Caracteristica definitorie si etapele istorice ale culturii si civilizatiei bizantine

Caracteristica definitorie si etapele istorice ale culturii si civilizatiei bizantine

Majoritatea istoricilor din secolul al XX-lea, (Ch. Diehl, N. Iorga, A. Toynbee, P. Brehier, R. Theodorescu, S. Brezeanu, s.a.) buni cunoscatori ai istoriei bizantine evidentiaza sinteza - drept dimensiune definitorie si constitutiva culturii si civilizatiei Bizantului. Fireste, definirea Bizantului a cunoscut abordari diferite in diverse epoci si sub influenta unor curente, adesea dogmatizate in prejudecati denigratoare. Initial, Bizantul era denumit drept imperiul roman ("de mai tarziu") pentru ca ulterior, mai ales in conceptia iluministilor, sa fie calificat ca imperiu degenerat si imperiu corupt. Din aceasta perspectiva si un istoric de talia lui Ed. Gibbon prezenta civilizatia bizantina ca o prelungire inertiala celei romane, iar istoria Bizantului echivala cu prejudecata istoricului englez de "decadere si prabusire a Imperiului Roman" . Locul Bizantului in istoria universala este intr-adevar unic. Spre deosebire de imperiul lui Alexandru cel Mare, care a fost pentru prima oara, european si asiatic, cuprinzand un conglomerat de popoare fara nici o legatura spirituala intre ele, el nu va intarzia sa se dezintegreze. La fel si Imperiul Roman, care i-a succedat, avu acelasi caracter cosmopolit, marcat de legile si cultura greco-latina, el ramanea un stat european. "In Bizant dimpotriva legatura intima intre civilizatiile asiatica si europeana este vadita si negresit linistita in imperiu, Problema Orientului asupra timpurilor moderne, nefiind grava, Bizantii o aveau hotarata" . Pentru istoricii din Occident, Bizantul ramasese un subiect de arheologie, care isi incetase existenta odata cu cucerirea Constantinopolului din anul 1204 de catre cruciatii celei de-a IV-a cruciade. Este meritul filologilor, cum just remarca N. Iorga, sa repuna in discutie valoarea culturii si civilizatiei bizantine "caci ceea ce intereseaza este sinteza insesi si valoarea ce poate sa aiba ea in dezvoltarea civilizatiilor umane" . In timp ce la L. Brhier cultura si civilizatia bizantina s-a constituit ca o "sinteza a tuturor elementelor politice, religioase intelectuale ale lumii antice in declin: traditie latina, elenism, crestinism, cultura orientala" , pentru N. Iorga, Bizantul reprezinta " o sinteza de elemente foarte diferite, venite de pretutindeni, care ramane totdeauna deschisa pana ce ideea insasi bizantina a disparut" . Sinteza bizantina este compusa din mai multe elemente, care au capacitatea de a se imbogati cu alte dezvoltari ce se pot manifesta insa decat in forma de arta, facand ca Bizantul sa fie intr-o continua prefacere.

In studiul " Ce e Bizantul", N. Iorga integra in sinteza bizantina urmatoarele elemente: imparatia romana si dreptul roman , cu tot angrenajul institutiilor politico-juridice si administrative; ortodoxia - liantul religios al bizantinilor, indiferent de originile lor etnice; elenismul ca expresie culturala a cugetarii grecesti si orientul ca element de sinteza ce accepta pe plan uman influentele mediului grecesc de la intemeierea "Marii Rome". Insasi Roma primise in faza sa imperiala multe influente de la monarhiile Orientale (90 de la Pessiaf).

O data cu navalirea slavilor, incursiunile avarilor si asezarea bulgarilor intr-un stat concurential, precum si ocuparea unor parti ale Imperiului Bizantin de catre apuseni "Bizantul a fost intors, astfel, cu fasa catre Asia" . Cu toata aceasta reorientare a Bizantului spre Orient, caracterul sau roman se mentine datorita invaziei arabe. Aceasta a transformat Bizantul intr-un stavilar de oprire a influentei arabe si ulterior acelei turce, ambele civilizatii sunt net inferioare civilizatiei bizantine. Dupa cum in mod just aprecia bizantologul G. Ostrogosky, sinteza culturii elenistice si a religiei crestine cu structura statala romana a permis constituirea acelui fenomen istoric denumit Imperiul Bizantin" . De altfel, intre Bizant si Occidentul european, intrat in sfera diverselor popoare rasarite din lumea romana a fost o permanenta interferenta, penetranta in special prin legaturile comerciale, ecleziastice si prin influenta stilului bizantin asupra artei romane de Apus.

