Trasaturi fundamentale ale vietii cotidiene, sociale, economice si culturale in perioada interbelica

Trasaturi fundamentale ale vietii cotidiene, sociale, economice si culturale in perioada interbelica

Viata privata

Bilantul uman si material al razboiului a fost catastrofal, mai cu seama in Europa. Batranul continent a pierdut 12 milioane de oameni din totalul de 13 milioane care au murit in timpul Primului Razboi Mondial. Principalele victime au fost Germania (l 900 000 de morti) si Franta (l 400 000 de morti), dar si state mici precum Romania sau Serbia. Alte milioane de morti, inregistrati mai ales in Asia, s-au datorat unor boli transmisibile precum gripa spaniola (circa 20 000 000 morti). La acest bilant negru trebuie adaugati milioanele de mutilati a caror capacitate de munca a fost diminuata precum si deficitul de nasteri.

Pe plan economic, pierderile materiale si lipsa bratelor de munca masculine au avut efecte din cele mai nefaste asupra prosperitatii mondiale. La cheltuielile de razboi propriu-zise, evaluate la 190 de miliarde de dolari, trebuie sa se adauge pierderile suferite ca urmare a razboiului pe uscat (case si uzine distruse in Franta, in Belgia, in Rusia, in Romania etc.) sau pe mare (nave comerciale scufundate impreuna cu incarcaturile lor), totalul fiind evaluat la 100 de miliarde de dolari. Franta si Marea Britanie au pierdut, ca urmare a razboiului, o treime din avutia lor nationala, iar Germania si Italia mai mult de un sfert. Paradoxal, situatia financiara a statelor victorioase, precum Franta si Marea Britanie, a devenit mai proasta decat a invinsilor lor datorita apelului la imprumuturi, mai ales peste ocean. Franta a pierdut in acest context jumatate din rezervele sale de aur. Europa Occidentala a devenit tot mai dependenta de furnizorii sai extraeuropeni de capital si cereale, mai ales fata de Statele Unite.

Perturbarilor politice si sociale provocate de Marele Razboi, prelungite prin accentuarea revendicarilor nationale si sociale pe care le cunosc anii '20, le corespunde o schimbare profunda a modului de viata, a modului de a percepe si de a gandi, marcata cu deosebire in tarile occidentale. A luat nastere o civilizatie de masa, cu numerosi proletari, cu orase si uzine tot mai mari si mai aglomerate.

Pe de alta parte, la sfarsitul a patru ani de privatiuni, de suferinte si de moarte, o febra a petrecerii in atrage pe cei scapati din razboi in vartejul placerilor din anii nebuni, care adeseori ascund nelinistea perceputa de fiecare in fata unui viitor nesigur si periculos. In primul rand, oamenii trebuie sa uite. Si uita recurgand la alcool, la dans, cu deosebire la tango (cand a murit cel mai mare star al sau, Carlos Gardel, intr-un accident de avion in 1935, a fost plans de toata America Latina) sau samba, dansate nu in discrete localuri burgheze cat in localuri publice, la cabaret etc.

Aceasta revolutie a timpului liber si a distractiei este in consonanta cu o alta revolutie: cea a statutului femeii in societate, accelerata de razboiul care a constrans femeile sa se implice in muncile cele mai ingrate si sa-si asume responsabilitatile cele mai diverse. Femeile au inceput in tot mai mare masura sa fie constiente de drepturile lor, sa-si asume mereu alte responsabilitati, sa caute cariere in domenii pana atunci un atribut aproape exclusiv al barbatilor precum cariera universitara si politica. Tot mai multor femei li s-a permis, de asemenea, sa voteze. Ele capata astfel o anumita independenta care le permite, de acum, multor femei, mai ales in S.U.A. si Europa Occidentala, sa nu mai fie dependente de sotii lor. Ca urmare, soliditatea familiei a fost zdruncinata, dupa cum o dovedeste cresterea numarului divorturilor. Transformarile conditiei femeii se manifesta in comportamentul exterior al acesteia. Fusta scurta, par scurt, machiaj adesea provocator, fumatul, consumul de whisky, devine imaginea standard al femeii emancipate din Occident.

Schimbari se petrec si datorita revolutiei transportului datorata in principal dezvoltarii automobilelor. Aceasta a generat si o sporire consistenta a importantei turismului, inclusiv al celui transfrontalier.

Practicarea sportului, in special a fotbalului, rugby-ului, a boxului, a tenisului, a ciclismului, a curselor de cai etc. devine tot mai populara, practicarea acestor sporturi democratizandu-se totodata intr-o oarecare masura. Sportul ofera maselor urbane si muncitoresti un puternic derivativ de la grijile cotidiene, mai ales ca este combinat cu un pic de nationalism atunci cand pe stadion se infrunta reprezentativele a doua tari. Astfel se explica interesul fata de succesele unor campioni, al campionatele de la Wimbledon sau de la Roland-Garros. Marile intalniri din cadrul Cupei Davis devin evenimente de importanta internationala. Marile sporturi de echipa suscita pasiuni si mai aprinse multimilor adunate in fiecare duminica in jurul peluzelor britanice, franceze, pentru a sustine culorile echipelor lor, a caror infrangere prilejuieste uneori si excese de sovinism sportiv. Reunind la fiecare patru ani reprezentantii aproape tuturor tarilor si ai multor discipline sportive intr-o confruntare internationala gigantica, Jocurile olimpice releva si mai clar in ce masura sportul a devenit una dintre manifestarile ale vietii popoarelor. Sportul pe care omenirea si 1-a insusit pe de-a-ntregul a fost insa fotbalul, rezultat al prezentei economice britanice, care a introdus echipe numite dupa numele unor firme, englezesti sau compuse din englezi expatriati (cum ar fi Clubul atletic din Sao Paulo) de la gheturile polare pana la ecuator. Acest joc simplu si nestingherit de reguli complicate si care poate fi practicat pe orice suprafata neteda de dimensiunile cerute, si-a croit drum in lume numai prin merite proprii si, o data cu infiintarea Cupei Mondiale in 1930 (cistigata de Uruguay) si a devenit un joc international.

