| CATEGORII DOCUMENTE |
| Arheologie | Istorie | Personalitati | Stiinte politice |
TEORII CU PRIVIRE LA CULTURA SI CIVILIZATIE
Desi, sorgintea problematica a culturii si civilizatiei isi afla unele premise in intuitiile unor ganditori ai antichitatii, in special cei din spatiul lumii greco-romane, adevaratii precursori care ii fixeaza orizontul conceptual, teoretic si metodologic, apartin epocii moderne a istoriei europene.
In conditiile istorice favorabile manifestarii spiritului renascentist in Europa, incepand cu Renasterea italiana la sfarsitul sec. al XIII-lea la Florenta se repune in drepturi increderea in forta creatoare a ratiunii si a experientei practice a individului, avand drept model creatiile artistice si valorile umaniste mostenite din traditia culturala a antichitatii greco-romane. Timp de 250 de ani, Epoca Renasterii reprezenta, la mijlocul secolului al XVII-lea, deja anticamera larga a modernitatii in spatiul culturii si civilizatiei europene.
Afirmarea creatiei umane in perioada Renasterii, spiritul lucid al ratiunii bazata pe argumentul experimentului si observatiei, face posibila aparitia si dezvoltarea stiintelor particulare ale naturii in stransa legatura cu utilizarea calculului matematic. Existenta acestor conditii vor face din promovarea valorilor stiintifice ale cunoasterii dimensiunea axiala a culturii
si civilizatiei moderne in Europa .
In urma marilor descoperiri geografice, contactul cu civilizatiile precolumbiene oferea europenilor direct posibilitatea de verificare si completare a cunostintelor, deschizand Europei pentru prima data atat apetitul hegemoniei politice, mai ales in strategia marilor puteri coloniale ale epocii (Spania, Portugalia, Anglia, Franta, Olanda), cat si perspectiva culturala a europocentrismului, ca expresie a credintei in superioritatea culturii si a civilizatiei europene .
Europocentrismul isi gasea, astfel, justificarea in argumentele noii conceptii filozofice asupra istoriei, promovata in zorii epocii moderne de Voltaire si Vico, ganditori reprezentativi ai spiritului Luminilor din secolul al XVIII-lea , care vor intelege semnificatia sintezei dintre cultura si istorie.
Dimensiunea culturala a popoarelor evidentiata de Voltaire in lucrarea: "Essai sur les moenes et l'esprit des nations" (1756), inlocuia vechile cronici searbade utilizate de istorici pana atunci. Intr-o monografie recenta, D. Almas si A. Banciu realizeaza o analiza stiintifica ampla cu privire la integrarea culturii spirituale in elaborarea sintezei asupra istoriei popoarelor pe care o initiase si formulase Voltaire la mijlocul secolului al XVIII-lea.[1] Noua directie de scriere a istoriei renunta, in fapt, la vechea traditie, de a reduce istoria la descrierea figurilor si intrigilor din biografiile monarhilor lumii sau la reprezentarea cu lux de amanunte a razboaielor purtate de aceste capete incoronate. Integrarea in analiza istorica a valorilor specifice culturii referitoare la evolutia stiintelor, artelor, moravurilor, a legislatiilor si formelor de guvernare, inclusiv a mijloacelor tehnice si starilor economice de progres si regres, atragea pentru prima data, in sfera adevarului istoric, al umanitatii si alte tipuri de civilizatii neglijate sau excluse de istoriografia anterioara.
Voltaire reusise sa depaseasca si vechea conceptie ciclica asupra istoriei pe care Vico, contemporanul sau, o formulase in lucrarea "Scienza nouva", conform celor trei varste: a zeilor; a eroilor; si a oamenilor (ratiunii) - teza ciclurilor "corsi e ricorsi", pe care ganditorul italian o evidentia si in dezvoltarea popoarelor prin succesiunea celor trei forme de guvernamant: teocratica, aristocratica si democratica.
Introducerea de catre Vico, in perimetrul filosofiei istoriei, a ideii ciclicitatii in evolutia istorica isi avea incontestabil meritul in epoca sa de a reprezenta un atentat la structurile osificate ale absolutismului monarhic si aristocratiei feudale din Europa.
Rodul gandirii rationaliste a iluministilor din secolul al XVIII-lea a avut o semnificatie pozitiva de a oferi argumente convingatoare si de a face din ratiunea omului si afirmarea culturii lui suportul emanciparii constiintei nationale a popoarelor, deschizand noi azimuturi in evolutia istoriei moderne europene. Astfel, iluminismul s-a impus posteritatii, nu atat prin profunzimea lui filosofica, ci mai ales prin dimensiunea culturala a valorii sale, devenita un instrument al militantismului in sfera actiunii social-politice, principalul referential al civilizatiei europene si universale de-a lungul secolului al XIX-lea pana la inceputul secolului al XX-lea. Evolutia culturii si civilizatiei universale va fi iradiata in profunzime de spiritul rationalist al iluminismului, care va germina fecund devenirea istorica prin afirmarea valorilor cunoasterii pozitiviste, a ideilor democratiei moderne si a principiului nationalitatilor de emancipare politica si sociala.
Istoria culturii si civilizatiei cunoaste o afirmare semnificativa, mai ales incepand cu a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, prin contributiile valoroase ale ganditorilor din spatiul cultural al Germaniei. Astfel, J.G.Herder introducea in sfera cugetarii filosofice si a cercetarii istorice ideea valoroasa dupa care evolutia umanitatii nu poate fi apreciata si inteleasa decat prin integrarea interferentelor tuturor culturilor si civilizatiilor cunoscute la nivel planetar, evident o idee profund umanista si actuala. Originarea diversitatii culturale, la Herder, intr-un singur centru geografic al globului v-a fi preluata dintr-o perspectiva diferita in secolul al XX-lea.
Immanuel Kant formuleaza primordialitatea distinctiei dintre istorie si natura, elaborand teoria dialectica a necesitatii si creatiei libere in istorie, depasind unilateralitatea naturalismului predominant in gandirea secolului al XVIII-lea. Prin elaborarea celor patru "critici" (Critica ratiunii pure; Critica ratiunii practice; Critica judecatii estetice si Critica religiei), Immanuel Kant realizeaza prima diferentiere intre valorile fundamentale ale culturii, postuland, totodata, dualismul critic dintre natura (necesitate) si cultura (libertate). Kant are incontestabil meritul istoric de a intelege pentru prima oara ca tranzitia de la starea naturala la starea de cultura a umanitatii se face sub semnul paradoxului libertatii (ca opera creatoare a omului) aceasta se poate transforma, in anumite conditii istorice, in opusul ei daca nu este protejata si ingradita de lege, aspect intuit si de Platon in antichitate. "Kant a fost in masura sa rezolve acest paradox considerand ca, libertatea fiecarui om trebuie sa fie ingradita, insa nu mai mult decat este necesar pentru a asigura un grad inalt de liberate pentru toti ceilalti oameni" . Filosoful german s-a aratat increzator in biruinta viitoare a principiilor si valorilor morale, considerand ca substratul istoriei il reprezinta colectivitatea nu individul, care de multe ori a platit scump cuceririle civilizatiei. Desi, pesimist fata de prezentul epocii in care traia, Kant formuleaza un ideal final al istoriei ("pace eterna"), prin constituirea federatiei tuturor popoarelor, cand omenirea va reusi prin civilizatie sa inlature arbitrarul din constiinta si vointa individului. Instrumentul realizarii acestui ideal social, Kant il fixa tot in sfera culturii, referitor, in special, la rolul valorilor morale care sunt in masura sa transpuna necesitatea respectarii legii din faza exterioara in faza interioara a constiintei morale a individului, facand din vointa maxima subiectivitatii umane, expresia afirmarii depline a libertatii.
Immanuel Kant a analizat la nivelul constiintei individuale un corpus structurat si orientat de valori si norme morale formuland cunoscutul sau imperativ moral (solen = "ceea ce trebuie") "actioneaza astfel ca sa folosesti umanitatea atat in persoana ta, cat si in persoana oricui altuia totdeauna in acelasi timp ca scop, iar niciodata numai ca mijloc", inprimand, astfel, o semnificatie practica progresista moralitatii interumane, devenita definitorie civilizatiei moderne.
In cadrul filosofiei clasice germane, G.W.Fr. Hegel marcheaza un moment semnificativ cu privire la profunzimea meditatiei asupra istoriei, conferindu-i rangul de disciplina filosofica autonoma, bazata pe principiul istorismului logico-metafizic, principiu care s-a perpetuat si conservat pana in zilele noastre.
Originalitatea filosofiei istoriei elaborata de Hegel se explica nu numai prin faptul ca filosoful german era contemporanul unor profunde transformari si convulsii ce au marcat sistemul de valori din cultura si civilizatia europeana la inceputul secolului al XIX-lea dar el intelesese, ca nimeni altul, consecintele social-politice si spiritual-culturale generate de Revolutia franceza din 1789.
