Serban Papacostea, Nicolae Iorga si Evul Mediu romanesc

Serban Papacostea, Nicolae Iorga si Evul Mediu romanesc

Constatand lipsa de surse privind istoria romana din Evul Mediu, Iorga incearca sa cerceteze in opera sa modul in care au fost pastrate cutumele romanesti in zona satului si sa analizeze rezonantele pe care cultura evului mediu european le-a avut in perioada similara a spatiului carpato-danubiano-pontic-nistrean. Insa de remarcat este faptul ca Nicolae Iorga pune un deosebit accent pe specificitatea istoriei si obieciurilor poporului roman, care au marcat nu numai Evul Mediu, ci si desfasurarea ulterioara a destinului acestei nationalitati pana in secolul XIX.

Evul Mediu, perioada in care normele stricte impuse de marile Imperii (Roman si Bizantin) cad odata cu acestea, lasand locul unor exprimari libere din punct de vedere politic, social si economic, este fara indoiala un timp al constructiei si reconstructiei, chiar daca uneori anarhica si al definirii primare a unor identitati regionale si etnice care incep sa irumpa sub presiunea cetelor de barbari care devalizeaza Europa.

Perioada istorica medievala prezinta o importanta speciala pentru evolutia zonelor noastre traditionale. Astfel, din punct de vedere administrativ este demonstrata stabilitatea teritoriala si continuitatea de locuire a romanilor in arealul carpato-danubiano-ponto-nistrean, formarea lor ca popor, convietuirea cu ultimele valuri de alogeni tarzii, din care multi au fost chiar asimilati de aborigeni.

Totodata, s-au consolidat si extins formele de habitat specifice populatiei romanizate ireversibil, constituite dupa secolul III si aflate o buna perioada de timp in stranse legaturi cu lumea bizantina. In secolele X - XIII au fost infiintate mai multe structuri administrativ-teritoriale de diferite dimensiuni si sub diverse denumiri autohtone, proces istoric finalizat prin intemeierea statelor feudale Dobrogea, Transilvania, Tara Romaneasca si Moldova, integrate, datorita unor raporturi specifice acelor vremuri, in lumea balcanica si europeani.

In etapa de tranzitie de la Antichitate spre Evul Mediu clasic romanesc, sensurile administrative predominante au fost de natura cvasi-rurala, obstile teritoriale si uniunile de obsti caracterizate de Nicolae Iorga prin sintagma 'Romanii populare' avand ca suport mai multe culturi materiale.

Numeroasele descoperiri arheologice atesta continuitatea de locuire din zonele nord si sud-dunarene, cresterea demografica, stratificarea sociala, procesul economic specific acelor timpuri, spiritualitatea, viata militara si politica, toate acestea intalnite in obstile satesti, devenite principalele verigi ale administratiei si conducerii teritoriale. Chiar si comunitatile rurale aveau la inceputul Evului Mediu organizare ierarhica, unii membri ai obstii indeplinind adevarate responsabilitati, respectiv, calitatea de juzi, cnezi, oameni buni si batrani ("homines boni et veterani") deveniti cu timpul elita economica, sociala si din administratia locala, zonala ori regionala.
In secolul IX istoriografia din Imperiul Bizantin, Armenia ori din teritoriile locuite de turci consemneaza structuri administrative, politice si teritoriale populate de romani. In jurul spatiului romanesc si in interiorul acestuia se reliefeaza noi organizari administrativ-politice sub denumirea de cnezate, tari, codrii, campuri, cobale , ocoale, conduse de cei ce aveau un mai mare potential economic si militar. Erau nuclee ale viitoarei organizari statale, intarziata mai ales din considerente externe, exprimate prin incursiuni militare ale puterilor vecine de la inceputul mileniului II, cu scop de jaf si cotropire.

Cu toate aceste ingerinte, in spatialitatea romaneasca s-au mentinut multe dintre structurile administrative amintite mai inainte, luand nastere, totodata, altele noi. Statul romanesc in Evul Mediu, cunoscut in cele doua expresii principale ale sale, este rezultatul unui proces istoric indelungat, infaptuit in conditiile unei concentrari demografice puternice si a unor realizari deosebite in plan economic, social si cultural. Constituirea la inceputul secolului al XIV-lea a Tarii Romanesti anunta unirea sub o singura autoritate a tuturor tinuturilor intre Carpati si Dunare. Fara Transilvania, dar intr-un teritoriu unitar, cu o etnicitate, o limba si o cultura de acelasi fel, desi despartite politic, cele doua state romanesti extracarpatice au participat la o viata economica comuna, au dezvoltat institutii asemanatoare si o puternica constiinta de neam si au aparat poporul roman de tendintele dominatoare ale unor puteri straine.