Comportamentul oamenilor este modificat si de atractia resimtita de catre spectatori, tot mai numerosi, fata de salile intunecoase, unde li se stimuleaza conditia intelectuala de catre marile companii cinematografice, ale caror caror productii au ca rezultat cultul idolilor cinematografului mut, ce triumfa pana in 1927: Mary Pickford, Max Linder si mai ales Charlie Chaplin.

Cultura nu a facut exceptie de la punerea la indoiala a valorilor trecutului. Trebuie insa afirmat ca deja in 1914 aproape tot ceea ce se putea adaposti sub umbrela larga a "modernismului" aparuse deja: cubismul, expresionismul, futurismul, pictura abstracta, functionalismul si fuga de ornament in arhitectura, abandonarea tonalitatii in muzica, ruptura cu traditia in literatura. Un mare numar de personalitati care se vor afla pe lista celor mai eminenti "modernisti" erau ajunsi cu totii la maturitate, daca nu chiar vestiti in 1914. Chiar si T.S. Eliot, ale carui poezii nu au fost publicate decat dupa 1917, facea deja parte din elita avangardei londoneze. Generatia anilor 1880 ramasese icoana modernismului patruzeci de ani mai tarziu. Singurele inovatii importante de dupa 1914 din lumea avangardei "constituite" par a fi doua: dadaismul, care a anticipat suprarealismul in jumatatea de vest a Europei, dizolvindu-se apoi in el, si constructivismul nascut in Uniunea Sovietica. Constructivismul, o incursiune in constructiile scheletale tridimensionale, de preferinta mobile, care isi au un analog apropiat in viata reala in anumite structuri (roti uriase, care uriase etc.), a fost curand absorbit in curentul principal al arhitecturii si al designului industrial, in mare masura prin intermediul Bauhaus-ului (despre care vom vorbi mai mult ceva mai jos). Desi a fost o noutate, constructivismul n-a facut mai mult decat sa extinda repertoriul modernismului arhitectural.

Dadaismul a luat nastere in 1916 in cadrul unui mic grup de exilati de la Zurich (unde un alt grup de exilati sub conducerea lui Lenin asteptau revolutia) ca un protest timid si ironic nihilist impotriva unei lumi si a societatii care i-a dat nastere, inclusiv impotriva artei sale. Dadaismul respingea orice fel de arta, nu avea nici un fel de caracteristici bine definite, desi a imprumutat cateva trucuri de la avangardele cubiste si futuriste de dinainte de 1914, inclusiv remarcabilele colaje, sau alaturarea de bucati de obiecte diferite, inclusiv picturi. In esenta, tot ceea ce putea provoca apoplexia iubitorilor burghezi de arta conventionala era acceptabil pentru dadaism. Scandalul era principiul lui de coeziune. Astfel, expunerea de catre Marcel Duchamps a unui pisoar public la expozitia din 1917 de la New York era intru totul in spiritul dadaismului.

Suprarealismul, la fel de preocupat sa respinga arta asa cum a fost cunoscuta pana atunci si la fel de predispus la scandal public si inca si mai atras de revolutia sociala, a fost mai-mult decat un protest negativ, asa cum era de asteptat din partea unei miscari cu centrul in Franta, tara unde fiecare moda are nevoie de o teorie. Atunci cand dadaismul s-a prabusit la inceputul anilor '20, o data cu epoca revolutiei si a razboiului care i-a dat nastere, suprarealismul s-a nascut ca ceea ce s-a numit "o pledoarie pentru reinvierea imaginatiei, bazata pe subconstient asa cum a fost el dezvaluit de psihanaliza, precum si un nou accent pus pe accidental, irationalitate, simbol si vise", cu un pronuntat simt al absurdului si al umorului. Spre deosebire de curentul principal "modernist" al avangardelor, dar la fel ca si dadaismul, suprarealismul nu era interesat de inovatia formala, ca atare: daca subconstientul se exprima printr-o insiruire intamplatoare de cuvinte sau printr-un stil academic meticulos, ca cel al secolului al XIX-lea, in care Salvator Dali (1904-1989) si-a pictat ceasurile gelatinoase in deserturile de nisip, nu prezenta nici o importanta. Ceea ce conta era sa se recunoasca spontaneitatea imaginatiei, nemediata de sistemele de control rational, capacitatea ei de a produce coeziune din incoerenta si o logica aparent necesara din ceea ce era ilogic sau de-a dreptul imposibil. Suprarealismul a influentat poeti de prima mana in Franta (Aragon); in Spania (Garcia Lorca); in Europa rasariteana si in America Latina (Pablo Neruda in Chile). Si, spre deosebire de cele mai multe din avangardele occidentale timpurii, a fertilizat principala arta a secolului al XX-lea, cinematografia.

Totusi, luate in ansamblu, toate acestea erau amplificari ale revolutiei avangardiste din artele inalte, care au avut loc inca inainte ca lumea a carei prabusire o prevesteau sa se sfarame realmente in bucatele. Eric Hobsbawm observa in legatura cu impactul acestei arte trei lucruri: avangarda a devenit o parte a unei culturi definite; a fost absorbita cel putin partial in trama vietii zilnice; si, mai presus de oricare, a fost politizata in mod dramatic, poate mai mult decat orice alta arta incepand de la epoca revolutiilor incoace. Si totusi, nu trebuie sa uitam ca, in toata aceasta perioada, ea a ramas izolata de gusturile si preocuparile maselor si chiar de cele ale publicului occidental, desi avea o influenta mai mare asupra lui decat era acesta dispus sa recunoasca. Impactul noii arte a facut ca nu mai existe, de fapt, o cultura unitara in lumea veche. In Europa, Parisul concura cu Berlinul si Moscova, pana cand ascensiunea lui Stalin si a lui Hitler a redus la tacere sau a dispersat avangardele din Rusia si din Germania.