Pozitia hegeliana era expresia tendintelor sociale si ideologice contradictorii, care vor reflecta semnificatii inedite in conceptia lui filosofica. Definindu-si propria filosofie ca "ratiune critica a epocii sale," Hegel facea ca intreaga lui activitate sa-l recomande, pe buna dreptate, "fiul epocii sale". Concepand istoria ca un laborator complex de experiente umane, ilustrul dialectician, in mod just, aprecia ca aceasta poate fi condusa rational. Insa maniera de rationalizare a istoriei nu merge in analiza lui de la concretetea faptelor istorice spre concept, ci filosoful german rationeaza asupra spiritului. Dinamica procesului istoric isi afla ratiunea devenirii sale in consecintele incorporarii spiritului universal ce urma sa imprime istoriei o evolutie teleologica pana ce ajunge la constiinta de sine ca expresie a realizarii lui insusi, "singurul, unicul gand ce constituie aportul propriu al filosofiei este aici gandul - primordial in simplitatea lui - ca ratiunea stapaneste lumea si ca deci si istoria universala are o desfasurare rationala "[5]
Pornind de aici marile culturi si civilizatii cunoscute de-a lungul epocilor istorice reprezentau in conceptia hegeliana epoci integrate in sisteme organice de cultura, anticipand viitoarele orientari cu privire la natura si evolutia istoriei culturii si civilizatiei. Succesiunea civilizatiilor in procesul istoric constituie pentru Hegel segmente (parti), care se structureaza in mod dialectic, intr-un TOT numit Istoria universala ca progres in constiinta libertatii, concepand intruparea acestor civilizatii intr-o ordine bine articulata a spiritului absolut, in care omul - fiinta spirituala - inseamna mereu tendinta spre libertate. Spiritul universal, desi nu apare direct in evolutia istorica, el se concretizeaza din sfera generalitatii conceptuale in aceea a realitatii istorice, prin intermediul particularizarii creatiilor spirituale a diferitelor popoare si a marilor personalitati culturale .
In filosofia istoriei, la Hegel constatam panlogismul sau, rezultat din conceperea istoriei ca o dezvoltare a ceva real, care era considerat identic pe plan logic cu un proces de rationare. Continuand viziunea lui Aristotel si Hobbes asupra istoriei civilizatiei umane, Hegel considera ca ceea ce separa barbaria de stadiul civilizatiei umane este legat de instituirea statului, ca expresie a aparitiei si valorizarii politicului, care, dupa cum marturisea filosoful german, s-a realizat in cel mai inalt grad de catre monarhia absoluta a Prusiei din timpul sau.
La sfarsitul secolului al XVIII-lea lunga dezbatere de idei punea fata in fata conceptia despre istoria umanitatii, in continua dezvoltare si cealalta conceptie, care privea realizarea societatii pe plan istoric prin existenta si afirmarea unor culturi partiale fara comunicare intre ele. Ambele conceptii despre istoria umanitatii isi gasesc fuziunea in sinteza hegeliana. "Marele interes pe care il prezinta filosofia istoriei a lui Hegel, sublinia cu justete T. Vianu, sta in faptul de a fi realizat cu buna stiinta acordul dintre conceptia rationalista si istorica a culturii." Hegel a exercitat in domeniul filosofiei istoriei, prin promovarea principiului istorismului si a metodei dialectice de analiza, o influenta uriasa, atat a adeptilor sai posthegelieni, cat si a criticilor sai, de dreapta sau de stanga. Dialectica hegeliana cunoaste o ampla utilizare ca metodologie de cercetare, mai ales, din perspectiva conceptiei materialist-istorice promovata de adeptii filosofiei marxiste.
*
Dezvoltarea si diversificarea stiintelor naturii de-a lungul secolului al XIX-lea au fost marcate de influenta metodologica a pozitivismului si evolutionismului, doua orientari majore ale gandirii stiintifice din respectiva epoca istorica. Pozitivismul si evolutionismul au germinat si in sfera stiintelor socio-umane, aceste orientari au contribuit la afirmarea unor noi stiinte legate de introducerea unor metode riguroase de studiere a societatii si psihicului uman, precum psihologia si sociologia. Totodata, in perioada ultimelor decenii ale secolului trecut, ca reactie impotriva pozitivismului, dar si a materialismului istoric, apar o serie de orientari filosofice ce delimiteaza istoria de stiintele naturii, incadrand-o intr-o structura particulara distincta in cadrul culturii spirituale. Caracteristica acestor noi orientari culturale o reprezinta interesul major pe care istoricii si filosofii il acorda cunoasterii mecanismelor logice ce stau la baza faptelor si proceselor istorice, abandonandu-se atat discutiile speculative "metafizice", de natura idealist-formalista hegeliana, cat si pozitia determinist-materialista (marxista) asupra "realitatii istorice". Intreaga problematica a filosofiei istoriei este dominata, la cumpana dintre secolul al XIX-lea si al XX-lea de diversitatea aspectelor epistemologice si metodologice ale stiintelor istorice in genere si a istoriei culturii in particular.
Opera marilor istorici europeni, mai ales din a doua jumatate a secolului trecut, (Leopold von Ranke, Karl Lamprecht, G.Monod, Th. Carlyle, T. Mommsen, R. Flint, N. Merselli, s.a.), cat si elaborarea unor sinteze filosofice despre istorie si cultura, au asigurat posibilitatea dezvoltarii teoriei si metodologiei de studiere a istoriei si valorilor culturale ale acesteia. Este perioada in care sistemul disciplinelor filosofice va fi imbogatit prin autonomia domeniilor specifice filosofiei culturii si filosofiei istoriei, cand "Dupa 1848, o data cu prabusirea filosofiei hegeliene si cu marsul triumfal al neokantianismului si pozitivismului, dispare orice intelegere pentru problemele ontologice". Ultimul patrar al secolului trecut inregistreaza cresterea sensibila a interesului si pretuirii unor cercuri din ce in ce mai largi ale intelectualitatii pentru studierea aspectelor filosofice ale istoriei culturii, a raporturilor dialectice dintre cultura si civilizatie. Numeroasele studii de sociologie, antropologie culturala, psihologie, etnologie, au fost de natura sa amplifice importanta stiintelor istorice. De altfel, secolul trecut va fi definit, in mod justificat, ca secol al istoriei nu numai prin amploarea si sfera abordarilor si lucrarilor elaborate, dar si prin vasta literatura produsa de controversele de ordin epistemologic si metodologic cu privire la locul si rolul culturii si civilizatiei in evolutia istorica a umanitatii.
In tarile occidentale, ca urmare a revolutiei industriale, cultura la nivelul societatii isi instituia un nou sistem de valori, in raport cu implicatiile dezvoltarii social-istorice, asistam la amplificarea institutiilor si relatiilor culturale, determinate de influenta exercitata de unele componente legate de progresul stiintelor naturii, al tehnicii si mai ales a diversificarii modalitatilor de expresie artistica, care apar si se manifesta la cumpana dintre secolul al XIX-lea si secolul al XX-lea. Perspectiva axiologica, ca dimensiune centrala a culturii, ofera posibilitatea intelegerii mai adecvate a complexitatii pe care o presupunea interactiunea continuitatii si discontinuitatii valorilor la nivel cultural, a raportului dintre traditie si inovatie, a sincronismului dintre diverse sisteme de valori culturale.
Bagajul datelor rezultat din cercetarea empirica a culturii si civilizatiei diverselor epoci istorice, acumularea materialului faptic imens necesita sistematizarea, clarificarea si clasificarea lui din perspectiva spiritului unei logice interne, care trebuia sa abandoneze spiritul analitic si mecanicist ce caracteriza vechea ontologie si epistemologie. In timp ce unitatea metodologica stabilita de Hegel in sfera cunoasterii, pe baza panlogismului si dialecticii sale idealist-obiective, facuse la mijlocul secolului trecut obiectul criticii marxiste, fie prin rasturnarea dialecticii hegeliene, fie asistam la "aruncarea peste bord" a dialecticii de catre adeptii materialismului vulgar. Statutul metodologiei dialectice, trebuie sa recunoastem, ar fi fost in masura sa depaseasca unele dificultati produse in intelegerea unor fenomene la nivelul istoriei si culturii. In aceste conditii, la sfarsitul secolului al XIX-lea, unii ganditori recad in chingile vechii metafizici, cand pe fondul ramasitelor filosofiei clasice germane, ei reclama reintoarcerea la Kant, dand nastere la aparitia diverselor scoli neokantiene.
Marile prefaceri calitative produse in structura societatii si culturii occidentale in aceasta perioada conferea reprezentantilor neokantianismului posibilitatea sa incerce, dupa cum just observa Al. Boboc, "o reinviere a spiritului critic, apreciativ kantian si o adaptare a lui la noul stadiu al dezvoltarii stiintei, cunoasterii si creatiei culturale in genere."[8]. De altfel, fondatorul Scolii de la Baden, W. Windelband, considera ca filosofia nu poate supravietui decat pe bazele puse de Kant, in sensul ei de disciplina critica. In celebra-i "Cuvantare rectorala" din 1894, Windelband definea filosofia ca "stiinta critica a valorilor universal-valabile", argumentand ca istoria se deosebeste de stiintele naturii in mod structural. Obiectul filosofiei istoriei, pentru W. Windelband si H. Rickert, reprezentantii de seama ai neokantianismului, nu are nevoie sa se ocupe de faptele realitatii istorice, ci numai de acelea semnificative, de "valori valabile", considerate si apreciate in functie de un anume sistem de valori. Evident, judecatile de apreciere asupra unor valori ale istoricului sunt consonante constiintei lui profesionale si morale.