Mostenitor si continuator al Romei imperiale, Bizantul a devenit o noua realitate istorica cu o fizionomie distincta care a indeplinit circa 11 secole un rol important in epoca medievala a Europei. Imperiul Bizantin a constituit in primele secole ale Europei medievale singurul stat centralizat pe plan politic, care a perfectionat si dezvoltat traditiile civilizatiei antichitatii greco-romane, in conditiile in care Occidentul cunostea o dezintegrare a unitatii sale politice si de structurare a valorilor culturii si civilizatiei romane. Imperiul Bizantin si-a mentinut unitatea politica, gratie virtutilor constitutiei sale imperiale si ale administratiei sale "(S. Rumiman)" adaptandu-si institutiile mereu la noile conditii istorice.

Astfel, monarhia bizantina si administratia sa centralizata a reusit sa conserve traditiile clasice greco-romane, carora le-a integrat unele valori orientale, devenind un factor civilizator in spatiul sud-estului spatiului continental si o componenta organica in cultura medievala a Europei. Bizantul s-a dovedit a fi sustinatorul cel mai eficient al crestinatatii impotriva islamismului, cu mult timp inaintea organizarii si desfasurarii cruciadelor. Bizantologii contemporani evidentiaza forta de penetrare a sintezei bizantine, in spatiu si timp, chiar dupa ce turcii au ocupat Constantinopolul in 1453. Ideea spiritualitatii culturale a Bizantului continua sub forma unui "permanente istorice" dincolo de cadrul institutional al existentei statului, pe care istoricul roman N. Iorga o dezvolta in mod argumentat intr-o lucrare "Bizant dupa Bizant" publicata in limba franceza in 1935. Continuitatea bizantin in spatiul cultural romanesc pana la inceputul secolului al XIX-lea era explicata in conceptia iorghiana prin subzistenta conjugata a celor doi factori definitori: ideea si marile familii bizantine care au intretinut spiritul ideatic al Bizantului si bizantologii impart Istoria Bizantului in 3 perioade distincte prin caracterul si consecintele evolutiei culturii si civilizatiei bizantine.

Prima perioada a istoriei Bizantului (330 - 610 ) evidentia prevalenta caracterului latin al culturii si civilizatiei bizantine. Unii istorici merg la o analiza la rigoare , delimitand sfera civilizatiei bizantine in care limba latina era limba oficiala a statului, in timp ce limba greaca era limba specifica culturii in cadrul imperiului. Dincolo de scrupulozitatea acestei distinctii pe plan lingvistic trebuie sa acceptam ideea ca aceasta perioada a Bizantului corespunde unei epoci de tranzitie, legata de inaugurarea noii capitale a Imperiului, iar dupa 395, de divizarea politica a acestuia in doua entitati administrative. Pozitia geografica a anticului Byzantion (construit de colonistii greci din Megara in secolul VI i.Hr. devenit dupa 337 Constantinopol in cinstea fondatorului sau, oferea avantaje economice si strategico-militare de aparare si controlare a tuturor drumurilor pe mare si uscat intre Europa si Orient. In aceasta perioada Constantinopolul a gasit solutii eficiente pe plan politic si militar la provocarile generate de primirea gotilor si vizigotilor ca federati de invaziilor persilor in Siria si Mesopotamia, de aparitia hunilor la granitele imperiului (375), care determina pe Theodosius II sa construiasca un al doilea zid de aparare pe uscat (413) care-si va dovedi eficienta pana la prabusirea imperiului din 1453 in fata otomanilor. In sfera culturii si a vietii religioase in aceasta perioada de tranzitie, istoria Bizantului este legata de dezbaterile teologice din primele doua Concilii ecumenice ( de la Niceea, 325 si Constantinopol, 381), care stabilesc dogme si canoane de baza ale ortodoxiei crestine, sistematizare ulterior dupa 350, de primii Parinti ai Bisericii ortodoxe (Vasile cel Mare, Grigore din Nyssa, Grigore din Nazianz si Ioan Chrysostamul). Realizarea acestor elaborari teologice vizau nu numai contracararea unor erezii (exemplu: arianismul, nestorismul, neonefizismul etc ) care aparuse in imperiu, dar ele capatau si o semnificatie politica o data cu oficializarea crestinismului ca religie de stat a imperiului (381), iar din 391 ducea la interzicerea tuturor cultelor pagane.