Au existat, intr-adevar, si doua arte de avangarda pe care toti stegarii inovatiilor artistice din tarile importante le-au admirat fara indoiala si amandoua au iesit din Lumea Noua, mai putin din Europa: filmul si jazzul. Cinematograful a fost cooptat de avangarda in timpul Primului Razboi Mondial, dupa ce fusese anterior neglijat de aceasta. Chiar artistii de avangarda s-au lansat in producerea de filme, mai ales in Germania Republicii de la Weimar si in Rusia sovietica, unde au dominat realmente productia. Filmele "de arta", pe care impatimitii filmului aveau sa le admire in mici temple specializate ale filmului in perioada cataclismului, de la un capat la altul al globului pamantesc, constau tocmai din asemenea creatii de avangarda: Crucisatorul Potemkin al cineastului Serghei Eisenstein (1898-1948), realizat in 1925, a fost considerat o capodopera a tuturor timpurilor. Secventa treptelor de la Odessa din acest film, a fost descrisa drept "secventa clasica a cinematografului mut si, poate, cele mai impresionante sase minute din istoria cinematografului". Intreprinzatorii din industria filmului de la Hollywood au sesizat contributia avangardei la profit. Carl Laemmle, seful de la Universal Studios, a avut grija sa se inconjoare de cei mai recenti oameni si idei, in timpul vizitelor sale anuale in Germania natala, rezultatul fiind filmul horror (Frankenstein, Dracula etc.), care era adesea o copie destul de fidela a modelelor expresioniste germane.

Jazzul, acea combinatie a muzicii de dans sincopate a negrilor americani, cu o instrumentatie neconventionala dupa standardele traditionale, a trezit admiratia universala a membrilor avangardei, mai putin datorita propriilor merite si mai mult datorita faptului ca reprezenta un alt simbol al modernitatii, al epocii masinilor, o ruptura cu trecutul - pe scurt, un alt manifest al revolutiei culturale.

In anii de dupa primului razboi mondial, viata metropolitana din intreaga lume occidentala a fost vizibil marcata de modernism. Stilul Art Deco (denumire derivata de la Expozitia de Arta Decorativa de la Paris, din 1925) introducea modernismul angular si abstractiunea. Revolutia copertelor de carton ale cartilor din anii '30 (Penguin Books) purta sus steagul tipografiei avangardiste a lui Jan Tschichold (1902-1974). Asaltul direct al modernismului era inca deviat. Insa abia dupa cel de-al doilea razboi mondial, asa-numitul stil international din arhitectura modernista a transformat scena oraselor, desi principalii lui propagandisti si practicanti - Gropius, Le Corbusier, Mies van der Rohe, Frank Lloyd Wright etc. - erau activi de mult timp. O institutie cu viata scurta care a inceput mai degraba ca un centru politic si artistic de avangarda, a ajuns sa dea tonul atat in arhitectura, cit si in artele aplicate a doua generatii. Acesta a fost Bauhaus, scoala de design si arte de la Weimar si, mai tirziu, de la Dessau (1919-1933), a carei existenta a coincis cu Republica de la Weimar si a fost dizolvata de national-socialisti la putin timp dupa venirea lui Hitler la putere. Lista numelor legate de Bauhaus intr-un fel sau altul este un fel de Who's Who al artelor de avangarda dintre Rin si Urali: Gropius si Mies van der Rohe, Lyonel Feininger, Paul Klee, Wassily Kandinsky, Malevici. Influenta scolii nu s-a bazat numai pe aceste talente ci, din 1921, si pe orientarea spre designul pentru scopuri practice si spre productia industriala: caroserii de masina (Gropius), scaune pentru avioane, grafica publicitara (pasiunea constructivistului rus El Lissitzky), si sa nu uitam desingul bancnotelor de un milion si de doua milioane de marci germane in timpul hiperinflatiei din 1923.

Mai ales in literatura, convingeri de dreapta, uneori traduse in practica fascista, erau destul de raspandite in Europa occidentala. Poetii T.S. Eliot si Ezra Pound, romancierii Knut Hamsun in Norvegia, un colaborator flegmatic al nazistilor, D.H. Lawrence in Anglia, Mircea Eliade si Emil Cioran in Romania sunt exemple vadite. Cu toate acestea, in atmosfera de dupa razboi si de dupa Revolutia din Octombrie, sau, inca si mai mult, in epoca antifascista din anii '30 si '40, stanga, si adesea stanga revolutionara, a fost cea care a atras avangarda. Mies van der Rohe a construit un monument in cinstea militantilor Karl Liebknecht si Rosa Luxemburg, ucisi pentru apartenenta lor la Partidul Comunist German. Gropius, Le Corbusier, Hannes Meyer si intreaga "brigada Bauhaus" i-au acceptat pe sovietici - e drept, intr-o perioada in care marea recesiune facea ca Uniunea Sovietica sa fie atragatoare nu numai din punct de vedere strict ideologic, ci si profesional pentru arhitectii occidentali. Cu toate acestea, se pare ca si perioadele de cataclism au accentuat sensibilitatile, au ascutit pasiunile celor care au trait in acea perioada in Europa centrala si de est. Viziunea lor despre lume era dura, nu fericita. Sfarsitul ordinii si-a gasit expresia in opera marelui poet Rainer Maria Rilke si Franz Kafka (1883-1924), a carui opera a fost publicata aproape in intregime postum. Pe de alta parte, ecourile razboiului au razbatut si ele in literatura mai ales prin romanul lui Erich Maria Remarque Nimic nou pe frontul de vest (1929, ecranizat la Hollywood in 1930), vandut in doua milioane si jumatate de exemplare in optsprezece luni, tradus in douazeci si cinci de limbi.