Pentru H. Rickert notiunea de "valoare" era cosubstantiala fenomenului istoric deoarece orice actiune umana se ghideaza dupa anumite valori. Sistemul notional specific istoriei se formeaza si este conditionat, dupa filosoful german, pe baza valorilor culturale. Faptele cu semnificatie istorica implica drept conditie necesara valorile culturale originate structural in viata sufleteasca a oamenilor care activeaza si traiesc in comunitati sociale. Dezvoltarea istorica reala delimiteaza in viziunea rickertiana bunurile culturale de valorile culturale autentice, ultimele realizand si facand posibila intemeierea stiintifica a istoriei, integrand-o in sistemul de stiinte ale culturii.
Pentru activitatea istoriografica, mai ales in raport cu acei istorici robiti pozitivismului dogmatic al faptelor, perspectiva filosofiei valorilor, de a considera istoria fiecarui popor ca se realizeaza in exclusivitate prin cultura lui specifica, reprezenta in optica normativismului epistemologic si metodologic al Scolii de la Baden un aspect merituos pe care nu trebuie sa-l pierdem din vedere. Raportarea fenomenului istoric la referentialul sau axiologic sub aspect cultural reprezinta un element ce nu trebuie insa absolutizat, deoarece in istorie faptele nu sunt totdeauna consonante unor valori, ci in unele situatii chiar potrivnice valorilor invocate. Rezulta ca valorile in constituirea faptelor istorice raman elemente subsidiare, adesea unilaterale si imprecise. Punand in centrul cercetarii istorice omul si transformarea individualitatii in sine prin creatie, neokantienii considerau personalitatea culturala capabila sa produca valori suprapersonale cu caracter "etern", ceea ce evidentiaza ideea valoroasa a unitatii si solidaritatii geniului uman, in functie de care se apreciaza stadiul istoric al civilizatiei sale.
Daca, Windelband este cel care a introdus in domeniul specific culturii dimensiunea ei axiologica, in mod just observase Petre Andrei ca, in genere, neokantienii "studiaza problemele axiologice in oarecare dependenta de problemele etice" . La randul sau, filosoful roman intemeiaza valorile pe baza logicii si a teoriei cunoasterii, deoarece el considera valoarea ca un element logic al cunostintei noastre. Dupa cum se exprimase C. Bougl, la inceputul secolului al XX-lea, axiologia (filosofia valorilor) devenise "o moda" iar pentru Max Scheler valoarea era un "fenomen originar" pentru istoria culturii umanitatii. In mod just, sublinia Mircea Florian, referindu-se la cele doua momente critice ale teoriilor axiologice din filosofia moderna, ca "valoarea este o notiune simpla, ireductibila, indefinibila pe caile clasice ale definitiei" .
Initial, in sfera culturii valoarea era un ideal monopolizat, in exclusivitate, de morala sub forma clasica de bine, datorie si virtute, iar morala era subordonata la randul ei religiei si metafizicii, deci valoarea nu era legata de realitatea constiintei individuale, ci era extrapolata in sfera divina a "perfectiunii".
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ca urmare a afirmarii stiintelor biologice, a psihologiei si sociologiei, concomitent cu manifestarea crizei idealismului clasic, isi face aparitia o noua orientare, "filosofia vietii" (termen german "Lebensphilosophie", utilizat de romanticul Fr. Schlegel in 1828), a carei semnificatie se origineaza in miscarea culturala din Germania la sfarsitul secolului al XVIII-lea (Sturm und Drang ), reprezentata de Herder, Lessing, Goethe s.a. O contributie majora in cadrul orientarii "filosofiei vietii" au adus-o Fr. Nietzsche si W. Dilthey, conferind consistenta filosofica romantismului care s-a manifestat in creatia culturala a secolului trecut, opunandu-se atat rationalismului modern cat si materialismului dialectic si istoric, prin ceea ce analistii numesc "Weltanschauung". Alaturi de neokantiemi, pana la aparitia existentialismului, reprezentantii "filosofiei vietii" evidentiaza particularitatile intelegerii complexitatii culturii si cunoasterii valorilor ei. Acesti ganditori isi propun sa inteleaga istoria culturii printr-o optica cosmica legata de "viata" (in acceptia sa de viata psihica, sociala si spirituala in genere), ajungand la formula antirationalista a intuitionismului istoric diltheyan sau gnoseologic bergsonian, ambele consecinta exagerarii rolului factorului biologic.
In cadrul acestei orientari, mai ales reprezentantii Scolii neoromantice germane (Fr. Nietzsche ,W. Dilthey, G. Simmel, E. Spranger, O. Spengler s.a) aduc o contributie esentiala la elaborarea noului edificiu metodologic si a aparatului conceptual pentru constituirea ramurilor moderne ale filosofiei culturii si a istoriei.
Un aport semnificativ in directia afirmarii valorilor in sfera culturii universale a adus-o Fr. Nietzsche, care in lucrarea sa "Nasterea tragediei" elaboreaza o teorie originala despre stilul cultural, ce s-a dovedit ulterior fertila dezvoltarii diverselor ramuri ale culturii moderne. Teoria stilului cultural nietzscheean continua filonul traditiei goetheene, ajungand la constituirea unui domeniu particular al filosofiei culturii, "o filosofie a stilului" . In mod just aprecia, mai tarziu, C.I. Gulian , ca stilul devenea un criteriu rodnic de delimitare si clasificare a opozitiei intre culturi ascendente si descendente, acestea din urma caracterizate prin lipsa de unitate, eclectism si saracie sub aspectul expresiei valorice. Introducerea conceptului de stil cultural ramane cea mai semnificativa realizare a creatiei lui Nietzsche, dezvoltata in deceniile urmatoare din unghiuri si din medii culturale diferite de O. Spengler si L. Blaga. Filosoful roman in "Trilogia culturii" evita "amestecul" psihologiei in teoria culturii, asa cum procedase Nietzsche .
Dimensiunea psihologica in conceptia nietzscheeana se lega de intelegerea celor doua fenomene fiziologice instinctuale: "a visului" si "a betiei", care pe plan estetic se manifesta in dualitatea spiritului apolinic si dionisiac, ambele privite de el ca expresie a evolutiei progresive a artei. In timp ce spiritul apolinic era caracterizat prin masura, echilibru, liniste si maiestrie, ce incadreaza omul in natura, cel dionisiac implica cutezanta, fiind teluric, unde omul intra in competitie cu fortele dezlantuite ale naturii. De fapt spiritul dionisiac era echivalentul "spiritului faustic" goetheean care isi "gaseste obiectivitatea in pornirea dionisiaca",[14] pe care Nietzsche o formulase. Axioma idealului si activismului cultural va fi preluata ulterior de G. Simmel, iar in tara noastra de T. Vianu si L. Blaga. Fr. Nietzsche adopta o pozitie critica fata de promotorii pozitivismului si scientinismului constructivist din epoca sa, fiind adeptul unei filosofii a culturii ca forma de viata prin care sa fie reevaluate valorile culturale in ansamblul lor. Pentru el valorile traditionale s-au devalorizat, ceea ce il indreptatea sa opteze pentru o cultura bazata pe o noua scala de valori, care, in ultima instanta, era incompatibila valorilor rationaliste ale culturii, inclusiv valorilor politice democratice reformatoare si valorilor socialiste. Fr. Nietzsche adopta, de asemenea, o pozitie critica nihilista atat in raport cu valorile morale ale crestinismului (numita de el "morala sclavilor"), cat si cu idealurile umaniste in general, fiind sustinatorul cultului fortei (vezi, lucrarea lui "Dincolo de bine si de rau") unde abandoneaza orice criteriu valoric.