Expresia fortei ortodoxiei la Constantinopol incepe cu constructia celei mai mari catedrale ordodoxe Sf. Sofia (330 - 360), distrusa in timpul rascoalei lui Nika si reconstruita in timpul lui Iustinian (532 - 537). De asemenea, in 425 se infiinteaza Universitatea din Constantinopol cu 31 catedre, majoritatea in limba greaca. Dupa al III-lea Conciliu ecumenic de le Efes (431) se adopta si publica Codul Theodosian. Tot in aceasta perioada incepe constructia mausoleului Gallei Placidia din Ravenna si renumitele bazilici ( S.Vitale s.a.) decorate cu spendide mozaicuri realizate de mesterii bizantini. Caderea Imperiului Roman de Apus (476) a facut din imparatii bizantini succesorii legitimi ai Romei imperiale, mai ales dupa ce in Italia se constituise regatul ostrogotilor condusi de Theodoric (493), iar Bizantul se confrunta cu dese rascoale populare, in timp ce slavii amenintau zidurile Constantinopolului (517). In aceste conditii vitrege, la tronul Bizantului ajunge Iustinian, care domneste intre (527 - 565), fiind considerat in mod justificat ultimul mare imparat roman, al carui ideal a vizat reinvierea gloriei Romei imperiale. Cu concursul generalilor Belizarie si Narses, Iustinian reuseste sa recucereasca teritoriile ocupate de vandali in Nordul Africii (534), vizigoti in Spania si ostrogoti in Italia (555) realizand pentru scurt timp unitatea mediteraneana a Imperiului Roman. Iustinian coordoneaza o mare opera legislativa , cuprinzand "Codul lui Iustinian", ("Institutele, Pandectele si Novellele), intervenind, de asemenea si in problemele teologice ale Bisericii, actionand astfel cu discretie consolidarii ortodoxismului si a institutiilor religioase specifice.

"Epoca lui Iustinian" desi a stopat evolutia orientarii spre Orient, datorita insa eforturilor militare, financiare si a pierderilor umane determina ca resursele si capacitatea de aparare a imperiului sa scada. Dupa moartea lui Iustinian regiunile Occidentale sunt pierdute in scurt timp, la care se adauga invaziile avarilor si slavilor si conflictul cu persii. In anul 602 slavii patrund si se stabilesc la sud de Dunare, iar apararea granitelor va deveni tot mai dificila in timpul regimului de teroare instituit de Phocus, caruia insa i-a pus capat Herakleios, proclamat imparat ce domneste intre anii (610 - 641).

2. Incepand cu domnia lui Herakleios, istoria Bizantului intra in a doua perioada de evolutie, (610 - 1081) definita epoca clasica a civilizatiei bizantine, prin care amprenta caracterului grecesc devine atotcuprinzatoare. Originalitatea civilizatiei bizantine isi dovedeste astfel identitatea in conditiile interactiunii si interferentei dintre Occident si Orient. De-a lungul celor cinci secole, aceasta epoca a cunoscut pe plan intern profunde transformari in toate domeniile vietii social-politice, iar pe plan extern succesele militare asupra arabilor intareste prestigiul Bizantului de aparator al civilizatiei europene occidentale, iar pentru spatiul Europei orientale a fost principalul vector de cultura si civilizatie. Aceasta epoca clasica in evolutia istorica a Bizantului evidentiaza tendinta dezvoltarii structurilor social-economice specifice feudalismului. In timp ce politica lui Herakleios s-a bazat pe promovarea micii proprietati a taranilor liberi, prin care si-a asigurat victoriile militare impotriva arabilor, persilor si slavo-avarilor in Balcani, incepand cu secolul al IX-lea acestia vor fi tot mai mult aserviti marilor proprietari de pamant.

In aceasta perioada s-a instituit o noua structura administrativa a imperiului cunoscuta sub denumirea de thema, care va fiinta pana la prabusirea Constantinopolului. Themele au stat si la baza organizarii armatei, prin care mercenarii au fost inlocuiti cu taranii liberi deveniti soldati in caz de nevoie. Expansiunea si suprematia arabilor in Mediterana afecteaza intregul continent european, implicit pozitia Bizantului care intra la sfarsitul acestei perioade intr-o criza profunda generata de lupta pentru succesiunea la tron. Daca pana in 1025, Bizantul a avut excelenti strategi si administratori (Herakleios 610 - 641; Leon III 717 - 740; Constantin V 740 - 775 s.a) sau imparati care sau impus in sfera vietii culturale (Constantin VII Porphyrogenetul (945 - 959) si Vasile II (976 - 1025), cand statul bizantin a atins apogeul extinderii sale teritoriale in Balcani si in Orient), la sfarsitul epocii clasice decaderea economica si crizele social politice determina ca imperiul sa-si piarda atributul de putere recunoscuta a Europei.