Administratia statelor medievale romanesti de la Sud si Est de Carpati s-a realizat, in pofida granitei de pe Milcov, in mod asemanator. Zonele transilvane au cunoscut insa expresii administrative diferite, motivatiile fiind multiple. Dintre acestea: implantarea practicilor aduse succesiv din regatul maghiar, apoi din Imperiul Otoman si Imperiul Habsburgic, tendinta oficiala de a generaliza catolicismul ori variantele reformate ale acestuia, existenta unei grupari active 'tripartite' privilegiate (ungurii, sasii, secuii) si a majoritatii romanesti considerate in afara oricaror practici juridice internationale 'natiune privilegiata', alternarea formelor de lupta ale autohtonilor impotriva dominatiei straine si a disconfortului etnic.

In ceea ce priveste institutiile, structura teritoriala, existenta si functionarea sistemului de putere, relatiile interne si internationale in Evul Mediu clasic romanesc se pot distinge trei importante perioade. Prima are in vedere structurarea si consolidarea functiilor administrative in secolele XIV - XVI, ca o prelungire favorabila a 'descalecatelor'; cea de a doua vizeaza accentuarea dominatiei otomane in veacurile XVI - XVII; cea de a treia se suprapune cu epoca fanariotilor in Muntenia si Moldova, precum si cu instaurarea habsburgilor in Transilvania si Banat. Un concept des folosit de Nicolae Iorga in legatura cu specificitatea politicii tarilor romanesti este politica balcanica.

Cu toate ca dupa unirea din 1600 s-au manifestat in spatialitatea romaneasca conditiile trecerii de la medieval spre modern, totusi, esenta institutiilor si a celorlalte componente administrative a ramas, in cea mai mare parte, de factura medievala, pana la inceputul secolului XIX.

In toate cele trei perioade amintite mai inainte, institutia fundamentala a statului a fost domnia. Principatele intemeiate in secolul XIV se incadreaza, ca forma de guvernamant, in categoria "domniilor europene absolute", dispunand de cancelarii proprii din ce in ce mai bine organizate. Domnul, la inceput, nu a primit investitura de la Roma ori Bizant, fiind acceptat de marea boierime prin sistem electiv - ereditar, ca ales al lui Dumnezeu. Situatia se va modifica insa dupa secolul XVI, cu deosebire in veacul fanariot ori habsburgic, in Transilvania.

Nicolae Iorga pune un accent deosebit pe evolutia economica a spatiului romanesc, motor firesc pentru dezvoltarea regiunii din toate punctele de vedere, iar analiza sa se intinde dincolo de perioada stricta a Evului Mediu.

Secolele XIV-XVI fac parte din perioada feudala, perioada caracterizata prin destramarea relatiilor sclavagiste si a obstilor taranesti libere care au coexistat cu proprietatea feudala. Dezvoltarea vietii de la oras si a comertului de tranzit pe principalele drumuri comerciale care legau apusul Europei de Marea Neagra au dus la erodarea economiei naturale si la deschiderea spre relatiile economiei de piata.

Importantele legaturi economice, politice si culturale pe care Tara Romaneasca le-a avut cu Transilvania, dar mai ales cu Brasovul au trezit un interes deosebit in randul istoricilor, care s-a manifestat prin publicarea de numeroase studii si izvoare .

Editarea izvoarelor Brasovului a inceput sub auspiciile municipalitatii brasovene, la sfarsitul secolului al XIX-lea, iar extrase bogate din socotelile inedite ale Brasovului a publicat si Nicolae Iorga. Tot atunci a inceput si editarea documentelor privitoare la istoria sasilor din Transilvania . Informatia istorica a fost largita prin editarea unor documente din secolele XV-XVI aflate in arhivele transilvanene si straine, in limba latina, mai ales de catre Nicolae Iorga si Andrei Veress .

In "Negotul si mestesugurile", Nicolae Iorga reuseste sa infatiseze o istorie vie si pitoreasca a comertului, limitata insa numai la Tara Romaneasca si Moldova. El afirma ca de la mijlocul veacului al XV-lea negotul Moldovei si Tarii Romanesti cu Transilvania a scazut vizibil transformandu-se de la "un comert universal" la un "biet negot de vecinatate". In "Brasovul si romanii" sunt schitate unele aspecte din istoria legaturilor comerciale ale Transilvaniei cu Tara Romaneasca: scurt istoric, marfurile ce faceau obiectul exportului, importului si tranzitului, rolul scheilor etc .

Studiul lui Iorga asupra aspectului comercial al relatiilor comunitatii romanesti este amplu documentat si contine idei legate de importanta legaturilor nu numai economice, ci si culturale si politice care au existat intre orasele din Transilvania si Tara Romaneasca.

Fara indoiala, aplecarea marelui istoric catre cercetarea Evului Mediu isi are radacinile in dorinta sa de a contura cu grija, dar cu fermitate punctul de plecare al statalitatii, politicii, institutionalitatii si, de ce nu, identitatii romanesti.

Cu siguranta, asa cum consemna Ovidiu Pecican, Nicolae Iorga este unul dintre "contributorii" romani de seama la cunoasterea domeniului care tine de istoria acestei perioade, ajutand la intelegerea Evului Mediu "nu numai printr-o identificare cu feudalismul clasic, apusean, ci (si) intr-o acceptiune pur practica, drept cadru cronologic, decupat in durata lunga a istoriei cel putin europene, de nu si universal".