In 1914, mijloacele de informare in masa la scara moderna existau deja in mai multe tari occidentale. Cu toate acestea, dezvoltarea lor in perioada interbelica a fost spectaculoasa. Circulatia ziarelor din SUA a crescut mult mai repede decat populatia, dublandu-se intre 1920 si 1950. Aproximativ 300 - 350 de ziare se vindeau la suta de locuitori - barbati, femei si copii din tarile "dezvoltate" -, iar scandinavii si australienii consumau si mai multa slova tiparita, iar englezii, poate pentru ca presa lor era mai degraba nationala decat locala, cumparau in mod de-a dreptul uluitor, 600 de ziare la mia de locuitori. Presa se adresa oamenilor cu stiinta de carte, desi in anumite tari se straduia sa-i satisfaca si pe cei insuficient de familiarizati cu cititul prin benzi comice, nu prea admirate de intelectuali, si dezvoltand un limbaj foarte colorat, care atragea atentia rapid si evita cuvintele cu prea multe silabe.

Cu toate acestea, spre deosebire de presa, care in cele mai multe tari ale lumii interesa numai o elita redusa numeric, filmele au fost chiar de la inceput un divertisment destinat maselor. Renuntarea la limbajul potential universal al filmului mut a contribuit probabil foarte mult la transformarea limbii engleze vorbite intr-un limbaj familiar al secolului XX. In epoca de aur a Hollywoodului, filmele au fost in principal americane, cu exceptia Japoniei, unde s-au realizat aproape tot atat de multe filme ca si in America. Pentru restul lumii, in ajunul celui de-al doilea razboi mondial, Hollywoodul producea aproape tot atatea filme cat toate celelalte industrii cinematografice la un loc, chiar daca includem aici si India, care producea deja aproximativ 170 de filme pe an pentru un public la fel de mare ca si cel al Japoniei si aproape tot atat de numeros ca al SUA.

Al treilea element al mijloacelor de informare in masa a fost cu totul nou: radioul. Spre deosebire de celelalte doua, el depindea de posedarea unui aparat destul de sofisticat si era limitat, din aceasta cauza, la tarile comparativ prospere si dezvoltate. In Italia, numarul de aparate de radio nu depasea in 1931 pe acela al automobilelor. Cea mai mare densitate de aparate de radio se gasea, in ajunul celui de-al doilea razboi mondial, in SUA, in tarile scandinave, Noua Zeelanda si Anglia. In aceste tari numarul lor a crescut intr-un ritm spectaculos si chiar si cei mai saraci isi puteau permite sa cumpere un aparat de radio. Din cele noua milioane de aparate de radio existente in Anglia in anul 1939, jumatate fusesera cumparate de oameni care obtineau un venit modest si alte doua milioane de catre persoane care castigau mai putin de atat. Paradoxal, audienta posturilor de radio s-a dublat in anii marii recesiuni, cand rata de crestere a fost mai mare decat inainte si dupa aceea. Radioul transforma viata celui sarac, si mai ales a femeilor sarace, silite sa stea tot timpul acasa, asa cum n-o mai facuse nimic pana atunci. Spre deosebire de film sau chiar si de presa de masa revolutionata, radioul nu a modificat profund modalitatile umane de percepere a realitatii. Nu a creat noi modalitati de a vedea sau de a stabili relatii intre senzatii si idei. Era numai un mijloc, nu si un mesaj. Dar capacitatea lui de a vorbi simultan unor milioane de oameni, adresandu-i-se fiecaruia ca unui individ aparte, a facut din el un instrument neasemuit de puternic al informatiei in masa si, asa cum si-au dat imediat seama atat conducatorii, cit si vanzatorii, al propagandei si al reclamei comerciale. La inceputul anilor '30, presedintele SUA a descoperit potentialul "discutiei familiale" radiofonice, iar regele Angliei pe acela al mesajului regal de Craciun (in anul 1932 si, respectiv, 1933). In timpul celui de-al doilea razboi mondial radioul a devenit un instrument politic si un mediu de informare. Cea mai profunda schimbare pe care a adus-o radioul a fost privatizarea si structurarea vietii in functie de un orar riguros, care a guvernat din acest moment nu numai domeniul muncii, ci si cel al divertismentului. Pentru prima data in istorie, oameni care nu se cunosteau stiau fiecare cam ce auzise (iar mai tarziu, ce vazuse) celalalt cu o seara inainte: un meci, comedia preferata, cuvantarea lui Winston Churchill, continutul buletinului de stiri.

Arta care a fost cel mai semnificativ afectata de radio a fost muzica, intrucat el desfiinta limitele acustice si mecanice ale sunetului. Muzica intrase deja in epoca reproducerii mecanice inca de dinainte de 1914, o data cu gramofonul, desi acesta nu era accesibil publicului larg. Anii interbelici au adus gramofonul si discurile la indemana maselor, desi prabusirea pietei discurilor in timpul marii recesiuni americane demonstreaza fragilitatea expansiunii sale. Radioul oferea pentru prima data posibilitatea sa se asculte muzica de-a lungul unui interval neintrerupt mai mare de cinci minute si de catre un numar, teoretic, nelimitat de ascultatori. In felul acesta a devenit in acelasi timp un popularizator unic de muzica minoritara (inclusiv muzica clasica) si de departe cel mai bun mijloc de a vinde discuri, asa cum este si in momentul de fata.

Economia in perioada interbelica

Prima conflagratie mondiala ca si pacea care i-a urmat au pus in fata popoarelor probleme dificile in ceea ce priveste refacerea si readaptarea economiilor nationale la realitatile postbelice. Europa nu numai ca a pierdut monopolul economic pe care l-a avut asupra intregii lumi dar si multele din noile state aparute pe scena politica s-au transformat din clienti in concurenti. Sistemul de tratate de la Versailles a eliminat razboiul din perspectiva operatiunilor militare, insa confruntarile in plan economic au continuat. Refacerea si reconstructia economiilor nationale in principalele state europene au necesitat rezolvarea mai multor probleme dintre care cele mai importante erau cele referitoare la alegerea modului optim de dezvoltare economica si refacerea fluxurilor comercial-financiare intra si extraeuropene din perioada antebelica.