Mort in 1900, Fr. Nietzsche ramane in continuare cunoscut ca un reprezentant de seama al voluntarismului in filosofia culturii, prin elaborarea teoriei despre "vointa de putere", unde supraestimeaza valorile vitale constitutive intr-o societate care promoveaza deliberat elitele si afirma necesitatea aparitiei unui supraom (idee sustinuta in lucrarea "Asa grait-a Zarathustra"). Aceasta lucrare evidentiaza ca noua cultura trebuie sa se bazeze pe instinctul primordial al vietii, exprimat de vointa de putere. Filosofia vietii in conceptia lui Nietzsche este centrata in jurul omului creator de cultura, prin formula draga filosofului german, a superomului (geniul creator), nevoia crearii exemplarelor de elita culturala ce reprezinta principiul fundamental al vietii. Din pacate aceste idei, dupa moartea ganditorului, vor deveni argumente pentru teoria superioritatii rasei ariene, sustinuta de doctrinarii ideologici ai fascismului. Unii l-au facut raspunzator pe Fr. Nietzsche pentru interpretarile ulterioare date de doctrinarii regimului totalitar fascist privind teoria reactionara a cultului fortei si a arbitrarului in viata sociala. In tarile fostului sistem socialist opera lui Nietzsche a fost interzisa de cenzura ideologiei marxiste, privand multi oameni de posibilitatea cunoasterii semnificatiei ei valorice. Repunerea ganditorului german in circuitul cultural ofera generatiilor actuale posibilitatea sa-i cunoasca opera la intreaga sa dimensiune valorica si sa aprecieze corespunzator contributia lui la afirmarea filosofiei moderne a culturii. Preocuparea unor edituri romanesti de a traduce principalele lucrari din opera lui Nietzsche este benefica pentru reintegrarea marelui ganditor german in spatiul nostru cultural, dupa 1989.
Prin reprezentantii "filosofiei vietii" se realizeaza pe plan metodologic trecerea de la idealismul rationalist la cel de natura antirationalista sub forma unui constructivism idealist legat de intuitie. Intuitia nu mai era privita de acesti ganditori ca una din formele intelectului, ci, dimpotriva, era considerata o forma superioara si opusa intelectului. Liantul specific pentru adeptii filosofiei vietii este conceptul de "viata", prin care inteleg principiul cunoasterii existentei si trairii (in sensul de viata in trairea nemijlocita). Modul de a defini viata capata intelesuri diferite la acesti ganditori, astfel, pentru W.Dilthey viata reprezinta exclusiv o traire psihologica la nivelul individului; la G. Simmel are un sens biologist si mai tarziu, la O. Spengler un sens organicist, pentru ca la H. Bergson, viata sa capete un sens metafizic, cu nuante idealist obiective.
Din perspectiva psihologismului, W. Dilthey considera istoria culturii ca fiind manifestarea unor "entitati psihice" individuale, desi integrate unor sisteme de valori culturale, prin aceasta nu se poate demonstra schimbarea lor. Evident, constatam aici maniera agnostica, concluzionata de el astfel: "noi suntem incapabili sa definim aceasta schimbare si sa-i prevedem limitele sau directia."
W. Dilthey intemeia sistemul stiintelor spiritului pe o metodologie care facea din metoda psihologica singura valabila acestui gen de stiinte. In conceptia acestui ganditor, critica ratiunii istorice, dupa modelul kantian al criticii ratiunii pure, se constituia intr-o filosofie a istoriei, conform careia societatea se prezinta ca o suma de unitati (entitati) vitale ce pot fi studiate cu ajutorul metodei psihologice, prin care descoperim marile personalitati creatoare ce au jucat de-a lungul istoriei un rol hotarator in faurirea culturii. Deci, istoria este de fapt o miscare a spiritului care se realizeaza in cultura, iar studierea ei trebuie sa inceapa cu studiul marilor personalitati culturale. Aceasta conceptie are incontestabil o latura pozitiva privind rolul istoric al marilor personalitati creatoare, dar ea ramane insuficienta deoarece face abstractie de premisa structurii sociale si de sistemul de valori culturale care influenteaza adesea personalitatea istorica. In consecinta, pentru Dilthey psihologia constituia baza stiintelor istorice, dupa cum matematica este baza siintelor naturii.
Natura si spiritul fiind cele doua forme principale ale existentei carora le corespund cele doua tipuri de cunoastere, respectiv prin notiuni si traire. "Trairea" reprezinta pentru Dilthey o specie noua de cunoastere, numita "noologica", care prin treptele ei succesive: traire, intelegere si expresie ofera un mijloc eficient de a intelege si explica creatia mai multor indivizi, comunitati umane sau sisteme de valori culturale. Psihologia si istoria sunt situate intr-un sistem de vase comunicante, caruia filosoful german a incercat sa-i ofere o baza teoretica si metodologica de intelegere a istoriei culturii si civilizatiei umane.
Prin sistemul valorilor, G. Simmel, un alt reprezentant al "filosofiei vietii," realiza liantul intre societate si cultura, extrapoland fenomenul vietii de la nivel biologic la intregul cosmos. Spre sfarsitul vietii, Simmel accentueaza si mai mult teza ca viata este esenta a tot ce exista. Aceasta idee, mai ales prin caracterul sau tragic la nivelul vietii, va fi extinsa in secolul al XX-lea la intreaga evolutie a culturii, cunoscuta sub numele de "criza culturii".
Dupa terminarea primului razboi mondial, rezultat al crizei reale prin care trecusera valorile culturii europene, pentru unii ganditori aceste aspecte dezolante reflectate in opera lor a capatat dimensiunea falimentului culturii "batranului" continent. In timp ce Fr. Nietzsche postulase la sfarsitul secolului al XIX-lea dintr-o perspectiva voluntarista, necesitatea rasturnarii valorilor traditionale ale culturii, formuland posibilitatea edificarii unei noi culturi produse de elitele superoamenilor geniali, "pesimistii" de la inceputul secolului nostru pronosticau in mod fatalist sfarsitul culturii europene, dar alti teoreticieni ai culturii vorbeau de simptomele crizei culturii moderne, drept momente firesti in evolutia culturii universale.
Merita a fi mentionata aprecierea semnificativa a scriitorului francez Paul Valery, care intelegea definirea crizei culturii europene dintr-o perspectiva psihologista, prin lipsa unitatii elementelor ei constitutive, "dezordinea" generata de diversitatea ideilor, metodelor de cunoastere, principiilor si normelor de viata si moralitate. Aceasta "dezordine" reprezenta nota distinctiva manifestata in randul elitelor cultivate din tarile Europei interbelice. Disputele dintre "pesimistii" si "optimistii" crizei culturii moderne europene sunt reflectate, mai mult sau mai putin, in toate spatiile culturale, inclusiv din Romania epocii interbelice.
In cadrul acestor dispute, filosoful german O. Spengler devenea, prin lucrarea sa Der Untergang des Abendlandes (Declinul Occidentului), teoreticianul de necontestat al crizei culturii moderne, adeptul fatalitatii de dezintegrare a acesteia, la care se raporteaza frecvent contemporanii si criticii sai. O. Spengler oferea o retrospectiva noua asupra evolutiei culturii, acceptand ca stiinta istorica si filosofia istoriei reprezinta din punct de vedere metodologic doar o morfologie a culturii inteleasa in sens organicist. Metodologia spengleriana impinge relativismul la extremism in interpretarea valorilor culturii. "Orice filosofie este o expresie o timpului sau si nu exista doua epoci care sa posede aceleasi intuitii filosofice, atata vreme cat este vorba de filosofie reala si nu de anumite "fleacuri academice asupra formelor judecatii sau categoriilor sentimentului" .
Forma seducatoare pe care a realizat-o Spengler in "Declinul Occidentului" ilustreaza, pe de o parte, vechea conceptie ciclica asupra istoriei pe care o accepta filosoful german, iar pe de alta parte, pozitia sa marca un punct important de negare a conceptiilor, bazate pe principiile istorismului si evolutionismului, care vedeau in istorie un progres necontenit linear si cumulativ de valori culturale. Evident, conceptia lui Spengler nu poate face abstractie de traditia culturii germane in care isi origineaza unele premise prin inraurirea exercitata de teoria monadologica a lui Leibniz, viziunea organicist-morfologica a lui Goethe, inclusiv morfologia culturii predecesorilor sai Leo Frobenius si Fr. Nietzsche etc., mosteniri pe care el le-a asimilat fara indoiala intr-o sinteza originala. Pornind de la ideea ca istoria nu cunoaste o dezvoltare liniara, ci una ciclica, ca faze finite de nastere, maturitate si disparitie, dupa care ciclul are posibilitatea de revenire, amintind de conceptia lui G. Vico de la inceputul epocii moderne. Pentru Spengler exista, astfel, numai "istorii" separate ale diverselor "culturi", conceptie care mai tarziu va gasi in opera istoricului britanic A. Toynbee o dezvoltare ampla a teoriei existentei civilizatiilor paralele.
Culturile si valorile lor erau impermeabile, fara comunicare intre ele, similar sistemului monadic leibnizian. "De aici decurge aspectul diferit al studierii fenomenelor istorice, care,, in raport cu cele din domeniul naturii, se realizeaza fizionomic, organic, intuitiv"[18]. Astfel ne apare explicabil de ce Spengler utilizeaza o serie de notiuni (destin, fatalitate, ursita), specifice creatiei artistice, pentru a argumenta intelegerea realitatii din sfera fenomenelor istorice concepute in sens organicist. Istoria si cultura ei, ambele, au un destin (soarta) determinat de o necesitate interioara si nu de cauzalitate exterioara supusa legii ca in cazul fenomenelor din natura. Astfel, diverse forme ale culturii apar la timpul lor fiind determinate de sufletul intern al ciclului cultural respectiv.
