Semnificatiile politice ale orientalizarii lui Alexandru cel Mare

Semnificatiile politice ale orientalizarii lui Alexandru cel Mare

Flavius Arrianus, descendent al unei familii aristocratice care dobandise cetatenia romana s-a nascut in anul 95 e.n. Dupa anul 130 e.n a ajuns in cea mai inalta etapa a carierei sale , aceea de consul suffectus. A fost numit guvernator al Cappadociei de catre Hadrian iar dupa moartea acestuia s-a retras la Atena unde a primit cetatenia si chiar functia de arhonte eponim in anul 147 e.n. Aceasta este perioada in care s-a dedicat scrisului si una din lucrarile sale care a avut sansa sa se pastreze, este cea intitulata Expeditia lui Alexandru cel Mare in Asia, scrisa 5 secole mai tarziu dupa derularea evenimentelor.

Lucrarea este cea mai documentata si mai corecta istorie a lui Alexandru Macedon, in prefata careia autorul a subliniat ca va consemna cu vrednicie doar ceea ce concorda din cele scrise de Ptolemaios, urmas regal al lui Alexandru si Aristobulos - istoricul expeditiei; totodata el mentiona in continuare, ca atunci cand apar neconcordante, alege versiunea care pare cea mai verosimila, luand desigur in discutie si alte informatii furnizate de alti autori, precum si pasaje din jurnalul de zi al expeditiei greco-macedonene.

Arrianus a consemnat in continuare orientarea filopersana a lui Alexandru, citand ca argumente in acest sens asumarea titlului de succesor al Ahemenizilor, dorinta de a razbuna moartea lui Dareios, adoptarea portului persan, adoptarea ritualului ingenuncherii si tendinta spre divinizare, casatoriile mixte sau recrutarea celor 30 000 de mii de tineri iranieni desemnati de el sub titlul urmasii mei. Aceasta tendinta de orientalizare a generat o opozitie puternica si mare nemultumire in randul armatei macedonene.

Alexandru mostenise de la tatal sau Filip, misiunea de conducator al grecilor impotriva persilor, conform ligii de la Delos. Acestia se luptau pentru Elada si scopul era acela de alipire a Asiei la lumea greceasca, nicidecum de fuzionare cu lumea orientala.

Incercarea de a adopta ritualul de prosternare in fata regelui i-a nemultumit profund pe macedoneni si pe greci, acesta fiind considerat un sacrilegiu, pentru ca era un atribut de cinstire cuvenit numai zeilor . Chiar descendenta sa din Hercules era invocata ca un contraargument in acest sens, caci se stia ca eroul nu fusese divinizat in timpul vietii. Motivele de nemultumire ale grecilor decurgeau in mod expres din faptul ca , ei se considerau cei mai liberi dintre oameni, popor care isi alegea conducatorii, invatat cu democratia, chiar daca aceasta avea limitele ei. De aceea ei calificau prosternarea in fata unui om , orice merite ar fi avut el, drept un gest rusinos. Grecii ar fi fost probabil de acord ca Alexandru sa pastreze aceasta practica umilitoare numai pentru macedoneni, facand astfel o distinctie etnica si sociala semnificativa.

Obiceiul considerat injositor al prosternarii, il mostenisera desigur persanii de la Cyrus , fiul lui Cambise, primul om caruia oamenii i s-ar fi inchinat in calitatea suprema de zeu. Initial Alexandru a incercat sa tatoneze reactia supusilor privind introducerea acestei practici, propunand o varianta usor atenuata si disimulata, ca ingenuncherea sa se faca spre altarul in care ardea flacara sfanta, simbol al vesnicei puteri mostenite de la Ahemenizi.

O indepartare de la traditiile proprii era considerata de cei din anturajul imparatului si colaborarea cu sefii locali iranieni, care, dupa ce faceau dovada fidelitatii fata de rege, erau numiti satrapi. Pastrarea vechilor structuri si promovarea membrilor aristocratiei iraniene locale, desi facuta cu prudenta, nu era vazuta cu ochi buni de catre membrii armatei sale. La fel initiativa recrutarii celor 30 000 de mii de tineri, instruiti si imbracati dupa model macedonean, creea motive de nemultumire. Alexandru dorea sa-i integreze in falanga pe acei tineri si sa-i initieze totodata in cultura greaca, dar macedonenii si grecii din armata sa, vedeau in aceasta o incercare a sa de a nu mai depinde nemijlocit de ajutorul lor.