Dupa terminarea razboiului pentru toate statele angajate in conflict, problema fundamentala a fost gasirea solutiilor optime pentru trecerea economiilor la starea de pace. Multe dintre acestea vor suferi o severa criza a reconversiunii care va dura un timp mai lung sau mai scurt functie de nivelul de dezvoltare economica al fiecarei tari in parte. Faptul ca Europa a pierdut competitia economica in fata "Lumii Noi" - in special S.U.A si Japonia - iar efortul de reechilibrare s-a produs in folosul acestora din urma a impus nu numai factorilor de decizie politica si capitalistilor din principalele tari europene ci si elitei intelectuale din domeniul economicului sa se aplece asupra studierii si gasirii unor noi modele economice de dezvoltare pentru tarile lor. Teoreticienii, dar si analistii economici au atras atentia inca de la finele conflagratiei (1918) ca viata economica a statelor se indreapta spre organizari unitare, intelegand prin aceasta formarea de carteluri, trusturi, etc., ceva ce implica principiul solidaritatii intre stat si intreprinderea economica particulara. Aceasta solidaritate era ceruta de faptul ca lupta economica nu se mai desfasura "de la persoana la persoana ci de la organizare la oraganizare".

Modelul spre care s-au indreptat principalele state europene a fost cel american. Aspiratia spre americanizarea economica a Europei a fost, in mare parte, legitima caci nicaieri in lume nu s-a experimentat mai mult ca in S.U.A. in ceea ce priveste restructurarea rationala a activitatilor de productie, schimb si de consum, gestionarea administrativ stiintifica a intreprinderii etc. Europa avea nevoie de marirea valorii utile a fortei de munca mai ales in conditiile unei accentuate crize a bratelor de munca determinata de pierderea atator vieti omenesti in anii conflagratiei. Prin introducerea pe continentul european a principiilor taylerismului s-a rezolvat aceasta problema deoarece si economiile europene au inceput sa rationalizeze raporturile dintre folosirea optima a utilajului, divizarea lucrului dupa criteriul eficientei optime, si consumul de materii prime, combustibil, finante si forta de munca.

In confruntarea de modele si doctrine in plan teoretic la diferite Congrese si reuniuni ale specialistilor dar si in plan aplicativ cea mai mare sansa a avut-o liberalismul care a dominat nestingherit in economie toata epoca moderna, desi gravele consecinte ale razboiului i-au deschis perspective sumbre dar pe care le-a depasit dupa grava criza economica din anii 1929-1933. Modelul liberal a reprezentat vectorul principal al gandirii economice, in confruntarea cu alte doctrine si modele economice chiar daca dupa Versailles el a trebuit sa-si adauge la paradigmele de baza unele particularitati cum au fost sporirea intervetionismului etatist in economie, sublinierea scopului de utilitate publica, organizarea productiei industriale, subordonarea principiului individualismului in folosul statului si al colectivitatii, stabilirea unui regim de circulatie si de distributie apropiat de idealul de dreptate. Prin acestea liberalismul s-a regenerat si s-a transformat in neoliberalism. Modelul se deplaseaza de la clasic la neoclasic in organizarea economiei, de la faza atotputerniciei intreprinzatorului particular la aceea a implicarii statului. Neoliberalismul, deci, a reprimit bagajul teoretic al liberalismului, renuntand la tezele circumstantiale depasite si a mentinut tot ceea ce era peren. Acest model, in noile realitati aparente in primii ani postbelici, era mai apropiat de cerintele economiei moderne si dinamice, si a dovedit ca ridicarea prestigiului material si spiritual al Europei nu putea avea loc decat prin valorificarea maxima a bogatiilor naturale si a resurselor umane. Interventia statului in economic a fost dictata de noile practici din relatiile economice mondiale - protectionismul in primul rand.

Modelul de economie dirijata a fost inspirat de ideologiile totalitare de stanga - bolsevismul - si de dreapta - fascismul si nazismul. Efectele aplicarii acestuia in URSS si eficienta si rapiditatea cu care fascismul a actionat in timpul crizei economice (1929-1933) va determina acumularea de argumente pro si contra pentru o disputa intre adeptii economiei de piata si cei ai economiei planificate.

Printre alte modele care au circulat in teoria si practica economica europeana, a fost corporatismul. Acesta preconiza asocierea muncitorilor in corporatii (in opozitie cu sindicatele) si conducerea economiei prin metode dirijiste. Corporatismul, desi teoretic a fost studiat si in alte tari decat cea in care a aparut - Italia, n-a avut o coerenta suficienta pentru a constitui calea ideologica intermediara intre liberalism si etatism.

Din punct de vedere al evolutiei principalelor economii in primii ani dupa incheierea primei conflagratii mondiale dezvoltarea a fost inegala si cu efecte diferite de la o tara la alta. Dovada ca, in anul 1925, fata de 1913, luat ca nivel antebelic, indicele productiei a fost de 121,6 la global, de 103,5 in Europa si de 148 in S.U.A.. Succesul economiei americane s-a datorat abundentei capitalurilor, cresterii puterii de cumparare si procesului de concentrare a productiei si capitalurilor sub raportul progresului tehnic si stiintific. Abundenta capitalurilor americane a facilitat plasamentul dolarilor in afara tarii, bancherii americani dorind sa devina si bancherii lumii. Exemplu este cresterea de la 7 miliarde de dolari plasati in strainatate in 1919 la 17 miliarde in anul 1929. In afara de beneficiile pe care le-au adus aceste capitaluri americanilor, ele le-au permis acestora sa controleze sursele de materii prime indispensabile tarii: petrol, cauciuc, cupru, nitrati. In Mexic, de exemplu, jumatate din intreprinderile economice apartineau, in acest timp, americanilor. Economia S.U.A a intrat in faza "capitalismului bunastarii".