Formele valorice specifice unui sistem cultural sau epoci de civilizatie erau supuse de Spengler unei singure viziuni spatiale, transformate in simboluri spatiale caracteristice diferitelor culturi cunoscute de-a lungul istoriei. Merita sa reflectam asupra caracterizarii diferitelor stiluri culturale si epoci de civilizatie istorica la care se raporteaza filosoful german. Astfel, cultura greaca este specifica spatiului limitat al cetatii (polisului) - izolat; cultura araba - bolta spatiala specifica orizontului desertic; cultura egipteana - spatiul inchis al piramidei destinata conservarii mortilor; cultura occidentala - spatiul tridimensional infinit; cultura chineza - spatiul naturii; cultura ruseasca - spatiul stepei nemarginite.
Ciclul unei culturi era conceput sa dureze, dupa Spengler, cca. 1000-1200 ani, dupa care cultura respectiva intra in faza "fatala" a disparitiei ei. Iata, in acest mod, cum filosoful german segmenteaza istoria culturii universale in cicluri inchise si fara legaturi comunicative intre ele, punand viata istorica intre paranteze, transformand-o intr-un accident fara sens. El afirma, totodata, in mod apocaliptic disparitia culturii moderne a Europei. Aceasta perspectiva pesimista spengleriana era, de asemenea, consonanta si cu aceia care vedeau solutionata problema crizei europene printr-o reintoarcere la originile culturii greco-romane si ale catolicismului, care, dupa H. Massis, urma sa joace din nou un rol semnificativ pe plan cultural. In aceasta directie se inscrie si pozitia filosofului rus N. Berdeaev , care propunea revenirea la un nou ev mediu, specific institutiilor si valorilor traditionale ale ortodoxismului.
Revenirea la un "nou ev-mediu" se inscrie pe linia acelor adversari ai modernitatii ce doreau abandonarea cuceririlor stiintei si reintoarcerea la modul de viata patriarhal, idee sustinuta de L. Tolstoi, L. Daudet s.a. la inceputul secolului al XX-lea. Pentru istoria civilizatiei, Berdeaev analizeaza 4 etape distincte ale raportului omului cu cosmosul:
1. omul era cufundat in cosmos, dependent de lumea obiectelor. In acest stadiu formele primitive ale culturii nu depaseau orizontul mitologiei, iar agricultura si sclavia defineau civilizatia de ordin magic a raportului omului cu natura;
2. eliberarea de sub imperiul fortelor cosmice, al spiritelor si devenirii lor din natura se duce printr-o lupta cu ajutorul ascezei si nu al tehnicii;
3. mecanizarea naturii, stapanirea stiintifica si tehnica a naturii, dezvoltarea industriei in formele ei capitaliste, eliberarea muncii urmata de alienarea ei, datorita exploatarii instrumentelor de productie si necesitatii de a vinde munca pentru a primi un salariu;
4. dezagregarea ordinii cosmice prin descoperirea infinitului mare si a infinitului mic; inlocuirea realitatii organice printr-o realitate organizata cu ajutorul stiintei si al tehnicii, cresterea infricosatoare a puterii omului asupra naturii si de aservire a omului fata de propriile descoperiri. "Descoperirile stiintifice ale tehnici nu trebuie respinse, ci stapanite spiritual"[20]. Dupa cum se cunoaste, tehnica are un dublu rol: ea poate avea la fel de bine un sens pozitiv si un sens negativ. Pozitia romantica de a refuza tehnica ca vector semnificativ al modernizarii in actuala etapa de dezvoltare a civilizatiei umanitatii se dovedeste a fi antiproductiv si neputincios.
Principalii vectori, generatori ai progresului culturii si civilizatiei, rezultati din datele cunoasterii si experientei istorice se pot reduce sintetic la urmatoarele domenii:
- Stiinta cu toate implicatiile in sfera teoretica a cunoasterii;
- Tehnica si roadele ei in viata economica a societatii;
- Artele si morala precum si celelalte ramuri din sfera culturii spirituale care asigura echilibrul si armonia la nivelul vietii sociale.
Cunoscutul publicist american A. Toffler realizeaza, in trei carti distincte, sondarea realitatii impusa de viteza aplicarii noilor tehnologii, care obliga omul sa se adapteze permanent. El considera perioada 1950-2025 (cca. 75 de ani), civilizatia hornului de uzina echivalenta cu <<blamarea istoriei>>, dupa ce a dominat timp de secole Pamantul, este inlocuita de o alta civilizatie in urma unor lupte pentru putere care zguduie intreaga umanitate. In timp ce in cartea Socul viitorului, Toffler observa procesul schimbarii care afecteaza oamenii si organizatiile lor, in Al treilea val se concentreaza asupra directiilor schimbarii, iar Puterea in miscare se ocupa de controlul schimbarilor care urmeaza, mai ales cine le va forma, si cum vor fi inlocuite vechile tehnologii. "Controlul cunoasterii este nodul gordian al luptei mondiale de maine pentru putere, in toate institutiile omenesti" .
* *
*
Trebuie avut in vedere un reprezentant important al teoriei ciclurilor istorice de civilizatie in secolul al XX-lea, cunoscutul istoric englez Arnold Toynbee, sustinatorul si adeptul evolutiei si civilizatiilor paralele. Separarea civilizatiilor a cunoscut ritmuri alternative de afirmare, in special, pentru epoca preindustriala a civilizatiei omenesti. Istoricul englez considera ca unitatea de studiu inteligibila pentru cercetarea istorica nu sunt nici popoarele, nici epocile, ci societatile. De pilda, istoria Angliei ca sa poata fi inteleasa este nevoie s-o incadram intr-un ansamblu mai larg, in care sunt continute si alte societati (franceza, germana, etc.), care desi sunt supuse unor provocari identice, ele au reactionat diferit.
"Ansamblul istoric" (= "societatea istorica") in care el incadreaza istoria Angliei este identificat de el ca fiind crestinatatea apuseana, in care-i masoara intinderea, de la un secol la altul, in spatiu a acestei civilizatii.
Toynbee "afiliaza" societatea occidentala la societatea elena sau greco-romana. Dovezile de filiatie sunt:
a) existenta unui stat universal, ex. Imperiul Roman aparut in urma unor tulburari;
b) un interregn, in care apar;
c) o Biserica si
d) o navalire a barbarilor (Vlkerwanderuung) intr-o epoca eroica. De asemenea, societatea crestina ortodoxa a fost afiliata societatii elene. Numai societatea egipteana n-a fost precedata de nici o alta societate. In prezent, supravietuiesc doua societatii "fosilizate" (evreii si persii). In America precolumbiana el a identificat patru societati: andina, yucateca, mexicana si maya. Toynbee stabileste ca a ajuns la 21 de "civilizatii", din care mai divide: societatea ortodoxa bizantina (Anatolia si Pen. Balcanica) si societatea ortodoxa rusa, iar societatea extrem-orientala o divide intr-o societate chineza si una coreeano-japoneza, deci, in final, 23 de civilizatii.
Analizand geneza civilizatiilor, din cele 23 de civilizatii sau societati civilizate, 16 au fost afiliate unor civilizatii anterioare, iar 6 si-au aflat obarsia, nemijlocit, in viata primitiva, care, desi dinamice initial, au devenit statice. Toate civilizatiile a caror istorie ne este cunoscuta, sunt astazi fie moarte, fie muribunde, "o civilizatie nu este aidoma unui organism animal, osandit de o soarta ireversibila sa moara, dupa ce va fi strabatut o perioada biologica predeterminata. Chiar daca toate celelalte civilizatii care au ajuns sa vietuiasca pana acum au mers pe aceeasi cale, nu exista o lege, recunoscuta ca atare, a determinismului istoric, lege care sa ne constranga sa ajungem in mod inexorabil din tigaia cumplita in care ne perpelim in epoca noastra de tulburari in cuptorul cu foc mocnit, dar statornic, al unui stat universal, unde, pana la urma, ne vom preface in praf si pulbere"[22].
In conceptia istoricului englez, viata sociala, ca prim element al oricarei civilizatii, este mai veche decat insusi neamul omenesc, pentru ca si animalele si insectele au viata sociala. Astfel, inaltarea infraomului din societatile primitive la nivelul de om a constituit cel mai mare progres realizat pana in prezent de vreo civilizatie.
Factorul care a dat nastere civilizatiilor este legat, la Toynbee, de existenta rasei umane, creatoare a celei dintai civilizatii.
Pentru explicatia genezei civilizatiilor, mediul inconjurator (mediul ambiant), dupa Toynbee nu a creat conditii de existenta usoare si mai confortabile, de aceea mediul nu este considerat a fi cheia de intelegere a obarsiei civilizatiilor. A. Toynbee gaseste cheia explicarii mitologice in provocare si raspuns. Pentru el 'O trecere in revista a miturilor monumentale in care s-a intruchipat intelepciunea neamului omenesc sugereaza posibilitatea ca omul sa fi ajuns sa descopere civilizatia au drept urmare a unei inzestrari biologice superioare, si nici ca urmare a unui mediu geografic favorabil, ci riposta la o provocare, intr-o situatie deosebit de critica, situatie care il indeamna sa faca un efort pana atunci fara precedent" .
