brejnev si Carter, neratificata de Senatul american.

Cele doua personalitati care au marcat relatiile internationale si diplomatia sfarsitului de secol XX au fost presedintele sovietic Mihail Gorbaciov si presedintele american Ronald Reagan. In timp ce Gorbaciov a inteles ca Imperiul sovietic va rezista doar reformat, Reagan a fost primul presedinte american de dupa razboi care a preluat ofensiva pe plan mondial atat ideologic, cat si geostrategic. Gorbaciov a elaborat un program puternic de reforme - glasnostul si perestroika. Glasnostul a insemnat deschidere spre negocieri si discutii, reexaminarea critica a fiecarui capitol din istoria U.R.S.S., iar perestroika - restructurarea - a avut efectul unei a doua revolutii din 1917, indreptand regimul sovietic spre democratizare. Diplomatia sovietica nu a inteles la timp ca reformarea comunismului in URSS nu era posibila de realizat. Democratizarea a insemnat inceputul prabusirii unui sistem osificat, care nu putea supravietuit decat prin teroare. O urmare a fost aceea ca in republicile din marele imperiu rosu au inceput miscari de secesiune.

La randul lor, statele satelite au intrat pe noul fagas, renuntand la trecutul comunist. Polonia a fost liderul miscarii protestatare din blocul est-european, fiind urmata de toate tarile din acest spatiu, unde au izbucnit miscari de contestare, unele dintre ele chiar violente. Izolarea regimului Ceausescu a devenit totala; printre altele, in 1988, s-a renuntat la clauza natiunii celei mai favorizate, care oferea Romaniei o relatie economica privilegiata cu SUA.

Anul 1989 a fost cel al prabusirii comunismului. Desi conducatorii sovietici nu si-au dorit acest lucru, prin liberalizare regimului, incercata de Gorbaciov, s-a dat semnalul inceputului sfarsitului utopiei comuniste prin reforme (Polonia, Ungaria), revolutii de catifea (Cehoslovacia) sau miscari sociale sangeroase in Romania (decembrie 1989). Caderea comunismului aici a antrenat si caderea comunismului in Uniunea Sovietica si dezmembrarea acesteia. Blocul politic si militar occidental s-a intarit. Tratatul de la Varsovia s-a desfiintat in 1991. Caderea Zidului Berlinului, simbol al comunismului si al dominatiei sovietice in Europa, a fost semnalul prabusirii definitive a regimurilor comuniste.

Intalnirea de la Malta, din decembrie 1989, a celor doi presedinti Mihail Gorbaciov si Ronald Reagan, a marcat un fapt implinit - sfarsitul "razboiului rece". Urmatorul pas a fost destramarea Uniunii Sovietice. Colapsul Uniunii Sovietice a adus schimbari radicale in relatiile economice si politica internationala. La 12 septembrie 1990 la Moscova a fost semnat de ministrii de externe ai R.F.G., R.D.G., U.R.S.S., (S.U.A., Marea Britanie si Franta), Tratatul asupra reglementarii definitive privind Germania. Printr-un tratat s-a reglementat intre Germania unita si U.R.S.S., conditiile si duratei prezentei armatei sovietice pe teritoriul fostei R.D.G. si al Berlinului, retragerea acestora pana cel tarziu in 1994. Puterile ocupante (SUA, URSS, Marii Britanii si Frantei) prin ministrii lor de externe au semnat, la New York, declaratia prin care erau suspendate drepturile si obligatiile acestor tari (puteri de ocupatie) privind Berlinul,       si Germania in ansamblul ei.

Anul 1990 a adus schimbari cruciale in Uniunea Sovietica, unde republicile care formau uniunea s-au opus monopolului Moscovei in domeniul economic si politic, dupa ce a fost inlaturat la monopolul puterii de catre partidul comunist:

In martie 1990, Lituania a fost prima republica care si-a proclamat independenta, dar prezenta Armatei Rosii a stopat procesul de eliberare.

In 1991, Estonia si-a cerut independenta. Puciul din august 1991 nu a putut opri procesul de cucerire a independentei republicilor baltice si al Ucrainei precum si democratizarea sistemului

In septembrie 1991, guvernul sovietic a recunoscut independenta celor 3 republici baltice, iar in decembrie 1991, la referendumul din Ucraina, 90 % au votat pentru independenta

In septembrie, liderii Rusiei, Ucrainei si Belarusului s-au intalnit si au afirmat ca Uniunea Sovietica a fost dizolvata si a fost inlocuita de Comunitatea Statelor Independente.

Prabusirea sistemului sovietic a insemnat si sfarsitul "razboiului rece", marcat prin summitul sovieto-american din iulie 1991, intre Gorbaciov si George Bush. Cele doua puteri au pus bazele unui parteneriat sovieto-american, care a functionat in cazul razboiului din Golf, SUA cautand sa menajeze suspiciunile Rusiei, care s-a vazut decazuta de la statutul de super putere. Razboaiele aparute dupa caderea comunismului au deschis drumul SUA spre rolul de "jandarm mondial", fiind singura superputere ramasa, care, prin intermediul NATO, s-a implicat in conflicte ca razboiul din Golf si cel din Iugoslavia. Noua lume era mai libera, dar mult mai instabila, iar SUA, care in secolul al XX-lea au oscilat intre izolationism si implicare, si-au asumat, pentru a treia oara, dupa primele doua razboaie mondiale rolul de lider la scara planetara.

Statele din Europa centrala si de est si-au dobandit independenta si in politica externa.

In 1991 s-a autodizolvat CAER, care, in ultimii ani ai comunismului, se transformase intr-un organism nefunctionabil.