Economia statelor europene cunoaste o perioada de prosperitate insa sprijinita pe o fundatie nepermanenta si precara care s-a prabusit brusc. Ea n-a putut sa tina pasul cu economia americana si pentru ca o mare parte a productiei a fost orientata spre reconstructia a tot ceea ce razboiul a distrus sau ruinat. Avansul economiei europene luata ca intreg a fost intarziat cu opt ani, aceasta insemnand ca volumul productiei din 1929 a totalizat ceea ce s-ar fi realizat in 1921 daca n-ar fi fost razboiul si daca ritmul de crestere anterioare anului 1914 s-ar fi mentinut.

Luate insa separat, unele state de pe continent au fost mult mai sever afectate, ceea ce a determinat ca insasi opera de refacere si de dezvoltare sa difere prin rezultate. In Marea Britanie, de exemplu, dificultatile economice s-au prelungit aproape un deceniu. Aici, cerintele de razboi au impus accentuarea interventionismului de stat ilustrat prin protejarea, prin masuri vamale, unor industrii si pentru control deplin asupra cailor ferate si asupra sectorului minier. Dupa razboi, pana la aparitia crizei mondiale, economia engleza, trecuta in regim de pace, a avut de infruntat mari dificultati in folosirea bratelor de munca demobilizate, restabilirea progresului in productia de carbune si metalurgie. Urmarea a fost ca productia de carbune a scazut de la 240 milioane tone in 1920-1924 la 227 milioane tone in etapa 1925-1929. Productia in metalurgie a scazut de la 9,2 milioane tone la 6,3 milioane la fonta si de la 9,7 la 7,4 milioane tone la otel pentru aceeasi perioada. Din aceasta pricina valoarea exportului britanic a reprezentat doar 37% in anul 1929 din nivelul anului 1913. Ponderea de 14% pe care o avea Anglia in comertul mondial in 1928 era sub nivelul antebelic cu doua procente.

La randul ei, Franta a trecut printr-o criza de readaptare la economia de pace, care a fost depasita pana in anul 1924. Dupa aceasta data unele ramuri - metalurgia, constructia de masini, industria de masini aeronautice etc. - au cunoscut cresteri semnificative. Productia de carbune a crescut de la 34 milioane tone in anii 1920-1924 la 52 milioane in perioada 1925-1929, cea de otel pentru pentru aceeasi perioada, de la 1,8 la 9,4 milioane tone.

Pentru Germania, primii ani de dupa conflagratie au fost deosebit de dificili. Redresarea financiara din 1924 si implantul de capitaluri straine a economiei germane au determinat cresteri importante in sectoare ale economiei germane. In intervalul 1925-1929, Germania a produs mai mult carbune si otel decat Franta si Anglia la un loc. Flota comerciala a urcat rapid pe locul patru (dupa SUA, Anglia si Japonia).

Tarile mijlocii si mici din Europa au cunoscut evolutii diferite din punct de vedere economic. Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, au cunoscut un boom economic. Unele state au avut nevoie de interventia Ligii Natiunilor pentru a se redresa, asa cum a fost cazul in Austria si Ungaria.

Criza economica mondiala

Al doilea deceniu interbelic a inceput cu o puternica criza, care a avut un impact si consecinte nemaiintalnite pana atunci in economia mondiala. Criza din 1929-1933 a provocat un adevarat soc psihologic. Credinta intr-un progres nesfarsit, socotita odinioara intangibila si indiscutabila, nu mai era admisa unanim. Toate componentele fundamentale ale liberalismului - individualismului, libera initiativa, determinarea preturilor prin jocul concurentei - au intrat in deruta. Cauzele crizei au fost multiple si variate ca surse. Pierre Milza si Serge Berstein considera ca trei factori destabilizatori au fost in principal vinovati de aparitia crizei: un consum infranat de permanenta comportamentului de austeritate si economisire, mosteniri ale unei civilizatii rurale ce privea cu suspiciune si chiar revoltator facilitatile de satisfactii materiale oferite de productia industriala de masa; efortul de investitii din anii 1920 a fost insotit de riscuri, dezechilibre si derapaje financiare; abuzul de credite de consum si de speculatii bursiere care s-a practicat in S.U.A in anii primului deceniu interbelic.

Criza s-a manifestat in principal prin scaderea dramatica a preturilor, care la randul lor, au antrenat o puternica contractie a valorii productiei, crestere brusca a somajului si a falimentelor comerciale si industriale. Cu exceptia URSS, lumea intreaga a fost atinsa. In aceasta lume nerefacuta total dupa razboi, punctele slabe ce caracterizau prosperitatea anilor 1920 au fost pretutindeni prezente: criza agricola de supraproductie insotita de scaderea preturilor si a veniturilor taranimii; criza de suprainvestitii speculative in sectoarele pilot ale economiei si criza financiara.

In Europa, criza a atins initial economiile germane mai fragile dar mai ales mai ales mai dependente de creditul american. In primavara anului 1921, falimentul bancii Kredit Anstalt din Viena a antrenat prabusirea intregului sistem bancar austriac. Prin ricoseu, bancile germane, foarte implicate in economia austriaca, au intrat in randul lor in criza. Cancelarul german Brning a decretat inchiderea tuturor bancilor si izolarea marcii de lumea exterioara. Anglia a intrat si ea in criza. Guvernul britanic a abandonat Gold Exchange Standard (convertibilitatea lirei in aur) in septembrie 1931. Aceasta decizie va afecta grav Banca Frantei si a Japoniei care detineau depozite de lire in calitate de moneda de schimb. Tarile subdezvoltate si in curs de industrializare au fost cele mai lovite, deoarece economia lor depindea de comertul cu produse agricole si materii prime. In cinci ani, din 1929 si pana in 1933, depresiunea a distrus cei trei piloni ai economiei mondiale: productia; circulatia internationala de marfuri si capital; sistemul monetar international.