A. Toynbee explica aparitia istorica a primelor 4 civilizatii din Lumea Veche (egipteana, sumeriana-mesopotamiana, indica si chineza) printr-un raspuns similar la provocarea climatica si anume prin fertilizarea tehnologica a cursurilor unor mari fluvii: Nilul, Tigrul si Eufratul, Indul si Gangele, Huanhe si Yangtze.[24]
De asemenea, civilizatia maya considera ca s-a dezvoltat ca raspuns la provocarea padurii tropicale din America Centrala. Referitor la civilizatia minoica (cretana), Toynbee aprecia ca a aparut ca raspuns la provocarea valurilor marii. Intemeietorii ei erau locuitorii din nordul uscat al Africii care au fost nevoiti sa ia calea marii si sa se aseze in insula Creta si in alte insule din M. Egee.
In concluzie, in viziunea istoricului englez, obarsia civilizatiilor se sprijina nu pe conditiile favorabile (usoare) ale mediului inconjurator, ci, dimpotriva, pe conditii din cele mai grele care au determinat asemenea realizari.
Argumentele folosite de Toynbee in sustinerea tezei mentionate mai sus pot fi exemplificate cu urmatoarele referiri ale istoricului la dezintegrarea unor civilizatii. Astfel, civilizatia maya a disparut tot in cadrul geografic care i-a dat nastere, respectiv padurea tropicala. Civilizatia indica din Ceylon a inflorit in jumatatea lipsita de ploi a insulei. Astazi, aceasta zona este cu totul arida, cu toate ca vestigiile sistemului indic de irigatii raman o dovada a civilizatiei infloritoare de altadata. Cetatile romane Petra si Palmyra au ramas oaze in desertul Arabic de astazi, in timp ce Insula Pastelui din Oceanul Pacific dovedeste prin uriasele ei statui, ca a fost centrul civilizatiei polineziene.
Semnificativa este si aprecierea lui Toynbee cu privire la rolul important jucat in istoria Americii de Nord de catre Noua Anglie, zona cea mai arida din componenta S.U.A.
Provocarile din partea mediului inconjurator asupra aparitiei si evolutiei civilizatiilor sunt analizate prin prisma a cinci stimuli, care tin de natura neprielnica a tinuturilor; de solul nou, de socurile (infrangeri neasteptate), presiuni exercitate de populatii de la granita, mari incercari suferite de anumite rase (popoare) sau paturi sociale vreme de secole. In aceasta ultima categorie, Toynbee se refera la martirii religiei crestine in primele secole ale Imperiului Roman si la suferintele ingrozitoare provocate de sclavajul existent in unele spatii ale civilizatiei antice. O atentie deosebita acorda, in acest sens, dezvoltarii civilizatiilor si naturii dezvoltarii: societate si individ. Relatia societate-individ este analizata prin prisma celor doua conceptii traditionale:
a) societatea un agregat de indivizi "atomici";
b) societatea ca fiind un organism, in cadrul careia indivizii alcatuiesc diferitele ei parti constitutive, indivizii sunt priviti ca niste "celule" ale societatii.
Toynbee considera ca ambele teorii nu sunt satisfacatoare. Pentru el societatea nu este altceva decat un sistem de relatii intre indivizi. Imboldul spre actiune apartine indivizilor, mai ales individualitatilor creatoare. De pilda, alegoria lui Platon din Republica cu pestera si parabola Sf. Pavel cu samanta din povestea Evangheliei.
Un spatiu amplu il acorda istoricul englez analizarii destramarii civilizatiilor, considerand ca din totalul celor 26 de civilizatii identificate, inclusiv cele 4 civilizatii stavilite, 16 au pierit si 9 din cele 10 civilizatii sunt deja in destramare. Natura destramarii civilizatiilor o lega, in primul rand, de sleirea procesului creator in sanul minoritatii creatoare, ajunsa exclusiv minoritate "dominanta". In al doilea rand, procesul concomitent si firesc de retragere a increderii si supunerii mimetice din partea majoritatii sociale fata de o minoritate stapanitoare. In al treilea rand, destramarea consecventa a solidaritatii sociale in ansamblul societatii (= solidaritatea sociala) a capatat denumirea de sinergie, termen utilizat in fiziologie (cooperarea organica a partilor anatomice si utilizat de sociologul Lester Ward - S.U.A. in stiintele sociale.)
Toynbee face o trecere in revista a principalelor teorii referitoare la destramarea civilizatiilor. Astfel, in cadrul teoriilor care ofera solutii deterministe analizeaza declinul civilizatiei elene, legat de procesul de "imbatranire cosmica", la care s-au referit multi autori pagani si crestini, pe care fizicienii contemporani il considera a fi un lucru foarte indepartat.
Alte teorii asupra civilizatiilor sunt cele care considera societatile adevarate organisme, cu faze succesive de tinerete, maturitate si batranete (decadenta), in care se incadreaza Oswald Spengler si alti adepti ai conceptiilor organiciste despre evolutia culturilor si civilizatiilor.
In al treilea rand, se refera la faptul ca orice civilizatie nu mai poate fi salvata decat prin infuzia de "sange nou" provenind de la popoare barbare.
In final, Toynbee analizeaza teoria ciclica a istoriei, asa cum a fost aceasta teorie expusa de Platon in Timaeus. Aceasta teorie a stat la baza ciclurilor astronomice la caldeeni pe baza sistemului solar (dovezi stiintifice in favoarea ei nu exista, ci, dimpotriva).
Cercetand toate civilizatiile cunoscute in istorie, in mod sinoptic, Toynbee considera ca societatea occidentala ramane singura civilizatie supravietuitoare care nu se afla in faza de dezintegrare. Ea a ajuns sa se "extinda intr-o sfera planetara; viitorul ei se poate confunda, de fapt, cu viitorul unei <omeniri in curs de occidentalizare>"[25].
Constatarea ca toate celelalte civilizatii au pierit, sau sunt pe cale sa piara, a considera ca si Occidentul va fi silit sa mearga pe aceeasi linie istorica, i se parea autorului englez o pozitie pseudostiintifica. De altfel, Toynbee a vazut lipsite de valoare si evidenta, reactiile de tip emotional, atat optimismul "victorian", cat si pesimismul "spenglerian", ultimul criticat cu argumente de filosoful roman C. Noica[26].
In timp ce razboiul si militarismul constituie cauzele fundamentale ale destramarii civilizatiilor, pana in prezent nici Occidentul nu a reusit sa obtina rezultate pozitive cu aceste cauze ale destramarii. Insa Occidentul a repurtat succese remarcabile in alte domenii, cum ar fi: abolirea sclaviei, dezvoltarea democratiei si perfectionarea educatiei.
Experientele fara precedent realizate de Occident au vizat accelerarea mutatiilor sociale in civilizatia occidentala, fenomene fara precedent in alte tipuri de civilizatie. Referindu-se la ordinea mondiala viitoare, Toynbee o vede nu atat in actuala O.N.U., ci ia in "discutie indreptatirile natiunii americane de a capata controlul asupra politicii mondiale"[27].
Civilizatia contemporana cu marile ei succese tehnologice de satisfacere a nevoilor sociale nu este pregatita sa plateasca pretul cerut de satisfacerea tuturor nevoilor la care se referea istoricul englez. El analiza tendintele alternative spre armonie sociala asa cum se conturau ele in perioada postbelica in America, Rusia si Europa Occidentala. Pentru Toynbee explozia demografica, declansata de lipsa de control al nasterilor, considera ca poate genera cel putin doua efecte tragice pentru omenire - foametea cumplita si conflicte violente.
Toynbee constata ca in anumite momente ale istoriei apare discrepanta (contradictia) dintre dezvoltarea sociala si nivelul tehnologic al oricarei civilizatii, legat de factorul religios, in functie de care el a stabilit principalele civilizatii: occidentala, ortodoxa, islamica, etc. Numitorul comun al civilizatiilor existente consta in faptul ca descind una din alta prin raporturi de filiatie. Desi era un sustinator al unei pluralitati culturale el neaga progresul in istorie, motivand ca civilizatiile sunt contemporane si echivalente. Aparitia si dezvoltarea civilizatiilor isi gaseste originea in actiunea comuna a mediului inconjurator si a omului, deci, natura si rasa, in interactiunea lor. Omul trebuie sa raspunda la provocarile din jurul sau, dand o riposta, mai mult sau mai putin, adecvata. Cresterea civilizatiilor este determinata in ultima instanta de un factor psihologic, provocarea si riposta evidentiaza dimensiunea subiectiva din interiorul civilizatiei sau in constiinta personalitatilor creatoare care se manifesta.
Viitorul civilizatiei occidentale rezulta in conceptia toynbeeana din aspiratia profunda a lumii contemporane spre o anumita ordine mondiala, bazata pe consimtamantul popoarelor libere de a trai in cooperare si buna intelegere. Pentru Toynbee rolul important in acest ideal de pace sociala il joaca religia, in primul rand, biserica catolica a carei autoritate este semnificativa in istoria culturii si civilizatiei europene.