Epoca clasica a fost reprezentata la nivelul creatiei culturale de realizari deosebite ale artei (arhitectura, pictura monumentala si mozaic) literatura (roman si poezie), Codul de legi al lui Leon III si Basilicalele, creatii ale unor teologi (Maximos Marturisitorul si Ioan Damaschinul) si ale renumitului istoric si om de stiinta Psellos.

3. In fine, ultima epoca a bizantului (1081-1453) cuprinde patru secole ce marcheaza declinul progresiv al culturii si civilizatiei bizantine. Inceputul acestei perioade este reprezentat de dinastia Comnenilor, prin instaurarea domniei imparatului Alexios I (1081 - 1118) reprezentant de marca al aristocratiei bizantine. Acum structurile centralizate ale imperiului vor intra intr-un proces ireversibil de feudalizare determinat de disparitia micii proprietati a taranilor liberi in raport cu cresterea puterii economice si politice a nobilimii si militarilor. Aristocratia feudala obtine numeroase privilegii de la dinastia Comnenilor, la care se adauga concesiile acordate in special negustorilor venetieni si genovezi care vor afecta resursele financiare ale imperiului. Pe plan politic si militar, Bizantul se confrunta in peninsula Balcanica cu presiunea exercitata de saratul bulgar si regatul sarb.

De asemenea, aceasta epoca a fost marcata de succesiunea cruciadelor organizate de capetele incoronate ale Europei Occidentale cu binecuvantarea papalitatii dupa marea schisma (1054). Cruciadele au urmarit in ultima instanta, cuceriri teritoriale, care vor culmina in 1204 cu cucerirea si jefuirea Constantinopolului de catre crestinii apuseni participanti la cruciada a IV-a. Pentru mai multe decenii Constantinopolul devine capitala Imperiului latin, avand ca imparat pe contele Baudouin de Flandra, iar ca patriarh un protejat al Venetiei, care a profitat cel mai mult, oferind feude cavalerilor latini. In afara teritoriului ocupat de cruciati, s-a constituit trei formatii politice grecesti ("imperiile de la Niceea 1205 - 1261; The Salonic 1228 - 1241; si Trapezunt 1204 - 1465).

Un eveniment deosebit se produce in anul 1261 cand imparatul Niceei, Mihail VIII Paleologos reuseste sa elibereze Constantinopolul si instaureaza dinastia care conduce destinele Imperiului Bizantin pana in anul 1453. Pentru Bizant aceasta perioada de declin a fost generata de razboaiele civile devastatoare de ocuparea spatiului balcanic de regatul Serbiei si de pierderea Asiei Mici in favoarea otomanilor; care deja la 1365 isi muta capitala lor la Adrianopol, nu departe de zidurile Constantinopolului. Patrunderea turcilor in Balcani a condus la desfiintarea statului bulgar si cel sarb (1389) si la infrangerea cruciatilor apuseni la Nicopole (1386) si Varna (1444); practic Bizantul isi redusese teritoriul la perimetrul zidurilor fortificate ale Constantinopolului. Astfel ca in mai 1453 mareata capitala a Bizantului a fost ocupata si jefuita de puternica armata otomana condusa de imparatul Mahomed al II-lea.

Desi, considerata o epoca de doliu a Imperiului Bizantin, epoca dinastiei Comnenilor si, mai tarziu a Paleologilor a cunoscut unele momente de afirmare a creatiilor culturale, de stralucire a vietii artistice si intelectuale din jurul Palatului Sacru din Constantinopol, care ramasese un centru important prin renumitele lui scoli. Printre operele valoroase create in aceasta epoca, se detaseaza urmatoarele: "Alexiada" scrisa de Ana Comnena, care dupa S. Brezeanu ofera o interpretare rationalista a dogmei crestine cu implicatii asupra scolasticii occidentale. De asemenea, in locul artei mozaicului se impune tot mai mult tehnica artistica a picturii murale a frescei, creand posibilitatea unor costuri reduse in pictarea bisericilor in localitatile mai mici. In domeniul artei, unii istorici vorbesc de asa-zisa "Renastere a Paleologilor" care a glorificat valorile antichitatii grecesti, a gandirii si spiritului eruditiei culturale precum neoplatonicianul Giorgios Gemistos Plathon sau cardinalul roman Besarion, nascut la Grapezunt, care, au jucat alaturi de alti invatati bizantini, un rol important in pregatirea Renasterii italiene.