Toate statele, datorita profunzimii si amplorii pe care a avut-o criza, au cautat solutii pentru relansarea economica si depasirea dificultatilor sociale. Au fost aplicate, experimental, mai multe solutii insa doua s-au particularizat in mod deosebit. Deflatia a fost solutia practicata in Germania si Franta. Acesta avea ca parghie principala mentinerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice si stabilizarea balantei comerciale printr-o scadere a preturilor favorabila exportului obtinuta printr-o scadere drastica a salariilor. Experimentul a fost aplicat in 1935 cand a esuat. Efectele n-au fost cele dorite deoarece indicele exportului produselor industriale a coborat dramatic. In Germania, de exemplu, maximumul de rationalizare a fost insotit de maximum de somaj. Deflatia acolo unde a fost aplicata nu numai ca nu a reusit sa produca efecte pozitive ci a adancit depresiunea economica deja generata de insuficienta monedei si a creditului.

Acceptarea deficitului bugetar - inflatia - a fost cea de-a doua cale preconizata si care a condus in cele din urma si la scoaterea economiei mondiale din criza. Aceasta solutie a aparut pe terenul unor ample dispute teoretice in generatia specialistilor deceniului al patrulea care l-a avut in fruntea sa, indiscutabil pe economistul si ganditorul J.M. Keynes. Keynes credea ca stabilirea echilibrului economic si utilizarea deplina a fortei de munca cerea interventia statului. Esenta politicii economice dirijiste preconizate de Keynes a constat in aplicarea unor masuri de control menite a determina o concordanta intre inclinatia spre consum si imboldul la investitii, pentru a statornici un volum global de productie cat mai apropiat de nivelul corespunzator ocuparii depline a fortei de munca.

In Germania, implicarea statului in economie s-a facut in numele national-socialismului exprimand dirijismul de natura totalitara, mai ales in timpul lui Hitler. In Italia, interventionismul etatist s-a manifestat in varianta dirijismului corporativ cu grave incalcari ale democratiei. Modelul totalitar al dirijismului a fost autoritar in Germania, Romania, Ungaria si corporatist in Italia. In URSS, interventia statului in economie s-a bazat pe mecanismul planificarii economice. Aici planificarea a fost dusa pana la extrem prin inlocuirea mecanismelor normale de piata si preturile variabile cu un set arbitrar de preturi. In statele cu traditii democratice, incercarile extreme de control politic in economie nu au dat rezultate, intrucat au continuat sa practice, chiar in conditiile aplicarii modelului dirijist, o politica derivata din constitutionalismul liberal. In plus, daca noua orientare a cerut statului sa dirijeze economia, nu a pretins catusi de putin sa substituie regimul capitalist cu unul de socializare tip marxist sau cu unul totalitar. Expresia cea mai elocventa a dirijismului liberal a fost New-Deal-ul american lansat de presedintele Fr. D. Roosevelt. In conceptia presedintelui american fenomenele de criza nu puteau fi inlaturate decat prin stoparea scaderii preturilor si cresterea profiturilor. O prima masura a fost luata la 19 aprilie 1933 cand si S.U.A abandoneaza etalonul aur, convertibilitatea dolarului in aur este suspendata, si a devalorizat dolarul cu pana la 50%. Alte masuri cuprinse in New-Deal: controlul preturilor, al creditului, al puterii de cumparare, remonetizarea partiala a capitalului. Totodata, statul a concentrat uriase fonduri pe calea imprumuturilor bancare in vederea subventionarii industriei si finantarea de lucrari publice, pentru redresarea somajului. Programul lui Roosevelt a fost apreciat drept "unul din proiectele cele mai revolutionare si cele mai importante in vederea controlului industriei ce-a fost vreodata elaborat in Statele Unite".

Economia mondiala dupa criza economica

Solutionarea marii crize n-a dus cu sine si restabilirea factorilor care au contribuit, anterior declansarii ei, la extinderea cooperarii internationale si la o conlucrare normala a economiilor nationale. Va fi de acum inainte imposibil de impiedicat cresterea protectionismului si disolutia sistemului cooperarii internationale, fiecare stat intelegand sa duca numai politica propriilor interese. In opinia istoricilor Pierre Milza si Serge Berstein doua grupe de tari se opuneau, in plan economic, din ce in ce mai fatis:

- "tarile bogate" - S.U.A, Marea Britanie, Franta, care detineau 80% din stocurile mondiale de aur si controlul pietelor privilegiate mai ales marile imperii coloniale;

- "tarile sarace" - Italia, Japonia, Germania, greu indatorate, lipsite de stocuri de aur dar mai ales fara posesiuni coloniale, se aflau in situatia folosirii propriilor resurse care au fost insuficiente pentru a combate depresiunea si a se relansa economic.

De partea "tarilor bogate" S.U.A, care protejau vasta lor piata interna, si-au inmultit acordurile cu statele continentului american ale caror monede au urmat in 1934 politica de devalorizare a dolarului. Marea Britanie s-a aflat in fruntea unei zone a lirei sterline constituita din tarile care au decis sa-si alinieze cursul monedei cu cel al devizelor britanice (Commonwealth, tarile iberice si scandinave). Marea Britanie, prin acordul de la Ottawa, din 1932, a instituit un sistem de taxe vamale preferentiale intre centrul si periferia imperiului sau. Franta, la randul ei, a luat, in 1935, initiativa formarii unui "bloc al aurului" cu tarile ce refuzasera sa-si devalorizeze moneda. Esecul in politica deflationista a determinat Franta sa se replieze catre imperiul sau colonial in care va constitui o zona a francului sudata prin legaturi comerciale si financiare.