* *
*
Alaturi de teoreticienii progresului culturii si civilizatiei umanitatii, altii au vazut latura descendenta (regresul) evolutiv al istoriei lor, pornind de la viziunea antichitatii, care considera ca omenirea a pornit de la o varsta de aur din care a decazut neincetat. Decadenta (regresul) culturii si civilizatiei apare in mod intrinsec si in analizele sustinatorilor teoriei ciclicitatii, dupa care aparitia si dezvoltarea unei civilizatii implica cu necesitate decaderea ca o conditie a reluarii unui nou ciclu istoric. Numitorul comun al tuturor sustinatorilor regresului civilizatiei este in mod definitoriu pesimismul, a carei arie se intinde de la sustinerea unei involutii totale pana la involutia determinata de cresterea entropiei specifice societatii.
Ideea regresului o regasim in perioada postbelica si la adeptii psihanalizei din cadrul asa-zisei Scoli de la Frankfurt si la unii critici, de pe pozitii umaniste, ai tehnologiei moderne. Tehnica contemporana este considerata cauza dezumanizarii, ideea pesimista ce strabate ca un fir rosu continutul lucrarii Omul unidimensional, prin care H. Marcuse nu vede nici o alternativa istorica. "Nu exista nici o <lege a progresului> istoric."[28]
Pentru Berdeaev pesimismul nihilist ajungea la o imagine escatologica, deoarece istoria culturii si civilizatiei are sens numai din perspectiva sfarsitului "ca fiind de natura dramatica, tragica, catastrofala"[29] Adversar direct al modernismului in sfera culturii si civilizatiei, Berdeaev punea problema raportului timpului cu eternitatea, evidentiind rolul crestinismului in sesizarea sacralitatii ca expresie valorica a culturii "prezentul este pur si simplu o clipa de o durata infinit de mica, care are loc cand trecutul nu mai este si viitorul nu exista inca". Bazandu-se pe aceste considerente, el apreciaza ca epoca moderna se afla intr-o descompunere integrala, in pragul unei noi epoci, renovata si, evident, definita ca un nou ev mediu (= cu "sfarsitul istoriei"), o perioada de tranzitie spre Apocalipsa, conceput de filosoful rus drept un nou inceput.
* *
*
Caracteristica pentru a doua jumatate a secolului nostru este si orientarea existentialista, care abordeaza din unghiuri diferite problematica istoriei culturii si civilizatiei, inclusiv a progresului social si a sensului devenirii istorice. Astfel, K. Jaspers abordeaza intreaga problematica dintr-o perspectiva transcendentala cu nota specifica de irationalism, deoarece istoria culturii si civilizatiei omenesti se desfasoara intre o origine care scapa cunoasterii si un "scop pe care suntem incapabili sa ni-l reprezentam sub o forma corecta."[31] Pozitia nihilista a filosofului german reprezinta pentru om o dimensiune sortita esecului. Perioada axiala a istoriei culturii universale este situata, de Jaspers, intre anii 800-200 i.H., spre deosebire de reprezentantii filosofiei occidentale, care legau axa istoriei universale de aparitia lui Hristos (Sf. Augustin, Bossuet si Hegel), cand omul a fost capabil sa se opuna intregii lumi din perspectiva interna a constiintei lui. In momentul cand omul isi propune scopuri si idealuri inaltatoare, descopera de fapt "neconditionatul", prin care se releva forta creatoare a omului, numita ratiune si personalitate spirituala. Jaspers considera ca sincronia celor trei mari culturi ale umanitatii (China, India si Occidentul) a fost posibila numai atunci cand oamenii si-au gasit unitatea in misterul cunoasterii. De aceea, Jaspers critica cu vehementa orice dogmatism, fanatism sau orgoliu omenesc, mai ales cand este vorba de semnificatia valorica si umanista a istoriei culturii si civilizatiei.
Experienta secolului al XX-lea evidentiaza in domeniul istoriei culturii si civilizatiei si punctul de vedere existentialist care intelege mecanismul dezvoltarii sociale din perspectiva raportului dintre societate si individ. Individul era considerat explicit de J.P. Sartre, unul din reprezentantii de seama ai existentialismului francez, izvorul intregii vieti sociale si implicit al devenirii istoriei culturii si civilizatiei. De asemenea, in ultimele decenii ale secolului nostru, dupa cum just observa Fr. Fukuyama (S.U.A.), progresul istoriei nu poate fi conceput numai prin prisma stiintei si tehnologiei, deoarece "capacitatea tehnologiei de a imbunatati existenta umana depinde in mod decisiv de un proces paralel de evolutie morala a omului."[32] Prosperitatea economica datorata industrializarii galopante in anumite zone ale globului a dus, incontestabil, prin unele consecinte nocive la deteriorarea mediului ambiant, facand sa puna problema unor catastrofe ecologice la scara planetara. Dupa prima explozie nucleara, de la Hiroshima din 1945, spectrul catastrofei nucleare s-a proliferat si a amplificat caracterul sau distructiv punand in pericol insasi viata pe pamant.
Pesimismul actual se degaja cu privire la cultura si civilizatia umanitatii si dintr-o lucrare a lui S. Huntington, "Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale", in care autorul american explica pericolul, prin existenta a doua cauze separate, dar paralele: criza politica a secolului al XX-lea si criza intelectuala a rationalismului occidental. Dimensiunea centrala si cea mai periculoasa a politicii la nivel global, Huntington considera ca este proprie conflictului intre grupuri ce apartin unor civilizatii diferite: ".ciocnirile dintre civilizatiile actuale reprezinta cele mai mari amenintari la adresa pacii mondiale, iar o ordine internationala bazata pe civilizatii este cea mai sigura paza impotriva razboiului mondial."[33] Lucrarea lui Huntington surprinde, pe langa unele aspecte de ordin general, referitoare la conceptul de civilizatii si problema unei civilizatii universale; relatia intre putere si cultura; indigenizarea culturala in societatile nonoccidentale; structura politica a civilizatiilor; conflictele generate de universalismul occidental, militarismul islamic si afirmarea chineza; problema realizarii unor echilibre adecvate in conditiile diversitatii civilizatiilor existente.
S. Huntington ofera, de asemenea, din perspectiva filosofiei istoriei sau a istoriei civilizatiilor, o viziune apreciata, pe buna dreptate simplista si cu multiple incoerente generate de pozitia nihilista a autorului, care reduce complexitatea civilizatiei universale la sfera "puterii" si "conflictului", aspecte ce fac obiectul teoriei relatiilor internationale intr-un anumit moment istoric. Desi, cultura este definitorie in ansamblul relatiilor internationale, conceptul de civilizatie ramane eronat din perspectiva mentinerii unitatii diverselor civilizatii, mai ales cand S. Huntington extrapoleaza configuratia unor harti culturale in spatiul geografiei politice, unde, de exemplu, Romania, iremediabil, ramane sfasiata intre doua culturi diferite
Ideea aceasta este sustinuta intr-o alta maniera de unul dintre liderii de marca ai Uniunii Europene, respectiv Jacques Delors, care mentiona intr-un discurs la Institutul International pentru Studii Strategice (I.I.S.S.) din Bruxelles, din 10 septembrie 1993, ca "viitoarele conflicte vor fi declansate mai degraba de factori culturali decat de economie sau de ideologie". Pe aceasta directie se inscrie si opinia presedintelui ceh, Vaclav Havel, care afirma ca in prezent conflictele culturale sunt in evidenta crestere si cele mai periculoase comparativ cu alte perioade ale istoriei.
Istoria civilizatiilor, de la cele mai vechi, sumeriana si egiptena, pana la cea mai clasica, si de la cea mezo-americana la civilizatiile crestine, islamice, sinice si hinduse au cunoscut numeroase identificari. De altfel, aparitia, dezvoltarea, interactiunile, declinul si dezintegrarea civilizatiilor au facut obiectul de studiu a numerosi istorici, sociologi, filosofi si antropologi, printre care enumeram pe: Max Weber, Emile Durkheim, O. Spengler, P. Sorokin, A. Toynbee, A.L. Kroeher, Fernand Braudel, W.H. McNeil, Immanuel Wallerstein s.a. Literatura voluminoasa si erudita dedicata analizei contemporane a civilizatiilor, prezinta din perspectiva conceptuala si metodologica unele aspecte generalizante cu privire la natura, identitatea si dinamica (evolutia) civilizatiilor. Pentru F. Braudel o civilizatie reprezinta un spatiu, o arie culturala, o colectie de caracteristici si fenomene culturale care definesc modul de viata al oamenilor, cu valorile, regulile, institutiile si modurile de gandire ce s-au succedat de-a lungul istoriei.