Episodul celor 10 000 de casatorii mixte de la Susa a fost un alt motiv de nemultumire pentru armata, desi li s-a facut o mare cinste participantilor prin faptul ca ceremoniile s-au desfasurat in acelasi timp cu oficierea casatoriei imparatului .

Alexandru s-a casatorit cu Barsine fiica lui Dareios si cu Parysatis fiica lui Ochos, iar pe cealalta fiica a lui Dareios, Drypetis, cumnata sa, i-a dat-o de sotie lui Hephaistion pentru a se inrudi cu el. La fel alti comandanti din armata sa, au primit drept sotii, fiice ale aristocratilor locali. Ceremoniile au avut loc dupa ritualul persan, onorand astfel populatia cucerita si pe urmasele regelui Dareios, al carui mostenitor se proclamase si pe care l-a onorat cu funeralii regesti. De altfel, neplacut impresionat de felul in care Bessos l-a tradat si l-a ucis pe regele sau Dareios, Alexandru a dus o adevarata campanie de prindere si pedepsire a acestuia. Modul in care a fost pedepsit Bessos , prin taierea nasului si a urechilor inainte de a fi executat, in fata demnitarilor la Ecbatana este barbar, semn ca se lasase furat de ideea de grandoare si de modul de viata al regilor barbari care faceau distinctie clara intre ei si supusii lor.

Hotararea imparatului Alexandru, descendentul lui Heracles, de a lasa costumul macedonean si de a umbla imbracat dupa moda orientala, renuntarea la cununa de invingator pentru kitaris - turbanul persan, adoptat de la invinsi fara rusine si de bunavoie, a fost atribuita meschinei sale vanitati si nu unui calcul politic. In Partia a imbracat pentru prima oara haina orientala pentru a se obisnui cu obiceiurile locului, gandind ca astfel comuniunea de obiceiuri si de rasa face mult pentru imblanzirea oamenilor. Este posibil ca prin aceasta voia sa-i faca pe ai sai sa i se inchine dupa ce i-ar fi obisnuit cu indepartarea treptata a vietii de mai inainte. De aceea probabil imparatul nu a imbracat portul complet, ci o imbracaminte amestecata, mai bogata decat cea medica si mai putin impunatoare decat cea persana. .

A adoptat insa diadema, mantaua de pupura brodata cu aur, sceptrul regal, iar cei din anturajul sau , au spus ca s-a pierdut prin victorie ce s-a castigat prin razboi, considerandu-se invinsi in situata in care sunt obligati sa se dedea obiceiurilor straine . Nu trebuie uitat ca Alexandru a ctitorit mult, iar orasele au fost populate cu greci si macedoneni, care si-au implementat modul de viata si de gandire propriu. Asa se explica faptul ca sub acest aspect avem da face cu o asimilare a populatiilor indigene si nu cu o fuziune cu acestea.

Este limpede ca parerea unanima a contemporanilor sai a fost ca Alexandru se orientaliza progresiv, in timp ce armata ar fi vrut regatul persan distrus si umilit nicidecum conservat si cultivat asa cum procedase . Este o certitudine faptul ca a fost fascinat si furat de stralucirea si fastul modului de viata oriental la nivel regal bineanteles.

Totusi nu putem sa nu sesizam gandirea vizionara pe care avut-o . Problema divinizarii nu era decat un artificiu menit sa-i confere mai multa autoritate fata de supusii din Orient. A stiut sa menajeze orgoliile locale si cu toata firea sa nesabuita uneori, nu a profitat de situatia de cuceritor. Cu femeile care l-au atras s-a casatorit (episodul cu Roxana, fiica lui Oxiartes cu care era in razboi si care la auzul vestii i s-a predat). Alexandru a stiut ca pentru a-si consolida stapanirea trebuia sa-i uneasca pe persi si macedoneni prin casatorii; asa menaja orgolii , indeparta rusinea invinsilor si superbia invingatorilor. La modul concret, aceste casatorii aveau rolul de a crea noi familii a caror fidelitate putea fi mai usor controlata. Alexandru pare ca a fost singurul care a inteles ca un imperiu de asemenea dimensiuni, cucerit cu arma nu se poate pastra usor, mai ales ca nu apucase sa organizeze sistematic ceea ce cucerise.

Ceea ce ulterior s-a numit elenizarea Orientului, a inceput prin orientalizarea cuceritorilor.

BIBLIOGRAFIE

Flavius Arrianuus, Expeditia lui Alexandru cel Mare in Asia, Cluj, 1966

Al. Suceveanu, Alexandru cel Mare, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 1993

Quintus Curtius Rufus, Viata si faptele lui Alexandru cel Mare, Ed. Minerva, Bucuresti, 1970