In ceea ce priveste 'tarile sarace', acestea au fost supuse unor puternice tensiuni care au dus la modele dirijiste autoritare si totalitar-corporatiste. Solutia autarhica rezultata dintr-un dirijism exacerbat, protectionism si un control al schimburilor fara fisuri n-a fost suficienta pentru a depasi criza. Ea a cerut o baza teritoriala largita care, in opinia dictatorilor din aceste tari, nu se putea abtine decat prin razboi. Aceste tari au pus si ele, in 1938, baza unei zone a marcii in Europa care intretinea relatii privilegiate cu Japonia care avea si ea un obiectiv expansionist la fel de precis ca Italia si Germania. Cum, pe de alta parte, Uniunea Sovietica n-a reusit sa rupa izolarea economica in care s-a zbatut dupa prima mare conflagratie mondiala, lumea s-a aflat la sfarsitul anilor 1930 se gasea compartimentata in zone monetare si comerciale care au devenit in scurt timp blocuri rivale ce se vor confrunta peste foarte putin timp.

Redictionarea economiilor nationale de la starea de pace la starea de razboi a fost la fel de grea si costisitoare ca si reconversia economiilor de razboi. Fata de primul deceniu interbelic, cand 64 de state au cheltuit pentru inarmare 400 milioane de dolari, in urmatorii 10 ani s-a facut saltul la imensa suma de 2,5 miliarde. Din 1938, Reich-ul german s-a instalat in fruntea cursei pentru innarmare cu un ritm de peste 16 ori mai mare decat in 1932. Ea a fost intrecuta doar de Uniunea Sovietica a carei dinamica raportata la acelasi an a fost de aproape 20 de ori mai mare.

Privind global si in comparatie rezultatele, fizionomia economica a planetei arata in preajma celei de-a doua conflagratii mondiale profund schimbata fata de 1913. S.U.A, prima putere industriala asigurau o treime din productia totala. Urmau , in ordine URSS cu 19% fata de 6% cat era ponderea Rusiei inainte de primul razboi mondial; Germania cu 11%; Marea Britanie cu 9%. Economia japoneza a cunoscut o redresare si apoi o crestere rapida dupa adaptarea unei politici inflationiste care a dus la dezvoltare industriala si la favorizarea exporturilor. Redresarea a fost spectaculoasa in domeniul industrial. Comenzile militare au impulsionat industria chimica, metalurgica si a constructiilor de masini, aeronautica si industria navala. Statistic aceasta a crescut in 1937 cu 173% fata de anul 1929. Numarul muncitorilor a crescut, pastrand aceleasi repere, de la 1,8 milioane de oameni la peste trei milioane.

In Europa economia Marii Britanii a luat avant pana in 1937, cand productia a reprezentat 123,9% fata de 1929. Dupa un scurt declin ea s-a redresat in contextul angajarii in conflagratie. Pericolul pe care l-a perceput Franta dinspre militarismul german a facut ca economia sa fie indreptata spre productia de razboi fara ca aceasta sa poata depasi cu adevarat declinul crizei. In 1939, nivelul economiei franceze nu atinsese inca nivelul din 1929. Efectele au fost invechirea tehnologica diminuarea capacitatii de productie. Fenomenul a fost mai accentuat in uzinele de armament si tehnica militara. La momentul declansarii celei de-a doua conflagratii mondiale Franta nu era economic pregatita pentru razboi. In Germania, militarizarea economiei pentru a putea duce un razboi fulger ("blitzkrieg") a impus un ansamblu de masuri care sa faca posibil indeplinirea obiectivelor de politica externa. S-au luat masuri pentru cresterea productiei agricole si industriale si limitarea importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de inlocuire pentru benzina sau cauciuc. Aceste masuri au fost dublate de o uriasa mobilizare a fortei de munca prin intermediul corporatismului. Din 1935, prestarea unei munci a fost obligatorie pentru toti tinerii de ambele sexe. In 1939, Germania a devenit, dupa S.U.A, a doua putere industriala a lumii.

In URSS, politica planurilor cincinale a determinat o crestere a productiei industriale de 2,2 ori in 1937 fata de 1932 si de 5,9 ori fata de 1913. Interesant ca 80% din intreaga productie, in 1937, era realizata in intreprinderi noi sau total reconstruite, asigurand tarii un loc alaturi de Germania ca dinamica si locul doi in lume ca volum al productiei industriale.

Decalajele de evolutie economica ca ritm si productie pe de-o parte si autarhia economica promovata pe de alta parte au incitat la extinderea'teritoriala pentru acces si control la baze de materii prime si piete de desfacere. In momentul punerii problemei reampartirii zonelor de influenta, din intreaga suprafata de uscat a globului, sapte mari puteri detineau aproape 62%. Fata de pozitia ocupata in aceasta reimpartire a sferelor de influenta si cea in ierarhia ecuatiei de putere Germania, Japonia si Italia se percepeau nedreptatite. Germania a cautat sa-si asigure accesul la solul si subsolul unor state din Europa Centrala si de Sud Est. Rezultatele obtinute la inceput prin penetratie pot fi cotate ca apreciabile, dar, totodata, estimate si ca precare, caci au fost dobandite in cadrul acordurilor de scurta durata. Lucrurile s-au agravat de indata ce in vara anului 1939 cercurile conducatoare engleze s-au aratat inclinate spre a recunoaste Reich-ului german o zona de influenta economica preferentiala in Europa de Sud-Est daca Germania se angaja pe viitor sa nu mai recurga la forta, oferta pe care Hitler a refuzat-o. Conducatorul celui de-al treilea Reich a dorit ca razboiul sa decida asupra locului si rolului pe care fiecare dintre marile puteri industriale il aveau in ierarhia raportului de forte si cat revenea fiecaruia in procente din zonele de influenta.