Istoricul francez reuseste sa explice complexitatea devenirii fenomenelor istorice din perspectiva globalitatii lor, pe care o subsumeaza "timpului lung" al istoriei, sintagma teoretizata cu argumente convingatoare ale cunoasterii istorice."[34] In timp ce pentru Immanuel Wallerstein civilizatia cuprinde viziuni speciale asupra lumii, obiceiuri, structuri, cultura materiala si spirituala ale caror forme coexista, chiar daca nu simultan, de-a lungul istoriei.
De pilda, pentru Herodot ceea ce aveau in comun grecii distingandu-i de persi erau: sangele, limba, religia si modul de viata. In consens cu A. Toynbee, considera ca din toate elementele obiective care definesc civilizatiile "cel mai impresionant este, in mod frecvent, religia", ceea ce face ca marile civilizatii ale lumii sa se identifice cu marile religii ale lumii. Astfel, impartirea oamenilor in civilizatii dupa rase nu sunt identice. "Popoarele apartinand aceleiasi rase pot fi in profunzime divizate prin civilizatie; popoarele de diferite rase pot fi unite prin civilizatie. In particular, marile religii misionare, Crestinismul si Islamismul, contin societatii de o mare varietate a raselor."
In al treilea rand, civilizatiile sunt cuprinzatoare, nici una din unitatile lor constitutive nu poate fi pe deplin inteleasa fara a face referiri la civilizatia inconjuratoare, in sensul lui A. Toynbee orice civilizatie este o "totalitate."
Pentru S. Huntingtion marile civilizatii contemporane sunt urmatoarele :
1. Sinica ce reprezinta o civilizatie unica nascuta cu cca. 1500 i.Hr., avand in antichitate confucianismul ca o componenta majora a civilizatiei chineze.
2. Japoneza se imbina cu cea chineza apartinand unei civilizatii a Extremului Orient.
3. Hindusa este una din civilizatiile succesive, in care hinduismul a fost cultura centrala in Subcontinentul asiatic incepand cu al doilea mileniu i.Hr.
4. Islamica isi are originea in peninsula Araba in secolul VII d.Hr. care s-a raspandit rapid de-a lungul Africii de Nord si peninsulei Iberice si in Asia.
5. Ortodoxa ca rezultat al ascendentei sale bizantine, separata de crestinatatea occidentala si centrata in Balcani si Rusia, dominata de tatari 200 de ani, limitata de experientele Renasterii, Reformei, Iluminismului, de care au beneficiat occidentalii.
6. Occidentala incepand intre anii 700-800 d.Hr. avand trei componente majore: Europa, America de Nord si America Latina la care se adauga colonistii europeni Australia si Noua Zeelanda.
7. Latino-Americana are o identitate distincta ce o diferentiaza de Occident, desi este o urmasa a civilizatiei europene, a fost o cultura corporatista, autoritara, in comparatie cu America de Nord. In timp ce America de Nord si Europa resimt efectele Reformei, unde s-au combinat culturile protestanta si catolica, America Latina a fost doar catolica, unele sunt incorporate si culturi indigene.
"Occidentul este astfel singura civilizatie identificata de distinctie de suprafata si nu de numele unui popor specific, religie sau arie geografica" .
8. Africana, considerata a fi posibila cu exceptia lui Braudel, care nu cunoaste o civilizatie africana distincta. Africa are in Nord si coasta de Est o civilizatie islamica, Etiopia reprezinta o civilizatie de sine statatoare, iar restul continentului aflat sub impactul imperialismului si a coloniilor ce au adus elemente de civilizatie occidentala.
* *
*
Marile ideologii politice ale secolului XX (liberalismul, socialismul anarhismul, rationalismul, fascismul, comunismul si democratia crestina) sunt toate produsul civilizatiei occidentale.
Nici o alta civilizatie nu a generat o ideologie politica semnificativa, in timp ce Occidentul nu a creat niciodata o mare religie. "Toate marile religii ale lumii sunt produse ale civilizatiilor non-occidentale si, in majoritatea cazurilor, anterioare civilizatiei occidentale."
Caracteristicile principale ale Occidentului, cele care il diferentiaza fata de alte civilizatii, sunt premergatoare modernizarii sale.
Civilizatia occidentala include urmatoarele elemente de identificare legate in primul rand de:
1. mostenirea clasica -filosofia greceasca si rationalismul, dreptul roman, latina si crestinismul. Aceasta mostenire clasica va influenta si civilizatiile ortodocse si islamice.
2. in al doilea rand, catolicismul si protestantismul, elemente caracteristice ale civilizatiei occidentale, Reforma si Contra-Reforma au impartit crestinatatea occidentala intre un Nord protestant si un Sud catolic, clivaj care este absent in spatiul ortodoxiei europene si latino americane.
3. Dupa religie, limba este alt factor ce diferentiza popoarele dintr-o cultura de alte culturi. Occidentul difera de multe alte civilizatii prin multiplicitatea limbilor. Occidentul a mostenit latina, insa o varietate de natiuni au aparut dand nastere limbilor nationale grupate inegal in limbi romanice si limbi germanice .
4. O alta caracteristica se refera la separarea autoritatilor spirituale si temporale, Dumnezeu si Cezar, Biserica si Stat, constituie un dualism dominant in cultura occidentala.
5. Suprematia regulii de drept (Rule of law) reprezinta un concept central al dreptului ce marcheaza existenta civilizatiei occidentale mostenita de la romani.
6. Societatea occidentala a fost extrem de pluralista pe plan social (pluralismul social) reprezinta o alta caracteristica.
7. Pluralismul social a generat de timpuriu clasele sociale, colectivitati reprezentative, parlamentele si alte institutii in scopul de a apara interesele aristocratiei, clerului, negustorilor si altor grupuri.
8. In fine, individualismul este una din trasaturile esentiale ale civilizatiei occidentale care a avut multiple semnificatii in ceea ce priveste traditia drepturilor si libertatilor individuale, unice in randul societatilor civilizate incepand cu secolul al XVII-lea.
Politica globala la nivel international este prezentata de S. Huntington pornind de la civilizatii ca entitati in care statele nucleu se intersecteaza pe linii de falie mai mult sau mai putin conflictual cu alte civilizatii.
"Civilizatiile sunt ultimele triburi umane si ciocnirea civilizatiilor reprezinta conflictul tribal pe scara globala. In lumea pe cale de a se naste statele si grupurile din doua civilizatii diferite pot forma conexiuni si coalitii limitate, ad-hoc, tactice pentru a-si promova interesele impotriva entitatilor dintr-o a treia civilizatie" . Evident, conexiunile dintre state apartinand diferitelor civilizatii sunt extrem de complexe avand in vedere mostenirea trecutului care poate genera in sfera relatiilor intercivilizationale raporturi distante sau violente, majoritatea imbracand forme intermediare. Caracteristicile razboaielor liniilor de falie intre civilizatii au de obicei o durata prelungita si se produc intre grupuri etnice, religioase, rasiale sau lingvistice. "Religia este principala caracteristica definitorie a civilizatiilor, razboaiele liniilor de falie au loc aproape intotdeauna intre popoare de religii diferite" Cu toate acestea, aceste razboaie nu se pot raspandi deoarece se poarta intre grupuri etnice ce apartin unor entitati culturale mai largi.
Conflictele etnice si razboaiele liniilor de falie nu sunt uniform distribuite in randul civilizatiilor lumii. De pilda, in fosta Iugoslavie, in Nordul Caucazului, in Sri Lanka, Kasmir, Timorul de Est, la care adaugam cele patru razboaie intre Israel si statele arabe si intifada palestinienilor impotriva dominatiei israeliene. De asemenea, nu putem omite conflictele de pe continentul african: Etiopia, Somalia, Sudan, Kenya, Ciad, etc.
In prezent se contureaza tot mai pregnant tendinta ca lumea devine in mod inevitabil multiculturala deoarece un imperiu cultural global este imposibil. Promovarea multiculturalitatii constituie o idee de natura sa reinnoiasca identitatea civilizatiei Occidentale. Insasi securitatea lumii in perspectiva este legata indisolubil de acceptarea ideii multiculturalitatii. "In era pe cale de a se naste ciocnirile dintre civilizatii reprezinta cele mai mari amenintari la adresa pacii mondiale, iar o ordine internationala bazata pe civilizatii multiculturale este cea mai sigura paza impotriva razboiului mondial" .
Gheorghe Radu, Introducere in filosofia istoriei, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti, 1996, p.31.
Tudor Vianu, Rationalism si istorism - Studiu de filosofia culturii, in Opere,vol.8, Editura Minerva,
Bucuresti, 1979, p.28
A.Toynbee, Studiu asupra istoriei, vol.I, Sinteza a volumelor I-VI de O.C.Somerwell, traducere din lb.englezaDan A.Lazarescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, p.736.
Aceste raspunsuri au fost evidentiate, pentru prima oara, de doctorul francez, Francois Bernier in lucrarea "Calatoriile lui Fr.Bernier" aparuta la Amsterdam in 1699. Fr.Bernier a fost medicul curant al Marelui Mogul (imparatul islamic al Indiei) - Aurangzeb (1657-1707).
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 3407
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