Din martie 1991, ministrii de externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varsovia au decis incetarea existentei acestuia in mod oficial.

Vidul lasat de disparitia acestor organisme a fost "umplut" de aliante regionale, in principal, cu statele occidentale.

Dupa caderea sistemului comunist si destramarea Uniunii Sovietice, SUA au inceput sa se implice tot mai accentuat in problemele ONU. Evenimentele din anii 1989 - 1990 au adus Natiunile Unite, dupa decenii de paralizie, din nou in centrul politicii internationale. Noua strategie a NATO in relatiile internationale a fost adoptata in 1991 la summitul aliantei de la Roma, cand a fost adoptata Declaratia de pace si cooperare. Hotararile de la Roma au deschis un nou capitol in istoria organizatiei transatlantice, NATO devenind o alianta deschisa, o sursa de stabilitate si un garant al securitatii internationale, cu o noua strategie.

Summitul din noiembrie 1991 inaugura parteneriatul cu statele din centrul si rasaritul Europei, tari invitate sa participe la intalnirile aliantei si carora li se acorda expertiza in domeniile politic, militar, economic si stiintific.

Diplomatia sovietica, in 1991, in perioada lui Gorbaciov si apoi a lui Boris Eltin, s-a lovit de procesul de destructurare definitiva a U.R.S.S., facand mari eforturi de consolidare a Comunitatii Statelor Independente.

In Iugoslavia au izbucnit razboaie, ca urmare a imposibilitatii gasirii unei alte solutii diplomatice pentru convietuire: Slovenia (iunie - decembrie 1991); Croatia (1991-1993) si in Bosnia (1994-1995). Comunitatea internationala a recunoscut independenta Bosniei si Hertegovinei in aprilie 1992, conflictul de aici durand din 1992 pana in 1995. Acordurile de pace s-au semnat in noiembrie 1995, la Dayton, dupa negocieri indelungate, sub egida S.U.A. Diplomatia vest-europeana, a fost ineficace fata de conflictele din Iugoslavia.

O NOUA ORDINE MONDIALA

Diplomatia a fost pusa in fata unor diverse schimbari si provocari pe plan international in ultimele doua decenii ale secolului XX, cand, concomitent cu aparitia si dezvoltarea fenomenului globalizarii, s-a accentuat criza comunismului in intreaga lume si, in special, in Uniunea Sovietica si Europa de est.

Aspectul care a influentat semnificativ relatiile internationale a fost prabusirea regimurilor comuniste din centrul si sud-estul Europei, destramarea Uniunii Sovietice, care a decazut din statutul de super putere. In Orientul Mijlociu, conflictele s-au adancit. Un fenomen nou, globalizarea, si-a pus amprenta asupra evolutiei economice, politice si militare a statelor lumii. Acestea erau provocari pentru diplomatie. Globalizarea (mondializarea) din ultimele doua decenii ale secolului al XX-lea a insemnat realizarea unui sistem economic si informational unic, context in care diplomatia parea depasita. Se prefigura aparitia unui sistem mondial unipolar, cu SUA drept lider, care ar fi avut puterea de decizie. Unii se puteau teme de impunerea principiilor, valorilor si modului de viata american. Metamorfoza relatiilor internationale s-a concretizat in dezvoltarea unui sistem multipolar. Rolul cel mai important revine organismelor internationale, care stabilesc regulile diplomatice si supravegheaza respectarea lor: ONU, OSCE, NATO, Uniunea Europeana. In jurul lor s-au inchegat relatiile internationale, prin sprijinirea, la inceputul secolului XXI, a instrumentelor diplomatice traditionale - tratatele, conventiile, intelegerile existente pe plan mondial.

ONU ar fi trebuit sa fie organizatia cea mai importanta. Tribuna de la care statele membre, mari sau mici, isi puteau spune cuvantul, trebuia facuta functionala. Disputele S.U.A. si U.R.S.S. din Consiliul de Securitate au dus, in timp, la pierderea credibilitatii organizatiei. Trebuia sa renasca si sa joace rolul reprezentativ in relatiile internationale, pentru care fusese creata.

CSCE, care era o alianta regionala, europeana, s-a adaptat repede la noile realitati de dupa caderea comunismului si s-a transformat intr-un organism regional de securitate, redenumit Organizatia pentru Securitate si Cooperare din Europa (OSCE), care a promovat, dupa 1995, cooperarea cu toate statele lumii.

SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militara si economica a lumii, avand puterea sa impuna orientarile sale, chiar daca acestea au dus la anumite divergente in sanul aliantei, in timpul razboaielor din fosta Iugoslavie (1991-1995 si 1999). Eficienta NATO a constat in aliantele sau tratativele cu marii actori ai relatiilor internationale - Uniunea Sovietica cu OSCE, Uniunea Europeana. Procesul de largirea a NATO, prin primirea statelor din centrul si sud-estul Europei, a avut ca rezultat extinderea sferei sale de actiune.

Comunitatea Economica Europeana s-a transformat in Uniunea Europeana, dezvoltand o noua perspectiva in relatiile sale cu statele Europei centrale si de sud-est, dar si cu state din alte parti ale lumii. Realizand neputinta sa de a interveni eficient in Balcani, U. E. a inceput sa-si construiasca "bratul militar", care sa-i permita sa joace un rol mai activ in timpul conflictelor. O concluzie care s-ar putea desprinde, este aceea ca avem de-a face cu un nou sistem international, marcat de globalizarea relatiilor economice si de diverse modificari pe scena politica internationala.